Povestea ta a început demult: cum să vindeci traumele familiale moștenite (recomandare de carte)

„Trecutul nu moare niciodată. Nici măcar nu e trecut” – William Faulkner, Recviem pentru o călugăriță

Tata a avut trei frați înainte să se nască. Toți au murit înainte să împlinească șase luni. Tata a fost singurul supraviețuitor, copil unic.
Bunicul meu, tatăl tatălui meu, a fost singurul băiat al unei familii cu multe surori, de el a depins supraviețuirea lor în timpul celui de al doilea război mondial, când el avea 18 ani.

Bunica mea și-a pierdut mama când avea 11 luni. Toată viața a suferit după ea, pentru că mama vitregă n-a știut s-o iubească. A avut alți zece frați, pe care i-a crescut cum a putut. Bunica a plâns după mama ei până s-a stins, la aproape 90 de ani.

De când mă știu am suferit de tot felul de frici, toate legate de moarte, de fapt. Am avut frică de înălțime, de mulțimi, de spații închise, de boli.

Terapia din ultimii ani mi-a adus multă claritate, psihanaliza m-a ajutat mult, iar această carte, Povestea ta a început demult, de Mark Wolynn (psiholog clinician specializat în traume transgeneraționale) mi-a întărit convingerea că suferința bunicilor și părinților mei este și se manifestă în mine până când o s-o las să fie văzută. Pentru mine, lectura acestei cărți a fost mindblowing… Văd că e și redusă acum pe Libris, o găsiți aici.

Vă las cu multe citate din carte, sper să vă conving să o luați și pe asta data viitoare când plasați o comandă. Nu cred că există familie fără traume și adulți care să nu le manifeste în tot felul de moduri (anxietate inexplicabilă, depresie, tot felul de automatisme, convingeri șamd).

O trăsătură bine documentată a traumei este incapacitatea noastră de a articula ce ni se întâmplă. Nu doar că ne pierdem cuvintele, dar uneori ni se întâmplă același lucru și cu amintirile noastre. În timpul unui proces traumatic, procesele noastre de gândire devin dispersate și dezorganizate în așa fel încât nu mai recunoaștem amintirile respective ca aparținând evenimentului originar. În schimb, fragmente de amintire, dispersate în imagini, senzații corporale și cuvinte sunt stocate în inconștientul nostru și pot fi activate mai tîrziu de orice lucru care aduce chiar și de departe cu experiența originară. Odată declanșate, e ca și cum a fost apăsat un buton invizibil de derulare, care ne face să repunem în scenă aspecte ale traumei originare în viața noastră de zi cu zi. Inconștient, ne trezim că reacționăm la anumiți oameni, la anumite evenimente sau situații cu răspunsuri vechi, familiare, care evocă trecutul.

Sigmund Freud a identificat acest tipar cu mai mult de o sută de ani în urmă. Repunerea în scenă traumatică sau „compulsia la repetiție”, cum a numit-o Freud, este o încercare a inconștientului de a rejuca ceea ce e nerezolvat, astfel încât să „ne prindem” de sensul lucrurilor. Acest impuls inconștient de a retrăi evenimentele trecute poate fi unul dintre mecanismele care intră în funcțiune atunci când familiile repetă traumele nerezolvate în generațiile următoare.

Și Carl Jung credea că ceea ce rămâne inconștient nu se dizolvă, ci dimpotrivă, reapare la suprafață pe parcursul vieții noasrte sub formă de destin sau soartă. Tot ceea ce nu este conștient, spunea el, va fi trăit ca destin. Cu alte cuvinte, este posibil să repetăm tiparele noastre inconștiente până când le aducem în lumina conștiinței. Atât Jung cât și Freud au observat că nimic din ceea ce este prea greu de procesat nu se stinge de la sine, ci dimpotrivă, este stocat în inconștientul nostru.

Amândoi, Freud și Jung, au obserat că fragmente de experiențe de viață anterior blocate, reprimate sau refulate, apăreau în cuvintele, gesturile și comportamentele pacienților lor. Timp de decenii la rând după aceea, terapeuții aveau să considere indicii precum actele ratate, tiparele de accidente sau imagini onirice drept mesageri care luminau zonele greu de pus în cuvinte și greu de gîndit din viețile clienților lor.

În încercercarea de explica poveștile unor pacienți care experimentau fizic traume suferite de strămoși ai lor pe care nu-i cunoscuseră niciodată, oamenii de știință au identificat markeri biologici care dovedesc că traumele trec de la o generație la alta. Rachel Yehuda, profesoară de psihiatrie și neuroștiințe la Școala de Medicină Mount Sinai din New York este una dintre cele mai mari experte la nivel mondial în tulburarea de stres post-traumatic (TSPT). În numeroase sutdii, Yehuda a examinat neurobiologia TSPS la supraviețuitori ai Holocaustului și la copiii acestora. Cercetările ei au recoluționat înțelegerea și tratarea TSPT în toată lumea. Yehuda și echipa ei au constatat că supraviețuitorii Holocaustului care au avut TSPT au născut copii cu niveluri scăzute de cortizol, similare cu cele ale părinților lor, care i-au predispus la retrăirea simptomelor TSPT ale generației anterioare (depresie, anxietate, insomnie, coșmaruri, gânduri grele, panică). Supraviețuitorii din studiile lor produc mai puțin cortizol (e forma creierului de a se adapta mediului foarte stresant), iar moștenitorii lor se nasc și trăiesc cu niveluri scăzute de cortizol, ceea ce îi predispune la depresii, anxietate, tulburări de dispoziție.

Un băiat poate avea picioarele lungi ale bunicului său, iar o fată poate avea nasul mamei ei, dar pe lângă toate acestea moștenim de la strămoși și povara istoriei personale a fiecăruia dintre ei, într-o măsură mai mare sau mai mică. În fiecare dintre noi trăiesc adormite fragmente de traume prea mari pentru a fi rezolvate de o singură generație.

E un lucru ce ține de natura umană: când durerea este prea mare, oamenii tind să o evite. Dar atunci când ne blocăm trăirile, fără să ne dăm seama, oprim procesul necesar de vindecare care ne poate duce către o eliberare naturală.

Uneori, durerea se ascunde adânc până reușește să găsească un mod de exprimare sau o soluție. Acel mod de exprimare este adeseori întâlnit la generațiile care urmează și poate apărea la suprafață prin simptome greu de explicat. Depresie, atacuri de panică inexplicabile, care vin din locurile adormite ale ființei noastre.

Nu toți avem în familie sinucideri, morți în lagăr, crime. Dar și moartea unui nou-născut, pierderea unei case, un copil abandonat, o întrerupere de sarcină, retragerea iubirii mamei, foamea trăite de străbunicii sau bunicii noștri pot avea un efect de dărâmare a zidurilor de susținere a iubirii în familia noastră.

Devenind conștienți de originile acestor traume, putem în sfârșit să îngropăm tipare familiale bine fixate.

E important să observăm și că nu toate efectele acestor traume vechi sunt negative. Ele ne permit totodată să dezvoltăm un mod mai bun de a ne explica nouă înșine care sunt adevăratele noastre capacități. Traumele pe care le moștenim sau pe care le trăim pot să creeze nu doar o moștenire încărcată de suferință, ci pot și să genereze o moștenire cu potențial și reziliență, de care să poată beneficia multe dintre generațiile care vin.

Istoria pe care o ai în comun cu familia ta începe înainte ca tu s fi fost măcar conceput. În cea mai timpurie formă biologică, aceea de ou nefertilizat, deja ai în comun un mediu celular cu mama și cu bunica ta. Când bunica ta era însărcinată în cinci luni cu mama ta, celula precursoare a oului din care tu te-ai dezvoltat era deja prezentă în ovarele mamei tale.

Acesta înseamnă că înainte chiar ca mama ta să se fi născut, mama, bunica și primele urme din tine se aflau toate în același corp, trei generații care împart același mediu biologic. Iar asta nu e ceva nou, manualele de biologie ne spun același lucru de mai bine de un secol. La fel pot fi găsite începuturile tale și pe linie paternă. Celulele precursoare ale spermatozoidului din care tu te-ai dezvoltat existau în tatăl tău încă de când era făt în pântecul mamei lui.

Dacă adăugăm acestui fapt științific descoperirile lui Yehuda și ale altor specialiști despre cum se moștenește stresul de la o generațoie la următoarele trei, putem ușor desena o hartă a felului în care se pot transmite urmele biologice ale traumelor prin care au trecut strămoșii tăi și care au consecințe pe termen lung.

În continuare, cartea prezintă multe studii care arată în ce fel traumele asupra unei generații sunt resimțite în comportamentul următoarelor două generații.

Autorul prezintă apoi soluția lui pentru vindecarea traumelor transgeneraționale: imaginile vindecătoare și identificarea limbajului-nucleu al fiecăruia. Sunt exerciții de amintire, de vizualizare, întrebări, trebuie să lucrați cu pix și hârtie, cu intenția de a identifica detalii din traumele adânc îngropate.

Exercițiul este posibil și dacă rudele tale nu mai sunt în viață, dacă nu ai acces la arhive, poze sau scrisori vechi.

24 Comments

  1. Roxana

    Bună, Ioana! Mă întreb, dacă nu cumva acest cărți nu ne fac să analizăm și mai mult lucruri pe care am putea să le lăsăm să se vindece. Eu, spre exemplu am obosit să analizez, să mă întreb „de ce?” și „cum?”. Sunt o persoană anxioasă, pe fondul comportamentului mamei din copilărie: țipete , exagerare, frică. Cumva, îi semăn și încerc să uit, încerc să nu repet. Am dureri cronice încă de la vârsta de 17 ani. Mă gândesc: să dau vina pe mama, pe reacția ei la viața mea de adolescentă, pe lipsa de experiență a mea și a actualului soț, pe atunci iubit. Nu știu…Am obosit să analizez și vreau doar liniște. Crezi, oare, și întreb fără ironie, că m-aș vindeca dacă aș vindeca trauma, dacă aș descoperi-o, dacă chiar o traumă ascunsă ar fi cauza? Știu din copilărie și am urât, spre exemplu, ideea de avort. Atât mama și bunica au făcut asta. Nu condamn, dar vina bunicii, teama ei de iad, experiențele mamei m-au făcut să mi se pară ceva traumatizant …La fel, frica de critică, de a greși, o am de la mama. Cred … Dar dacă așa sunt eu și le învinovățesc inutil.

    • Printesa Urbana

      Faptul ca te preocupa atat de mult cine e vinovat arata cata nevoie ai de vindecare. Nu poti vindeca ce nu cunosti, ce este ascuns.

      Linistea va veni doar dupa ce sapi si vindeci. Altfel vei fi mereu in razboi cu „vinovatii”.

    • Cristina

      Draga Roxana, îți recomand terapia prin Analiza Tranzacționala (AT), sau chiar pentru început cartea Ce Spui După Bună Ziua a lui Eric Berne. Când lăsăm in urma copilării complicate, cu agresivitate și presiuni, devenim adulți hărțuiti, măcinați de anxietate și relații fragmentate, cu noi înșine și ceilalți. E mult întuneric pana sa se faca putina lumina, și e mult zgomot pana sa se facă liniște, dar se poate mai bine, cu răbdare și lucru cu sine. Eu am trecut peste anxietate cronica, atacuri de furie, gândire negativa, agresivitate fata de sine, autovictimizare, zero încredere în mine, etc. Durează, dar se merita.

  2. little

    Lucrez de câteva luni la asta, la traumele mele si cele mostenite, dupa un „reset” pe care mi l-a dat corpul meu acum câteva luni, mindblowing si greu de definit in cuvinte… ma simt mult mai bine de când explorez si vindec astea. Americanii sunt lideri in domeniul asta: EMDR, EFT, Tapping, Energy Psychology… Au investit enorm de mult pentru a recupera sanatatea mintala a soldatilor lor intorsi de pe cine stie unde. Si de câteva decenii profita si publicul larg de tehnicile astea atât de simple dar atât de eficiente.
    Peter Levine e un nume interesant in domeniul asta al traumelor, are ceva conferinte si programe nu foarte scumpe disponibile online pt self-healing.

    • Printesa Urbana

      Il urmaresc si eu dupa ce l-am vazut la Gabor Mate.

  3. Elena

    Ioana, hai ca asteptam de la tine ceva care sa ma extazieze si iaca-ta. Abia astept sa cumpar cartea si s-o parcurg, sa fac temele. Te iubesc

  4. Elena

    Iacata! Am vrut sa scriu, dar e ora tarzie si sunt obosita.Te pup

  5. V.

    Intr-adevar e uimitoare cartea, am inceput sa o citesc de vreo saptamana la recomandarea ta de pe Instagram si am inceput sa descopar lucruri…si sa visez multe chestii. Teama mea de a pierde copilul in timpul sarcinii, apoi teama ca o sa mor cat e fetita mica…multe femei din generatia bunicilor au trecut prin asta… Teama de viol, de avort, de nedreptate si multe, multe altele.
    Iar tatal meu si-a pierdut mama de mic. Tata a decedat anul acesta, era un om bun in sufletul lui, insa tot timpul se manifesta cu multa furie si neliniste. Si de cand a decedat el mi se pare ca am preluat eu aceasta furie si neliniste…adica tot ce nu-mi placea la el – si nu inteleg de ce.
    Aceasta carte mi se pare o fereastra care mi s-a deschis, sper sa ma ajute sa trec peste tot tumultul din sufletul meu. Multumesc, Ioana!

  6. E.

    Traumele transgeneraționale nu au niciun fundament. Nivelul la care traumele sau emoțiile puternice se transmit genetic e atât de mic încât e imposibil ca ceva din trecutul părinților să afecta ca amintire prezentul copiilor lor. Am vorbit fix despre asta cu un psiholog foarte competent. E un trend, ca NPL-ul, cărțile de genul ăsta atrag publicul. Dar orice psiholog care se respectă nu poate lua în serios așa ceva.

    • E.

      *să afecteze (nu mai pot corecta, ar trebui introdusă opțiunea de a corecta comentariul, ca pe alte bloguri – doar o sugestie).

    • V.

      Sunt foarte, foarte multe studii citate in cartea respectiva – studii facute pe soareci, pe supravietuitorii Holocaustului, pe cei ai genocidului din Coreea, pe mamele insarcinate care erau in preajma turnurilor la 9/11 etc care arata ca trauma se transmite inclusiv pana la a 3-a generatie. Eu una tind sa cred rezultatele studiilor (mai ales meta-studiilor).

    • Kat

      Nici eu nu cred in acest lucru. Poti sa ai transmise poate traumele parintilor bunicilor daca ei ti-au povestit despre ele sau au reactionat ei intr-un anume fel din cauza lor. In sensul ca te afecteaza reactia lor la acele traume. Dar in niciun caz nu cred ca este ceva genetic, pare pseudoscience

    • Little

      « He and Dias wafted the scent around a small chamber, while giving small electric shocks to male mice. The animals eventually learned to associate the scent with pain, shuddering in the presence of acetophenone even without a shock.
      This reaction was passed on to their pups, Dias and Ressler report today in Nature Neuroscience1. Despite never having encountered acetophenone in their lives, the offspring exhibited increased sensitivity when introduced to its smell, shuddering more markedly in its presence compared with the descendants of mice that had been conditioned to be startled by a different smell or that had gone through no such conditioning. A third generation of mice — the ‘grandchildren’ — also inherited this reaction, as did mice conceived through in vitro fertilization with sperm from males sensitized to acetophenone“

      Sursa: https://www.scientificamerican.com/article/fearful-memories-passed-down/

  7. Lia

    Deci așa funcționează infertilitatea pe 3 generații! Lăsând gluma la o parte, nu înțeleg cum, dacă conștientizezi ceva acel ceva dispare. Eu conștientizez foarte bine că mi-e frică de înălțime pentru ca mi-e frică de moarte, pentru ca am căzut de pe un dulap când eram mică, pentru ca bunicii au suferit când au fost obligați să se mute de la țară la bloc, adică la etaj, dar asta nu ma ajută cu absolut nimic, tot imi tremură grav genunchii dacă sunt sus. La fel si cu renunțatul la lucruri, ma doare când trebuie sa arunc ceva, chiar dacă ceva-ul ăla nu-mi mai trebuie si nici nu-mi mai încape nicăieri. Știu că e vorba despre istoricul de sărăcie al familiei, știu (conștient) ca nu mai e cazul, dar tot ajung să păstrez toate prostiile, de-mi arată casa ca o vizuina de harciog. La ce ajută conștientizarea asta? Până la urmă, că știu sau nu de unde vine, tot e nevoie de un efort serios de voință ca sa fac ce trebuie, nu ce imi vine.

    • Little

      Sunt de acord, constientizarea singura nu e suficienta ca sa depasesti orice consecinta a oricarei traume. Pentru asta exista metodele de care spuneam mai sus (EMDR, EFT etc), dar nu stiu daca exista psihologi formati pe asa ceva in Ro.

    • Printesa Urbana

      Pe EMDR sunt cativa sigur, pe EFT nu stiu, dar trebuie sa fie.

  8. Dan

    Am citit cartea lui Mark Wolynn în original (engleză, format electronic) prin 2017 și cred că am menționat-o și aici într-un comentariu la un moment dat. E destul de greu de digerat și de înțeles dacă nu ai făcut dinainte un pic de introspecție personală, dar altfel trebuie luată oricum „with a pinch of salt”.

    Ce vreau să spun cu asta: cartea e scrisă dintr-o perspectivă vestică (americană) și pornește de la ideea că traumele inter-generaționale sunt strict familiale (izolate în acest context adică), iar „moștenitorii” acestor traume sunt precum pete negre pe o pânză albă – pânza fiind societatea luată ca întreg. El crede sincer în vindecarea individuală sau ca parte a unei vindecări familiale.

    Din păcate asta nu prea funcționează în context „estic” (românesc dacă vreți) din cauza traumelor trans-generaționale moștenite la nivelul întregii societăți. O sursă de traumă extremă pentru noi, cei care trăim azi, dar cu foarte puțini oameni în viață care să-și amintească mai clar despre ce a fost vorba, a fost deceniul dintre 1943 (Stalingrad) și 1953 (moartea lui Stalin). La nivel individual a fost vorba de bărbați care nu s-au mai întors acasă (văduve? orfani?) sau au revenit cu un picior lipsă sau cu diferite forme de PTSD (familii condamnate la sărăcie extremă, abuzuri), de foametea din ’46-’47 și de epidemiile de polio din perioada respectivă (cimitirele sunt pline de copii născuți în timpul războiului, care au murit imediat după), de curele de pușcărie (de-aia cu frig, foame, bice pe spinare) pentru câte o carte interzisă sau pentru un banc spus în tren. Plus „colectivizarea”.

    Când aproape fiecare individ are în familia imediată sau extinsă cel puțin o consecință a acelor evenimente, nu mai discutăm de traume individuale sau moștenite doar ca urmare a unor condiții dificile de viață prin care ar fi trecut bunicii sau străbunicii. Oricum, nu cred că a făcut cineva un studiu la nivel de țări sau de societăți în general.

    • V.

      De acord, si eu ma gandeam la asta. Autorul propune la un moment dat indepartarea de mediul (tara) respectiv(a) ca una dintre caile de vindecare 😅.

    • Dan

      Strict anecdotic: bunicii mei au avut mulți copii, născuți pe rând începând cu anii ’30 până imediat după 1950. Cei născuți înainte de 1942 au avut cu totul alt gen de personalitate (temperament) decât cei născuți după; mie mi s-au părut oameni mult mai echilibrați, „cu mintea întreagă” și s-au comportat mult mai frumos cu copiii lor, cel puțin în termeni relativi, ca parte a unei comparații cu ce a venit după.

      Cei născuți după, cu personalitatea formată în anii tulburi de după război, au fost (și sunt în continuare, cei în viață) „mâncați” de anxietate, cu episoade depresive recurente și cu posibile probleme de personalitate din zona narcisistă – histrionică (alternare între victimă-agresor etc).

      Generația următoare (din care fac parte), a mers pe la extreme, de la rupt parțial sau complet legăturile cu familia (incluzând plecare din țară) până la a nu pleca de fapt deloc din casă la vârsta adultă, mă refer la a trăi în aceeași casă cu părinții până la decesul acestora.

  9. deea

    Eu sunt extrem de sceptica când e vorba de astfel de teorii, mi se pare ca psihologia a căpătat ramificații spre pseudostiinta, la fel ca medicina. Devine extrem de greu sa diferențiezi ce e bazat pe studii și ce e bazat pe “studii”. Chestia asta cu traumele care trec peste generații mi se par niște supoziții, niște teorii…ca alea cu copilul care este de fapt al tuturor bărbaților ce au trecut pe acolo și csre își lasă niște ADN. Trecând însă peste asta, m-am blocat la treaba cu cortizolul, ca nu înțeleg și pace: au nivel scăzut de cortizol in sange și nici nu îl pot produce, drept urmare sunt predispuși la depresie și anxietate? Pai fix cortizolul crescut da astea, dacă e scăzut ar trebui sa fii Zen nonstop.

    • V.

      In carte explica ca ambele extreme ale nivelului cortizolului duc la stres.

  10. depinde de ce experiente are fiecare, dar mai ales zic eu, depinde de starea de sanatate si nivel optim din toate cele prin corp. O balanta, cum s-ar zice. Am zis mereu ca daca ma concentrez prea mult pe mine si pe vindecarea mea e parca asa, un moft. Inca mai cred asta. Sunt asa multe in viata de facut incat mi se pare egoist sa ma fortez toata ziua, sa ma autoanalizez, sa ma controlez si sa descopar ce va fi pe acolo ascuns bine. Ce sa mai descopar? Sunt cum sunt. Fac ce pot, ca om trecator pe aici si ma bucur de fiecare clipa. Eu cred ca fiecare e cum e, nu se schimba prea mult. In esenta suntem la fel cum ne-am nascut. Mai lucram cu noi de-a lungul anilor, mai imbunatatim pe ici pe colo dar cam aia e. Din experienta vorbesc doar – daca sunt bolnava, nedormita bine sau ai mei sufera ori am grija ce mancam maine – nu imi arde de contemplarea Sinelui si dezvoltare personala. Dar asta e ce cred si cat pot. Nu cred in fortare. Pentru mine, terapia in natura si timpul petrecut afara e ce m-a salvat de-a lungul anilor. Nu as vrea sa cad in extreme, sa fac psihoanaliza toata ziua. Am avut norocul sa studiez vreme de 5 ani bazele si mai mult ale psihopedagogiei. Cred ca asta e un avantaj in viata de zi cu zi. Si mai cred ca e bine sa iau totul asa cum vine, pas cu pas, mai usor si fara sa dau in extreme. E frumos sa cunosc teoria, chiar ajuta dar in esenta tot asa voi fi mereu – cu defectele si bunele/relele mele

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *