Ce m-a ajutat enorm a fost să strâng din dinți și să-mi spun: Trece! #parintedeadolescent, ep. 3

Iată și episodul 3 din seria #parintedeadolescent. De data aceasta avem un tată dispus să ne povestească. Cristian China Birta are 48 de ani, este antreprenor, blogger, fondator de agenție (sunt șanse mari să-l știți din online), tată de trei copii de 11, 18 și 23 ani. A ales să povestească în interviul nostru despre relația cu Mara, fiica lui mijlocie.

Cine și cum e copilul tău?

Mara abia a împlinit 18 ani. Este mijlocia, are un frate mai mare cu 5 ani și cu o soră mai mică tot cu 5 ani. Este de departe cea mai impetuoasă dintre ei. Cea mai directă în exprimare și în comportament. Teoretic, cel mai greu de gestionat. Practic, seamănă cel mai mult cu mine. Deci reușim să ne înțelegem. De regulă…

Cum era Mara în copilăria mică?

Nimic din perioada în care era mică nu anunța că o să devină atât de… complexă. A fost copilul care mânca și dormea, dormea și mânca. Se juca singură fără probleme. Se juca cu ceilalți. Sau nu se juca dacă nu avea cu cine sau cu ce. A fost copil de manual pentru niște părinți ocupați.

Ce fel de parinte ai fost? Relaxat? Stresat? Limite multe, puține?

În cazul Marei, îmi învățasem lecțiile de la primul copil. Așa că era mai relaxat în anumite privințe. Și am aplicat alte reguli de creștere. Spre exemplu, am aruncat la gunoi (la containerul pentru hârtie, desigur) cartea lui Spock. Cea în care am crezut, așa că am făcut greșeala să îl lăsăm pe primul născut să plângă în pătuț până se învinețea. În timp ce noi stăteam ca pe ghimpi și simțindu-ne foarte vinovați în camera alăturată. O prostie. Și acum mă încearcă teribil acea vină… Dar ne-am revenit în cazul Marei. Și, cred, s-a văzut. În ceea ce privește limitele, ca părinți suntem adepții unei curți mai largi, cum ar veni. Adică îi trasăm limitele foarte clar, dar în cadrul acestor limite copilul este liber să exploreze și să descopere și, bref, să cam facă ce vrea.

Cum a fost colaborarea cu celălalt părinte pe acest subiect? Consens? Scântei?

Doamna mea a fost șefa supremă pe acest aspect. Pentru că a studiat mult și pentru că era mult mai interesată decât mine să devină un părinte mai bun. În sensul că eu am fost încă de la primul copil adeptul teoriei good enough parent. Și simțeam că, oricât de mult aș mai studia, nu aș mai fi obținut multă plus-valoare raportat la costurile (de timp, de bani, de nervi etc) pe care le presupunea studiu. Dar doamnea mea a vrut mereu și mereu să știe mai mult. Așa că i-am lăsat ei inițiativa. Cu mare drag, chiar. Bine, asta nu înseamnă că nu am avut meciuri. Și că nu ne-am contestat reciproc anumite decizii. Sau anumite propuneri. Dar comunicarea, chiar dacă uneori cu voce ridicată, este decisivă pentru a ajunge la acel compromis necesar ca să duci lucrurile înainte. Sau, în cazul meu, ca să nu dorm pe preș…

Cum arată relația voastră acum?

Dacă mi-ar fi zis cineva când ne-am căsătorit că după 25 de ani de căsnicie tot o să am fluturi în stomac atunci când o văd, i-aș fi zis să coboare de pe șaua unicornului rozaliu. Că n-are cum. Ei bine, așa se întâmplă. Dragostea noastră a ajuns la cel mai mare nivel de când ne știm. Este o senzație copleșitoare de multe ori… Ah, te refereai la relația mea cu copiii? Aș răspunde așa: suntem prieteni. Vorbim orice. Absolut orice. Mie asta mi se pare cheia fundamentală în relația cu copiii.

Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația ta cu Mara? Vreun cutremur acolo?

Oooooo, daaaaaa… Mara, cum ziceam, este cea mai împielițată dintre cei trei copii. Și a avut momente în care mă împingea cu atitudinea ei atât de departe încât nu mai rezistam și răbufneam. Și începea un mini-scandal. Căci ea, Mara fiind, nu se lasă pentru nimic în lume. Oricum argumentul ”eu sunt tatăl tău și faci cum îți zic!” nu a fost niciodată în arsenalul meu. Așa că discuția, chiar purtată cu decibeli mulți, se ducea pe argumente. Nu dura mult. Amândoi suntem la fel: ne aprindem repede, izbucnim, dar ne calmăm la fel de repede. Și apoi ne cerem reciproc scuze că am zis ce am zis. Ne luăm în brațe și ne strângem tare, tare.

Ce alți adulți au fost implicați în educația lor? Unchi, bunici, nași? Ați fost o familie mică sau mare?

Părinții doamnei mele au fost prezenți constant în viața copiilor. A ajutat că locuiam în același oraș. Iar de ceva vreme locuim în același imobil. Părinții mei nu au avut ocazia asta. Mama a murit înainte de a se naște ei. Iar tata (care trăiește la 600 de km distanță) nu a fost niciodată om de familie, ca să zic așa.

De ce te temeai din viitor când Mara era mică?

De școală. De faptul că vedeam cum școala devine din ce în ce mai nepotrivită pentru a-i pregăti pentru ce urmează să vină. În continuare mi-e frică de asta. Dar pentru cea mică, are 11 ani. Cu Mara am rezolvat cumva această problemă mutând-o la un liceu privat. Cu o perspectivă total diferită asupra actului educațional și asupra urmărilor lui. Cel mai probabil o să facem la fel cu cea mică. Nu prea văd speranță în sistemul de stat…

Câte din temerile acestea s-au adeverit?

Până în clasa a X-a, Mara a fost la un liceu de stat. Și cu firea ei mai ”sindicalistă” lua mereu apărarea colegilor și invoca principii absolut corecte (am învățat-o inclusiv ce drepturi au elevii din documente oficiale). Așa că s-a pus rău cu mai toți profesorii de acolo. Care pornit un mic război împotriva ei. Directoarea ne-a chemat la școală de mai multe ori. Și de fiecare dată îi spuneam că susțin ce face fiica mea. Pentru că este corect să își apere colegii. Oricum, acest conflict a afectat-o teribil pe Mara. Și a început să somatizeze. Așa că am decis că este de ajuns chinul. Și am mutat-o la liceul privat. În nici două săptămâni parcă s-a produs o minune: își revenise, era relaxată, se implica în învățat, incredibil ce a însemnat schimbarea ecosistemului…

Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories… cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?

Știi cum zicea Tolstoi: Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu. Cred că așa este și cu adolescența. Când nu sunt probleme (în enorm de puține cazuri), toate familiile seamănă. Când sunt probleme, sunt specifice. Dureros de specifice. Eu personal am adoptat atitudinea stoică: o să treacă și asta. Și strângeam din dinți la exploziile lor și la îndărătniciile specifice vârstei. O grămadă, de altfel. Dar, cum ziceam, din când în când mai explodam și eu, ce să fac, oameni suntem…

Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?

Comunicare deschisă pe orice. Pe absolut orice. Fără inhibiții și fără pudibonderii. Spre exemplu, Mara m-a sunat să îmi spună când i-a venit prima dată ciclul, să împărtășească asta cu mine. Sau mă sună să îi cumpăr tampoane (că știu de care). Despre sex vorbim la fel de deschis. Nimic nu este tabu în discuțiile noastre. Citisem undeva despre teoria cu părinte ca prieten mai bătrân. Cred că așa suntem și noi pentru ai noștri.

Cum ați navigat prin nevoia copilului de independență, atașamentul lui față de anturaj, nevoia ta de siguranță?

Pariul nostru ca părinți (cine zice că a fi părinte nu este un pariu, apoi treaba lor) a fost și este să le oferim copiilor ”tarlau” pe care să își configureze propria viziune asupra lumii. Putem să îi zicem și independență. Costurile acestui proces sunt, însă, foarte mari. Căci este mult mai ușor să gestionezi fițele unui adolescent dacă scoți la înaintare ”tu să faci cum îți zic eu!” decât să funcționezi pe ”hai să povestim, înțeleg că ești supărată”. Dar merită. Așa își dezvoltă copilul personalitatea. Cu toți perii albi și nopțile nedormite incluse pentru părinți.

Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?

Când am auzit prima dată vorba ”copii mici, probleme mici; copii mari, probleme mari”, m-am mirat. Căci mă gândeam ce poate fi mai greu decât ăla micu să te trezească noaptea din două în două ore. Acum, după ce am trecut cu cei mai prin faza adolescenței, știu că vorba aia este un mare adevăr. Ce pot să spun unui părinte de copil mic este doar atât: încearcă să crești împreună cu copilul tău, ca să nu rupeți acea legătură fabuloasă de atașament. Care, în timp, se transformă în comunicare deschisă. Care este crucială pentru dezvoltarea copilului și pentru relația voastră.

Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, când ai copii adulți deja?

Cum i-am crescut cât mai independenți posibil, grijile de acum, când cei doi sunt mari, mai mult țin de un fel de consultanță, ca să îi zic așa. Legată de carieră, de relații, de tot ce ține de viața lor. Adică nu implicare directă. Nu să le zicem ce să facă. Dar să ne știe că amândoi părinții suntem acolo și pot apela la noi să povestim despre absolut orice. Diferența față de când erau mici ține de consecințele deciziilor pe care copiii (acum mari…) le iau. Care sunt mult mai mari decât că nu s-a dus la ziua unei colege de clasă…

Vorbești uneori cu copiii tăi mari despre lucruri din copilăria lor? Îți reproșează lucruri? Cer bani de terapie?

Daaaaaa, ne aducem aminte tot felul de lucruri din copilăria lor. Și cel mai fain este când suntem toți la un loc. Și vedem reacțiilor celor doi față de isprăvile ”împricinatului”. Și discutăm despre ele. Despre cum era lumea, despre cum eram noi, despre greșelile pe care le-am făcut ca părinți. Vorba celui mare: ”lasă, măi, că nu ne-ați prăjit chiar așa de tare, uite că nu am ieșit deloc rău”…

Ce crezi că ai făcut bine în proces?

Cred că decizia noastră (luată greu și cu multe, multe îndoieli…) de a-i crește oferindu-le permanent ocazii și oportunități de a se descoperi singuri prin luarea de decizii. Asta cred că a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru ei.

Ce ai face diferit?

Nimic. N-aș fi cel care sunt astăzi dacă nu treceam prin greșelile pe care le-am făcut. Și pe care mi le asum. Și care fac parte din mine. Și pentru care, oricât de ciudat ar suna, mulțumesc sorții că mi le-a dat. Că altfel n-aș fi ajuns la mintea cea de pe urmă.

Sursa foto: Cristian China
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

5 comentarii

  1. Chinezu e minunat, iar familia lui este una extraordinară! Pentru mine este mereu o placere sa citesc când povestește de copii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *