„Ne traumatizăm copiii oricât am încerca să n-o facem” #parintedeadolescent, ep. 6

Am ajuns la episodul 6 din seria #parintedeadolescent. Mama V. povestește cu multă deschidere despre copilăria fiicei ei, despre divorțul de tatăl acesteia când micuța avea nouă ani, despre adolescență și momente de răscruce, despre „conversația fără sfârșit” și soluția ei contra grijilor sufocante de părinte. Îi mulțumesc pentru deschidere, am citit cu mare, mare plăcere și mi-a făcut foarte mult bine interviul acesta.

Cine ești tu, mama copilului tau mare?

Sunt VP. Am 52 de ani, scriu povești și construiesc, alături de colegele mele fantastice din asociația în care lucrez, proiecte culturale menite să apropie copiii de povești și să ducă în locuri pierdute din România cărți și autori de carte pentru copii.

Iubesc copacii, albinele, furnicile și păsările, ador să beau cafea și să mănânc înghețată. Curiozitatea este trăsătura mea definitorie, iar dacă ar fi să aleg o altă meserie, aș alege să fiu călătoare. Locuiesc în București, într-un apartament de la etajul trei care are la geam cel mai frumos plop din lume.

Cine e copilul tău?

Copilul meu nu mai este copil, ci o tânără în toată puterea cuvântului, studentă în ultimul an la Comunicare, la o universitate din Europa. O voi numi în continuare T. Cum e T? Întrebarea asta mă face să mă simt ca și cum ar trebui să prind în insectar o apă curgătoare. Ea, ca mulți alți copii și tineri, poate fi în foarte multe feluri. E o fire introvertă, dar îi place să cânte în baie, e mucalită, are un simț al umorului năpraznic, e împătimită după citit și animeuri, e iubitoare de muzică și cea mai tenace zdrăngănitoare la chitară. Îi plac mâncarea de limbă cu măsline și supa cu găluște, adoarme în toate mijloacele de transport (spre deosebire de mine), are cel mai minunat zâmbet și cel mai clopoțit râs, croșetează cipici colorați de lână, are simțul prieteniei și urăște vinetele și conopida. T a fost un timp singură la părinți, dar are acum două surori mai mici, din a doua căsătorie a tatălui ei, două fetițe, de 9 și 8 ani, pe care le îndrăgește, cu care se înțelege bine și pe care nu vreau să le numesc surori vitrege (pentru că acest apelativ nu descrie nici pe departe relația dintre ele).

Ce fel de copil era T. în copilăria mică?

T a fost și este un copil bun. Atât de bun încât de la trei luni i s-a făcut milă de mine și a dormit toată noaptea. Îmi amintesc că era veselă și curioasă. Dornică să exploreze, să încerce lucruri, și mai era și foarte vorbăreață. Așa a fost până a ajuns la școală. Acolo, curiozitatea și entuziasmul s-au pierdut încetul cu încetul. An de an, lumina din ochi s-a mai stins un pic. Aproape nimic din ceea ce o interesa nu regăsea în manuale sau în spusele profesorilor. Și o lungă bucată de vreme am luptat să îi ofer acasă ceea ce nu primea la școală, mici veste de salvare care să o ajute să nu se înece în oceanul de nepăsare și uniformizare. De altfel, am și scris după ce a trecut de examenul de bacalaureat că mă bucur că am supraviețuit școlii românești, că am rămas amândouă cu mințile întregi și doar parțial avariate.

Ce fel de parinte ai fost? Relaxat? Stresat? Limite multe, puține?

Am fost o gravidă extrem de relaxată și bucuroasă, iar T a fost dorită și foarte așteptată. Cu mintea de acum însă aș zice că am fost un părinte anxios. Cel puțin în primii ani. Istoria personală a făcut să o cresc aproape singură pe T. Și adeseori am simțit această responsabilitate ca fiind copleșitoare. Iar sentimentul ăsta de responsabilitate cred că s-a lipit de mine cel mai tare  în relația cu ea. Îmi aduc aminte cum o țineam în brațe în primele zile după ce se născuse și încercam să îmi limpezesc sentimentele. Știu sigur că iubirea aia mare a crescut mai apoi, dar responsabilitatea mi s-a înscris cu fierul înroșit în minte de la primul ei scâncet. Din clipa aceea am știut că o voi ocroti în toate felurile cu putință (inclusiv de mine, dacă va fi nevoie) până la ultima mea suflare.

Ceea ce m-a salvat a fost că în întâmplarea asta de a fi părinte (deși nu cred că este o întâmplare) lucrurile nu merg doar într-un sens, ci în ambele sensuri. Nu doar eu am crescut-o pe T, ci și ea m-a crescut pe mine. Am învățat una de la alta. Eu am învățat-o nu doar să se uite în jur, ci să și observe, i-am citit în fiecare seară povești (nu exagerez, în fiecare seară) timp de opt ani, i-am citit și după ce învățase să citească, am privit stelele și atlasele zoologice, am râs împreună la desene animate, am mers la teatru și la cinematograf, ne-am plimbat prin parcuri, am urcat-o pe role, am și certat-o când a fost cazul. Eu am învățat de la ea să am răbdare, infinită răbdare, să privesc și în alte colțuri de lume, să visez mai mult, să iubesc mai mult, să nu mai zugrăvesc totul în alb și negru, să nu le mai pretind altora ceea ce eu nu pot face. Ce am făcut cel mai mult noi două este că am vorbit, am vorbit și iar am vorbit. Despre orice. Dacă e să lipesc o etichetă peste copilăria ei aș spune că a fost o conversație nesfârșită.

Am avut norocul, și mulțumesc Universului că s-a petrecut așa, să rămân mereu atentă, cu ochii larg deschiși spre ea și schimbările care vin la diferite vârste și să creez un spațiu în care să avem loc amândouă să respirăm în voie. A fost și cu distracție, a fost și cu supărări, a fost cu relaxare, dar au fost impuse și limite. Au fost multe discuții, negocieri, dar și obiceiuri create cu bună știință, uneori cu multă caznă, dar de la care nu ne-am abătut pentru nimic în lume.

Cum a fost colaborarea cu celălalt părinte pe acest subiect? Consens? Scântei?

Eu m-am despărțit de tatăl fiicei mele când ea avea nouă ani. Și, oricât de dureros a fost acest episod pentru amândouă, nu regret nici un moment această decizie. A fost și va rămâne un exemplu pentru ea că nu e sănătos să accepți relații toxice pentru nimic în lume, nici măcar pentru copii. Colaborarea dintre mine și tatăl ei privitoare la creșterea unui copil și la rolul pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l îndeplinească nu a decurs prea bine. Divorțul a pecetluit într-un final această incapacitate a noastră de a fi împreună, pe aceeași pagină. Am ales să ne despărțim  liniștit și fără mult zgomot, fără drame și despletiri în stradă, păstrând până în ziua de azi o distanță sănătoasă, confortabilă pentru amândoi, dar cu căi deschise pentru T de a circula nestingherită între cei doi părinți. Asta nu înseamnă că a fost ușor. Pentru nimeni. Și a fost nevoie de multă voință și de multă îndârjire din partea mea pentru a mă recompune și pentru a fi acolo, alături de copilul meu, pentru a-i răspunde la întrebări la care nici eu nu aveam răspuns. M-a ajutat faptul că pentru o bucată de vreme nu am fost singură în acest șantier personal. Am avut, pe lângă sprijinul familiei, și ajutorul unei terapeute minunate, care m-a ajutat să navighez cu T de mână și să ajungem vii și nevătămate la malul suferinței, acolo unde era din nou cer senin și strălucea soarele.

Cum arată relația voastră acum?

Aș zice că arată bine. Ar trebui întrebată și ea. Nu-mi place să îi pun vorbe în gură. Am ajuns ca niște prietene vechi și bune (T mi-a și zis într-o zi, pe când îi trasam ”mămește” niște sarcini, că pot să mă agit mai puțin, că doar ”we are basiclly roommates”). Vorbim zilnic, ne vedem pe zoom, schimbăm rețete, îmi cântă la chitară, îi recit versuri sau îi citesc fragmente din cărțile care îmi plac, comentăm filme și piese muzicale. Mă ține în priză. Acum este la vârsta la care e sănătos să își afirme independența, să cutreiere lumea și să o cucerească. Fără mama sau tata care să îi lege fularul la gât sau să o întrebe dacă a mâncat de dimineață. Știe ce are de făcut. Iar eu stau cuminte și mă bucur de spectacol. Nu vreau să intervin decât dacă sunt solicitată. Și intervin doar dacă sunt convinsă că nu ar putea rezolva singură problema pentru care am fost solicitată. Sunt certată adesea de către prietene că nu intervin mai mult în viața ei, că nu o ajut mai mult. Dar această atitudine de detașare nu este inconștientă, ci este asumată. Știu sigur că orice încercare o întărește, orice eșec o învață, orice victorie e doar a ei și nu i-o poate lua nimeni. Anii de pandemie în care T a învățat în străinătate și s-a aflat în situația de a se descurca singură, cu acte, cu greutăți, cu școală nouă, într-o țară nouă, într-o altă cultură și într-o altă limbă, cu imposibilitatea de a circula și de a fugi înapoi acasă, au contat pentru ea cât zece vieți și zece universități. Mă bucur enorm că a avut această șansă și mai ales că a avut curajul să-și încerce puterile. Cred că de prea multe ori părinții, cu precădere cei români, își supraprotejează copiii, amputându-le încrederea în forțele proprii și făcându-i dependenți de ei, adesea până la maturitatea târzie. Eu nu îmi doresc o astfel de relație cu fiica mea.

Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația ta cu T? Vreun cutremur acolo?

Dincolo de episodul divorțului, despre care am vorbit mai sus și care a venit pentru mine cu multă vină și multă incertitudine, au fost mai multe episoade intense care au ținut de raportarea ei la școală. Clasa a VI-a a fost de departe cea mai grea. A fost pentru T perioada de maximă inadecvare și maximă singurătate. Era pur și simplu ca un alien printre pământeni. Era într-o școală ”bună”, care cultiva concurența feroce între copii și în care validarea venea doar pe baza rezultatelor școlare. Cu media 9.85 erai ultimul prost din clasă. Pentru că restul erau doar copii de 10.00. Zece curat, la toate materiile, din clasa a cincea până în clasa a opta. Colegii ei nu erau copii, ci niște mașinării de învățat. Și nu, nu învățau din pasiune, ci pentru că doar așa își puteau mulțumi părinții și profesorii. Și făceau meditații peste meditații, Gazeta Matematică se cumpăra de la clasa pregătitoare, iar în holul școlii era o vitrină mare, plină de cupe de la olimpiade și concursuri. Am auzit povești atât de triste, despre copii care își vedeau mai des meditatorii decât părinții, despre copii a căror unică legătură cu părinții erau banii lăsați pentru mâncare, pe colțul mesei. Și mai erau îngrozitoarele ședințe cu părinții. Oh, Doamne! Ședințele în care părinții cereau și mai multe lecții, și mai multe concursuri și simulări, și mai multă severitate. De atunci mi-a rămas în cap ideea că iadul, dacă există, este o ședință cu părinții într-o școală românească. Cum ar fi putut fiica mea să înghită pastila asta amară? Era o prăpastie între valorile noastre și ceea ce se întâmpla la școală. T era creativă,  îndrăgostită de limba și literatura engleză, citea cu pasiune, zeci de cărți pe an, mergea la teatru, la spectacole de balet și la cinematograf și nu-i plăceau matematica, fizica și chimia. Și, în general, nu-i plăceau lucrurile făcute pentru că așa se face. Ura lucrurile absurde. Dacă școala era îngrozitoare, și-ar fi dorit măcar să aibă o prietenă cu care să vorbească despre cărți sau una cu care să meargă la teatru. Nu a reușit în patru ani de gimnaziu să o găsească. Singurătatea a așezat pe ea un val de tristețe la limita depresiei. Nu știam cum să o mai scot din starea întunecată. Am rătăcit o vreme, dar am găsit până la urmă calea. Nu am făcut lucruri mari, doar am stat lângă ea și i-am conținut suferința. Nu am negat o clipă durerea și confuzia prin care trecea și nici nu le-am minimalizat. Am înjurat împreună școala și profesorii și i-am arătat un colț de soare la orizont: liceul. Trebuia să treacă prin Valea Plângerii pentru a ajunge, ca în basme, pe tărâmul fermecat, unde toate sunt cu putință. Am rugat-o să scrie undeva despre toate lucrurile grele prin care trecea și i-am cumpărat primul jurnal. Am făcut în același timp și o mare greșeală. Îngrijorarea pe care o simțeam m-a împins să încalc limitele discreției și să citesc câteva pagini din jurnalul ei. Voiam să găsesc căi prin care să o ajut și mi-am închipuit că o să le găsesc acolo. A doua oară când i-am luat jurnalul la citit am găsit pe ultima pagină scrisă un mesaj care îmi era adresat. Era atât de frumos încât m-a podidit plânsul. T îmi spunea că înțelege că sunt îngrijorată, dar că și-ar dori foarte mult să am încredere în ea și în munca pe care o face prin acest exercițiu de journaling. Nu am mai citit niciodată de atunci vreo pagină din jurnalele ei, nu am căutat niciodată prin buzunare, genți sau ghiozdane. Pur și simplu am ales să am încredere în ea și în proces. Și această încredere mi-a fost răsplătită.

 Și, pentru că toate au un sfârșit, chiar și lucrurile rele, T și-a luat revanșa la liceu. A ajuns din fericire într-un liceu unde era și este în regulă să îți placă și altceva în afară de matematică și informatică, unde este în regulă să fii în toate felurile în care alegi să fii. Au fost și aici încercări. Dar T le-a trecut cu brio. Nu a fost pur și simplu tentată să încerce. Nici droguri, nici fumat, nici băut excesiv, nici orgii de tot felul, nici scufundare în internet. Nu i-am interzis nimic, dar i-am arătat în permanență care sunt consecințele alegerilor. Am văzut împreună documentare, i-am trimis să asculte podcasturi și emisiuni, i-am dat cărți. Și, recunosc, am avut pur și simplu și foarte mult noroc.

Ce alți adulți au fost implicați în educația lor? Unchi, bunici, nași? Ați fost o familie mică sau mare?

Am fost și suntem o familie mică, foarte mică. Eu și cu ea. Ea și cu mine. Bunicii lui T ori nu mai erau pe lume, ori au fost prea departe pentru a se implica. Are o relație caldă cu mătușa ei, sora mea. Nu a avut bone niciodată și a avut norocul să aibă o mamă care, ca freelancer, a putut să îi acorde mult din timpul ei.

De ce te temeai din viitorul ei când era mică?

Nu știu de ce am proiectat mereu un viitor luminos pentru T. Firește, au fost și temeri. M-am temut să nu cadă pradă drogurilor și am deschis discuția despre ele devreme, cred că din clasele primare. De fumat și de băut au vindecat-o experiențele nefericite ale colegilor ei de clasă. S-a speriat de vreo două ori atât de tare încât nu a mai fost tentată să încerce. M-am mai temut ca nu cumva spiritul să îi fie amputat de violența din jur și mi-a fost frică să nu se îmbolnăvească grav.

Câte din temerile acestea s-au adeverit?

În afară de boală, nu s-a adeverit niciuna. Dar chiar și boala, cauzată de un malpraxis (care a avut drept consecință o operație de urgență și două luni de spitalizare, cu perfuzii cu antibiotice 24/7), a trecut și, deși nu doresc nici dușmanilor să treacă printr-o experiență similară, ne-a întărit și a fost o lecție despre puterea care zace în fiecare dintre noi, despre umanitatea care izvorăște neașteptat de unde te aștepți mai puțin (nu voi uita niciodată gentilețea unei bunici rome care m-a lăsat să mă odihnesc pe marginea patului ei de spital  într-un miez de noapte), despre cum faci față neprevăzutului din viață.

Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories… cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?

S-ar putea să dezamăgesc, dar nu a fost dramatică. Deloc. A fost o perioadă de căutări, a venit cu destul zbucium și adesea cu multă confuzie , dar a fost mult mai puțin zgomotoasă decât adolescența mea târzie din timpul comunismului. Eu am fost mai curioasă și am vrut să explorez toate lucrurile despre care nu se vorbea acasă. În adolescență am vrut să fumez, să beau cu prietenii, să mai pierd și nopțile, să ascult muzică rock. Și le-am făcut pe toate. Când a venit vremea potrivită, am și recunoscut aceste lucruri în fața copilului meu, nu am pretins că aș fi fost vreo sfântă, dar i-am și spus că acum, privind retrospectiv, acele excese mi se par puerile și prostești. Din nou, nu am interzis nimic, chiar am încurajat-o să încerce, să vadă cum e. Nu m-am îmbățoșat în poziția de părinte autoritar, dar am verificat mereu, discret, în ce sfere de influență se află. Din fericire, nu a fost nevoie să intervin.

Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?

Am povestit cu ea despre toate. Și nu am fost mereu de acord. Am vorbit despre sex, despre cum se construiește relația dintre doi oameni și i-am repetat de nenumărate ori că ceea ce s-a petrecut între mine și tatăl ei nu trebuie să fie regula. Am vorbit și despre homosexualitate, despre fluiditate, despre alegerile oamenilor, despre dragoste, despre respect și consimțământ, despre viol și violență domestică, despre droguri, alcool, fumat și alte dependențe care te pot schimba pentru totdeauna. I-am mai povestit despre sentimente, despre depresie, despre generozitate și acceptare.  T știe că toate îi sunt permise, dar nu toate îi sunt folositoare.

Și, deși nu i-am spus-o niciodată explicit, vreau să cred că știe că, indiferent ce ar alege sau ce greșeli ar face în viață, voi fi acolo, alături de ea.

Cum ați navigat prin nevoia ei de independență, atașamentul față de anturaj și nevoia ta de siguranță?

Am navigat destul de lin. Am îndemnat-o să fie independentă și să exploreze. Cum să învețe copiii ăștia să zboare dacă le tăiem aripile înainte de a și le întinde? Aia nu e voie, nu pune mâna, vezi că te murdărești, nu se face așa, lasă-mă pe mine să fac în locul tău, e periculos să mergi cu trenul, dar și să îți iei carnet de șofer, și să zbori cu avionul, iar orașul european unde înveți este plin de teroriști.

Ok, viața în general e plină de neprevăzut. Am aflat-o pe propria-mi piele de atât de multe ori. Oricui i se poate întâmpla oricând orice. Chiar și când stă liniștit în fotoliu, în fața televizorului. Dar, mai rău decât orice catastrofă care ți se poate întâmpla în viață, cred că răul absolut este să trăiești în frică.

Nevoia de siguranță mi-am ostoit-o cu o regulă, una singură. Explorarea, indiferent despre ce ar fi vorba, pornește doar după ce te instruiești un pic. Poți să conduci abia după ce faci școala de șoferi. Primești un telefon abia după ce înveți că nu e bine să suni la salvare, pompieri sau la oameni necunoscuți și să faci glume proaste. Primești și acces la internet după ce înțelegi că pe acolo mișună oameni buni și oameni răi, iar uneori este dificil să îți dai seama care sunt unii și care sunt alții. Așa că ar fi sănătos, când nu ai habar, să pui întrebări și să cercetăm împreună pentru a vedea ce e acolo.

Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?

În general, nu îmi place să dau sfaturi. Știu că fiecare părinte încearcă să facă ce și cum se pricepe el mai bine. Dacă ar fi însă să dau un singur sfat, i-aș spune să își păstreze cu orice chip căile de comunicare deschise cu copilul lui devenit adolescent. Și prin asta nu mă refer la dădăceala continuă pe care unii dintre ei o practică, ci mai degrabă la manifestarea zilnică a unei curiozități autentice față de ființa care crește sub ochii lui. Să încerce să afle de la copilul său, fără judecată, cine este, ce vrea să devină, ce pasiuni are și cum l-ar putea sprijini atunci când îi e greu. Să își lase copilul să greșească fără să îi spună ”ți-am zis eu”. Și să se bucure în fiecare zi de el, mai ales în zilele dificile. Să fie recunoscător că dintre miliardele de posibilități a fost el ales să fie părinte pentru acea ființă, iar asta e un privilegiu.

Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, că ai copil adult?

Am alte griji acum. Nu știu dacă mai mici sau mai mari. Altele pur și simplu. Dar aștept cu entuziasm să vină viitorul peste mine. Știu că voi rămâne mama ei până la sfârșitul zilelor mele, oriunde va alege să trăiască. Iar în fișa de post a tuturor mamelor de pe lumea asta stă scris că trebuie să se îngrijoreze pentru copiii lor din când în când. Caut să nu o fac prea des. Tot în fișa postului scrie și că ne traumatizăm copiii. De cele mai multe ori fără voie. Și cred că această veste dificil de înghițit ar trebui primită cu un dram de seninătate și pur și simplu cu intenția de a face azi mai bine decât ieri. În ceea ce mă privește, nu îmi fac iluzii că am fost sau că aș fi mai brează decât alte mame. Sunt sigură că sunt momente în care am greșit față de ea, altele în care nu am fost atentă, altele în care am fost pur și simplu toantă și altele in care m-a luat viața pe făraș și am uitat lucruri pe care le știam.

Vorbești uneori cu T despre lucruri din copilăria ei? Îți reproșează lucruri? Cere bani de terapie? 🙂

Eu și T avem o glumă. An inside joke. Atunci când cineva e nemulțumit orice i-ai face și i-ai da, spunem ”da, măi, dar nu l-a dat la pian”. Această glumă vine din copilăria ei. Am avut și eu o pată pe creier, să o duc la cât mai multe activități și să aibă de ales din cât mai multe opțiuni. Era un reflex prostesc, pornit dintr-o copilărie plină de lipsuri, din vremea comunismului. Eu aș fi vrut să merg la patinaj, dar nu erau bani de patine. Aș fi vrut la aeromodele, dar nu aveam bani de motorașe. Așa că am vrut să compensez când am devenit părinte. O prostie, desigur. Așadar, T a mers pe rând la dansuri moderne, teatru, arts&craft, street dance, cor, înot, tenis de câmp, engleză, germană. În afară de pasiunea pentru engleză, care a crescut și s-a transformat  într-o mare dragoste, nimic nu s-a prins de ea. Am dormit ani de zile pe laurii acestei mărețe implicări părintești. Până într-o bună zi când, adolescentă fiind, T mi-a reproșat că nu am dat-o la pian. Aaauuch! Am amuțit. Nu îmi ceruse niciodată în copilărie acest lucru. Mai mult, eu vedeam în cântatul la un instrument ceva chinuitor și constrângător.

Rănită în orgoliul de mamă bună, i-am înșirat toate activitățile la care am dus-o și n-am uitat să menționez cât consum de timp și de resurse a fost acolo. T nu a fost foarte impresionată și a declarat că nu voia nimic din toate astea, doar să meargă la pian. Am înțeles atunci că de multe ori proiectăm dorințele noastre asupra copiilor, că îi convingem să le placă ce ne place nouă, să facă ce vrem noi să facă. Și asta nu e foarte corect. Am remediat după o vreme lipsa pianului din copilărie cu o chitară la care se străduiește să cânte. În ritmul ei, după placul ei. Pentru că, așa cum spune, nu este o obligație, ci un hobby. Râdem și azi de ”da, dar nu m-ai dat la pian”. Așa că da, uite că îmi reproșează lucruri. Iar, pe măsură ce mă înțelepțesc, descopăr lucruri pe care nu le-am făcut bine și vin eu spre ea și îmi cer iertare. Iar asta este pur și simplu tămăduitor. I-aș da și bani de terapie dacă mi-ar cere. Amândouă suntem foarte confortabile cu psihologii și terapia. Cred cu tărie că noi toți avem nevoie de doctori de cap. Tot așa cum avem nevoie de interniști, ginecologi sau oftalmologi.

Ce crezi că ai făcut bine în proces?

Uitându-mă la ea, cred că am făcut destul de bine ce am făcut.

Ce ai face diferit?

Nu mai sunt de mulți ani o perfecționistă. Frumusețea stă în imperfecțiune, în micile crăpături din vopseaua tabloului. Nu am fost o mamă perfectă, nu voi fi niciodată, nici măcar dacă aș avea puterea să dau timpul înapoi. Dacă aș repara undeva, aș face greșeli altundeva. Sunt împăcată cu asta. Pentru că știu că m-am străduit și încă mă străduiesc în fiecare zi. Nu vreau să schimb nimic. Eu și T suntem suma celor bune și rele care ni s-au întâmplat. Și suntem bine. Și eu, și ea. Iar așa imperfectă cum a fost, viața noastră a fost presărată de momente pe care nu le-aș șterge pentru nimic în lume.