Ce fac când nu mai pot?

Ani de zile, când nu mai puteam, am mai putut un pic. Cum adică să nu mai poți? Încearcă mai mult. Nu există nu mai pot. Trebuie să poți. Am putut să mai stau în relații care mă otrăveau. În locuri de muncă în care eram umilită. În panici care mă paralizau.

Am tras de mine până am plesnit.

Abia de curând am învățat că e absolut în regulă să nu mai pot și că dacă insist să mai pot, sunt toxică cu mine însămi. Fac exact ce urăsc să-mi facă alții.

Abia de curând am învățat să-mi ascult corpul, care-mi semnalizează limitele personale. El îmi spune: Gata, până aici, mai departe nu e bine. Copiii m-au învățat asta. Ei se opresc când trebuie. Se opresc uneori prea devreme, e drept, iar eu sunt aici să-i ajut să mai facă un pas. Terapia m-a învățat și mai multe.

Și totuși, ce facem când nu mai putem?

Eu mă opresc. Indiferent ce ar fi lucrul pe care nu-l mai pot face. Muncă. Răbdare cu copiii. Curățenie. Suportat toanele unui om drag care se poartă rău. Anxietate. Efort de a dormi în miezul nopții. Alergat în parc. Dor.

Nu-mi mai fac de lucru, așteptând să treacă emoția paralizantă de neputință. Pentru că dacă o ignor, revine mai puternică, mă epuizează, mă face să pot și mai puțin, să mă simt și mai neputincioasă, și mai nevolnică, în neiubire cu mine, iar asta mă slăbește și nu mă lasă să respir.

Am făcut asta mulți, mulți ani. Nu merge, dimpotrivă.

Așa că acum fac fix opusul.

Mă opresc.

Stau în neputință, mă marinez în ea. E greu, sigur că e, dar nu e atât de greu. Plus că trece destul de repede. Și mă ajută să intru în contact cu mine și să mă onorez așa cum sunt, imperfectă.

Mă uit la ce simt în corp și în suflet. Unde doare? Unde e blocat? În piept, în gât. Simt tristețe, simt milă, simt și furie, frustrare. E normal, toate sunt normale.

Plâng.

Atât de mulți ani am oprit acest mecanism sănătos de exprimare a suferinței, corpul meu nici nu mai știe ce să facă. Mereu când mă lovesc emoții puternice, corpul meu vrea să plângă, iar eu nu-l las, pentru că am învățat că nu e frumos, nu se face, nu plângem, dimpotrivă, tragem aer în piept și zâmbim, ca să nu împovărăm, să nu descurajăm, să nu stricăm cheful altora. Noi nu contăm. Doar ceilalți.

Citesc mult despre practici psihosomatice de procesare a traumelor, iar una dintre ele este să lași corpul să facă ce vrea când simți emoția puternică. Dacă îți vine să urli, fă asta. Dacă îți vine să alergi, aleargă. Dacă îți vine să plângi, fă asta. Dacă vrei să tremuri, tremură.

Mie îmi vine să plâng. Mă las să plâng când nu mai pot. Cu hohote, ca un copil mic. Mai am de lucru la asta, e greu să mă lupt cu convingeri atât de ferme, care sunt cu mine de atâta vreme.

Îmi vorbesc exact cum le vorbesc copiilor mei. Cu răbdare, blândețe, iubire. Știu că nu mai poți. E OK, ești și tu om. Ești bună și când nu mai poți. Ești iubită și valoroasă. Te iubesc. Ești în siguranță.

Mă întind și mă odihnesc. Câteva minute doar. Cu lacrimile în păr și pe pernă, stau cu ochii închiși ca un copil mic care tocmai a făcut o criză de furie. Doar că a mea a fost de neputință.

Scriu. Pentru că pentru mine e terapeutic. Scriu câteva rânduri undeva despre neputința mea.

Mă conectez cu cineva. Cu cine-mi vine pe moment, cu cine e disponibil, dau un mesaj, sun, bat la ușa dormitorului. Poate fi soțul meu, cumnata mea, mama, prietena mea, unul dintre copii. Nu vorbesc neapărat despre neputința mea, doar cer conectare și iubire. O îmbrățișare, o privire caldă, fără vorbe. Nu doar eu mă iubesc când nu mai pot, ci și ceilalți. E adevărat, nu? Cine ne iubește, ne iubește cu totul, așa cum și noi îi iubim pe ei. Ba chiar îi iubim mai mult când ni se arată neajutorați, vulnerabili.

Cer ajutor. Răspicat, detaliat. Te rog să faci asta, pentru că eu nu mai pot.

În câteva minute, sunt în alt loc. Doar câteva minute. Ies pe partea cealaltă a neputinței mai curată, mai odihnită, în contact cu mine și cu un om important pentru mine. Corpul meu este eliberat. Sufletul meu se simte auzit și mângâiat. Sunt mai pregătită să fac lucrurile grele și să le primesc pe cele bune.

Sper să vă ajute.

Photo by Motoki Tonn on Unsplash

14 Comments

  1. Anca

    Mulțumesc pentru articol, îl voi salva undeva. Citind am reușit să plâng, de prea mult timp incerc și de prea mult timp simt ca nu mai pot! De prea mult timp nu îmi mai găsesc puterea și de cate ori o caut nu știu de fapt ce caut.
    Ajuta sa vezi că nu ești singurul în lume care simte asta, ca Nu ești stricat cum crezi. In familia noastră ești citită si de cei mici si de cei mari.

  2. Luiza

    Statul in neputinta nu e un soi de depresie? Eu stau asa, mi se intampla la cateva saptamani, ma tem ca e depresie.

    • Printesa Urbana

      Nu, e vorba de cele cateva minute cat e emotia puternica, nu de stat cu lunile… Aceea da, e depresie si trebuie tratata la specialist.

    • Heidi

      E vorba (cred eu) de emoțiile care vin și trec, acele stări de peste zi pe care dacă le ignorăm, creează presiune și ajungem să răbufnim din cauza lor. Dacă ne luăm puțin de timp să stăm cu ele, adică să ne spunem că e ok să simțim asta, orice emoție face parte din experiența umană, deci e firească, dacă stăm acolo puțin cu ea, respirăm, o privim puțin din afară și parcă deja trece. Ca un nor pe cer, așa vine starea noastră. Dacă îl ignorăm, stp acolo și plouă tot mai tare până pornește o furtună. Dacă îl privim, conștientizăm că e acolo, îl remarcăm, va trece de la sine ca orice alt nor alb pe un cer senin.

  3. Ana

    Deci , La fix !
    Te citesc întinsă pe patul de masaj. Eu sunt maseurul, aștept următorul client peste fix 13 minute.
    Nu mai pot, deci stau alea 13 minute eu cu mine.
    Azi am cerut și ajutor , efectiv sunt epuizată, nu mai pot !
    Vreau in knock out! Vreau să numai fiu doar 5 minute, ca apoi să o pot lua de la capăt . Vreau să ies din mine, să mă cufund în liniște , în nimic. Și să stau acolo așa ….

    • Imi pare rau Ana. Eu sunt doctorul. Nici eu nu mai pot. Si eu numar minutele …

  4. Dan

    Eu mi-am auzit, toată copilăria, numai afirmații gen „nu există că nu poate, există doar că nu vrea!”; da, așa se vorbea, la persoana a 3-a, ca părinte spuneai „altora” lucruri moralizatoare despre copilul tău, dar aveai grijă ca acesta să te audă și să „execute” ulterior. Treaba a mers ca unsă până pe la 18 ani când am început să o iau la vale, iar la 21 am ajuns cu burnout în fața unui psihiatru. În epoca respectivă nu exista acest concept, iar „clacarea” era simptom de boală psihică. Nu dau detalii despre cum am trecut peste asta.

    Bine, acum realizez că a fost vorba de un cumul de comportamente și de așteptări venite pe linie socială sau culturală, dar asta nu rezolvă problema de fond, anume când și unde ne oprim, unde exact e momentul lui „nu mai pot”?

    • Deea

      Foarte bine mi-a picat comentariul asta, pe partea de constientizare si de „nu mi se intampla numai mie”. Sanatate!

  5. Irina

    Apropo ca zicea o doamna pe FB (nu exista nu pot, exista doar nu vreau) eu nu vreau sa mai pot. E si asta o alegere. Vreau (sa imi dau voie) sa nu mai pot.
    Ca desigur, pot sa tot pot, dar pretul platit e mult prea mare. Cel putin anii astia ultimi pe mine m-au invatat sa vreau sa nu mai pot sa fac tot, pentru toti.

  6. John

    Cred ca eram prin clasa a unsprezecea cand un profesor ne-a spus ca in Occident a aparut o noua boala, ciudata, numita stres. Ne-a descris-o ca fiind o stare de epuizare a unui om cauzata de prea multa munca si de implicarea in prea multe activitati. Cred ca era prin 1981. Pe atunci nu puteam intelege cum e posibil si de ce cei afectati de asa ceva nu se opresc sa se odihneasca, sa se destinda …
    Au trecut anii si m-am confruntat cu situatii stresante, insa puterea de adaptare a tineretii si-a spus cuvantul, in sensul ca mult mai tarziu am realizat ca e vorba de stres.
    Situatii stresante , de lunga durata, prin care am trecut fara a fi constient ca reprezentau un factor de stres major:
    – Stagiul militar, adica a sta inchis in interiorul unui gard, pazit cu arma sa nu ies din perimetru, a avea drept superior un sergent care inainte de armata a fost cioban la oi, nu mancarea pe care o vreau eu, fel de fel de activitati impuse (unele idioate – spre exemplu cititul presei – nu ca n-ar fi bun, dar era obligatoriu), somn la comanda, nu plimbare, nu fete etc … si toate astea timp de un an si sapte luni.
    – Am facut facultatea la seral. Primii ani de studentie au fost cei mai grei, dimineata trezit inainte de ora 6.00, la 6.30 eram la serviciu si am muncit pe bune. Seara, orele la facultate incepeau la 18.00 si se terminau pe la 21.50. Ajungeam acasa dupa ora 22.00. Eram mereu in criza de somn, pentru ca pe atunci trebuia sa dorm minim 8 ore pe noapte. Noroc ca in ultimii ani de facultate s-au mutat orele intre 16 si 20 .
    – Am ajuns inginer, au trecut anii si prin 1998 au aparut ceva schimbari la serviciu care au facut sa-mi sune telefonul la diverse ore (adica si la ora 19, si la 21 si la 2 noaptea). Eram chemat la serviciu sau trebuia sa dau solutii (prin telefon) la problemele aparute. Aveam acasa doar telefon fix.
    Aici am o poveste amuzanta, am auzit la un moment dat de un coleg de serviciu cautat la telefon de cineva de la munca. A raspuns copilul lui si a spus: „A zis tata ca nu-i acasa.” Atata mi-a trebuit, am povestit intamplarea acasa, a auzit si fiica mea (cred ca avea vreo 7 ani) si cand a raspuns ea la telefon, fiind cautat de la serviciu m-a intrebat in gura mare: „Tata esti acasa?”
    Cam pe atunci m-am apucat de pescuit si dupa cativa ani am realizat ca iesitul la pescuit era scaparea mea de stres. Prindeam o zi pe malul raului, o zi intreaga in care nu suna telefonul. Am realizat asta mult mai tarziu, atunci cand am avut si eu telefon mobil, insa deja la servciu oamenii capatasera mai mult experienta si nu ma mai sunau atat de des.
    In primele doua situatii, cand simteam ca nu mai pot ma consolam zicandu-mi ca nu va fi mereu asa, ca tot chinul meu are un sfarsit.
    In cea de a treia situatie, iesirile la pescuit erau suficient de dese incat sa ma ajute sa merg mai departe. Cred ca aveam intr-un an intre 30 si 40 de zile de pescuit, deci cam tot atatea zile de liniste.
    Insa asta cu pescuitul este cu dus si intors. Cand am ajuns la probleme majore cu sotia bineinteles ca mi-a reprosat: „o viata intrega ai fost insurat cu serviciul si cu pescuitul”. Avea dreptate pana la un punct si nu avea dreptate daca ea era factorul de stres de care puteam sa scap iesind la pescuit.

    – Cand am avut probleme majore cu sotia, am ales divortul, am ales sa imi cumpar apartamentul meu, sa il mobilez, sa imi cumpar electrocasnice si toate astea in conditiile in care am platit un sfert din salariu ca pensie de intretinere pentru minor. Asta in insemnat mai multe joburi part-time, asa incat la un moment dat parca m-am reintors la programul din primii ani de studentie. Plecam de acasa la 6.30 si ma intorceam dupa ora 21.00 pentru ca dupa serviciu am predat la un curs de calificare prin program POSDRU (mai multe serii timp total 12 saptamani). Am facut si asigurari, am facut si studii de piata … am facut tot ce a trebuit pentru a avea casa dorita si pentru a plati pensia de intretinere corect si la timp.
    Eram constient ca la 50 de ani nu mai puteam sa o tin in acelasi ritm ca la 20 de ani, asa ca, o data ce am terminat de platit pensia de intretinere, am renuntat la colaborari si am reinceput sa ies la pescuit. De remarcat ca in ultimii ani iesirile la pescuit s-au redus la circa 4 pe an.
    Acum mi se pare interesant si aproape amuzant faptul ca inainte de a avea probleme cu sotia (sau poate ca le aveam si nu eram constient de ele) remarcasem ca un barbat are cateva portite lejere pentru a scapa de stres: iesitul la pescuit, iesitul la o bere cu baietii. Compatimeam femeile in general (deci si pe sotia mea) pentru ca nu au astfel de „portite”. M-am bucurat pentru ea cand a mers la o petrecere de 8 Martie „intre fete”, ma bucuram pentru ea cand mergea la cate o prietena. Dar asta e deja alta poveste …

    • Ada

      John, povestea ta e un alt articol, excelent scris. M-ai purtat în timp și m-ai ajutat să văd , prin ochii unui bărbat, problema stresului.

  7. Daniela

    Buna,
    Eu am trecut prin toate etapele psihice, sufletesti, name it. Acum sunt in abis si incerc sa-mi construiesc o idee de care sa ma agat. Ii enervant cand habarnistii, de genul, lasa ca stiu eu ca te prefaci, sau atotstiutorii care vin cu solutii peste solutii, dar din pacate ei habar nu au de ce ai nevoie, si ultima categorie, barfitorii si cei care merg in lantul trofic si mai jos de atat.

    Sincer, izolarea mie mi-a adus putina liniste interioara, pacea sa pot plange in voie cand pic de emotie si acceptarea ca sunt doar o frunza-n vant care adie. Adica, sa nu ma mai iau atat de in serioa cand simt ca crap de durere sau ca ma prabusesc in abisul nestiintei, si necunostiintei de ce va fii maine si cum sa-i fac fata…
    Inca lupt sa ma accept asa cum sunt, imperfectiunile mele sa le iubesc, si sa privesc senina catre frumos.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.