Mama e mândră că ne-a dat libertate, dar de fapt ne-am simțit complet abandonate! #adolescentinRomania

După ce am publicat primele două articole din seria #parintedeadolescent, am primit și câteva mesaje de la tineri, profesori și bunici de adolescenți. Pe unele dintre ele le voi publica aici, conform dorinței autorilor. Mi se pare extraordinar că oamenii vor să discute despre această temă, cred că avem nevoie cu toții, copii de orice vârstă și adulții care-i iubesc, să ne înțelegem unii pe alții mai bine.

Mesajul de mai jos e scris de o fostă adolescentă care a ieșit din copilărie cu dependențe și probleme sociale și emoționale în urma relației prea detașate cu părinții ei. Autoarea (anonimă) dorește să arate părinților de azi cum poate arăta o relație cu prea multă libertate, care ajunge să fie simțită ca un abandon și lipsă de iubire.

Citiți cu inima deschisă, vă rog. E un mesaj tare dureros, dar important.

Salut, Ioana!

Încep prin a-ți mulțumi pentru toată munca extraordinară pe care o faci. Ești o inspirație pentru mine. Am văzut proiectul nou pe care l-ai început, cu poveștile părinților de adolescenți. Mi-ar fi plăcut să aibă și mama mea posibilitățile care există în ziua de azi, când vine vorba de parenting, mental health, educație.

Simt nevoia să îți scriu despre adolescența mea. Împlinesc curând 33 de ani și de 3 luni m-am mutat în Germania. Mutarea asta pentru mine a fost zguduitoare.

Eu nu am copii. Am crescut un băiețel minunat, de la 5 luni până la 3 ani, timp în care am citit tot ce mi-a picat la mâna din zona de psihologie, parenting, self help. Deja făceam terapie de un an sau doi, lucru care sigur m-a influențat. Apoi am lucrat ca educatoare aproape un an în România și am fost foarte dezamăgită de sistemul de învățământ.

Acum, în Germania, asta vreau să fac, să lucrez cu copii și sunt sigură că va fi mai bine. Încă mai am de învățat câteva luni germană, dar încet, cu răbdare, se așază lucrurile. Sunt și în proces de a începe voluntariatul la un cămin de copii care vin din familii defavorizate. Mă gândesc că meseria asta pe care am ales-o poate are legătură cu încercările de a o salva pe Irina mică.

Mai am două surori, Cristina, care e cu 3 ani mai mare, și o sora geamănă, Ilona, ea lucrează ca psihoterapeut, meserie despre care la fel ne-am gândit, că are legătură cu copilăria ei.

Cristina a fost lăsată la bunici de la 4 luni, pentru că părinții noștri lucrau în cealaltă parte a țării. Asta e prima ei trauma majoră, iar mai apoi faptul că am venit noi pe lume, gemenele, pentru care Manu și Mihai (părinții mei, le spunem pe nume, nu le-am zis niciodată „mama, tată”, am înțeles mai târziu că are legătură cu răceala din familia noastră) s-au întors acasă. Cristina a interpretat și asta ca un abandon față de ea, o preferință pentru noi.

Cred că Manua stat cu noi în primii doi ani de viață, era după anii 90 și atunci s-a dat concediu de maternitate. Dar apoi am fost crescute în mare parte de bunicii din partea tatălui, pentru că ei lucrau într-un alt oraș, era mai aproape de bunici, veneau doar în weekend să ne vadă, că așa a fost situația. De aici schema abandonului cu care mă mai lupt și azi, dar am făcut progrese majore.

La 7 ani ne-am reunit toată familia în orașul în care lucrau părinții mei și noi am început școala. Dacă mă uit în urmă, sentimentul predominant era anxitatea, că e vorba de clasa întâi, a treia, a patra, a șaptea, a nouă, a unspea, a doispea, facultatea. Nu am vorbit niciodată nimic cu părinții despre cum ne simțeam, ce probleme aveam.

Trebuia să fim vesele mereu, așa am fost crescute, să nu arătăm alte emoții și să fim cele mai bune la școală. Deși nu ne ziceau direct, asta reieșea din comportamentul lor. Mihai era super absent și Manu era stresată tot timpul cu trei copii, nici nu pot să îmi imaginez ce greu le-a fost.

Mereu am fost atrasă de arte, limbi străine, literatură, dar eram atât de dependentă de sora mea geamănă (am stat în aceeași banca până în clasa a 12a, simțeam că mor dacă mă desparte cineva de ea), dar ea voia matematică informatică, intensiv. M-am târât și eu după ea și am avut patru ani extrem de grei în liceu. De fapt începusem să beau la 13, aproape 14 ani, când am suferit prima oară după un băiat, în clasa a șaptea. Băiat care mai târziu m-a obligat să îi ating penisul când eram din nou beată, cred că asta mi-a fost prima trauma sexuală.

La prima beție am băut 500 de ml de vodcă pură, am ajuns să mă bat cu un coleg de clasă, să mă trezesc cu fața julită, aproape în comă alcoolică și o citație la Poliție. Mama lucra la Poliție atunci, dar (noroc că) era în concediu. Când m-a văzut zgâriată pe fatza, i-am zis că mi-a dat cineva cu ușa în cap și nu m-a mai întreba nimic. Dar la câteva zile, o colegă a sunat-o și i-a povestit ce a auzit. M-a luat în sufragerie să povestim. Eu am plâns și i-am zis că am băut doar o bere, ea s-a făcut că mă crede. Când plângeam după băieți, ea zicea doar că nu am de ce să plâng și glumea că „mă duc la ei și îi scalpez”.

Nu am deloc amintiri cu părinții să ne țină în brațe. Nici ei între ei de fapt nu se luau în brațe. Am fost o familie lipsită de afecțiune. După episodul asta, am început să beau mai des și am început și cu tăiatul pe brațe, pe picioare, făceam așa să mă ascund, să nu se afle. Următorul episod a fost în clasa a zecea cred, când m-au cules din oraș, în comă alcoolică, căzută pe jos, în spatele unui club. Nu m-au dus la urgență decât ziua următoare. Aveam un hematom subdural care, din fericire, s-a vindecat doar cu medicamente.

Nu îmi amintesc să fi încercat să vadă ce Doamne iartă-mă se întâmplă cu mine. Ah, am uitat să menționez că deja luam și tot felul de droguri, orice, orice mi se oferea…

Mă simțeam ultimul om, simțeam că sunt o fiica așa rea, o adolescentă cu probleme. Mă rog, au încercat să vadă ce e cu mine, dar așa cum au știut ei și cum au putut.

Toate prietenele mele aveau iubiți, eu nu reușeam să am nicio relație… îmi plăceau doar „bad guys”, iar pe cei nice, ii respingeam (makes sense now, uitându-mă la cum am fost crescută). Am început să fac sex la 18 ani cu tipul de care eram super îndrăgostită, dar cu care nu aveam o relație. Credeam că asta vreau, eu sunt cool. Am suferit super mult când s-a combinat cu o altă țipă.

Am început să iau pastile de slăbit cu amfetamine, încă mai erau pe vremea aia pe piață. Nu îmi amintesc mai nimic din clasa a doișpea. Mult sex făcut cu băieți random când eram beată și drogată, acum le-aș zice violuri.

Am mers la facultatea la care studia tipul după care sufeream. A fost prima oară când am făcut activități fără Ilona, am intrat în depresie imediat ce am început facultatea (dacă nu eram deja, din liceu). Timp de un an am băut aproape zilnic, singură, nu conta, beam sau mă drogam până mă făceam praf și nu mai știam de mine. Mă simțeam oribil oriunde eram, în autobuz, pe stradă, la facultate.

Gândurile de sinucidere erau tot mai dese. În anul doi de facultate, obligată de surorile mele, care nu mai suportau să vadă cum îmi distrug viața, le-am scris o scrisoare părinților ca să le spun cum mă simt (un adevăr spus pe jumătate, nu puteam să le zic tot, îmi era frică) și că simt că vreau să mor. M-au luat acasă, au stat cu mine, mi-au spus că totul o să fie bine, că pot să renunț la facultate și să fac altă dacă asta vreau, etc. În sfârșit, m-au dus la psiholog.

Apoi am mers și la psihiatru, mi-au pus diagnosticul de boderline și mi-au dat medicamente care să mă ajute să mă las de alcool. Am rezistat o lună, iar la prima beție, am luat o supradoză și am ajuns internată la psihiatrie. Momente groaznice pentru toată lumea… pentru Ilona, care a fost alături de mine în toate situațiile astea de viață și de moarte (ea m-a găsit și în clasa a zecea pe jos, tot ea a dormit lângă mine când eu începeam să am spasme și să tremur de supradoză), nimeni nu a întrebat-o cum se simte, dacă e ok, i-au spus doar că a procedat bine, ea era în șoc.

Manu a așteptat atât de mult până să mă ducă la urgență, încât încă încerc să o înțeleg. Și să accept că rușinea ei de vecini și de ce zic alții nu are legătură cu mine. Am stat două săptămâni internată, unde am văzut oameni mult mai bolnavi decât mine. Am început să iau tratament și să mă simt mai bine. Manu a vorbit la facultate cu profesorii și am reușit să îmi dau examenele. M-a ajutat și la desen. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Până să citesc „Dăruiește iubirea care vindecă”, acum câțiva ani, am crezut că am fost un copil problemă, dificil, dependent de droguri și alcool, nu mi-am respectat părinții, etc.

Apoi, două pagini vorbeau exact despre nevoie de atenție a adolescentului, de fapt, nevoia de conectare, strigătele de ajutor, „Vă rog, aveți grijă de mine! Vedeți-mă,iubiți-mă!”. Practic, noi trei ne-am crescut singure, doar noi între noi ne ziceam problemele, dacă ni le ziceam. Adicțiile mele erau alcoolul, drogurile, relațiile fucked up.

Cristina și Ilona au apelat mai degrabă la mâncare, la dulciuri, ca să își regleze emoțiile și aveau probleme cu greutatea. Dar nimeni nu încerca să vadă dincolo de asta, ce e în sufletul nostru, pentru că nu aveau educația necesară.

Și Manu îmi spune cu mândrie că ea era foarte independența de când era mică. Da, copiii învață să se descurce atunci când nu au atenția părinților. Alcoolul a fost un subiect tabu în familia nostra, „noi nu bem”, dar Mihai e alcoolic, mi-am dat seama acum un an, când am întrerupt aproape de tot alcoolul, de droguri nici nu mai vorbesc, mi-e scârbă de ele.

Revenind la facultate, am reușit să termin cumva, timp în care eram într-o relație abuzivă cu un tip care suferea cel mai probabil de NPD (narcissistic personality disorder). Comportamentele mele distructive continuau, am oprit terapia pentru că tipul îmi zicea că are el grijă de mine.

Și eu și Ilona eram într-un grup de oameni super toxici, mai în vârstă (unii ne numeau „sectă”, mai târziu am înțeles de ce), abuzate fiecare de perteneri, ea era în relație cu o tipă care avea iubit deja, dar era și cu ea, în același timp… Ilona e gay. A reușit să le spună părinților pe la 25 de ani, a fost una din cele mai fericite zile din viața ei, probabil și din a mea. Că și-a luat asta de pe suflet, după ce a trăit atâția ani simțindu-se „greșită”.

În orice caz, după 4 ani de chin cu băiatul asta, nu întru în detalii că e prea lung de povestit, noroc că mi-a dat a mia oară papucii. Eu mi-am schimbat job-ul cu unul care chiar îmi plăcea și era pentru sufletul meu (floristă), mi-am schimbat apartamentul, apoi l-am cunoscut la câteva luni pe băiatul cu care sunt de 6 ani.

De cum l-am cunoscut, am început terapia consecvent și cu dorința adevărată de schimbare. Suferisem destul. De atunci, pe zi ce trece sunt tot mai șocată de cum se aranjează lucrurile. Sunt tot mai mult eu. Mă descopăr, sunt curioasă, sunt fericită. Am în continuare momente grele și super grele… dar știu că am capacitatea să le depășesc. Mult timp am încercat să salvez pe alții, dar încerc să renunțt la asta, pentru că nici eu nu eram pregătită când alții încercau să mă ajute.

Îmi folosesc energia pentru ceea ce îmi stă în putere să fac. Acum, activitatea mea principala e să învăț germană, îmi place tot mai mult, e amazing când începi să vezi cum se leagă cuvintele și că mai poți rupe câteva propoziție. Am grijă de sănătatea mea. Mănânc cât pot de echilibrat (încă mai am probleme de imagine, dar după atâtea excese, știu că doar echilibrul mă poate ajuta), fac sport, ies în natură, învăț să pun limite, să cer ajutor, pictez, desenez, citesc.

Încă știu că mai am multe de vindecat la mine, rănile cu părinții se deschid când mi-e lumea mai dragă, dar I’m doing my best. Cred că unul din motivele pentru care nu vreau să am copii e că mi-e prea frică că o să greșesc. Mă gândesc cum e ca părinți, să ai 3 fete, adulte, toate cu anxietate, depresii și tulburări de personalitate?

Cred că e foarte dureros să accepți că e posibil să fi greșit. Mă gândesc că de asta Manu continuă să afișeze imaginea perfectă, să dea vina pe oricine altcineva, doar pe ea nu. să o țină pe a ei „e problema voastră că nu v-ați simțit iubite”, „v-am lăsat să faceți ce ați vrut” (ca și cum asta ar avea nevoie un copil). Oricum, relația mea cu toată lumea s-a schimbat foarte mult in bine de când am început terapia. Și cu cât renunț la a încerca să îi schimb pe ceilalți, cu atât o să vad progrese. 

https://www.pexels.com/photo/photo-of-a-person-leaning-on-wooden-window-1510149/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4218

29 comentarii

  1. Ce frumos text!!!

    Te felicit pt modul bland fata de tine si mai ales fata de parinti in care ai scris. Eu am suferit incomparabil mai putin decat tine insa inca lupt cu reprosurile pe care le-as arunca ca o mitraliera fata de parintii mei… copilul din mine parca inca nu si-a facut auzita suferinta suficient.

    Sper sa iti fie bine in Germania, si eu sunt aici de 8 ani si sunt foarte fericita cu modul acesta de viata.

    Te admir si iti urez mult succes mai departe!

    • Asta e si observatia mea, e un text atat de asumat! Si eu am momente in care mi se ridica reprosurile in val catre parinti. Incerc sa-mi amintesc mantra cu „atat au putut, erau si ei niste copii care au facut copii, efectiv alea erau uneltele pe care le aveau, nu te poti astepta de la un om nefericit si in depresie si furie la mai multe” , dar uneori merge alteori nu . Iertand tot mai des, mi se intareste si obisnuinta asta a iertarii .

    • Si eu ma lupt cu reprosurile pe care le aduc parintilor, de obicei in momentele de insomnie. De fiecare data cand le insinuez cate ceva, ei devin foarte defensivi. Amandoi profesori, iar mama fata de profesori perfectionisti…Acum sustin narativa ca daca nu ne disciplinau, ajungeam niste neica nimeni. Taica-meu chiar mi-a spus dupa ce am crescut ca a aplicat ce a spus un cercetator ca nu trebuie pupati copiii decat in somn, ca sa nu ti se urce in cap.
      Au fost implicati si foarte atenti la „rezultate” si „aparente”. Spun ei ca au facut totul din iubire. Dar chiar daca ma chinui acum sa le caut scuze si sa imi spun ca e evident ca m-au iubit…Tot nu pot sa simt iubirea aia. In plus, simt ca nu merit iubire din partea celorlalti (inclusiv cand imi spune puiul meu de 3 ani ca ma iubeste). Si acum cand parintii imi spun ca sunt lumina ochilor si chiar au verbalizat de 1-2 ori ca ma iubesc, imi suna fals.
      Si clar ca nu ma cunosc si nu m-au vazut niciodata, cu toate traumele mele. Erau obsedati sa nu ma tin de mana cu baieti, ceea ce nu am indraznit pana la 20-si de ani (ca sa nu-i fac de rusine)…Dar am fost abuzata in scara blocului de un cretin care m-a pipait in pantaloni la numai 8 ani, cand ma intorceam cu sifoanele…Nu am indarznit sa le spun, desi am intrat in casa tremurand si m-am comportat exact ca o victima de viol (dus in baie si spalat peste tot sa nu-i mai simt parfumul). Ei nu au observat. Si daca ar fi stiut, tot pe mine m-ar fi certat, fiind certata si atentionata constant. Daca le-as spune acum, probabil ca s-ar mahni foarte tare sau ar sustine a nu-mi aduc eu bine aminte (si tot pe mine ar da vina).
      Si eu am plecat din tara, in mare parte cred pentru a lua distanta de acel mediu.

  2. Vai ce dureros! Ma gândesc la câți copii au fost lăsați la bunici sa fie crescuți, câte traume de abandon :((
    Dar era și greu pt multe mame, nu aveau maternal decât 3 luni….
    Off Off!

  3. Ideea principala care reiese din articol mi se pare ca este “nu exista rețeta ideală de parenting, lucrurile se fac pas cu pas, zi după zi, pe văzute și făcute”. La o citire superficiala, fără a cunoaște multe detalii, părinții acestei fete au fost chiar minunați pentru acele vremuri. Copii crescuți la bunici am fost cam toți, părinți ocupati și îngrijorați am avut cam toți, doar ca majoritatea de pe vremea aceea încă aveau batai la greu, scandal, dat afara din casă, abuzuri de neconceput in ziua de astăzi. Problema mi se pare ca autoarea avea o tulburare de personalitate iar parințeala acestor adolescenți nu e deloc aceeași cu parințeala adolescenților și tinerilor fără tulburări. Mie încă mi se pare un trend periculos și in ziua de astăzi, toate cărțile și cursurile de parenting, care îți dau impresia ca exista retete care nu dau greș. Am văzut zeci de părinți chinuiți de aplicarea unor metode ca la carte, spunând cuvinte clar citite și răscitite in cărți, pe bloguri, auzite poate in tot felul de conferințe. Era clar ca copilul nu era deloc impactat de acea metoda, ca nu i se potrivea, ca poate mai rău ii făcea, uneori e evident ca exista chiar o tulburare iar metodele de abordare sunt complet diferite. Părinții din text ar fi trebuit sa își vadă fiecare copil separat, o fata cu borderline, o alta gay ( nu asta e o problema ci tot ce deriva din ideea ca poate nu e in regula și tot efortul de a ascunde, mai ales acum 20 de ani era cumplit)- acestea sunt predispoziții in mare înnăscute, mediul poate influenta doar parțial ce tip de personalitate dezvoltam, iar orientarea sexuală cu atât mai puțin. Părinții ar trebui sa citească mai puțin parenting, să meargă mai curând la consiliere, sa se uite bine la copil, la fiecare copil și sa își ajusteze tipul de parenting in funcție de copil. Pare uneori nedrept și discriminatoriu dar in aceeași casa pot exista copii cu nevoi diferite. Chiar și site-urile, blogurile și paginile unor persoane care spun ce și cum fac cu copilul lor mi se par dăunătoare dacă sunt prezentate sub forma de “așa da”. Parțial ii recunosc și pe ai mei părinți in descriere ( mai puțin partea cu alcoolul și evident nu cunosc toate datele), stilul lor a mers f bine pt unul dintre copii care și-a ținut parca de mic drumul, fără mari drame și complicații, mai puțin a mers la celălalt copil- mai sensibil, mai autocritic, mai introvertit, cu mai multă nevoie de validare și de afecțiune. Ambii copii au mai deraiat de la drum dar revenirile au fost cele esențiale.

    • Buna. As vrea sa te contrazic la partea „acestea sunt predispoziții in mare înnăscute, mediul poate influenta doar parțial ce tip de personalitate dezvoltam”: neurostiinta si studiile din domeniu arata clar ca mediul influenteaza dezvoltarea creierului, incepand cu viata intrauterina. Personalitatea fiecaruia se dezvolta pana la aprox 7 ani, timp in care creierul este modelat de mediul in care traieste copilul si de experientele sale. Sistemul limbic se dezolta inaintea neocortexului, ceea ce inseamna ca experienta emotionala este mai importanta decat orice altceva. De asemenea, ca sa fie „predispozitii innascute”, atunci ar trebui sa avem niste gene transmise din generatie in generatie. Tot neurostiinta ne arata ca, pt nicio tulburare mentala, nu exista gene transmisibile responsabile. Daca tinem cont si de epigenetica, aflam ca, si daca ar exista acele gene transmise de la parinti la copii, tot mediul ar influenta comportamentul genelor (genes turned on and off). Asadar, ne place sau nu, mediul si experientele emotionale sunt cele care formeaza creierul, in primii ani de viata, incepand cu viata intrauterina. Va recomand documentarul ” In Utero”.

    • Eu in facultate și rezidențiat plus toate cursurile am invatat câte ceva, sigur ca cercetarea continua, apar mereu studii si teorii. Dar totuși ultima data pentru toate tulburarile psihiatrice exista o predispoziție genetica, pentru unele exista si testare ( pt toate de fapt, dacă ai resurse). Am zeci de pacienți care confirma teoria genetica, chiar si fără teste. Sigur ca anumite gene se pot exprima sau nu in funcție de mediu dar ele exista. Mediul fără predispoziție nu declanseaza tulburarea.

    • Apreciez ca ati mentionat ca prea multe carti de parenting, prea multe cursuri strica. Iar ceea ce ne ajuta ca parinti e sa avem ochii si mintea deschise catre copiii din fata noastra, asa cum sunt fiecare dintre ei.

    • Andreea, ceea ce ai scris tu este o noua teorie. Sigur ca trebuie luat in seama si stim cu totii ce mult inseamna primii ani de viata si felul/mediul in care s-a dezvoltat copilul. Dar teoria asta in care nu se transmit genele din generatie in generatie, va pica. Realitatea bate teoria/filozofia. Chiar si logica ne spune ca nu poate sa fie asa. Adica se transmit ochii, culoarea [parului, forma unor degete (caracteristici trupesti) dar din cele ce tin de inteligenta, comportament, atitudini, nu? Chiar asa, de loc, deloc? Am scris simplist, dar putem intra mai adanc in subiect. Si da, toate se modeleaza/dezvolta in functie de mediul in care se dezvolta copilul.

    • Andreea, eu nu am absolut nicio preătire în domeniu. Dar nu cred asta!

      Tata a avut în familie alți 4 frați. Crescuți nedespărțiți. Complet diferiți, deși similari (2 și 3).

      Eu am 2 copii complet diferiți! E chiar foarte ciudat ptr mine cum se pot mixa lucrurile: cel care seamănă mai mult cu mine fizic, seamănă mai mult cu soțul ca și comportament, și invers. Sunt ambii ai noștri, sunt crescuți în același mediu, “mănâncă din aceeași oală” cum se spune. Ar trebui să semene, atunci, nu?

    • O poveste tulburătoare cu frământări și trăiri emoționale dificile pentru psihicul unui adolescent. Autoarea a trecut printr-un infern ce i-a marcat viața. Din fericire, într-un final s-a regăsit pe sine însuși și-și trăiește viața, dezvoltându-se armonios.

  4. Sunt atât de mulți copii care suferă in interiorul lor și care nu sunt abuzați vizibil, fizic sau verbal sau psihic chiar, însă și lipsa de afecțiune și de atenție Și de implicare poate deveni o trauma pt mulți. Multă sănătate și mult noroc. Te pup și te imbratisez. ?????

  5. Din generatia noastra, cei nascuti in anii 80, 90, marea majoritate am fost crescuti de la cea mai frageda varsta de catre bunici, avand in vedere cat de scurt era concediul de maternitate, iar parintii veneau vinerea seara sa petreaca sfarsitul de saptamana cu noi.
    Pentru mine a fost o experienta extrem de traumatizanta, si bineinteles nu sunt singura care sa impartaseasca asta.
    Sunt cei mai fragili ani in care se constituie relatia de atasament, ce defineste toate relatiile ce decurg de-alungul vietii noastre,si chiar daca bunicii ne-au crescut cu multa iubire si blandete, iubirea parintilor nu poate fii inlocuita.
    Au fost timpuri foarte grele ce ne-au cauzat multe lipsuri emotionale.

  6. Inteleg trairile si poate pe alocuri ne regasim cu totii in el, insa am ajuns la concluzia ca atat au stiut parintii nostri. Ei aveau in spate niste modele si mai tulburatoare ( bunici cu patru clase care au crescut te miri pe unde care au suferit de foame frig si lipsuri ) asa ca sa lasi copii la bunici ( niste persoane de cele mai multe ori blande si iubitoare ) nu parea chiar cel mai oribil cosmar. Si noi acum avem impresia ca le oferim copiilor nostri totul ( iubire caldura atasament, acces la activitati , vacante etc ) dar cine stie ce de reprosuri vom primi la parentingul defectuos pe il dam. Cred ca ar trebui sa avem mai multa intelegere fata de parintii nostri ( s- au chinuit si ei cum au putut ; atata vreme cat nu vorbim de copii abuzati sexual, batuti , infometati , nu am trait in razboi sau pe sub focuri de arma ) cred ca nu a fost nimic extrem de teribil. SI ai mei probabil au facut mulre greseli dar incerc sa am mai multa intelegere si iubire fata de ei decat poate au avut ei fata de mine.

    • Total de acord! Bunicii noștri au trecut prin multe. Toți cei care avem bunici de peste 80, ar fi bine sa ii studiem atent si sa vedem ce anume i-a ținut sănătoși, in viața si lucizi. Si sa învățam si din greselile lor. De acolo sa ne inspiram, nu din cărțile de self help. Si ironia sortii e ca abia când ne vor trage pe noi la răspundere proprii copii pentru lucruri care ni se par absolut banale acum, vom înțelege ca si ai noștri au făcut ce au putut ei mai bine. Si le vom servi aceleași replici.:)

    • Esti tu atat de sigura ca acei copii crescuti printre turele parintilor , lasati de multe ori singuri in casa cu orele , erau mai fericiti decat cei crescuti de bunici???? Sa stii ca iarba vecinului e intotdeauna mai verde.

  7. Ma bucur sincer pentru autoare ca este bine acum, după toate pățaniile. Clar, nu e ok sa-ti lași copilul sa faca ce vrea, o data pierdut controlul e grav. Bullying-ul si bețiile/ drogurile sunt peste tot, cu asta se confrunta si parintii de adolescenți din alte tari, si este greu intra-adevar. Plus accesul necontrolat pe rețelele sociale. Ce e grav in Romania însă e traficul de persoane si sarcinile la adolescente. Stam rău de tot aici.
    Totuși nu as include la trauma faptul ca majoritatea dintre noi am fost crescuți de bunici. Eu însămi nu mi-as planta copilul niciodată la bunici, ca nu l-am făcut sa mi-l crească alte persoane. Dar asta nu înseamnă ca dacă am fost mutați la bunici la doar câteva luni e ceva atât de grav. Unii bunici au făcut treaba minunata cu noi, iar familiile nu aveau de ales. Mult mai bine la țara la aer curat decât intr-o creșă focar de Infecții unde mai ești si abuzat. Copilăria la niște bunici iubitori nu e trauma sau o scuza pentru alte probleme de mai târziu. Ar însemna ca 99% din noi cei născuți in anii 80 sa mergem la terapie sa ne tratam aceasta trauma. Dar bunicii noștri care au trecut prin război, comunism, ierni grele, munci fizice grele etc etc? Ei ce ar trebui sa faca? Ei sunt un exemplu de reziliență dacă au rămas întregi la minte si au mai crescut si 2 generații după. Ei dacă renunțau la a trai si se complaceau in a-si plange de mila, luând in brațe toate traumele, noi nu mai eram ce suntem acum. Deci pot accepta orice ca pe o “trauma”, dar nu si faptul ca am fost crescuți de bunici in loc de parinti. Acolo unde bunicii au fost iubitori, bineînțeles.

    • Buna, Anna! Sunt de acord cu ce ai scris! M-a pus pe ganduri intrebarea retorica: ” Dar bunicii noștri care au trecut prin război, comunism, ierni grele, munci fizice grele etc etc?” Imi dau si eu seama ca am o sanatate (fizica si psihica) mult mai rea decat aveau bunicii mei, desi am o viata mult mai buna decat aveau ei. Bunica mea, nascuta in 1924 a pătimit de toate cele 4 – război, comunism, ierni grele, munci grele – si a trait 87 de ani, a crescut 8 copii ( sau 7, pentru ca primul ei copil a murit la cateva luni) si nu a mers la doctor decat de vreo 2 ori in toata viata ei. De aceea as vrea sa te intreb, la modul cel mai sincer – Care crezi ca sunt explicatiile? Tu personal care crezi ca sunt cauzele, factorii principali care au facut sa reziste la atatea greutati (si multe, multe necazuri) si cu toate acestea sa ramana sanatoasa, la trup si la minte?

    • Si eu sunt de acord cu ce zici tu: da, am crescut la bunici, da, am avut noroc cu bunici implicati si iubitori si sincer zic, mai iubitori decat parintii naturali (am fost un copil decretel).
      Din pacate am preluat si multe comportamente de la bunici care nu sunt adecvate zilei de astazi pt ca ei au prins traumele razboiului si foametei din moldova, le zic comportamente de baba. Cu suport de la psiholog am reusit sa le izolez, sa am solutii.

      Problema copiilor nedoriti impacteaza nu doar sanatatea emotionala ci si cea fizica. Pe langa lipsurile din perioada de organogeneza ( o mama insarcinata cu o sarcina ce nu si-o doreste se va alimenta prost, nu va opri fumatul sau alcoolul doar pt ca e insarcinata, inconstient sau voit isi va face rau singura si fatului) si asta se transmite si fatului si copilului si viitorului adult. Experientele nefericite impacteaza toata sanatatea noastra de adult, boala trece pe la cap dar asta e greu de digerat, chiar si pt mine, care am reusit sa repar copilaria bolnavicioasa si sa tin sub papuc toate bolile cronice. In continuare cred ca toata Moldova ar trebui sa treaca pe la psiholog. Parintii isi imbolnavesc copiii voit sau din subconstient prin neglijente si comportamente autodistructive …

    • @Marius: Buna, Marius! Am încercat si eu sa găsesc răspunsuri la întrebarea asta, pe parcursul mai multor ani si comparând cu situațiile din viața mea. Ma bucur pentru bunica ta ca a trăit așa mult, a mea are 89 de ani.
      Concluzia la care am ajuns e incredibil de simpla: s-au ancorat in realitate. Pe lângă un pachet genetic bun, singurul lucru pe care l-au făcut a fost sa fie ocupati cu supraviețuirea. Au mai plantat o roșie, au dat la găini, au făcut o ciorba. Nu s-au uitat in stele. Mereu a fost ceva de gândit, făcut, planificat, in legătura cu supraviețuirea pe termen scurt si mediu. Când știi ca trebuie sa pui o masa pentru 10 persoane si sa spargi lemne pentru foc pentru diseară, când stai sa planifici cum îți plantezi semințele la primăvara, cand te preocupi sa iti faci provizii din timp de toamna ca sa poți trece iarna, când te lupți cu găina sa stea pe oua si multe altele :), nu mai ai timp si energie sa îți pui întrebări complexe referitoare la scopul măreț al existentei tale. Pentru ca nu exista un scop măreț. Doar ne hrănim, ne reproducem si încercam sa nu ne doară prea tare viața asta. Pana ne dezmeticim noi, viața trece. Știu ca psihologia din ziua de azi nu accepta răspunsuri simple si vrea sa ne facă sa ne simțim super speciali si complecsi (asta si pentru ca oamenii plătesc scump sa li se spună cât de speciali sunt), când in realitate suntem niște animale. Da, ne luptam pentru progres si credem in asta, dar sa nu uitam de unde am plecat si cum s-a format creierul nostru. Psiholoaga Andrada Ilisan (printre puținii pe care-i mai citesc) are o abordare mai controversata. Intr-un articol despre depresie a explicat ca singurul mod in care poți ieși din gândurile tale (adică din depresie) este sa te ancorezi in realitate: o planta, o gradina, un câine, o mâncare, un alt om etc. Nici vorba de cine știe ce tehnici sau retreat-uri scumpe prin tari îndepărtate sau yoga pe munți:). Sunt de acord. Nu am avut niciodată depresie, dar, ca mulți alții, știu cum e când, spre deosebire de bunicii noștri, ai o grămada de device-uri in jur care îți fac treaba, toate condițiile posibile, si vii acasa de la job si te uiți pe pereți. Apoi te adâncești in gânduri si începi sa ai fantezii despre cât ești de special. Suntem o generație de plictisiți self-obsessed. Scormonim in trecut după “traume”, si căutam explicații in orice rahat de zi cu zi.
      Alt lucru, am citit un interviu cu niște supraviețuitori din lagăre de concentrare. Toți fuseseră copii si isi pierduseră familiile. Cumva, au reușit sa isi facă o viața apoi. Școala, munca, propria familie. Si erau întrebați cum au reușit. Si toți au răspuns ca pur si simplu nu s-au mai gândit la ce li se întâmplase. Ce i-ar fi sfătuit terapeuții din ziua de azi? Sa-si disece trauma pana nu mai rămâne nimic din ea! La asemenea trauma, nu s-ar mai fi putut concentra pe a trai. Asta e un exemplu extrem. Dar cred ca e mai bine sa luam exemple concrete de cei in vârsta si trecuți prin viața decât sa alimentam industria dezvoltării personale, care abundă de dubioși slab pregătiți care-ti vând cărți in care scriu despre nimic. Cu banii aia, mai bine cumpăr mancare pentru câinii si pisicile străzii. Așa fac mișcare, consum energie, timp si fac si ceva util si bun. Lol.
      Un alt lucru pe care l-am observat eu la acești oameni, pe langa ce am spus mai sus, sunt rutinele, ritualurile, Tradițiile – lucruri de care sa “hold on”. Multe dintre ele având directa legătura cu religia si credința, care la mințile noastre “evoluate” nu mai prind. Însă ne putem crea noi altele, putem fi creativi. Putem împrumuta chiar din alte culturi. Sunt lucruri atât de banale, si totuși atât de necesare.
      Sorry de răspunsul kilometric si foarte off-topic fata de postarea inițială. Dar așa cred eu. Dacă cineva are si alte idei le poate adauga aici. 🙂

    • @Marius si Anca, pentru fiecare bunica care a trait pana la 87 de ani pot gasi cel putin 5 pensionari care au murit la 60 de ani de infarct sau de ciroza sau de diabet.
      Romania e pe primele locuri din Europa la consumul de alcool, tutun etc si la nr de decese la mia de locuitori, dar daca bunica ta a trait pana la 87 de ani atunci clar nu mai avem nevoie de statistica.

      @Anca, psiholoaga aia abereaza. Intai ca depresia nu se vindeca prin „ancorare de o piatra”, ca e o boala. In al doilea rand, nici un psiholog demn de acest nume nu recomanda „tehnici sau retreat-uri scumpe prin tari îndepărtate sau yoga pe munți” pe post de tratament al depresiei. Pare a fi fix o sarlatana.

      Ce nu prea intelegeti voi este ca bunicii nostri nu au fost nici fericiti, nici sanatosi la cap sau la trup, dar pe vremurile alea boala fizica era ceva normal, boala mintala era ceva de rusine iar ideea ca e ok sa fii fericit le era straina, ceea ce a avut drept rezultat faptul ca nu se vorbea despre aceste lucruri si asta-i tot. Acum lumea vorbeste despre ele si din acest motiv unii dintre noi avem impresia ca problemele astea nu existau la generatiile anterioare.

    • @Robo: psiholoaga de care zic eu nu recomanda retreat-uri, ci altcineva. Altcineva foarte cunoscuta cu sute de mii de adepți. Dacă e ceva cu care sa rămâi dupa o vacanța in Asia de SudEst sau Africa (been there), e recunoștința ca nu te-ai născut in lumea a 3a. In rest…probleme de oameni privilegiați.

  8. Mie mi se pare ca problema a fost mai degraba tulburarea de personalitate Borderline a autoarei care nu a fost tratat in adolescenta (si care nu e putin lucru). Parintii ei mi se pare ca au fost decenti pentru vremurile acelea, nu exista conceputul de parenting, foarte multi copii erau crescuti de bunici, si multi, spre deosebire de autoare, mancau multa bataie acasa. Mi se pare ca a devenit o moda sa dam vina pe parinti pentru toate nereusitele sau greselile noastre. Chiar ma intreb, peste ani, cu ce reprosuri vor veni copiii nostri la noi? Copii pe care noi ne chinuim acum sa ii crestem ca la carte, pentru care stam si ne informam si citim n carti de paranting. Nu va amagiti ca nu vor veni 🙂 Eu zic sa fim recunoscatori pentru parintii pe care ii avem, pentru ca unii nu au avut deloc, si sa ne asumam greselile din trecut si cele pe care le vom mai face. Fac parte din procesul NOSTRU de invatare si maturizare, fac parte din ceea ce ne face unici si din calatoria noastra. Nu totul are legatura cu copilaria si parintii. Iar cel ce este fara de pacat sa arunce primul cu piatra. Asa ca mai degraba, sa le multumim pentru ceea ce ne-au putut oferi, si sa oferim si noi la randul nostru (daca credem ca putem, poate mai multa) iubire.

    • Cristina, iti dau dreptate si iti inteleg punctul de vedere… pana la un punct.
      Nu i-am adus reprosuri mamei nici dupa ce ea singura a recunoscut ca nu m-a sustinut niciodata in planurile mele de viitor legate de scoala, liceu, facultate, joburi, etc.
      Mama a divortat inainte de a ma fi nascut pe mine. ii inteleg neajunsurile prin mentalitatea mea de adult educat care intelege ca nu totul trebuie sa fie inteles asa cum vad eu. Dar cum imi pot explica faptul ca nu am printre amintiri nicio imbratisare, niciun cadou de ziua mea de nastere sau de nume sau ca acum cand locuim la peste 3000 km distanta nu ma suna niciodata, iar cand o sun eu saptamanal sau de doua ori pe saptamana nu aud niciodata intrebarea ‘tu cum esti? esti ok?’.
      Nu, nu mai am asteptari, dar am frustrari.

  9. Draga autoare: eu nu vad ca ai avut o mama ce ti-a dat libertate. Eu vad o mama absenta, de la inceputuri, ce si-a vazut de viata ei.

    Si eu am crescut la bunici, solutia comoda si simpla. Dar am avut prietene care nu aveau bunici aproape si parintii au reusit, parintii fiind oameni simpli, sa jongleze turele din fabrica, cu colegele de munca si vecinele si sa aiba grija de copiii proprii cu dragoste si armonie. Daca nu as fi vazut ca se poate altfel, poate nu as zice asta.

  10. Draga Autoare, te felicit ca vrei si reusesti sa schimbi trauma adolescentei tale. Te felicit ca reusesti sa duci alt fel de viata, ca te-ai documentat, ca ai schimbat, ca vrei sa faci bine cu si in viata ta! Esti si trebuie sa fii un model pentru multe fete care trec prin situatii similare!
    Am un gand, apropos de parintii tai si de tine. In timp ce consider ca parintii au datoria fata de copii sa-i creasca si educe cel mai bine posibil, stim cu totii ca sunt oameni si au limite. Mama ta a avut limitele ei. Mai mult de atata, nu putea sa fie perfecta, sa stie exact ce aveai tu nevoie in momentele in care aveai nevoie, nu a stiut unde si cat sa se implice. Dar ce este sigur, a suferit, si a suferit din cauza ta (implicit si din a ei). Nu exista mama cu mintea cat de cat sanatoasa sa nu sufere cand afla ca fiica ei a fost in coma alcoolica, sau cand stie ca se culca cu baieti la intamplare, si nestiind cum sa reactioneze la asta(mai ales ca nu exista o reteta) poate ca s-a autoprotejat sa nu clicheze mental. Sa nu uitam ca tu aveai problemele tale, mama ta le avea pe ele si pe ale surorilor tale, poate si pe ale ei personale. Sigur ca stim ca putea sa faca lucruri mai bine, dar nici ea, nici tu, nici noi nu stim cum ar fi fost sa fie cu adevarat bine. Daca se implica mai mult, si nu cum iti doreai tu doar sa iti dea mai multa atentie ci poate ti-ar fi aplicat si disciplina, esti sigura ca erau rezultate mai bune? N-ai de unde sa stii! In acelasi timp sunt tinere care au facut ce ai facut tu justificand ca erau sufocate de parinti cu atentie, supraveghere, fara sa perceapa si dragostea. Si parintii obosesc! De obicei este si dragoste acolo, dar parintele este epuizat sa o mai poata arata.
    Te-ai gandit vreodata sa-ti ceri iertare de la mama ta? Acum, ca esti si tu adult, poate aveti nevoie amandoua de vindecare, ca doi adulti ce sunteti. Probabil ca ea va brava, asa se pare ca a reusit sa treaca prin adolescenta voastra, si nu va recunoste ca a trebuit sa-si puna o carcasa de protectie. S-ar putea sa fii deja mai puternica decat ea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *