Educația în lume: integrarea copiilor cu TSA în Olanda

Marina ne-a scris despre experiența ei ca părinte de copil cu tulburare de spectru autist în Olanda. Seria #Educatiainlume este toată aici.

Mă numesc Marina și am un băiețel special, cum îmi place mie să-i spun (are TSA) în vârstă de 5 ani și 7 luni. Băiețelul meu s-a dezvoltat normal și n-am avut nici un semn de întrebare până la vârsta de 2 ani, când nu începuse să vorbească. Am decis să merg cu el la un psiholog/logoped. L-am căutat pe cel mai scump, speram că va fi cel mai bun. După o evaluare de 100 de minute mi-a spus să stau liniștită că are doar o întârziere de vorbire și totul va fi bine când va intra în colectivitate. Am mai așteptat un an, nu am văzut nici o schimbare. Am mers la un alt psiholog. Îmi spunea să nu-i mai ofer totul pentru că de aceea nu este copilul interesat de a cere ceva și să stau liniștită. 

După o lună am decis să plecăm în Olanda. Am spus că o să stăm un an și după vom reveni acasă. Doar că lucrurile nu au fost așa. După ce am ajuns aici și ne-am înregistrat la primărie, la nici o săptămână a venit cineva de la primărie acasă să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor cu ceva. Primul lucru a fost înscrierea copilului la un medic de familie și mai apoi înscrierea la grădiniță. Ne-a ajutat cu tot ceea ce a fost necesar și pentru că băiețelul nu vorbea, mergea zilnic la grădinița cu program prelungit.

După prima săptămână petrecută de copil acolo a urmat o primă ședință cu noi părinții. Ne-au spus că ei cred că Adam are o problemă, că au observat că nu are contact vizual și că nu este interesat de a interacționa cu ceilalți copii. Ne sugereau să-l transferăm la o școală specială. Nu puteam concepe așa ceva, nu vroiam să accept.

A fost greu, dar ajutorul a venit tot din partea statului olandez. Pentru că aici cumva lucrurile sunt unite că zalele unui lanț, adică primăria m-a ajutat cu grădinița, grădinița în momentul în care a văzut problema copilului a anunțat un centru specializat în așa ceva, Amarant, iar cei de la Amarant au trimis un psiholog acasă, pentru noi părinții, pentru a ne explica ce cred ei că este mai bine, pentru a ne susține și pentru a ne ajuta în tot ceea ce va urmă. Psiholog care vine săptămânal de doi ani la noi. Așa am aflat că de fapt nu este o școală specială, ci un centru de zi, unde copilul meu va avea parte de două educatoare, un logoped și un psiholog timp de 8 ore zilnic. A durat aproximativ două luni până s-a făcut transferul, până s-au făcut toate formalitățile.

Primăria plătește către centru aprox 2.800 euro lunar, plus taxi-ul care îl ia zilnic de acasă și îl aduce înapoi. După primele două săptămâni la centru, am văzut un alt copil. Era cel mai fericit când pleca acolo. În fiecare grupă sunt maxim 8 copii. Au urmat o serie de investigații, de analize, de teste. Toate gratis. După aproximativ un an și jumătate a venit și diagnosticul final: tulburări din spectrul autist.

Avem ședințe și evaluări la fiecare 6 luni, tot personalul de acolo este profesionist și foarte amabili. Avem parte de tot suportul lor indiferent de situație și cel mai mult apreciez la ei faptul că își dau interesul pentru copil. Aici nu se face terapie în particular. Dacă alegi să faci asta, pierzi tot suportul lor. Ei nu încurajează să mergi să plătești pentru un serviciu de care beneficiezi deja.

Copilul meu a evoluat mult și sunt fericită că am avut șansa de a întâlni numai oameni minunați.

Peste trei luni vom merge la o școală specială. Am emoții pentru Adam, deși cei de la centru îmi spun că el este pregătit pentru următorul pas. În România nu aș fi avut banii necesari pentru a plăti serviciile de care el are parte aici. În România nu ar fi fost privit că orice alt copil normal. În România ar fi fost foarte greu. Dar îmi doresc ca în România cândva, copiii speciali să aibă parte de același tratament ca aici.

https://www.printesaurbana.ro/search/label/educatia-in-lume

12 Comments

  1. Mihaela

    In Romania acesti copilasi sunt trimisi in gradinite si scoli ,la educatori si invatatori care habar nu au cum sa lucreze cu ei si cam asta e tot ce face statul pentru acesti copii.Nu tu psiholog ,ajutor de nici un fel 😟

  2. Silea Maria

    Multumesc pentru aceasta scrisoare.
    Sunt mama unui baietel in varsta de aproape 13 ani. Am constatat ca ceva nu este in regula cand avea 1 an si 4 luni. De atunci am mers la neuropsihiatrii, psihologi, logoped si iar neuropsihiatru si tot asa. Nu am avut diagnostic, nu a fost diagnosticat. Mereu aceleasi raspunsuri, sa mai asteptam 6 luni, 12 luni, sa vedem cum evolueaza. Si pentru ca nu a avut diagnostic nici terapiile nu au fost cele necesare. Acum este in clasa a sasea si nu mai putem. Toti anii de scoala au fost un cosmar, a fost si este hartuit , jignit permanent. Abia acum este in proces de diagnosticare, dupa atatia ani!!!
    Privesc in urma si nu stiu cum de am reusit sa fac fata, cum de nu mi-am pierdut mintile. Imi este din ce in ce mai greu sa ma motivez dar din rasputeri o fac pentru ca trebuie sa il motivez pe el. Sumt ani de cand noaptea nu pot dormi, atat de multa lupta pentru cel mai mic lucru, pentru cel mai mic progres, atat de multa suferinta, nu stiu nici cum de mai pot plange dupa atatia ani. Am 40 de ani dar ma simt de 80. Sunt atat de obosita! Simt ca mor putin cate putin in fiecare zi cand vad batjocura la care este supus copilul meu, jignirile, lipsa de empatie, izolarea, dezinteresul profesorilor, lipsa de constientizare a parintilor… pur si simplu simt ca nu mai am rezerve. Si in fiecare zi imi repet ca pot indura si mai mult pentru el. Cred ca totul suna ca si cand eu sunt victima dar intr un fel si eu sunt victima unor incompetente, a unei societati cu mari lipsuri din toate punctele de vedere, a unui sistem scolar prabusit, a unor mentalitati. Si totus, in toata zbaterea noastea a aparut o luminita. Posibilitatea de a pleca din tara cu copilul. Posibilitatea de a duce copilul intr-o societate unde a fi diferit nu reprezinta o problema. Sotul meu lucreaza in Norvegia de 4 ani. In ianuarie ni s-a ivit in sfarsit posibilitatea de a ne muta acolo. A durat si nici nu mai aveam sperante. Suntem in plin proces de mutare, acum el cauta casa si speram in iunie sa fim pregatiti sa plecam. Strangem bani, facem rezerve, economii, suntem un pic speriati pentru ca nu am locuit niciodata in alta tara, personal nu am calatorit niciodata in afara tarii, dar reancepem sa fim increzatori. Fiul meu inca mai poate recupera si desi ne pregatim de ani de zile pentru acest rezultat, TSA, doare atat de tare, avem atat de multe frici, frici sa nu ne pierdem pe drum pentru ca puiul meu de om ar ramane al nimanui. Puiul meu de om, copilul meu bun si drag trebuie sa reuseasca, si daca pentru asta suntem nevoiti sa lasam tot in urma, atunci o facem fara niciun fel de ezitare, pentru el, sa fie bine, sa aiba o sansa la un viitor diferit si pentru noi sa nu ne pierdem mintile si sa putem fi alaturi de el, sa ne putem bucira impreuna de fiecare progres, oricat de mic.
    Multa sanatate!

    • Cornelia

      Maria, va doresc numai bine tie si puiului tau in mod special! Pleaca fara teama! Cu siguranta copilului tau ii va fi muuult mai bine acolo! Fiti increzatori! Romania pentru astfel de copii nu va avea niciodata o strategie nationala, pana si Ungaria are! Cine are cat de cat noroc sa intalneasca oameni aplicati pentru astfel de copii, sunt cazuri izolate!

    • Marina

      Buna. Eu sunt Marina. Îmi pare tare rău să aud asta și îți înțeleg toate fricile. Îmi permit să îți dau un sfat: voi că părinți sunteți mai puternici decât vă imaginați, iar daca vi s-a ivit ocazia să plecați din țară, nu ezitați. Va fi greu pentru inceput, dar nu la fel de greu ca până acum. Multa sănătate.
      Succes, veți reuși.🤗

    • Buna Maria.

      Daca ai ocazia, pleaca linistita. In multe tari din vest copiii speciali sunt integrati corect in sistem. Nu isi bate nimeni joc de ei, nu ii impedica nimeni sa studieze, au profesori specializati si sansa de a se dezvolta.

      La scoala fiicei mele (si altele din SUA), exista profesor „umbra” pentru FIECARE copil cu nevoi speciale, microbuz special sau platforme in autobuzele scolare. Nu are nimeni treaba cu ei, sunt integrati in sistem si iubiti.

  3. Alexandra

    Imi pare rau sa aud aceste lucruri, cred ca nu ati dat de oamenii potriviti, avem foarte multi specialisti buni,scoli speciale foarte bune si centre de zi care integrează astfel de copii si le ofera suport.

    • Amalia

      buna! te rog sa le mentionezi daca le cunosti pt zona Moldovei sau chiar pe cele pe care le stii si sunt GRATUITE. iti multumesc anticipat!

  4. Nicolescu

    În ce limba se lucra cu copilașul?

  5. Elena

    În România copilașii speciali sunt integrați în școlile de masă și sunt umiliți zilnic ca nu sunt la fel ca ceilalti. Li se cere sa faca aceleasi lucruri ca toti celorlalți, fara sa tina cineva cont ca ei nu pot face acele lucruri.Cu certificatele emise de Instituțiile statului …. Nu le baga nimeni in seamă. Sunt doar ca să fie la dosar. Iar toate tratamentele se fac pe mulți bani… ai părinților.

  6. Vali

    Alexandra, si eu te rog sa mentionezi acele școli si acei specialiști de care ai amintit, din zona de sud a țării, mai exact din județul Olt. Noi tot ce am făcut pana astăzi pentru copil a fost in privat, cu efortul nostru financiar, statul nu ne-a ajutat cu nimic, din pacate!

    • Jeni

      Bună! Sunt intr-o situație asemănătoare, tot din Jud Olt sunt și eu, as vrea sa va întreb câteva chestii dacă îmi permiteți,în privat. Dacă ma puteți îndruma către o direcție.
      Nr: 0761558318 ,imi funcționează deocamdată doar whatsappul. Mulțumesc anticipat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.