Când ne traumatizăm copiii și când nu?

Nu ne traumatizăm copiii când le spunem că NU au voie ceva sau altceva.

Nici când îi ducem la grădiniță.

Când le închidem televizorul sau îi luăm mai devreme din parc.

Nici când decidem să schimbăm țara.

Copiii au nevoie și de limite, și de socializare, și de o anumită cantitate de stres care le permite să își descopere reziliența și autonomia, să vadă că se pot descurca și cu emoțiile și situațiile grele. Au nevoie simtă frustrare, tristețe, neputință, și să învețe să le digere.

Mai degrabă îi putem traumatiza dacă îi creștem doar în brațele noastre, dacă la prima lacrimă sărim să producem zâmbet, dacă nu-i lăsăm să facă nimic pentru sine, de teamă să nu sufere.

Îi traumatizăm dacă îi lovim, dacă îi umilim, dacă îi lăsăm singuri să sufere, să se descurce cu lucruri prea grele pentru ei, dacă îi obligăm să fie maturi prea devreme, dacă îi tratăm ca pe animale care trebuie dresate sau ca pe persoane mature, care pot lua locul partenerului părintelui, dacă îi obligăm să-și calce pe ei ca să primească iubirea noastră.

Viața în sine este o traumă. Ne vom răni copiii orice-am face. Prin simplul fapt că am decis să-i aducem pe lume le-am provocat deja suferință. Sofia îmi spune uneori, când o doare tare ceva sau îi e greu, iar eu îi spun că așa e viața, de cele mai multe ori suntem bine, fericiți, bucuroși, ne simțim în echilibru, dar uneori e și greu, cu durere, nesiguranță, frică, trecem prin toate pe drumul nostru de om viu, iar ea spune: Mai bine nu mă nășteai, mami, atunci nu m-ar mai fi durut, apoi îi trece și râde iar și-mi spune Mami, ce bine că existăm amândouă, da, are dreptate, viața înseamnă și suferință, ne vor suferi copiii, dar vor trece prin suferință cum am trecut și noi.

Important, cel mai important e însă, cred eu, să fim acolo pentru copiii noștri cât de mult se poate, nu să trăim în locul nostru, dar să îi vedem, să-i auzim, să știe că suntem acolo pentru ei, că îi iubim și că îi ghidăm, că nu-i lăsăm să facă prostii până când învață singuri să nu le facă, și vor face prostii pe parcurs, da, cum am făcut și noi la vremea noastră, vor învăța din ele, cum am învățat și noi.

Copiii care omoară alți copii, copiii care înjură și lovesc copii sau profesori, copiii aceștia nu sunt crescuți cu blândețe, copiii aceștia nu au fost primiți, acceptați, nu au avut destul timp cu măcar un adult care să le arate cum funcționează relațiile, oamenii, viața, ce facem cu emoțiile greu de dus, nu li s-a permis să greșească, au crescut singuri, au învățat singuri de pe internet sau de la alți copii nevăzuți de părinți, au luat decizii singuri și fac rău, pentru că nu știu cum arată binele.

Eu văd tot mai mulți părinți conștienți, care se eliberează de hainele grele ale propriilor copilării și își cresc copiii autonomi, buni și puternici. Sunt încă o minoritate în România, dar sunt tot mai mulți. Îi văd, îi aud, vorbesc cu ei la evenimente, ei pot face diferența și în politică, și în administrație, în școală și pe stradă. Și vor fi tot mai mulți, cu siguranță.

Ce voiam să zic este că vă văd și vă apreciez pe fiecare dintre voi. Știu pe propria piele cât de grea este această cale, a curățirii de sine pentru a fi cu adevărat acolo pentru copiii tăi, dar știu sigur și că merită.

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4165

4 comentarii

  1. Multumesc pentru articol! sunt de acord cu ce ai scris, cam in proportie de 90%. Dar cred ca totusi vina din spatelor unor fapte extreme, cum sunt copiii care omoara copii, nu e mereu la parinti. Acum cativa ani, vorbeam cu prietenele mele si argumentam exact asa cum ai scris tu. Una dintre ele mi-a spus despre cartea „we need to talk about Kevin” – in care practic se exploreaza exact un asemenea caz, in care copilul era chiar prin natura lui inclinat catre asemenea extreme. Sincer nu am avut niciodata curaj sa citesc cartea sau sa vad filmul. Imi e mai usor sa ma gandesc ca e totul in mana parintilor si ca daca noi facem ce trebuie, cu blandete, atunci totul va fi bine.
    Acum am alta dilema: in Germania o copila de 13 ani si-a omorat prietenele; in Serbia un copil si-a omorat colegii….oare ar trebui sa vorbim despre asta cu copiii nostri? Sau e mai bine sa ii ferim de asemenea informații? Baietelul meu are 7 ani. Ma tot gandesc, pentru ca știu ca l-ar afecta…pe de alta parte, poate e bine sa elaboram subiectul și sa știe ca lumea asta e cateodata foarte greșită și ca trebuie sa se apere pe el și pe alții…Voi ce părere aveți?

    • Salut! Referitor la We need to talk about Kevin, din film nu reiese ca ar fi copilul prin natura lui inclinat spre rau. Din contra, el e un copil agitat cu o mama in depresie post natala, incapabila sa ii indeplineasca nevoile de conectare emotionala. Cred ca povestea lui Kevin expolreaza mai degraba impactul pe care il are o mama absenta emotional asupra dezvoltarii copilului si ideea ca raul facut copilului printr-o astfel de absenta nu e intentionat. Cu alte cuvinte, un astfel de copil nu apare ca o consecinta a unui abuz de neimaginat sau din cauza faptului ca parintii au avut intentii rele cu el, de multe ori fiind rezultatul unui fenomen normal, dar netratat, cum e o depresie post natala care conduce la incapacitatea de a oferi o conectare autentica cu bebelusul.

      A nu se intelege ca orice depreseie netratata va da nastere unui astfel de copil. Intregul mediu influenteaza, mama e doar un factor. Filmul e mai complex, iar problematica copiilor criminali cu atat mai mult e complexa si complicata. Am incercat doar sa condensez ideea ca sa reiasa ca nu exista copii care se nasc fundamental rai.

  2. Îmi pare rău să o zic, dar sunt o mulțime de mame care cred că dacă ele personal nu sunt acolo 24 din 24 copilul sigur va fi traumatizat cumva. Îmi amintesc de o discuție privind legea concediului de creștere a copilului, ca partea tatălui să crească la 2 luni. O grămadă de mame terifiante că va sta copilul acasă cu tatăl 2 luni în loc de una, motivele fiind din cele mai aberante. Bărbații reduși la rolul de nimic și femeile aduse la statusul de super eroine, protectoarele traumei.
    Să mai zicem de îndrăzneala de a face ceva fără copii? Ai plecat la teatru fără ei? Le-ai luat șansa la cultură, 7 luni de terapie. Mergi să naști și rămâne cu tată-său? Pfff, până la facultate plătești psihoterapie. Și, preferata mea. Vrei/Vreți să lipsiți de acasă ca să stați 2 zile fără copii? Sigur că da, dacă vreți să le plătiți psihiatru până la nuntă.

    Normal că există traumă și situații traumatizante, dar a transforma orice situație într-una ipotetica ne duce fix în scenariul greșit.

  3. Conflictul parental intens sau divorțul poate fi traumatizant pentru copii, deoarece perturbă stabilitatea și siguranța lor emoțională.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *