„Acum știu sigur că oricine se poate salva din orice situație” #parintedeadolescent ep. 5

Continuăm seria #parintedeadolescent cu episodul al cincilea, în care Cristina ne povestește despre adolescența fiicei ei mai mari, consecințele divorțului de tatăl fetelor, alcoolic și abuziv, prețul independenței lor și concluziile pe care le-a tras după mulți ani de părințeală de una singură. Ce a făcut bine? Ce ar face diferit?

Niciodată nu am dat vina pe alții, pe anturaj. Nu cred în asta. Cred că fiecare poate și știe să decidă pentru el. Am vrut ca fetele să facă o tâmpenie (dacă e cazul) pentru că vor ele și să învețe să spună NU atunci când simt ele așa. Și că oricât de grav ar fi ceea ce fac, mă pot suna.

Cristina

Cine ești tu, mama copilului tău mare?

Sunt Cristina, am 41 ani, sunt manager într-o corporație, om empatic și blând, mama de două fete adolescente. Locuim în România în prezent, însă până acum 11 ani am locuit în Spania. Cea mică e chiar născută acolo.

Cine e fiica ta mare?

Cezara e la vârstă aceea minunată (17 și jumătate) în care crede că știe mai multe decât toți adulții din preajma ei, însă își dorește să mai rămână puțin agățată de gâtul mamei ei, fără să recunoască asta. E fix momentul acela în care se desprinde pentru că vrea mai multă libertate și știe că închide cu totul ușa copilăriei. Sora ei mai mică (13) e undeva la polul opus, azi se iubesc, mâine se ceartă de la haine sau machiaje. Cezarei i-au plăcut sporturile de mică, a făcut karate, tenis, apoi a trecut la basket, însă e și omul care ne face cele mai frumoase desene și care tot speră că va ajunge la concursuri de genul „Vocea României”.

Ce fel de copil era în copilăria mică?

E un copil care a căutat iubirea de la o vârstă fragedă, când trebuia să o primească în mod gratuit. Am divorțat de tatăl ei când ea avea cinci ani și, de atunci, amândouă am intrat în modul supraviețuire. Eu cu traumele mele ca adult, ea cu dorința de a fi văzută și iubită. Își imagina că e o prințesă care salvează lumea și își juca jocul invizibil, așa cum fac copiii, în parc, în autobuz, alături de oamenii mari și de grijile lor.

Ce fel de părinte ai fost? Relaxat? Stresat? Limite multe, puține?

Attachment Parenting. Continuum Concept. Și ținut copilul în brațe cât mai mult, cel mai mult. Pe Cezara am alăptat-o până la cinci ani. Vorbeam cu ea despre asta, simțeam că ea încă are nevoie de cele 10-15 minute pe zi de conectare prin alăptare, uneori în tandem cu cea mică. În tot ce am făcut eu într-ale părințitului, am gândit că dacă ceea ce le ofer e sănătos, pozitiv atunci rezultatul va fi cel care trebuie să fie. Am schimbat modul meu de a mă hrăni și de a gândi, să fie sănătos pentru întreaga familie. Știind cum am fost eu de mică și cât de greu mi-a fost ca adult să îmi găsesc locul printre ceilalți oameni, mi-am dat seama că va trebui să lucrez la modul în care îmi accept copiii așa cum sunt ei. Părea că va fi frumos, deși mie îmi era greu și de multe ori îmi doream să dispar. A intervenit divorțul când Cezara avea cinci ani. Și atunci m-am pierdut cumva într-o nouă conjunctură, am început să lucrez de dimineață până seară, copiii au rămas mai mult cu ai mei și nu am fost atentă nici la mine nici la fete, am vrut doar să treacă ziua și să vină cea de mâine și tot așa. Nu am impus limite, reguli însă am investit-o pe Cezara cu responsabilități de adult. Apoi am vrut toate trei să fim numai noi și pentru asta ne-am rupt din schemă cu ai mei și ne-am mutat singure. Însă asta a însemnat ture de noapte pentru mine, fetele singure acasă, Cezara responsabilă de cea mică, dus și adus de la școală, uneori încălzit mâncare, ajutorul meu la piață, sfatuitoarea mea în ale vieții. M-am arătat în fața copiilor cu toate minusurile și dorințele mele și credeam că e bine.

Cum a fost colaborarea cu celălalt părinte pe acest subiect? Consens? Scântei?

Tatăl fetelor a dispărut din peisaj când ele aveau 5, respectiv 2 ani. Când erau micuțe, el era genul protector peste măsură și pe undeva paranoic. Nu am putut discuta să ajungem la un consens sau măcar să negociem ceva, să lăsăm de la noi. A fost o căsnicie cu violență verbală și fizică și singura mea frică a fost că fetele vor vedea asta ca pe o normalitate și când am avut îndeajuns curaj, am pus capăt.

Cum arată relația cu fiica ta mare acum?

Cu cea mare suntem în punctul în care „we agree to disagree”. Eu consider că i-am povestit despre femeile din familia noastră și de ce unele lucruri s-au întâmplat cum s-au întâmplat. Ea încă își caută dreptatea, încă simte că nu am făcut îndeajuns. Eu aștept să mai crească și să mă poată înțelege.

Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația ta cu copilul? Vreun cutremur acolo?

Imediat după divorț, am început să lucrez de dimineață până seară. Și am ținut-o așa mulți ani. Am avut și o perioada cu două joburi. Plecam la 7 dimineața de acasă și ajungeam la 1 noaptea. Am avut momente când nu am vrut să gândesc, altele în care am vrut să fug cu totul de ai mei și m-am refugiat în singurele locuri în care eu am fost apreciată și iubită: în joburile mele. Odată cu fuga de ai mei, am lăsat și fetele. Eram acolo cu ele, însă nu luam decizii, nu mă puteam implica. Deja când am decis să ne mutăm singure era cam târzior. Și asta a venit la pachet cu alte greutăți. O femeie singură cu doi copii și două joburi, împarte-te în multe locuri și fii 100% eficientă în toate.

Ce alți adulți au fost implicăți în educația lor? Unchi, bunici, nași? ați fost o familie mică sau mare?

Alături de noi au fost mama și sora mea, apoi au mai intrat în viața fetelor și unchiul și bunica. Însă în ne-prezența mea, mama a fost cea care s-a implicat în educația fetelor, cu mult sprijin de la sora mea.

De ce te temeai din viitorul ei când era mică?

Oh, când erau micuțe îmi era teamă de exemplul pe care îl au uitându-se la mine. Le oferisem varianta unui tată alcoolic și violent și alternativa era un tată absent. Îmi era teamă că toate alegerile din viața lor se vor baza pe greșeala mea, aceea de a nu gândi când am ales un om să le fie tată.

Câte din temerile acestea s-au adeverit?

Deodamdată e devreme, nu pot decât să sper că în loc să repete greșeala mea, se vor gândi de două ori.

Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories… cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?

Știam eu de ce nu mă uităm la filme de groază. Și apoi a venit adolescența ? Încerc să evit să le compar cu mine la vârsta lor. Încerc să înțeleg ce simt ele, ce se schimbă în interiorul lor, ce dorințe au și câte lucruri și-ar dori să se întâmple și cum se simt copleșite și că nimeni nu îi înțelege. Cu Cezara nu pot vorbi pe cât de deschis vreau, sunt multe în spate care ne împiedică să facem asta. Cu Sofia e ca la manual și mă salvează faptul că ea este cea care îmi spune că mă iubește, care vine și vorbește despre ce simte și analizează de ce s-a enervat, ce simte și vrea să vorbim despre asta.

Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?

Aici a trebuit să citesc și să mă informez bine. Pentru că eu nu beau, nu fumez și am vrut să fiu pregătită pentru realitate. Eu nu am nicio legătură cu realitatea, trăiesc undeva pe altă planetă. Am și povestit prietenilor despre aventurile Cezarei cu țigările, petrecerile, iarba. Am fost lângă ea, am vorbit, am studiat efectele asupra ei. Nu poate renunta la țigări și aici va fi decizia ei mai târziu, dacă va înceta sau nu. Am înscris-o la un curs de educație sexuală și urmează să mergem la ginecolog. Cumva, deși eu am fost total aeriană și nu am știut nimic despre nimic, am luat totul ca parte din viață. Țigări, alcool, sex. Le explicăm în cuvintele noastre, vedem ce ne trebuie și ce nu și apoi fiecare alege pentru el. Despre intimitate am vorbit deschis așa cum aș fi avut eu nevoie să mi se vorbească și apoi am adaptat conform vârstei lor. Acum la 17 și 13 ani nu mai există nimic despre care să nu putem vorbi. Iar asta m-a ajutat mai mult pe mine să fiu autentică, sinceră și să depășesc anumite blocaje.

Cum ați navigat prin nevoia copilului de independență, atașamentul ei față de anturaj, nevoia ta de siguranță?

Niciodată nu am dat vina pe alții, pe anturaj. Nu cred în asta. Cred că fiecare poate și știe să decidă pentru el. Am vrut ca fetele să facă o tâmpenie (dacă e cazul) pentru că vor ele și să învețe să spună NU atunci când simt ele așa. Și că oricât de grav ar fi ceea ce fac, mă pot suna. Ceea ce s-a întâmplat. Am vrut că fetele să fie independente pentru că nu știu cât de mult le pot ajuta eu fizic, concret, când vor fi pe drumul lor. Și cred că numai în ele se pot baza cu adevărat, doar să se pregătească pentru asta.

Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?

Aș zice că nu poți pregăti un copil să facă față cu succes adolescenței sau să treacă așa cum am vrea noi prin asta. Aș zice să își iubească omulețul cât de mult pot, să creeze o zona de confort, în care pot vorbi. E un pic mai ușor în perioada adolescenței. Chiar dacă tot vor spune că își urăsc părinții sau vor închide ușa camerei lor. Va fi doar de suprafață. În profunzime, ei se vor simți încă ținuți în brațe de părinți. Aș lucra la cum îmi accept copiii și nu mi-aș crea așteptări. Aș fi un părinte prezent.

Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, că ai copil aproape adult?

Mi-am șters așteptările de pe hârtie. Sunt într-un punct în care știu sigur că oricine se poate salva din orice situație, oricât de grav ar părea. Educația și munca serioasă ne salvează. Astel că nu am așteptăr,i nici griji. Desigur, mă preocupă că mai sunt examene de dat, că trebuie să fie prezente la școală și atente și mai stau cu gura pe ele, deși poate doar 1% din cât ar trebui. Însă, în sinea mea, știu că doar dacă reușesc să le trasmit bun simt și ceva dorință de a ajuta, de a munci, de a face ceva bun cu mâna lor, e de ajuns să fie bine.

Vorbești uneori cu fiica ta despre lucruri din copilăria lui? Îți reproșează lucruri? Cere bani de terapie? 

Vorbim sute de cuvinte de când ne știm. Îmi reproșează că mama mea a fost cea prezentî în viață lor de copil mic și eu am fost îndepărtată. Am explicat, am vorbit, deocamdată suntem în plină adolescență, nu mă aștept să înțeleagă tot acum. Am răbdare. Au fost ambele la terapie, au oprit pentru că nu era persoana potrivită pentru ele. Și vom mai cauta.

Ce crezi că ai făcut bine în proces?

Am fost sinceră cu ele mereu. Ele știu cine sunt și de ce am făcut fiecare pas.

Ce ai face diferit?

Aș rămâne cu ele, nu aș munci toată ziua și aș fi eu cu ele, nu altcineva din familie. A fost greu oricum și cred că ar fi fost și mai greu din punct de vedere financiar, dar simt că trebuia să fiu lângă ele.

Cristina

Photo by cottonbro studio: https://www.pexels.com/photo/teenager-browsing-on-her-laptop-6473095/

Vă reamintesc că, dacă doriți ca povestea voastră să fie publicată, anonim sau asumat, în această serie, îmi puteți scrie la ionouka@gmail.com

De asemenea, nu uitați de evenimentul nostru cu experți despre copilărie și adolescență, mai sunt câteva bilete (cu preț simbolic) aici.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4216

4 comentarii

  1. Multe imbratisari pentru tine, mama, sora si cine a mai ajutat sa cresteti acesti copii minunat de reali si de vii. Sunteti o familie atat de asumata si de faina. M-as duce la tine „cea din periodada in care aveai 2 joburi ” si te-as imbratisa si ti-as spune ca te-ai descurcat minunat, asa imperfect cum a fost …Pentru mine a fost cu plans, ganduri de compasiune si de bucurie sa citesc ce ai scris, simt speranta ca v-ati regenerat si sunteti bine, chair daca acest bine inseamna si greu, e cumva parte din viata insasi. Va trimit ganduri bune, sa fie cu soare pentru voi!

    • Si pe mine m-a impresionat povestea si mama.

      Citeam deunazi in cartea lui Gordon Neufeld Hold on to your kids ca atunci cand adolescentul oscileaza intre nevoia de independenta si nevoia de a mai fi inca in bratele mamei e semn bun 🙂

  2. Multe imbratisari si de la mine Cristina si multumiri pt sinceritate si vulnerabilitate. cum a zis si Elena mai sus, sa fie cu soare si iubire si vindecare pt toate trei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *