Dacă iubirea ar putea vindeca tumorile

Ești iubită, îi șoptesc în timp ce o mângâi între urechi. Se relaxează sub palma mea, se întinde pe pat lângă mine.

Suntem aici, te iubim și te îngrijim cât ai nevoie, îi spun. Toarce. Se predă cu totul. Se întinde cu burta în sus, e moale și încrezătoare.

Îi cânt. O mângâi pe burtă, pe picioare, pe coadă. Toarce cu voce, de parcă mi-ar cânta.

Din când în când se mai uită la mine cu singurul ochi pe care îl mai poate deschide.

Celălalt e împins undeva sus. Tumora osoasă l-a mutat din loc, l-a înghesuit, îl apasă.

Închide ochii și adoarme cu picioarele în sus și cu capul pe mâna mea. Respiră regulat. Oftează.

Îmi pun capul pe burta ei și respir odată cu ea.

Încă e aici. Îmi răspunde. Miaună când vorbesc cu ea. Mă urmărește peste tot. Toarce imediat ce-i vorbesc sau o ating.

Mănâncă cu poftă. Se urcă singură pe pat sau pe canapea, să fie cu noi. Vrea să mai fie cu noi.

Dar mult nu mai e.

Știu că nu se poate face nimic.

Dar totuși se poate face ceva: se pot umple zilele astea cu multă iubire. Iubire care nu vindecă tumorile, dar alină, fac trecerea mai ușoară.

O curăț și îi cânt. Nu se ferește, deși știu că nu-i place.

Mă linge pe degete și apoi îmi arată unde s-o spăl. O ajut până se spală bine pe cap, pe urechi, pe mustăți. apoi vrea s-o scarpin. Bate cu piciorul în saltea, iar eu îi ofer degetele mele. Se scarpină de ele pe sub gât, pe la urechi. Mă privește cu ochiul ei perfect maro.

Plâng. Toarce.

Se tolănește mulțumită cu spatele lipit de mine.

Îmi afund nasul în blana ei deasă. Îi aud inima.

Să-mi spui când nu mai vrei, auzi? Să-mi spui, că eu te aud și te las. Deși nu-s pregătită, nu pot încă, dar dacă tu vrei, te las. Când vrei tu.

Simt că încă nu vrea, că iubirea noastră îi face bine mai mult decât îi face rău urâtul, nesuferitul, oribilul de cancer.

Nu știu cât mai avem. Am mai câștigat o săptămână deja. Sper să mai fie încă una, și încă una.

Poate cine știe, iubirea chiar poate vindeca tumorile…

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4220

12 comentarii

  1. superb si tulburător! partea cu lasatul este atat de grea dar spre final se chinuie mult….cheia cred ca e sa te bucuri de fiecare moment si sa dai iubire sa ti iei ,,la revedere” prin dragoste!

  2. Am citit postarea si pe facebook, am intrat sa citesc si aici.
    Cum spunea cineva mai sus, tulburator si trist…
    Sa va fie cat mai usoara despartirea de Cioco.
    Imbratisari cu drag.

    • La ce te referi? Animalele mor de cand e lumea si pamantul. Iti iei alta pisica si gata.

    • ”Nico
      29 aprilie 2023, 2:22 pm

      La ce te referi? Animalele mor de cand e lumea si pamantul. Iti iei alta pisica si gata.”

      Citesc de mulți ani aici, dar nu prea simt nevoia să comentez.
      Cu anumite excepții.

      ACEST comentariu nu poate proveni decât de la cineva care nu a avut în viața lui un animal de companie. Sau, dacă a avut, l-a tratat ca pe o mobilă cu blană.
      Autoarea blogului scrie un articol despre suferința familiei ei când vede că se stinge o ființă cu suflet, minte, blană și mustăți, iar comentariul dă cu toată suferința de pământ. ”Îți iei altă pisică.” Îți cumperi altă pereche de șosete. Iei altă bere, că asta s-a vărsat.
      Lipsa asta de empatie manifestată în faptul că acest comentariu a fost scris, nici măcar n-a rămas la stadiul de gând nu mă surprinde.
      Sigur, Nico, animalele mor. Mor și oamenii. Ăsta e ciclul vieții. Știm cu toții asta. Poate știu și animalele. Dar animalele de companie nu sunt șosete de înlocuit. Nu sunt cadouri de făcut cu fundiță, decât dacă știi sigur că destinatarul și le dorește. Nu sunt accesorii prin casă, numa’ bune să fie aruncate-n stradă dacă apar copiii, (chestie care mi se pare o cruzime tâmpă) dacă îmbătrânesc, dacă se îmbolnăvesc.
      Și cei care au o relație mai mult utilitară cu animalele se atașează de ele. Darămite cei care își împart viața cu ele din rațiuni neutilitare.

  3. Citesc si plang. Ceea ce ma ajuta sa merg inainte in astfel de momente, este sa privesc in jur si sa vad ca binecuvantarile, n-au ajuns la capat. Dumnezeu sa va dea mangaiere!

  4. @Nico,
    Ia-ti toata rautatea asta si du-o in alta parte. Daca pentru tine sufletele nu conteaza, sper ca nu le ai in jur sa iti distrezi copiii, sa le abuzezi sau folosesti.
    Este crunt cum in Romania (si nu numai) exista p astfel de lipsa de umanitate.

  5. Citesc si imi curg lacrimile! Te imbratisez strans! Am trecut printr-un episod similar cu motanul, am plans incontinuu cat a fost in perfuzii, inclusiv la veterinar, pe strada, peste tot unde ma ducea gandul la el. Nu stiu de unde am avut puterea sa ii spun acelasi lucru, dar sub alte cuvinte… „Să-mi spui când nu mai vrei, auzi? Să-mi spui, că eu te aud și te las. Deși nu-s pregătită, nu pot încă, dar dacă tu vrei, te las. Când vrei tu.” M-a privit in ochi si a adormit in poalele mele. Acum e bine, si-a revenit. Nu vreau sa iti dau sperante desarte, este foarte greu, nu putem salva nimic din calea mortii. Cel mai important este ca va raman amintirile impreuna, care sunt de nepretuit, plus atatea invataminte primite de la viata cu ea si cel mai presus, viata ei traita alaturi de voi, care face cat 1000 de alte vieti pisicesti. Multa putere pentru perioada ce urmeaza!

  6. Te rog, spune-ne cum se mai simte micuta voastra, Ciocolara? O imbratisez si ganduri bune trimit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *