Care este cel mai important lucru de care au nevoie copiii ca să crească și să devină independenți și echilibrați? (fragment de carte)

Mi-a plăcut foarte mult acest pasaj despre atașament și independență din cartea Cum să ne păstrăm copiii aproape, de dr. Gordon Neufeld și Gabor Mate. Vi-l ofer, în caz că și copiii voștri cresc. 🙂

Ajutăm un copil să-şi dea drumul oferindu-i mai multă apropiere și contact decât caută el. Când cere o îmbrăţişare, îi dăm una mai caldă decât ne dă el. Ne eliberăm copiii nu făcându-i să muncească pentru a ne câștiga dragostea, ci lăsându-i să se scufunde în ea. Ajutăm copilul să facă față separării atunci când merge la culcare sau la şcoală satisfăcându-i nevoia de apropiere.

Povestea maturizării este una paradoxală: dependența și ataşamentul favorizează independența și separarea autentică.

Maturizarea se dezvoltă în pântecele ataşamentului. Aşa cum pântecele biologic dă naştere unei fiinţe separate în sens fizic, ataşamentul dă naştere unei ființe separate în sens psihologic. În urma naşterii fizice, scopul dezvoltării este de a crea un pântece de ataşament emoțional pentru copil din care acesta să se nască încă o dată ca o ființă autonomă, capabilă de funcționare fără a mai fi condusă de impulsurile atașamentului.

Oamenii nu scapă niciodată de nevoia de a se conecta cu alţii şi nici nu ar trebui, însă indivizii cu adevărat maturi nu mai sunt controlați de aceste nevoi. Pentru a deveni o astfel de ființă separată este nevoie de toată copilăria, perioadă care astăzi se întinde cel puțin până la sfârşitul adolescenței.

Trebuie să eliberăm copiii de preocuparea pentru ataşament, astfel încât să ajungă la maturitatea independentă.

Secretul pentru a reuşi acest lucru este să ne asigurăm că fiii noştri nu trebuie să muncească pentru a-şi îndeplini nevoile de contact şi apropiere, pentru a-şi găsi busola şi pentru a se orienta. Copiii trebuie să ştie că nevoile lor de ataşament vor fi satisfăcute pe deplin; doar atunci poate avea loc schimbul de energie înspre individualizare, procesul de a deveni o persoană cu adevărat individuală. Doar atunci este liber copilul să se avânte înainte, să crească emoțional. Foamea de ataşament seamănă foarte mult cu foamea fizică. Nevoia de hrană nu dispare niciodată, așa cum nici nevoia copilului de ataşament nu dispare. Ca părinți, noi ne scutim copiii de căutarea hranei fizice. Ne asumăm responsabilitatea hrănirii lor şi le oferim un sentiment de siguranță cu privire la proviziile de hrană. Indiferent de câtă mâncare are un copil la un moment dat, dacă nu există sentimentul încrederii în rezerva disponibilă, căutarea hranei va continua să fie prioritară. Copilul nu este liber să se ocupe de învățare și să-și continue viața atâta timp cât problema hranei nu este rezolvată; noi, părinții, suntem cei care se ocupă de acest lucru. Datoria noastră ar trebui să fie la fel de clară și în ceea ce privește satisfacerea foamei de ataşament a copiilor.

În cartea sa On Becoming a Person, psihoterapeutul Carl Rogers descrie atitudinea caldă și plină de grijă pe care a numit-o acceptare pozitivă necondiționată pentru că, spunea el, nu sunt condiții de merit atașate ei“. Acest tip de îngrijire, scria Rogers, „nu este posesiv, nu cere gratificații personale. Este o atmosferă care spune pur și simplu îmi pasă; nu îmi pasă de tine dacă te comporti aşa sau așa“. Rogers rezuma calitățile unui bun terapeut în relația cu clienții săi. Dacă înlocuim terapeutul cu părinţii şi clientul cu copilul, avem o descriere elocventă a ceea ce este necesar într-orelație părinte-copil. Dragostea părintească necondiționată este un nutrient indispensabil pentru creşterea emoțională a copilului. Prima sa sarcină este de a crea în inima copilului certitudinea că el este exact persoana pe care o doresc și o iubesc părinții. Nu trebuie să facă nimic şi nu trebuie să fie altfel decât este pentru a câştiga iubirea- de fapt nici nu poate face nimic, de vreme ce această iubire nu poate fi nici câștigată, nici pierdută. Nu este condiționată. Există pur si simplu, indiferent de cum se manifestă copilul – ,,bine“ sau„rău“. Copilul poate fi țâfnos, urâcios, plângăcios, necooperant şi nepoliticos, şi părintele îl face să se simtă iubit în continuare.

Însă trebuie găsite moduri de a transmite că anumite comportamente sunt inacceptabile fără a-l face pe copil să se simtă neacceptat. Acesta trebuie să aibă posibilitatea de a-i arăta părintelui părţile sale cele mai neplăcute, primind totuşi iubirea sa necondiționată, satisfăcătoare şi dătătoare de siguranță. Copilul are nevoie să aibă suficientă siguranță, suficientă dragoste necondiționată pentru ca transferul de energie să poată avea loc. Este ca şi cum creierul ar spune: Mulțumesc foarte frumos, de asta aveam nevoie, acum putem trece la adevărata sarcină a dezvoltării, la a deveni un individ unic. Rezervoarele mele sunt pline, aşa că acum pot porni la drum!

8 Comments

  1. Florea Carmen

    Sunt recunoscatoare pentru toata munca fara incetare pe care o faci. Astfel ajunge la noi informatie valoroasa in cel mai usor mod cu putinta. Multumesc ca ai fost aici cand am cautat!

    • Printesa Urbana

      Multumesc mult!

  2. Talmacel Maria

    Scrie! Ai în sânge asta…🤗😊
    Succes în toate!

  3. Maria

    „Însă trebuie găsite moduri de a transmite că anumite comportamente sunt inacceptabile fără a-l face pe copil să se simtă neacceptat”Cum facem asta, fara ca el sa simta respingere, dar in acelasi timp sa ia in serios gravitatea faptelor lui?

  4. Nina

    Multumim pentru informatiile valoroase pe care le oferi! De cele mai multe ori ajung sa citesc pe blogul tau exact ce am nevoie chiar la momentul in care am nevoie 🙂

  5. Oana

    Mulțumesc pentru acest articol. Nu am nevoie de dovezi, dar mi-ați demonstrat inca o data, ce știam și ce doamna nostra doctor ne spune mereu „prea multă iubire pentru copil nu a stricat niciodată ” Am fost si suntem niște părinți dedicați, in ochii unora, poate, exagerați (in vremurile acestea), ne-am dorit copilul si renunțăm la orice e nevoie, doar ca să fim toți 3, împreună. Nu l-am lăsat niciodată peste noapte cu altcineva, oriunde am mers a fost cu noi, de 4 ani, am dormit toți, împreună, deși părem nebuni, dar surprinzător, este foarte independent, s-a acomodat la grădiniță din prima zi(la 4 ani a mers prima data) , pt ca stia ca orice ar fi, noi suntem alături de el, si il luam acasă. Nu a simțit acel abandon…. Si e cel mai ascultător si disciplinat copil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.