Dacă simți suferință, vină, furie, frustrare în relația cu mama sau cu tatăl tău, există o cale de a repara lucrurile pentru ca tu să te bucuri de viață pe deplin

Când am invitat-o pe mama să scrie ea ultimul capitol al cărții mele, Copilul tău. Părinții tăi. Tu, am știut că va fi vindecător pentru mine și pentru mulți dintre cititorii cărții. A-i afla povestea m-a ajutat să înțeleg de ce nu mi-a putut da mai mult, iar asta mi-a adus pace și multă iubire pentru ea.

Vă las cu un fragment din cartea Povestea ta a început demult, de Mark Wolynn (psiholog clinician specializat în traume transgeneraționale), pe care o citesc acum la un an după ce am scris cartea mea despre relația noastră cu părinții. Ce norocoasă am fost să descopăr singură acest traseu către repararea relației cu mama și cu tata… Dacă vă doriți asta, musai să citiți această carte (dați click pe numele ei să o accesați pe site-ul Libris). Mai jos e fragmentul de carte. Am mai pus fragmente din aceeași carte și aici.

Dacă vrem cu adevărat să primim viața cu braţele deschise şi să simțim bucuria de a trăi, dacă vrem cu adevărat relații profunde şi satisfăcătoare şi să vibrăm de sănătate şi reziliență, dacă vrem cu adevărat să trăim la nivelul întregului nostru potential, fără sentimentul de a fi sfâşiați pe dinăuntru, trebuie mai întâi să ne reparăm relațiile rupte cu părinții noştri. În afară de faptul că ne-au dat viaţă şi sunt o parte inexorabilă din noi înşine, părinții noştri sunt calea de acces către puterile noastre ascunse şi forţele noastre creative, dar totodată şi către provocările care la rândul lor fac parte din moştenirea noastră ancestrală. Fie că sunt morți sau vii, fie că ne-am îndepărtat de ei sau avem cu ei relații amiabile, părinții noştri – şi traumele pe care ei le-au trăit sau moştenit – dețin cheia vindecării noastre.

Chiar dacă simți că mai degrabă ai înghiți un pumn de pioneze decât să-ți deschizi sufletul către părinții tăi, acest pas nu poate fi evitat, indiferent cât de mult timp ți-ar lua. (Mie mi-au trebuit treizeci şi şase de prânzuri luate săptămânal cu tatăl meu, sergent de marină militară, înainte ca el să îmi spună în sfârşit că nu a crezut niciodată că eu îl iubeam.) Relaţiile rupte derivă adesea din evenimente dureroase din istoria noastră familială şi se pot repeta generații la rând, până când ne adunăm curajul să renunțăm la judecățile noastre, să ne deschidem inimile încleştate şi să ne privim părinţii şi pe alți membri ai familiei noastre prin prisma compasiunii. Doar aşa putem lecui durerea care ne împiedică să ne bucurăm deplin de viață.

Chiar dacă la început putem să facem această mişcare doar la nivel intern, este important să găsim un loc înăuntrul nostru în care să ne putem înduioşa când ne gândim la părinții noştri fără să ne crispăm. Această metodă poate fi contrară față de ceea ce am fost învățați.

O mare parte a terapiei prin cuvânt convenţionale se concentrează pe blamarea părinților drept cauză originară a suferinţei noastre. Aşa cum șobolanii se învârt la nesfârşit în acelaşi labirint, mulți oameni își pierd decenii din viață rumegând aceleaşi vechi poveşti despre cum au greşit părinții lor faţă de ei şi cum le-au nenorocit lor viețile. Chiar dacă putem fi prinşi în cursa acestor poveşti vechi, atunci când descoperim poveştile şi mai adânc ascunse în spatele lor, ele au puterea de a ne elibera. Sursa acestei libertăți e înăuntrul nostru, aşteaptă doar să fie descoperită.

Întreabă-te: Îl respingi, il învinovăţeşti sau îl judeci pe unul dintre părinți pentru ceva ce simți că el sau ea ţi-a făcut? Îl dispreţuieşti pe unul dintre părinţi (sau pe ambii)? Te-ai îndepărtat de vreunul dintre ei?

Să zicem că o învinovăţeşti sau o respingi pe mama ta. Să zicem că o consideri vinovată pentru că nu ți-a dat destul din ceea ce simți că ar fi trebuit să primeşti. Presupunând că acest lucru este adevărat din punctul tău de vedere, te-ai întrebat şi ce i s-a întâmplat ei?

Ce eveniment a avut puterea să întrerupă fluxul iubirii în relaţia voastră? S-a întâmplat ceva ce v-a separat sau ceva care a separat-o pe ea de părinții ei?
Poate că mama ta a avut o rană provocată de mama ei şi nu a putut să îți dea ceea ce ea nu a primit. Capacitatea ei de a fi părinte a fost limitată de ceea ce ea nu a primit de la părinții ei. Dacă o respingi pe mama ta, este posibil ca între tine şi ea să fi intervenit un eveniment traumatic. Poate că mama ta a pierdut un copil înainte să te naşti tu sau a dat un copil spre adopție sau și-a pierdut prima iubire într-un accident de maşină când era tânără, chiar pe bărbatul cu care dorea să se căsătorească. Poate că tatăl ei a murit când era mică sau fratele ei iubit a fost omorât când cobora din autobuzul care-l ducea la şcoală. Undele şocului unui asemenea eveniment te-ar putea afecta pe tine, dar evenimentul real nu ar avea nimic de-a face în mod direct cu tine. În schimb, trauma ar putea bloca capacitatea de a fi prezentată şi de a oferi atenție a mamei tale, oricât de mare ar fi iubirea ei pentru tine.

În copilărie, o poți percepe pe mama ca fiind indisponibilă, absorbită de sine sau închisă în ea însăşi. Ai putea atunci să o respingi, pentru că tu iei personal fluxul ei sărac de iubire, ca şi cum ea ar fi decis să nu ți-l ofere. Adevărul mai profund ar putea fi acela că mama ta nu avea acces la iubirea pe care ai tânjit să ți-o ofere.

Orice copil născut în circumstanțe asemănătoare ar primi probabil un tip similar de îngrijire maternă.

Ai putea să o consideri vinovată pe mama ta, dacă te-ai îndepărtat de ea, pentru că nu a răspuns la toată iubirea pe care tu i-ai oferit-o când erai copil. Poate că era deprimată şi plângea mult şi încercat să o faci fericită cu iubirea ta. Poate că ai avut grijă de ea şi ai încercat să îi alini durerea. Poate că într-o zi ţi-ai dat seama că toate strădaniile tale au eşuat, că iubirea ta nu o putea face pe mama să se simtă mai bine. Şi astfel te-ai distanțat de ea şi ai învinovățit-o pe ea că nu ți-a dat ce aveai tu nevoie, când de fapt te simțeai nevăzut, în ciuda întregii iubiri pe care i-o ofereai sau cu inima frântă pentru că nu îți putea întoarce iubirea în acelaşi mod. Poate că îndepărtarea de ea a fost singura optiune pe care tu ai știut-o. Indepărtarea te poate face să te simţi liber la început, dar este libertatea falsă pe care ți-o dă o apărare infantilā. Într-un final, îți va limita experiența de viață.

Poate că îi reproşezi unuia dintre părinții tăi sau poate că îl judeci pentru că s-a războit cu celălalt, iar tu te-ai simțit fortat să îi iei partea. Adesea, copilul va fi loial în mod deschis unuidintre părinți, dar în secret va fi credincios celuilalt. Copilul și-ar putea crea o legătură ascunsă cu părintele respins sau denigrat prin adoptarea sau imitarea aspectelor acelui părinte considerate ca fiind negative.

Să ne gândim încă o dată la acest lucru. Este posibil ca emoțiile, trăsăturile şi comportamentele pe care le respingem la părinții noştri să continue să trăiască prin noi. Este modul nostru inconştient de a-i iubi, un mod de a-i aduce înapoi în vieţile noastre.

Când îi respingem pe părinţii noştri, nu putem vedea cât de mult ne asemănăm cu ei. Nu recunoaştem comportamentele lor la noi înşine şi de multe ori le proiectăm asupra oamenilor din jurul nostru. Sau, invers, putem atrage prieteni, parteneri intimi sau parteneri de afaceri care prezintă chiar acele comportamente pe care noi le respingem, punându-ne la dispoziție o infinitate de oportunități pentru a recunoaşte şi a vindeca acea dinamică specifică.

La nivel fizic, respingerea părinţilor poate fi simţită ca o durere, o tensiune sau o amorțeală în corp. Vom simți în trupurile noastre un anumit grad de nelinişte până când părintele respins va putea fi resimțit inăuntrul nostru într-un mod iubitor. Nici măcar nu avem nevoie să cunoaştem istoria exactă a familiei pentru a înţelege ce anume a declanşat sentimentul de respingere. Este clar că s-a întâmplat ceva care v-a împiedicat pe amândoi să fiţi apropiaţi. Poate că mama mamei a murit când ea era mică sau poate mama a pierdut un frate sau a fost părăsită de marea iubire a vieţii ei. Poate că ea nu-şi va dezvălui povestea şi poate că nu o vei afla niciodată. Chiar și așa, vindecarea relației tale cu ea te va ajuta să te simți mai întreg pe dinăuntru. E clar că ceva s-a întâmplat. E tot ce ai nevoie să ştii. Şi acest ceva te-a făcut să-ți închizi inima sau a făcut să-şi închidă ea inima, sau poate şi una, și alta. Treaba ta este să te reconectezi cu iubirea pe care în mod natural ai simțit-o pentru ea când erai mic. În acest mod, vei putea renunța la povara pe care probabil că o duci în tine şi care de fapt îi aparține ei.

Vindecarea relației cu părinţii noştri începe de obicei cu o imagine internă. Uneori, înainte să putem păşi în lumea din afară, trebuie mai întâi să facem un pas în lumea noastră interioară.

O relație apropiată cu părinţii noştri nu doar că măreşte gradul de confort şi susţinere pe care îl simţim în viața noastră, dar s-a demonstrat că se corelează şi cu un bun nivel de sănătate.

Rezultatele unui studiu longitudinal realizat pe o perioadă de 35 de ani la Universitatea Harvard au dovedit incontestabil modul în care calitatea relațiilor noastre cu părinții ne poate afecta sănătatea pe parcursul vieţii. Mai exact, participanților li s-a cerut să îşi descrie relațiile cu fiecare dintre părinți folosind următoarea scală: „foarte apropiată“, „caldă şi prietenoasă“, „tolerată“ sau „tensionată şi rece”. 91% dintre participanții care au afirmat că relaţia lor cu mama era tolerată sau tensionată au fost diagnosticați cu o problemă gravă de sănătate (cum ar fi cancer, boală arterială coronariană, hipertensiune etc.) la vârsta mijlocie, în comparaţie cu 45% – mai puțin de jumătate – dintre participanții care au raportat că relaţia lor cu mama era caldă sau apropiată.

Cifre similare au fost raportate şi în privința participanţilor care şi-au descris relația cu tatăl. 82% dintre participanții care au raportat relații tolerate sau tensionate cu tații lor au avut probleme grave de sănătate la vârsta mijlocie, spre deosebire de 50% dintre cei care aveau relații calde sau apropiate cu taţii lor.

În cazul participanților care au avut relații tensionate cu ambii părinţi, rezultatele au fost uimitoare: sută la sută dintre ei au avut probleme grave de sănătate, față de patruzeci și șapte la sută dintre cei care şi-au descris relațiile cu părinții ca fiind calde şi apropiate.

Un alt studiu realizat la Universitatea Johns Hopkins a urmărit timp de cincizeci de ani 1.100 de studenţi medicinişti bărbați şi a constatat că ratele îmbolnăvirii de cancer se corelau strâns cu distanța pe care fiecare participant o simțea faţă de părinţii săi.

Nu doar că relaţia dificilă cu părinţii noştri ne poate afecta sănătatea psihică, dar relaţia primară, cu mama îndeosebi, poate deveni tiparul după care ne vor fi modelate relaţiile de mai târziu.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4194

44 comentarii

  1. Inteleg ideea de a te impaca cu aceste lucruri pentru a duce o viata sanatoasa, dar cat de ok este ca un copil, fie el adult in prezent, sa isi asume rolul terapeutului pentru parintii sai? De ce ar trebui copilul sa se incarce cu toate problemele parintelui doar ca sa incerce sa gaseasca compasiune in asta? Intreb foarte serios, pentru ca am observat la multi adulti de varsta mea (aproape 30) care au aceasta problema, li se cere sa isi asume un rol care nu le apartine (mediator intre parinti, mediator intre parinti si rude etc). Sunt curioasa de parerea ta!

    • Copilul nu se incarca neaparat in mod constient cu problemele parintelui. Va recomand sa urmariti filmul In Utero… acolo am auzit despre Bernanrd W. Bail (psihanalist care a studiat transmiterea transgenerationala a traumei de la mama la fat). Din experienta sa, multi pacienti au manifestat (sub hiptnoza, daca nu insel) un sentiment de vina, dorinta de a-si salva mama de trauma respectiva (lucru de care nu erau, se pare, constienti). Se poate manifesta, de exemplu, prin tendinta exagerata a cuiva de a-i ajuta pe toti (lasandu-se pe sine pe ultimul plan)… asa-numitul complex Superman (de care vorbeste si Gabor Maté tot in filmul respectiv)

      https://www.bernardbailmd.com/the-imprint/

    • Nu spune nimeni ca trebuie sa fii terapeutul parintilor tai, nici nu se sugereaza asa ceva. Nici sa te incarci cu problemele lui nu trebuie, nu se recomanda si nu se sugereaza asta nicaieri in acest fragment sau in carte. (Ca idee, terapeutul nu se incarca cu problemele clientilor sai, ci doar le asculta si ofera la schimb ghidaj catre propriile solutii ale clientilor, ofera un cadru de analiza, acceptare si ascultare)

      Ideea este sa intelegi motivatiile unor acte pentru a accepta si interioriza ca ele nu au fost despre lipsa de iubire pentru tine cat despre suferinta lor (pe care nu trebuie tu s-o vindeci, dar pe care daca o intelegi, poti ajunge intr-o etapa a vietii tale mai respirabila).

      Iti recomand sa recitesti textul cand ai un pic de timp si spatiu sa reflectezi la ceea ce scrie. Nu cred ca am ce sa mai adaug la ce este in articol.

  2. Ce ai scris nu se aplica pentru toată lumea. Unele scuze ale mamei parca sunt luate din filme . Viata reala nu este asa si nici nu v a fi în modul ala ideal în care persoane care nu au avut probleme reale își imaginează ca în felul în care s au vindecat ei de ceva mai mult imaginar, solutiile lor pot vindeca persoane care au avut probleme cu adevărat reale . Si care pur și simplu nu au rezolvare. Oricât mi as dori sa nu ma îmbolnăvesc, nu am cum sa fac pace sau sa înțeleg ambii părinți pentru foooooorte multe traume. Oamenii aia au fost niște inconstienti, și nu am de ce sa ii iert. Nici nu o pot face .sa fac pace cu ei acum când sunt bătrâni ca să am grija de ei asa cum ei nu au avut de mine . Nu,mersi . Sa se chinuie, ca prea nu le a pasat .

    • Fix asa gandesc si eu. Am o relatie foarte distanta si defectuoasa cu ambii parinti, iar ei nu au fost niciodata interesati sa remedieze lucrurile, in ciuda tuturor incercarilor mele (si au fost foarte multe). Mi-au trebuit 40 de ani de viata ca sa accept ca ei asa sunt, nu se vor schimba niciodata, si chiar nu am ce face in directia asta. Pana si terapeuta mi-a indicat faptul ca, daca nu exista reciprocitate si dorinta similara, in acelasi sens, nu are rost sa mai incerc, sa fortez lucrurile, iar distanta in asemenea cazuri este cea mai recomandata (in locul unei relatii toxice). Nu toti parintii isi doresc sa aiba relatii bune cu copiii, nici macar spre finalul vietii, nu putem deloc generaliza. Faptul ca unii o fac este minunat, insa clar nu se aplica aceeasi regula la toti.

    • E normal sa opui rezistenta, si eu as fi gasit genul acesta de discurs extrem de triggering acum niste ani, cand si eu spuneam despre ai mei ce scrii tu aici. Ma agatam de suferinta si nu voiam sa accept altceva.
      Dupa multi de ani de terapie, ma bucur enorm ca am acceptat sa vad si din alta perspectiva lucrurile, si totul, totul s-a schimbat, desi tata e mort de multi ani, si cu el am reusit sa repar pentru mine.

    • Eh, depinde și cu cine faci „mulți ani de terapie”. De ex. alice Miller spune că intelegerea părinților împiedică vindecarea. Implicit terapeuții care insistă ca adulții sa isi ierte părinții, făcând abstracție de propria suferință sau cautandu-le scuze, le fac rău (pacienților)
      Sunt tot felul de tendințe în terapie, și nu vorbesc de cele actuale, pe val. Nu există adevăr general valabil ce merită „propovăduit”. Fiecare trebuie să își găsească liniștea în felul său, nu în felul tău

    • Abordări in psihoterapie, am vrut sa zic. Tendințe trimite fix la ce nu voiam, la zilele noastre și „coaching” și alte prostii pe val

  3. Ps. Am luat pe kindle cartea lui wolynn si urmeaza sa o comand si pe a ta. Nu este situatia mea neaparat, dar sunt pasionata de psihologie si de intelegerea relatiilor inter-umane 🙂

    • Doresc să scriu acest comentariu pentru cei ce ar putea considera articolul/fragmentul din carte ca fiind nedrept, sau că situația lor familială nu se pretează unei împăcări. Care ar putea simți furie la gândul că trauma lor nu este respectată sau înțeleasă la nivelul corespunzator.
      În primul rând este doar un fragment dintr-o carte, nu întreaga carte. De asemenea poate ar trebui definit ce înseamnă acceptare, împăcare. Definiția mea poate nu e aceeași cu cea a Prințesei Urbane, sau cu a altui cititor. Mesajul poate fi pierdut de asemenea prin numeroasele filtre prin care a trecut: fragment de carte, blog, interpretarea autoarei, interpretarea celui care citește.
      În cazul meu este vorba de abuz sexual repetat din partea tatălui și acceptarea acestuia din partea mamei, parentificarea mea de la o vârstă fragedă, boli mentale în familie, alte tipuri de abuz derivate.
      Am înțeles ce s-a întâmplat cu mama, ce factori au dus la parcursul ei și pot simți milă și compasiune pentru ea. Pe tată îl încadrez simplist la categoria ființă non-umană (ca o glumă și mult simplificat). Ambii părinți sunt decedați de tineri ca urmare a traumelor și/sau viciilor proprii. Chiar dacă ar fi trăit nu aș fi avut o relație apropiată cu ei și nu le-aș fi permis lor să aibă o relație cu copiii mei. Înțeleg parcursul lor și cum au ajuns. Cuvântul iertare nu este unul potrivit, dar nu cunosc un altul. Ar trebui definit clinic ceea ce simt, în sensul că acțiunile lor asupra mea nu mă mai afectează. Îmi înțeleg și accept furia atunci când ea apare și sunt recunoscătoare pentru ea. Mi se pare sănătoasă :)))).
      Mă simt un om complet, iubit, care iubește, împăcat, chiar dacă nu am aplicat împăcarea de care pare că se vorbește într-un fragment dintr-o carte, pe un blog. Din punctul meu de vedere am reparat relația cu părinții ?.

  4. pai stai asa… ca ma asteptam la un raspuns, now what? adica eu am ajuns de ceva vreme la povestea asta cu „au facut ce au putut” si i-am iertat etc. apoi in terapie mi s-a spus ca nu e ok, ca de fapt nu e iertare, e acceptare si ca e normal sa fiu furioasa si sa nu le mai gasesc justificari. total de acord ca pana nu vindecam partea asta, nu e loc de iubire, dar am cautat pe ambele parti si nu pare ca am ajuns la final… deci ideea ta este ca trebuie sa intelegem si contextul lor, si apoi?

    • Traseul fiecaruia e diferit, nu pot sa iti spun cum va fi la tine.
      La mine, intelegerea contextului, a povestilor parintilor parintilor mei si a parintilor acestora a venit cu multa pace, pentru ca am inteles ca nu a fost vorba despre lipsa iubirii pentru mkine (asta a fost la mine cea mai mare suferinta, poate la tine a fost alta), ci de lipsa resurselor emotionale de a manifesta iubirea asa cum aveam eu nevoie. In loc sa ma enervez pe mama, am inceput sa simt compasiune si iubire nemasurata, dorinta de a fi aici pentru ea, de a construi si de a-i da si de a primi de la ea.

    • de ce oare spun terapeutii ca nu e suficient? eu aici m-am confuzat, recunosc. am ajuns sa inteleg contextul parintilor mei si sa ii iert, sa ii iubesc din nou, sa nu ii mai acuz de una alta, atunci cand am devenit mama si cand am facut tot ce am putut eu, si tot prost uneori… la fel ca si ei. ba mi se pare ca eu gresesc dublu prin faptul ca mai si stiu consecintele, ei nu stiau nimic. pf… grea tema

    • Doresc sa adresez acest mesaj in special Ruxandrei. In primul rand te felicit si te admir pt modul coerent si educat in care scri despre cele intamplate si evolutia lor in interiorul tau. Esti foarte puternica si meriti sa fii mandra de tine! Ceea ce vreau eu insa sa „pun sub semnul intrebarii” e linistea asta pe care ai gasit-o fata de cele intamplate in conditiile in care mentionezi ca ambii parinti sunt decedati de mult. Ce vreau sa spun e ca datorita relatiei defectuase cu ambii parinti mi-am cautat fericirea la mii de km departare de ei si slava lui Dumnezeu am si gasit-o. Nu am incetat deloc sa incerc sa repar relatia cu ei initial dintr-un ideal care ma impingea sa imi asum toata responsabilitatea intocmirii familiei ideale, aia din reviste, iar ulterior (dupa ani de terapie) sa incerc sa fiu macar eu bine cu mine si cu tot ce s-a intamplat. Ca sa ajung la ideea principala: uite ca cu cat stau mai mult departe ma simt mai stabila, mai linistita, mai increzatoare ca data viitoare cand voi fi suspusa STIMULULUI=PARINTILOR voi reactiona calm, detasat, deoarece (cum mentiona si Printesa Urbana in textele citate din carte) am desfacut suficient fierul suferintei lor in 4 incat sa stiu ca au avut propriile lor traume ce au dus la minusurile din relatia noastra. Problema e ca de fiecare data cand merg acasa… in cel mai scurt timp se duce dr*cului tot Zenul si simt ca la cea mai subtila apasare de „buton” sunt inapoi la punctul 0. Pt mine problemele lor nu pot fi acceptate ca scuze pt ce mi-au facut! Cel putin nu inca! Nu renunt sa incerc, pretind ca o fac sincer si o invidiez pe Printesa Urbana ca a reusit. O frica launtrica imi spune ca desi simt ca as fi mai linistita daca ar disparea din viata mea cu totul, poate as atinge prea tarziu starea aceea de acceptare despre care vorbea. Ma intreb deci daca linistea pe care pari sa o ai nu e pt ca pur si simplu nu ai mai fost supusa stimulilor originali (stiu si eu ca butoanele pot fi apasate de oricine dar stim cu totii ca nu la fel de eficient ca cei care ni le-au „montat”). Va doresc tuturor multa intelepciune si liniste interioara!

  5. Partea cu studiile respective, sunt serioase, peer reviewed? Sau e genul de “corelația nu înseamnă cauzalitate”? Mie mi se pare acum foarte dramatic ca extrem de multe persoane se vor vedea, citind articolul, condamnate la o boala gravă. Fiindcă nu toți pot repara, nu pot, nu vor, nu au resurse. Vreau sa cred ca acele studii au foarte multe “defecte” și nu au fost luate in calcul extrem de multe aspecte. De exemplu, poate acele familii in care relațiile au fost conflictuale și tensionate s-au confruntat cu boli serioase de generații și totul tine de gene- am cel puțin doi colegi care au relații proaste cu părinții dar acei părinți au probleme de sănătate serioase de ani de zile, probleme nu șanse mari de a fi mostenite genetic. De asemeni, relațiile tensionate de acasa, relațiile dificile cu familia duc de obicei la comportamente distructive ale copilului/adolescentului/tânărului, ceea ce mai târziu se va concretiza prin boli serioase. Mulți adolescenți și tineri cu relații proaste cu părinții încep sa fumeze la vârste fragede, consuma alcool in exces, au o viața sexuală dezordonata – numai de aici pot rezulta cel puțin 5-6 boli cronice grave. Dacă relația cu părinții este rece și tensionata dar ai reușit sa găsești resurse sa rămâi totuși pe linia de plutire, cred ca vei fi om normal ca adult, sănătos și funcțional, nu e cazul de rezervat loc la cimitir de la 30 de ani. Poate ma înșel dar când văd procentele alea de 100% sau pe aproape … pai aia e condamnare sigura, e ca și cum ai zice ca degeaba ai viața ordonata, îți faci toate controalele periodice, mananci echilibrat și dormi 8 ore pe noapte, dacă nu repari cu părinții ești condamnat.

    • Exact si gandurile mele. Tind sa cred ca bolile respective sunt mai degraba legate de comportamente autodistructive ce apar in urma traumelor si nu rezultatul relatiilor proaste cu parintii, in lipsa altor probleme. Nu m-a intrebat nimeni niciodata la un control preventiv ce fel de relatii am cu parintii, tind sa cred ca daca se gasea o cauza unica atat de puternic asociata acestor boli, aparea pe un formular de screening.

      O sa caut studiile mentionate, dar cand vad genul asta de rezultate am din start niste beculete rosii aprinse.

    • Si mie mi se pare problematica referirea la aceste studii, fara referinte si detalii. Probabil in carte exista bibliografia completa, nu mai tin minte, dar sper ca exista. Am citit-o de curiozitate la un moment dat si este plina de platitudini amestecate cu dubiosenii demne de seriale netflix cu extraterestri, sincer. Cand cineva scrie despre karma, well…ce sa zic, metoda lui stiintifica este indoeielnica.
      Apoi – „O mare parte a terapiei prin cuvânt convenţionale se concentrează pe blamarea părinților drept cauză originară a suferinţei noastre.” – oare? Nu prea mi se pare ca e chiar asa.
      Pe de alta parte, treaba asta cu „specializat in trauma transgenerationala” este tot ciudata, cata vreme insasi specialitatea psihologie incadreaza (momentan) treaba asta ca pseudostiinta si e multa gargara, ca altfel nu pot sa zic, in ceea ce priveste acest domeniu. La o simpla cautare a acestui specialist pe google sunt destule semne de alarma despre baza reala a teoriilor sale. Ca si despre domeniul sau de „specializare”. Nu zic ca va ramane asa, zic cum e acum. Un articol interesant: https://melmagazine.com/en-us/story/epigenetics-trauma-psychology-research
      Fiecare stie ce crede si in cine se increde, dar, personal, ma necajeste situatia asta in care cineva emite opinii ca fiind fapte, din postura de „specialist”. Sunt si chestii de bun-simt acolo, dar nu suficiente. Mi se pare o chestie interesanta de citit, dar nu as cataloga-o la stiinta, ci la fictiune. Si e o problema cand nu putem face diferenta intre una si alta.

    • Legatura dintre stresul cronic (care provine din mai multe surse, nu-i musai sa fie in relatie directa cu parintii, desi uneori poate avea legatura indirecta cu ceva din trecut chiar fara sa ne dam seama) si imunitate este, din cate stiu, documentata stiintific (de exemplu, s-a testat ce modificari produce o stare de nervozitate/ suparare in analizele uzuale de sange… iar rezultatul a aratat ca, timp de cateva ore dupa aceea, suntem cu imunitatea in scadere). Nu stiu daca neaparat in ideea de cauzalitate… altfel da, e adevarat, s-ar trece aceste criterii pe lista celor evaluate dpdv medical.

      Pana la urma, totul se reduce la a avea grija de noi. De cele mai multe ori, am observat mai degraba lipsa de disponibilitate decat de resurse, o multime de prejudecati care ne tin blocati in paradigma „imi e foare bine asa”, „nu ma leg la cap pana nu ma doare” etc. Been there, done that… pana „a bubuit” rau de tot. Btw, cand am intrebat medicul despre posibilele cauze, raspunsul a fost: genetica, poluare, stres… nu stim sigur insa toate sunt considerate cauze posibile. Iar dintre acestea, singurul pe care il putem influenta este stresul (ie. cum raspundem/ reactionam la ceea e ni se intampla… si asta are mare legatura cu acel „cod” scris de-a lungul timpului in memoria implicita care incepe sa se formeze inca dinainte de a ne naste)

      https://www.mayoclinic.org/healthy-lifestyle/stress-management/in-depth/stress/art-20046037

      https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1361287/

    • Dacă îl citești pe Gabor Mate vei descoperi ca studiile alea nu sunt prostii și vei descoperi ca subconștientul lucrează chiar și atunci când tu crezi ca ești bine cu tine cat de cat. Acest cat de cat nu face decât sa mascheze vindecarea, de aici și sumedenia de boli de care ne putem îmbolnăvi. Scopul nu e de a ne speria atunci când citim rezultatele studiilor, ci de a constientiza și de a vindeca acolo unde putem.

  6. Voi citi si eu in curand cartea… o am pe lista, este un subiect care ma preocupa (sunt multe de vindecat si integrat in relatie cu trecutul/ parintii, simt profund toate neputintele care vin de acolo si da, nu e chiar atat de usor de facut pe cont propriu).

    Din pacate, ai mei s-au dus inainte sa apuc sa deschid usa asta, trag totusi nadejde ca voi putea descifra ceea ce ne leaga chiar daca nu mai sunt prezenti fizic (caci spiritual este cu totul alta discutie). Am inceput de curand o alta forma de terapie (ie. terapie somatica, simt ca ar putea fi un pas inainte in aceasta calatorie), am in plan sa incerc consetaltii, continui practica meditativa (individuala si de grup) si citesc…

  7. Totuși, fragmentul vorbește despre iertarea părinților pentru comportamentul lor din trecut, dar nu ia in calcul faptul ca mulți părinți au același comportament in prezent. Este extrem de greu sa ierți, sa înțelegi, sa accepți un părinte care te-a traumatizat in copilărie și te traumatizează și la maturitate, prin personalitatea lui toxica (pe care el trebuie sa o conștientizeze și repare, nu copilul). In astfel de situații, văd ca unica soluție ruperea totala a relațiilor.

  8. Reiterez ce am spus și în alt comentariu – cartea e scrisă din perspectivă vest europeană, în care problemele familiale sunt tratate mai degrabă izolat raportat la nivelul societății, deci vindecarea e teoretic posibilă prin ieșirea din mediul negativ, prin terapie / înțelegere și acceptare sau redefinirea relațiilor. În context estic, unde traumele inter-generaționale sunt prezente la nivelul întregii societăți, nu cred că putem aplica astfel de metode, nu fără un bob de sare.

    Eu cred că anumite lucruri ajută oricum, precum aflarea „poveștilor” părinților și bunicilor, compasiunea legată de traumele prin care au trecut. Ajută și mai mult o imagine mai largă, povestea lor și a noastră în contextul evoluției sociale, a valorilor care i-au format pe ei ca oameni și a valorilor un pic modificate care ne-au format pe noi ulterior ca oameni. Ajută și să-i vedem prin filtrul valorilor de atunci, dar la fel de bine ajută și comparația cu valorile de acum. Într-o astfel de perspectivă posibilele probleme de personalitate sau de sănătate mentală încep sigur să apară ca soluții ale unui puzzle.

    Veriga lipsă vine însă din modul în care se raportează ei la acele vremuri / cum se comportă acum. Nu ai cum să te înțelegi cu un om atât timp cât perspectiva lui diferă radical de perspectiva ta în anumite lucruri esențiale. Peste bătăile primite la o anumită vârstă poți trece, dar dacă prin absurd ajung să își bată și nepoții? Sau se laudă în continuare cum au făcut om din tine în astfel de moduri? Nu zic că asta e experiența mea personală, dar „împăcarea” între adulți nu are cum să fie unidirecțională, oricâtă înțelegere, compasiune sau acceptare ai avea.

    • Foarte bun comentariul. Eu am rupt pisica în momentul în care maică-mea și taică-meu mi-au spus că fiică-mea trebuie să știe de frică și de rușine la 5 ani, după ce a făcut o criză de plâns. Am ales distanța și neimplicarea lor în viața copilei, nu vreau să trăiască aceleași traume ca mine.

  9. Ioana, spune-mi, te rog, crezi ca mai poate fi de folos cartea daca parintele cu care nu te-ai impacat a murit? N-as vrea sa o citesc doar ca sa bocesc ca n-am stiut mai devreme 🙂

  10. Ce parere ai/aveti (invit pe oricine doreste sa iti dea cu parerea) despre urmatorul fapt: cand discuti cu parintii despre faptul ca te-au batut/altoit/etc multi dintre ei au tendinta sa nege acest lucru pana nu le aduci exemple concrete pe care ti le amintesti sau chiar si atunci. Acest subiect al bataii rupte din rai in trecutul nostru glorios cum ar trebui tratat cu familia de origine? Eu una inteleg ca unii dintre acesti parinti nu vor sa isi recunoasca nici siesi propriile greseli de acest tip, din cauza ca rusinea si vinovatia pe care ar simti-o ar fi prea mare. Dar multi alti adulti de varsta mea ar fi megafuriosi pe chestia asta (de ex sora-mea). Multumesc!

    • Buna. Cred ca neaga pt ca le probabil rusine sa recunoasca.
      Asta e doar o parere.
      Ca un copil crescut cu neajunsuri materiale, emotionale sincer din toate probl copilariei mele bataia e cea mai putin grava…Cateodata am impresia ca facem prea mare buba din problemele noastre. Asa cum altii poate sunt in familii mult mai rele crescuti. Ca ne o luam un pic pe coaja, sincer, e o nimica toata (nu, nu sunt adepta educatiei cu bataia…avem si noi 3 copii, neatinsi pt ca si eu mi o luam si era oribil, nu asa se face, stiu frustrarea). Cel mai mult dor cuvintele si lipsa (demostratiei) afectiunii. Aia e

    • Imi amintesc de o singura bataie primita de la mama si aia am meritat-o cu prisosinta. Imi rezerv dreptul de a nu spune ce prostie am facut si pentru ce am luat bataie. Insa cand imi amintesc de acea bataie fac similitudinea cu „La cirese” a lui Ion Creanga. Eram marisor deja si pana m-a prins mama am pus la pamant cred ca jumatate din porumbul din gradina bunicii.
      Imi mai amintesc de alte „batai” pe care nu le-am luat de la mama. Eram prin clasa intai, mama statea langa mine sa imi fac tema si uneori pe tema mea aparea o pata de cerneala. (Am inceput cu codei cu penita, cu calimara cu cerneala in care se baga des penita, am trecut destul de repede la stilou, ar si stiourile erau destul de proaste prin 1970). Mama imi rupea foaia, incepeam iarasi tema si spre final o noua pata de cerneala. Cred ca abia dupa a treia incercare ajungeam si eu sa imi fac tema. Uneori mama se enerva si imi amintesc ca lovea cu palma in tocul usii . Acestea erau bataile pe care nu le-am luat.
      Dar mai exista si „bataia suprema” … aia pe care ar fi trebuit sa mi-o aplice tata cu cureaua. Nu stiu sa o fi luat vreodata …
      Din acest punct de vedere chiar nu am ce reprosa parintilor mei. De fapt cred ca nu am nimic a le reprosa. Poate ca mama mi-a dat o educatie cu tenta usor misogina dar nu simt ca asta mi-ar fi indus comportament misogin.

    • @John – felicitari pt minunata mama si parintii tai! Se vede din comentariu ca sunt oameni buni si te-au crescut bine
      am si eu 3 baieti si cateodata am impresia ca sunt mult mult mai sensibili emotionali si receptivi la emotiile parintilor (mai ales a mamei) decat fetele. Par mult mai sensibili emotional, cel putin acum cand sunt mici
      Din descrierile tale vad ca si tu simteai puternic tot ce exprima mama ta.

  11. Sunt curioasa daca aceasta carte separa in vreun fel traumele? Sunt lucruri pe care parintii nostri le-au facut pe care le putem intelege ca adulti cu mai multa compasiune (in contextul lor personal, social, istoric). Dar sunt unele pentru care nu exista scuza si mi se pare periculoasa abordarea asta a intelegerii si iertarii indiferent de greseala (nu am citit cartea,daca cumva separa lucrurile atunci abordarea mi se pare valoroasa, comentariul meu e doar pentru intelegerea mea pe baza textului ca toate traumele sunt egale). Suna mult a conceptia invechita conform careia orice ar face parintii tai sunt parintii tai si trebuie iubiti si respectati asa cum sunt. Abuzurile sexuale, cruzimea fizica si psihologica nu pot fi iertate sau scuzate. Sunt relatii care nu trebuie reparate, mai ales daca abuzatorul nu da niciun semn de regret sau intelegere a efectelor actiunilor lui.

  12. Depinde…ii stiu povestea o iert si imi e mare mila si tristete de situatia ei. Dar e musai sa stau intr-o relatie toxica ce imi face rau in continuare? Daca mama nu tine legatura ce faci? Ca daca o caut nuo intereseaza, doar ma jigneste si reproseaza.
    Ii inteleg traumele, am interiorizat si stiu greutatile mamei mele de nu a putea sa fie emotional disponibila pentru noi. Ii inteleg suferintele si desi nu stie, in suflet e iertata de sute de ori si ma rog pt ea. Stiu ca nu din rea vointa ma altoia la teme desi eram de nota 10 deja, imi spunea ca sunt urata si sa invat ca alte sanse nu am in viata, zicea ca nu stie cu cine semanam asa, cu ea nicicum (se refera la aspectul fizic). In 16 ani cat am stat acasa am dus ani grei ca din pacate pt mine am luat toate probelemele ei. O ascultam si sprijineam emotional demult, asta in conditiile inncare deja eram si fara tata. O data ramasi fara tata si mai mult m-am implicat in sensul ca trimiteam bani acasa in anii studentiei sa ajut, la telefon ea ma cauta doar in data cand trebuiau trimisi banii. Jigniri luari peste picior din partea mamei, toate trec. Au trecut ani si dupa cum bine spui, m-am indepartat de ea. Aceleasi jigniri si reprosuri mi le spunea cu fiecare ocazie asa ca de ce sa stau in aceasta relatie toxica…Am auzit un chicot de ras la telefon in situatii grele din viata mea: nasterea fiului cu complicatii si vizitele mele pe la urgente. Nu m-a cautat niciodata sa intrebe de mine, de nepoti nici atat. Am incercat sa tinem legatura, doar Dnzeu stie cat am incercat. Nu ai cu cine. Impacare? Da o iert dar altceva pt impacare cred ca trebuie sa existe de ambele parti ceva efort…un minim
    De ce ar sta cineva in legatura apropiata cu asa om. In ultimii ani de cand m-am indepartat de ea am simtit o pace si liniste interioara ca niciodata. Eram foarte afectata de relatia noastra. Poate nu e libertate dar macar am liniste si da am si sanatate care in anii petrecuti pe langa ea a fost mereu subreda. Daca o iert sincer si ma impac cu situatia, oare asta nu e suficient pt buna stare de sanatate…Ma intreb doar habar nu am ce se mai poate face. Am tot fost terapeut pt ea nu mai pot avem si noi copiii si problemele noastre

  13. Mie parintii mi-au facut lucruri de neiertat: violent fizica repetata, violenta verbala repetata, manipulare si cam toata gama de exemple negative, iar relatia lor a fost una lipsita de decenta in fata oricui si ma lupt cu anxietate extrema si depresie, de mic copil. Imi doream cu ardoare sa divorteze sau sa moara ca sa pot fi libera, inca de mica. Am putut sa imi traiesc viata intr-un mod sanatos si am putut sa progresez doar dupa moartea lor. Sufar de sindrom post-traumatic, am ramas cu anxietate si alte stari, cu toate astea am reusit sa ma auto-educ si sa obtin in viata totul prin puerile mele. Iertarea ar fi imorala in cazul lor, ar insemna sa iert niste fapte extraordinar de grave, pai cum adica sa ierti asa ceva??? Hai sa iertam atunci toti criminalii si pedofilii care isi exercita aceste porniri cu proprii copii. Ar fi o miscare falsa si bolnava din partea mea, sa ii iert. Da, am inteles exact de ce au facut ce au facut, unul din sentimentele le care le simt pentru ei este mila si nu mai am nici o intrebare neraspunsa despre ei, mi-am gasit linistea doar dupa ce nu au mai trait si cand ma gandesc la ei, nu ma mai incearca niciun sentiment negativ. Iar furia mea o gestionez bine, o accept si progresez an de an. Ideea, cred ca este sa facem pace cu trecutul si cu ei, sa nu mai alergam dupa raspunsuri cand ele sunt acolo si sa nu mai fortam iubirea pe care o meritam daca ea nu vine de la sine. Si sa ne luam deciziile care ne usureaza viata mai departe: distantare sau apropiere de parinti. Pentru fiecare, functioneaza altceva, pentru unii nu functioneaza iertarea.

  14. Am citit până la capăt și ce am putut să aflu e ceea ce instinctiv, știam deja: tensiunea din relația mea cu mama mea ar putea să îmi afecteze sănătatea în viitor. Știu că am nevoie să mă vindec de relația asta. Ea a fost foarte rece, abuzivă și umilitoare cu mine în copilărie.. bătaia era prezentă de fiecare dată când făceam o greșeală, reproșurile întotdeauna la fel, umilirea de asemenea, mai ales in public. Nu am avut, decât foarte foarte rar, un “adăpost” in înțelegerea sau empatia ei. In plus, l-a preferat pe fratele meu mai mic, chiar a recunoscut-o, acum după ce am devenit amandoi adulți.
    Ea a avut aceeași relație cu mama ei, care l-a preferat pe fratele ei mai mult, și ea a fost certată și bătută, neînțeleasă. Apoi, aproape ca să fugă de acasă, s-a căsătorit du tatăl meu, lucru pe care l-a regretat foarte devreme (după câteva săptămâni), fiindcă el se trasformase într-un alcoolic abuziv si gelos. A vrut să plece înapoi la părinți, care nu au vrut s-o primească, “ca e rușine”, iar între timp a rămas însărcinată cu mine (in prima lună după nuntă), și n-a mai avut curaj să plece așa. Eu am fost motivul pentru care a stat și m-a urât pentru asta.
    Eu am crescut a fi foarte diferită de ea. Sunt neconformistă și nu mi-a păsat prea mult de regulile societății, “ce-a zice lumea” sau alte nebunii, așa că ea mă vedea așa cum ar fi vrut să fi fost ea însăși in trecut, dar nu a putut. Si in loc sa mă protejeze pentru asta, m-a urât si descurajat si mai tare.
    Nu ar recunoaște niciodată că nu mă suportă, ea mă “iubește convențional”, ca așa se cade, altfel e rușine. Însă iubirea e vizibilă in fapte, nu vorbe.
    Sunt mamă de fată si eu la rândul meu. Am observat că mi se întâmplă și îmi recunosc anumite porniri si comportamente (ca reproșurile sau strigatul). Dar eu încerc din răsputeri să rup lanțul asta, să mă eliberez de ceea ce știu si să fac ceea ce trebuie. Am o fetiță perfectă, caldă si iubitoare, deschisă, curioasă, absolut “vindecătoare” pentru sufletul meu terfelit. Cu ea învăț să mă vindec, iar eforturile constante pe care le fac în repararea relației cu mama mea, sunt pentru ea. Eu vreau ca fiica mea să își amintească cu drag de bunica ei, chiar să o iubească. Are o iubire așa de pură fata asta, poate ea reușește să topească gheața aceea groasă din pieptul mamei mele, spre binele tuturor. In orice caz, încă mai simt “fiorul”, durerea respingerii in piept, dar mai tern. Sper să scap intr-o zi de tot de ea.
    Numai bine!

  15. Ioana, parerea mea e ca in ultima vreme romantizam in exces ABUZURILE grave.

    In Romania un procent imens de fetite care azi sint femei mai mult sau mai putin echilibrate emotional, au fost violate ( in cadrul familiei restrinse si bineinteles cu acceptarea tacita a tuturor ), batute cu o cruzime monstruoasa de parintii pe care acum conform trendului TREBUIE sa incercam sa-i intelegem, abuzate emotional in moduri in care psihiatrilor le vine greu sa asculte …
    NU, nu facem cancer si nu ne imbolnavim pt ca am fost violati de proprii parinti si nu putem sa ii iertam pt asta !
    NU, nu ne imbolnavim pt ca o mama iresponsabila ne-a expus abuzatorilor de tot soiul, preocupata fiind de petreceri frivole, de aventuri, de ” viva la vida ”
    NU, nu trebuie sa ” reparam relatiile rupte ” cu niste monstri care intimplator ne sint din pdv legal parinti.

    Indepartarea si contactul zero sint de cele mai multe ori, unica formula care ne ajuta sa continuam sa traim, asa cum putem, cu cicatrici, traume, cosmaruri care probabil niciodata nu vor disparea.

    P:S- sper ca se intelege clar ca nu discutam despre ” traumele” produse despre faptul ca mama nu ne-a cumparat rochita roz pe care ne-o doream foarte mult la 4 ani 😉

  16. Mulțumesc tare mult pentru acest superb fragment din carte! De fapt cartea lui Marc Wolynn se află pe lista mea de lecturi și abia aștept să ajung la ea. Momentan sunt în procesul de a înțelege trama tatălui meu, care era violent fizic cu noi în copilăria mea, și pe care nu l-am înțeles niciodată până să citesc cartea lui Bessel van der Kolk, Corpul nu uită niciodată. Învăț momentan, că fiecare adult a fost el însuși format de experientele din copilăria sa, că părinții noștri au fost și ei, odată, copiii, și îmi sper să ajung odată să pot vorbi din nou cu tatăl meu, ca să pot fi, apoi bine cu mine.
    E o călătorie frumoasa (și tristă pe alocuri) cea pe care o parcurgem noi, prin toate cărțile, ședințele de terapie și îmbrățișările târzii de la părinții, și mă bucur atât de mult că scrii despre ea. Membrana sufletului e tare fragila în locul din care scoți tu aceste frumoase gânduri.

  17. Ce naiba faci când un părinte e mort și celălalt e, măcar prin ignorare, vinovat de moartea lui? Nu am cum ierta și nici nu vreau. E un driver al vieții mele, să nu iau exemplul lor. Așa că exemplul ăla trebuie să fie acolo, neiertat, ca eu să nu repet aceleași comportamente.

    • Răspund aici Cristinei.
      Da, cred că ai dreptate. Faptul că factorul declanșator nu mai există m-a ajutat mult în parcursul meu. M-am gândit și eu la asta. Am menționat că dacă ar fi trait, nu aș fi avut o relație apropiată cu părinții mei, sau cel puțin nu le-aș fi permislor lor să aibă contact cu copiii mei. Motivul este unul matematic, rațional: oricât de multă înțelegere și conștientizare ar exista pentru cauza problemelor, practic părinții mei nu ar fi avut capacitatea, resursele, înțelegerea să le depășească, și ar fi reprezentat un pericol pentru copiii mei perpetuându-se abuzul. Fără ranchiună, pur și simplu ca fapt.
      Sunt multe de spus și asta e doar experiența mea particulară. Greu de sintetizat parcursul unui om și ani de trăiri în câteva rânduri.
      Mă bucură enorm însă rubrica de comentarii. Mi se pare că e un spațiu de exprimare și învățare, poate chiar parte de vindecare.

  18. Ok.e bine sa intelegem sa reparam si sa adcem pacea noi ca copii. Dar ce facem cu parinti care nu vor sa duca pacea. Nu pot ierta copilul si nu numai vrea delo sai vb sau sal vada.

  19. Inteleg ce scrie aici. Mai nou, tot mai multi oameni si psihologi vorbesc despre aceasta trauma trangenerationala care se transmite din generatie in generatie. Si, care este sustinuta de studii efectuate de multi ani, poate de zeci de ani si care acum au aparut si la noi. Daca te gandesti logic, e logic sau poate nu, depinde din ce unghi privesti. Dar de ce ar trebui noi sa platim pt greselile sau traumele parintilor nostrii?Asta inseamna ca daca eu am fost tratata intr-un anume fel, la fel sa ma comport si eu cu copii mei, asta ar fi logica. Mi se pare ca de multe ori incercam sa gasim scuze unor fapte care nu au scuza, de fapt si de drept. Sa iti iubesti copilul ține de tine ca suflet, il iubesti pentru ca de aia i-ai dat viata sau cel putin asa ar trebui sa fie. Iubirea neconditionata ar trebui sa existe indiferent de ce relatie ai avut tu in trecut cu parintii tai. Am rezonat cu fiecare comentariu citit. Si da, intr-o lume „ideala” ar trebui toti sa fim buni si sa ne iertam parintii sau pe cei care ne-au gresit, dar cum am zis, ala e Absolutul. Pana una alta traim aici pe pamant.

  20. Pentru mine lucrurile s-au întâmplat exact invers, toată viața mea i-am găsit scuze mamei pt ca a avut o viața grea și m-am consolat mereu ca așa e felul cum ea ma iubește, ca doar ma iubește 100%. Totul a fost instinctual sa simt asta si sa cred pana recent.. când m-am surprins eu pe mine efectiv cu o furie pe ea pe care culmea mi-am si manifestat-o si nici măcar nu sufăr si nu ma afectează mai mult decât scuzele pe care i le găseam mereu pt lipsa ei de afecțiune emoțională care nu se ridica la Așteptările mele, pt sensibilitatea mea la respingeri, pt constientizarea lipsei ei de atenție.
    Un subiect foarte sensibil pentru mine, si simt ca am ajuns intr-o etapa si la niște sentimente pe care trebuia sa le manifest la vremea lor pt ca acum a explodat buba.
    Am 42 ani, voi deveni in curand mama pentru a 3-a oară si sincer vroiam mai multa atenție asupra mea, dacă nu de la ea atunci de la cine? Cum spuneam sunt foarte sensibilă când o simt cum se distanțează si simt va merit mai mult, nu doar o mama “la bucatarie”.
    Pentru prima data realizez cu adevărat ca nu e vina mea si ca efectiv am trăit cu o lipsa de ceva. Pana acum doar ma amăgeam cu înțelegere si instinctual credeam ca depinde de mine, ca nu stiu cum sa am o relație cu ea.

  21. Foarte informativ articolul, insa paragraful acesta din pacate nu mi se pare ok, transmite idei gresite: „O mare parte a terapiei prin cuvânt convenţionale se concentrează pe blamarea părinților drept cauză originară a suferinţei noastre.”

    E important sa criticam si sa vedem unde sunt unele limitari si sigur exista cazuri in care acest lucru mentionat se intampla insa din toate perspectivele terapeutica si psihologica pe care le-am gasit si studiat, nu paradigma e cea care ofera blamare, ci din pacate, e aplicata sau intelesa asa! Paradigmele ofera explicatii si informatii! Cred ca e foarte important sa nu „dam unii in altii”, in cazul acesta modalitate terapeutica in modalitate terapeutica, ci sa ne sprijinim reciproc, mai ales cand ne uitam la ceea ce se poate face mai bine!

  22. Parintii din generatiile trecute aveau atentia ca resursa limtata, asa cum si cei din generatia actuala. Nu e o resursa infinita atentia. Treburile de zi cu zi, viata mai grea sau lipsurile, grija de maine le rapeau din aceasta resura atunci asa cum si acum – noi, ne pierdem atentia in online si social media fara sa ne dam seama ca e o resursa finita. Poate ca si copiii nostri vor suferi de lipsa atentiei in viitor, oricat as incerca eu sa descriu cat de mult le ofer din ce am acum si oricat de convinsa sunt ca fac ce se poate. Poate ca nu va fi de ajuns. Cine stie daca ce fac acum va fi de ajuns? Eu nu cred ca stie cineva cu siguranta
    Ma gandesc ca in anii copilariei noastre atentia era ca si acum, oare nu?
    Atentia – o resursa finita a fiecarui om dar pe care o ignoram. Atentia este limitata, e din cat stiu o resursa limitata pt fiecare OM, nu exista ceva sa o faca mai multa, nu se poate sa iei vitamine si gata ai mai buna atentie. Poate ai enduranta la alte activitati dar atentia e cat e.
    Si copiii, ce au cel mai mult nevoie? Iubire si demonstrarea prin
    Atentie. E gratuita dar este si limitata ceea ce o face asa de scumpa in acelasi timp. Acordarea atentiei (in relatii in general) pentru mine este o dovada de iubire, de intelegere sau chiar respect fata de cel de langa.
    Asta este legat de parintii din trecut care s-au straduit si macar au incercat sa isi faca treaba, au sustinut si au fost responsabili, nu ma refer la abuzurile fizice ori psihice carora nu le gasesc scuze. Pentru aceia din prima categorie, da se aplica vorba ‘nu iti judeca parintii si iubeste-i orice ar fi’. Ca nu se stie cum si noi vom fi judecati de ai nostri. Oricat de mult am tinde spre perfectiune cine stie in viitor ce studii vor mai aparea si poate generatiile viitoare se vor poate plange: ‘ai mei erau ca niste roboti, functionau ca la ceas si faceau totul automat fara naturalete iar perioadele in care ne dadeau atentia erau clar planificate, nu erau mereu sincer comportamentul lor. Fara sa imi dau seama am copiat astfel de stil, am devenit obsedat de autocontrol, analiza tuturor detaliilor si a celor din jur asa ca orice interactiune a mea cu ceilalti este plina de retineri si anxietate. Obsesia cu mancatul excesiv sanatos ma limiteaza sa particip la evenimente sociale’ (cineva, la terapeut in anul 2052)

  23. Multumesc mult de tot pentru selectarea acestor fragmente din carte si publicarea lor aici. Si in general pt ca iti pui viata si experientele tale in slujba altora, in speranta ca vor gasi si ei vindecare. Nu stiu daca crezi in Dumnezeu sau nu, dar sper sa te binecuvanteze ❤️

  24. Am citit de mai multe ori articolul și comentariile, simt că îmi fac bine, ca un fel de terapie de grup… Am 50 de ani și două fete minunate, majore amândouă, pe care le iubesc cu toate puterile mele și sper că e de ajuns… Experiența mea că mamă este departe de a fi perfectă, știu clar că nu am făcut ce trebuia in unele momente și uneori în perioade de timp. Încerc să mă ghidez după principiul ,,așa nu”, când nu știu ce să fac procedez altfel decât știu că ar fi făcut mama, dacă se poate fac opusul. De o vreme cred că înțelegi lucrurile clar numai după ce acumulezi experiență că părinte. Eu am început să nu i mai iert pe ai mei (mama a decedat între timp) tocmai că acum îmi dau seama câtă lipsa de afecțiune a fost și este în spatele comportamentului lor, având în vedere că îmi dau seama acum câtă nevoie de ajutor au fetele mele, la 20 și 25 de ani și știu cum îmi vine mie să mă port cu ele, văd că soțul meu dorește să le sprijinim și îmi amintesc foarte clar cum cu ani în urmă am fost eu tratata cu dispreț ,,că nu mă descurc” sau după caz cu mirare că ce noroc am avut când aveam vreun succes…Am avut în timp parte de foarte multe insulte din partea părinților, cele mai multe culmea, ca adult. Întotdeauna au fost foarte sincronizați in a se purta urât, de aceea mi a fost imposibil să mă mai apropii de ei. Relația mea cu tata e acum de complezență și mi e frica sa schimb ceva pentru că au fost momente în care a răbufnit din el același comportament grosolan și pentru mine acum este imposibil sa mai rabd fara o suferință pe care nu cred că o merită nimeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *