Cred că dintotdeauna am suferit de depresie – ep. 7

Continuăm seria mărturiilor despre cum se simte depresia. Mulțumesc tuturor celor care contribuie la această campanie de scoatere a lumină a realității noastre emoționale variate. Întreaga serie e aici.

Bună, Ioana,

Episoadele acestea despre depresie sunt ca o ușurare pt mine, știu că sună aiurea. Te rog să păstrezi anonimatul, nu-mi permit să mă vădă lumea altfel decât fericită…

Tentativele de suicid au început la 15 ani. Crescută pe modul scut când mama lua bătaie, pentru că eram singura care avea curaj să îl înfrunte pe tati din cei 5 copii și singura care îl făcea să se oprească. Afecțiunea nu era niciodată gratis, notele bune,comportamentul bun și frumos pt societate îmi aduceau ce îmi doream de la ei.

Așa vedeam atunci, acum îmi dau seama că nu sunt nici ei vinovați, au oferit cât au putut…

M-a întrebat terapeutul când au început episoadele. Mi-am dat seama că dintotdeauna depresia mi-a dat târcoale, mereu starea de temere, mereu frica de singurătate, mereu sentimentul că nu ești bun de nimic, nu contezi și lumea ar fi mai bună fără tine…

Acum am 2 copii, 2 minuni. Tata a murit și suferința e cruntă, deși sunt doi ani de atunci și cred că așa va fi mereu. Dar regret atât de mult că nu i-am întins o mână de ajutor, că nu am reușit să văd dincolo de bătăi ce se ascunde în el.

Acum o lună am avut două tentative de suicid la diferență de o zi. Dar ce m-a îngrozit e că moartea nu m-a mai speriat de data asta… Când am încercat să mă spânzur mai demult cu un cablu, după ce am împins scaunul și am început să mă sufoc, m-am speriat teribil, m-am zbătut și am reușit să găsesc un punct de sprijin și să eliberez tensiunea ștreangului…

Dar acum simțeam că mă duc și era așa o liniște… A fost punctul în care am cerut ajutor, am început terapia… Cu toate astea, știu că o să mă mai încerce iadul ăsta, pentru că uneori atât de mult îmi doresc să se termine totul… În egoismul meu, simt că e singurul lucru pe care chiar îl fac pt mine, nu mereu pentru alții.

Când încep episoadele, trag storurile, nu vreau să văd pic de lumină, nu vreau să aud pe nimeni, să văd pe nimeni, nu ies din casă cu zilele, toate astea se întâmplă când sunt singură, copilașii sunt la tatăl lor.

Știi ce mă întreabă lumea? „Tu ești vreodată supărată?” Unul dintre copilași mi-a spus că îi place că sunt mereu fericită…

Eu, fericită?! Păstrez mereu aparențele, niciodată nu plâng la muncă, plânsul e doar acasă, singură între 4 pereți, pentru că știu că starea mea nu ar ajuta pe nimeni și lumea nici nu vrea să vădă un om trist…

Sincer, nici nu am nevoie de sfaturi, nu vreau să mi se spună că nu am motive să mă simt așa, să merg să alerg, să mă uit la un film bun și alte prostii când eu știu cât de tare mă strâng pereții depresiei.

Depresia m-a făcut să devin un actor atât de bun și e atât de imprevizibilă… Vineri am încercat să termin totul cu pastilele, sâmbătă am plâns pentru ce era să le fac copiilor mei, duminică am încercat din nou…

Photo by Thirdman: https://www.pexels.com/photo/a-woman-covering-her-face-with-her-hands-8011879/

22 Comments

  1. Virginia

    Imi pare rau. Mai ales pentru copilasii tai. Ei vor vedea si vor constientiza starea ta cand vor fi mai mari. Am o mama depresiva, desi incerca sa se ascunda, o prindea din urma boala si nu iesea cu saptamanile din camera stand mereu in penumbra. Dar nici nu a facut tratament pana nu am plecat eu de acasa, dupa 25 ani ai mei. De ce atat de tarziu? Sincer, nu stiu.

    Eu am facut mereu totul singura: am decis la ce facultate sa merg, temele singura de la clasa 1 trimestrul 2, eu am decis cand si cu cine sa ma mut, cu cine sa fac copii etc. Dar…e un mare DAR…tot imi pare rau ca nu am simtit-o pe ea aproape pentru ca era in lumea ei.

    Pe sora mea insa lucrurile au afectat-o, ei ii spunea ca vrea sa moara cu cateva zile inainte de bacalaureat, ei ii spunea plangand ca nu mai poate prin facultate. Toate astea, pe sora mea au daramat-o. Nu lua tratament.

    Asa ca, pentru copiii tai, pentru ca tu ai decis sa le dai viata, sa ii aduci pe lume, nu-i lasa fara mama, ia tratament, testeaza medicamente pana reusesti sa gasesti formula care sa te tina langa copiii tai cu corpul, mintea si sufletul. De ce? Pentru ca le-o datorezi, au dreptul sa aiba o MAMA. Si crede-ma cand iti spun, daca nu te tratezi, mai tarziu, vor intelege oricat de mult vei incerca sa ascunzi.

  2. MP

    Am crescut intr-o familie cu tata agresiv, care ne batea. Mama a murit cand eram in gimnaziu. Am crescut practic singura pt ca tatal meu devenise neinteresat de mine sau nu putea mai mult sa ofere. Plangeam singura intre 4 pereti. Am fugit de acasa. Am intrat intr-o relatie cu un abuzator care m-a costat mult, foarte mult.
    Am suferit 10 ani de bulimie alternativ cu anorexie nervoasa. Nimeni nu a stiut, doar vedea ca slabesc -ma ingras si facea glume pe tema asta. Eram extrem de singura. calculam mereu caloriile, eram obsedata de mancare si slabit si nu ma puteam controla sa nu ma gandesc la asta non-stop. Ma epuiza la maxim. Am luat pastile de doua ori si ma gandeam mult timp la moarte.
    Intr-o noapte (nu dormeam noptile) am simtit ca nu mai pot. Am avut un singur gand: Doamne, ajuta-ma, ca nu mai pot. Eu nu am fost credincioasa in nici un fel. Nu prea credeam ca exista Dumnezeu. Poate am zis chiar: Doamne, daca existi, ajuta-ma. Apoi m-am culcat.
    De a doua zi nu am mai calculat caloriile si am mancat normal. Puteam sa ma opresc cand ma saturam (uitasem cum se face asta inainte) si nici nu am mai incercat sa ma infometez.mi-am dat seama ca arat bine si nu sunt grasa . m-am simtit purtata pe palme. m-am linistit. Am inceput sa inteleg altfel lucrurile, intr-un fel nou si linistit.
    Dupa o perioada l-am intalnit pe sotul meu. Suntem fericiti.
    Povestea mea cu depresia s-a incheiat cu un gand de rugaciune, aproape imperceptibil (nu eram in stare sa ma rog sau asa ceva), aproape involuntar.

    • Anca B

      Imi place mult comentariul tau, e ca o raza de speranta pt oricine stie ce inseamna sa iti abuzezi corpul cu mancare si sa fii obsedat de asta! Ma lupt cu foamea aceasta emotionala, cu obsesia pt mancat sanatos, obsesia pt slabit de muuuulti ani ( peste 20 de ani) si nu ii dau de cap indiferent cata munca cu mine fac, cata terapie …Numa Dzeu stie! Vreau si eu sa ma trezesc intr-o zi si sa ma bucur de viata, sa imi privesc corpul cu blandete, sa fiu prezenta fara sa ma mai gandesc non stop cum sa mananc azi sa fie sanatos, cum sa mananc sa nu ma ingras, si sfarsesc prin a manca compulsiv dulciuri , lucru care ma duce la un alt carusel emotional de vinovatie! Te imbratisez !

  3. te îmbrățișez, draga autoare. nu ești singura. ma gândesc ca sentimentul tău e ca ești singura sau că nimănui nu-i pasa suficient de mult (în afara de copii). dacă greșesc, te rog iarta-ma. îți scriu cumva din durerea sufletului meu – nu ești singura. ești parte din lumea asta vie, chiar dacă ti-ai dori uneori sa fii în alta parte. ești încă cu noi. suntem încă cu tine. cere o mana mare de ajutor.

  4. Rosu Aprins

    Te imbratisez suflet bun.
    Dragonul acesta sta in lanturi insa este doar latent. Il aud, il vad si in timp a inceput sa imi fie mila de el, sa imi fie drag …pentru ca e parte din mine…insa mi-a trebuit o viata sa il inteleg si sa pot sa il privesc si sa il ascult.
    Acum, dupa multi ani, ma uit de departe la tatal meu si incerc sa mi-l imaginez copil si stiu ca a fost si el un copil abuzat insa…tot nu pot uita/ ierta/ accepta violenta…fata de oamenii din jurul lui, fata de animale din jurul lui. As vrea sa il pot ajuta insa intr-un final am acceptat ca ma pot ajuta doar pe mine insami si ca nu eate responsabilitatea vietii mele sa ii vindec lui toate ranile desi ani multi am incercat.
    Doare enorm si pentru fiecare dintre noi doare diferit.
    Chiar daca nu te cunosc…totusi te cunosc…daca aceste cuvinte fac sens.
    Scrisul elibereaza, este catarctic…ma bucur ca ai scris.

  5. Andreea Valentina

    Cat de rau imi pare…..cata durere simti….si totusi…NU CEDA. Agata te de viata…si nu i da drumul….

  6. Andreea

    off, ce trist e totul…sper totuși sa găsești cat mai curând posibil salvarea aici, astfel încât copiii sa nu crească fără mamă. E crunt prin ce treci…iarta-ma daca te-a supărat comentariul meu.

  7. Andreea Crețu

    ce bine de Bacovia care își dădea voie să simtă până în oase depresia, sa o vorbească în versuri…așa că și tu, vorbește despre ea, cântă despre ea, fă mișto de ea, doar nu te ascunde că nu e….hai fă-te bine pt copiii tăi ?♥️

  8. Georgiana

    Vad ca multi iti scriu ca trebuie sa fii bine pentru copiii tai. Si eu poate as spune la fel, pentru ca sunt mama si imi doresc ca fetita mea sa fie fericita si sa nu trebuiasca vreodata sa sufere din cauza mea sau pentru mine. Dar ca ei, copiii tai, sa fie bine trebuie tu sa fii bine, in primul rand. Trebuie sa iti doresti sa traiesti, macar pentru ei. Ei merita o viata fara traume, fara alte bagaje mostenite de la tine. Trebuie sa creasca sanatos cu mama lor. Si pentru asta, trebuie sa ceri ajutor mereu. Exista tratamente care te pot ajuta. Schimba medicul daca nu simti ca esti mai bine. Doar terapia nu este suficienta, ai nevoie si de un psihiatru. Discuta cu o prietena buna, cu fostul sot daca crezi ca e acolo pentru tine, cu o colega. Discuta cu cineva. Si neaparat discuta cu un psihiatru. Iti doresc multa putere, mult curaj sa infrunti greul asta imens si multa dragoste! Nu esti singura. Te felicit ca i-ai scris Ioanei. Te imbratisez!!!

  9. Dica

    Multă putere să treci peste depresie!!Ești minunata , sa nu uiți, iar puii tai te iubesc!! Dumnezeu să te ocrotească!!

  10. Anca B

    Vorbesc din perspectiva unui copil care isi vedea mama fericita si plina de viata, dar care a aflat matur fiind, ca mama a vrut sa se sinucida de multe ori cand eram mici! Si la un moment dat, actoria s-a terminat cu totul si mama nu a mai iesit din camera cu lunile, nu manca decat fortat, a slabit enorm. Cumva tata a convins-o sa vada un psihiatru si sa ia medicamente. Si-a mai revenit, dar eu mi-am pierdut mama cu totul. E doar o umbra functionala a ceea ce stiam eu candva. Ai zis foarte bine ca depresia e un actor bun pt ca eu ca si copil am vazut doar o femeie puternica, fericita, plina de viata care muta muntii, dar inauntru era un cazan de durere. Au trecut 10 ani de cand ia medicamente si pare ok, si crede-ma ca iti scriu cu lacrimi in ochi, si nu pot exprima durerea pe care o simt pt durerea ei. Daca tu crezi ca pe tine te doare tare acum, crede-ma ca socul si durerea pe care o vor simti copiii tai daca alegi sa pleci, nu va putea fi sters cu absolut nimic. Parintii ne tot spun ca ar face totul pt noi , si-ar da viata si e o mare minciuna: singurul lucru de care am nevoie ca si copil e ca parintele sa aiba grija el. Copiii ne vor langa ei sanatosi si IN VIATA !! Altfel, orice declaratie e praf in vant…..Te imbratisez cu multa iubire si sper sa iti gasesti drumul spre vindecare, daca nu de dragul tau, macar de dragul lor !

  11. ana

    Iarta-ma pentru tonul cam dur, poate te ranesc, poate nu am cum sa iti dictez ce sa simti, dar mi-am permis sa comentez pentru ca mi-au sarit in ochi niste contradictii in text.

    in primul si in primul rand cred ca ar trebui sa elimini senzatia asta ca esti datoare fata de tatal tau. In acelasi text in care spui ca erai scut intre el si mama ta. Nu esti obligata sa iti iubesti parintii, daca nu ai simtit ca ei te iubesc. A ales sa faca alti oameni sa sufere, poate si el a suferit, dar sunt si alti oameni care sufera si nu aleg sa faca rau in jur. Da, e in sangele tau, dar tu poti alege constient, peste glasul sangelui, sa fii un om mai bun si sa fii prezenta cu toate simturile alaturi de cei mici, sa le arati ca ii iubesti si ca ai grija de tine pentru a fi alaturi de ei cat mai mult timp.
    Probabil te gandesti ca daca ai fi avut o explicatie pentru comportamentul lui l-ai fi iertat. Insa nicio explicatie nu ar ierta faptul ca nu a stiut sa iti ofere iubirea de parinte, ca a lovit-o constant pe mama copiilor lui. Nu ai ce ierta, chiar daca o fi gresit si mama ta, exista divort, putea sa ignore.
    Intr-o lume normala, un om care isi bate constant sotia ar trebui sa stea prin inchisoare macar o vreme. Poate gasim si parti bune la un astfel de om, dar merita sa suferi pentru asta? Nu cumva esti victima unui psiholog sau duhovnic care predica prea mult iertarea celor care „gresesc”.

    Mama ta mai traieste? Imbunatateste relatia cu ea mai bine. Nu o condamna prea mult pentru afectiunea data conditionat, asta era moda educativa a vremii, probabil si ea a suferit mult si nu era tot timpul disponibila afectiv pentru voi. Poate sunt multe de zis si aici, dar din putinul pe care l-ai scris despre tatal tau, nu as gasi niciun pic de regret pentru asa un parinte. E sangele tau totusi, e normal sa simti si iubire si sa iti doresti sa ierti. Dar nu regreta, ai facut tot ce ai putut si chiar mai mult.

    Cu drag si sper sa nu ranesc prin vorbele taioase

  12. Sabina

    La 15 ani am gasit-o pe mama in magazie, cazuta pe jos, cu streangul de gat. Incercase fara succes sa se sinucida. Cauza eram eu, pentru ca am fost o adolescenta rebela. A urmat o noapte groaznica in care am fost la spital cu ea, si o impingeam cu caruciorul pe holurile spitalului. Lumea mea s-a terminat atunci. De atunci, am trait mereu cu panica, cu frica ca oricand o pot pierde. Toata viata mea sociala, emotionala, a fost data peste cap de atunci. Nu le face asta copiilor tai, nu cred ca trebuie sa stie de gandurile tale, dar cred ca iti datorezi tie si lor sa te faci bine. Nu stiu cum, nu ma pricep la sfaturi, insa ca un copil care a trecut pe acolo, iti pot spune ca e groaznica numai o incercare nereusita, doamne fereste sa-ti iasa. Te imbratisez si iti doresc sa gasesti liniștea.

    • ana

      draga mea, nu mai spune te rog ca tu ai fost motivul tentativei, nu faptul ca erai tu adolescenta rebela a impins-o la acest gest, ci boala de care sufera. Orice adolescent e rebel, ce puteai tu sa faci la 15 ani atat de grav? Tot din cauza bolii te-a invinovatit poate si pe tine si poate tot din cauza asta nici nu a prea a reusit sa te creasca astfel incat sa gestioneze altfel relatia cu adolescenta rebela.

      Boala e de vina, nu tu!

  13. Malina

    Ești o persoana foarte puternica! Meriți numai bine! Îți doresc curaj și putere sa depășești boala asta cumplita!

  14. Ioana

    Îmi pare rău că ti-e greu, as vrea sa pot spune ceva care sa te ajute.
    ai motive sa te simți asa, oricine spune altceva habar n-are.
    sper sa iti fie mai bine! sper sa găsești oameni care sa te înțeleagă.

  15. Ana

    Am cunoscut, mai demult, o tanara a carei mama s-a sinucis. Fata aceasta și sora ei au rămas cu o trauma de neimaginat. Tatăl fetelor s-a recăsătorit. Dar fata despre care povestesc aici, fata cea mare a femeii care s-a sinucis, era o ființa profund nefericita, cred ca și ea avea depresie la momentul când am cunoscut-o. Se întreba daca mama s-a sinucis din cauza ei, copil fiind la momentul sinuciderii mamei. Stupid, nu? Nu își găsea locul nici in societate, nici la job, nici nu putea sa aibă o relație stabilă, intra in relații dubioase si nu isi continuase studiile. Ultima data locuia cu bunica ei. Copiii moștenesc si au tendința sa repete modelele din familie. Dacă părinții nu isi “repara” problemele, acestea sunt “trecute” pe umerii urmașilor. Încearcă sa te vindeci. Nu ești responsabila pentru alegerile părinților tai. Dar ești responsabila pentru tine si pentru ce lasi in urma. Lasi o povara, durere, sau bucurii si amintiri frumoase? Îți doresc sa fii puternica și curajoasa, meriți sa fii fericita. Viața e frumoasa. Da-i șansa vietii si bucura-te de lucrurile simple, de flori, de soare, de nori, de copii. Sunt o comoara.

  16. Dana

    Pe mine una mă ajută să văd oameni triști, să citesc despre zbuciumul unor oameni care din exterior par a fi perfecți în toate cele. Așa cum ai scris tu, sau cum a scris Petronela Rotar. Mă regăsesc în multe și simt că nu sînt atît de singură și de inadecvată.

  17. Ionela

    Poate vezi acest mesaj.mama mea s a sinucis când eu aveam 10 ani. Mai încercase, nu a fost prima dată, până când i a reusit.
    Acum eu am 40 de ani si doare atât de tare ca și cum a fost ieri.
    Îmi pare atât de rău că nu a fost înțeleasă și nu au reușit sa o salveze. Doar ca acum 30 de ani nu se știa atâta de terapie,era rușine, tabu. Doar ca eu mi am pierdut mama si o sa doară o veșnicie.daca nu ești înțeleasă in cadrul familiei, de prieteni,caută sa faci terapie. Pt tine, sa ți fie bine si pt copiii tăi. Tu scapi, si te duci….. Dar de ce?? Meriti sa ti găsești liniștea si fericirea in primul rând pt tine și alături de copiii tăi.apeleaza la terapie si nu renunță, e un proces de durată dar nu renunța.???????
    Din partea unui copil care cunoaște durerea sinuciderii mamei sale

  18. Oana

    „nu am reușit să văd dincolo de bătăi ce se ascunde în el.
    serios??? era treaba ta? mai ales cat ai fost copil?
    trebuia sa faci tu pe psihoterapeutul pt el???

    • Rosu Aprins

      Nu, nu era treaba ei insa puteai sa iti exprimi empatia un puc mai bland? Ca vreau sa cred ca intrebarile tale s-au nascut din empatie.
      Ca si copil dintr-o familie cu violenta domestic, am incercat mereu sa il calmez pe tata ca poate poate mama nu mai e abuzata si de data asta. Ca sa il calmez ma intrebam oare de ce e cum e si daca si eu ca si autoarea am incercat ani la rand sa ii inteleg abuzul. A ajutat la ceva? Nu dar…am incercat pt ca in imensa mea igniranta am avut nevoie sa faca sens rautatea lui. Acum stiu ca nu face sens dar atunci ca si copil atst m-a dus mintea.

  19. ana maria

    Buna! Îmi pare rău că te simți așa și că ai încercat să termini cu totul. Mă bucur că nu ai reușit. O să-mi permit să îți spun și eu câteva lucruri din proprie experiență. Nu trebuie să trăiești pentru copii, ci pentru tine, pentru momentele alea (puține sau multe) când ți s-a părut că viața merită trăită. A spune cuiva cu depresie că trebuie să trăiască pentru copii nu face decât să pună o presiune suplimentară și inutilă și să adauge la sentimentul deja existent de vinovăție. E ca și cum îi spui cuiva cu cancer în fază foarte avansată să-și distrugă prin puterea voinței celule canceroase de dragul copiilor. Ce nu înțeleg oamenii care nu au experimentat asemenea stări e că tocmai voința îți e anihilată când suferi de depresie.
    O sa-ți zic ce a funcționat pentru mine. Chestii practice, mai ușor de făcut decât generalul *să mă simt bine*. Mai întâi să înțeleg problema din punct de vedere medical, explicată de un psihiatru și citind efectiv în tratate de psihiatrie. Apoi, să pricep că există un arsenal întreg de arme ca să lupți. Le poți folosi pe rând sau toate de-odată: medicamentele antidepresive( sunt foarte multe, cu efecte secundare reduse, poți să încerci la recomandarea psihiatrului mai multe, până vezi ce merge; dacă cele clasice nu funcționează, există tratamente cu ketamină, de exemplu); terapia cu un psiholog; să ai un sistem de suport la îndemână – 1, 2 prieteni sau un părinte cu care să vorbești între ședințe, la 2 noaptea dacă e nevoie; să faci un minim de exerciții fizice de câteva ori pe săptămână – dacă nu te fac să te simți mai bine imediat, măcar te obosesc suficient, aer curat, soare.
    Părerea mea e că ar trebui să te tratezi ca și cum ai avea o boală fizică, nasoală și pentru a te aduce pe linia de plutire trebuie să faci niște lucruri chit că ți-e rău de mori și nu ai niciun chef.
    Cred că ar trebui să faci un pact cu tine și o perioadă rezonabilă de timp-1 an să zicem, să încerci din orice putere ți-a mai rămas să faci măcar câteva din lucrurile care ar putea funcționa și apoi singură să-ți reevaluezi starea. Ăsta a fost cel mai bun sfat pe care l-am primit eu.
    Să știi că nu ești singura care trece prin boala asta. E o boală, nu contează de unde vine, nu trebuie să te simți vinovată pentru nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *