Există veterinari și veterinari

Ultimele două luni au fost pentru mine un carusel oribil care m-a luat din punctul A (în care aveam o pisică bătrânică, dar sănătoasă, pufoasă, iubitoare și veselă) în punctul B, în care încerc să merg mai departe fără ea, după 16 ani și jumătate împreună.

Toată casa mi se pare goală, uscată, mi-e greu să deschid ochii dimineața știind că ea nu mai sare în pat să se întindă lângă mine, mi-e greu să plec la culcare seara știind că ea nu mai e acolo, în living, dormind pe colțul ei de canapea, mi-e greu să vin acasă și să nu mă aștepte nimeni în hol, mi-e greu să lucrez fără ea lipită de coapsa mea.

E greu, dar asta e, iubire fără dor la final nu se poate. Merită, merită fiecare secundă.

În cele două luni am întâlnit patru veterinari.

Unul m-a adus pe marginea depresiei, altul a greșit diagnosticul (se întâmplă în orice meserie), ceilalți doi m-au ținut de mână ca niște profesioniști-părinți.

Rezultatul a fost imposibil de schimbat: ne-am despărțit de pisica noastră, dar drumul până acolo a fost atât de diferit cu acești oameni…

Când ne-am întors din vacanța de schi, am observat că Cioco lăcrima tare dintr-un ochi și era și un pic umflată sub el. I-am pus Tobradex și am început să sun la cabinetele veterinare din oraș. Am observat rapid și că nu mai mănâncă deloc boabe. I-am luat plicuri, supe, piureuri. Mânca bine, starea ei era buna. Doar lăcrima.

Nu ne-a primit nimeni, pe motiv că nu suntem înscriși la ei și nici nu mai au locuri pentru noi pacienți.

Am găsit în oraș un cabinet veterinat mobil, care vine la domiciliu. I-am chemat, au venit, un medic și o asistentă.

Au verificat-o, concluzia: viroză respiratorie suprainfectată pe sinusuri, a primit antibiotic și antiinflamator.

Am început să îi dau tratamentul, umflătura de sub ochi creștea, se scărpina la ochiul cu pricina, a început să-și dea sângele.

Am început iar să sun pe la cabinete, să o vadă iar cineva, să îi punem guler, să investigăm.

Am reușit să o programez la un fel de magazin mare de plante care are și secțiune de animale și cabinet veterinar.

Am mers cu ea, medicul a pipăit-o, mi-a zis că nu arată bine, ori e tumoră, ori abcces dentar, în orice caz, să o duc după weekend pentru o radiografie, sedare și extracție de măsele, căci toate de partea cu ochiul lăcrimos erau foarte mobile. I-a pus guler, am plecat.

Am dus-o marți dimineață pentru anestezie, radiografie și extracție.

Am lăsat-o acolo, deși aș fi vrut să rămân. Au zis că mă sună când se trezește din anestezie.

Peste două ore, m-a sunat doctorița să-mi spună că 90% e tumoră osoasă malignă, că i-a scos toate măselele de pe partea cu tumora, care i-a împins practic afară din os rădăcinile, că ea nu crede că se mai poate face ceva și că recomandă să o eutanasiem.

Eu nu ziceam nimic, eram șocată.

-Cât timp mai avem? am reușit să îngaim.

-Pentru ea, cât mai repede, cu atât mai bine, a zis. Poimâine ziceați că nu sunteți în țară, răspoimâine nu avem noi medic, deci mâine. Mâine avem locuri la 3 sau la 5. Vă programez?

Abia respiram.

-Nu, am zis, vin s-o iau.

Mai întâi am plâns mult, nu puteam conduce. M-am dus s-o iau. Doamna de la recepție îmi spunea ceva despre crematoriu, că e mai ieftin dacă o programăm la o sesiune comună, insista să ne programeze, am luat-o pe Cioco și am plecat.

Am plâns mult în mașină în parcare, cu ea în brațe.

Brusc, mi-am adus aminte că știu un veterinar bun la București, o prietenă veche. Am sunat-o, i-am trimis radiografia, pozele, ce fac?

M-a sunat și mi-a spus că mai avem timp, să nu mă panichez. M-a învățat să evaluez starea ei.

-Câtă vreme ea nu suferă, iar tu mai ai nevoie de timp, e OK să mai stați.

Am decis să mai stăm. Altă decizie nu am putut lua.
Urma vacanța în România, am luat-o cu noi, normal.

Starea ei era relativ constantă, doar tumora creștea. Deja ochiul stâng fusese împins spre frunte, nu mai mânca decât pasat. Dar torcea, se urca peste tot la fel ca înainte, mă urmărea peste tot, mâca cu poftă.

A văzut-o și Adriana cum am ajuns în România. I-a făcut analize, i-a curățat rănile (pe care și le făcea la obraz cu guler cu tot), am mai discutat despre varianta de a trimite și la un oncolog informațiile, i-a dat tratament nou.

Asta era la final de aprilie.

Am stat mult, mult cu ea, i-am spus tot ce am avut să-i spunem, am iubit-o mult. Ea a primit și ne-a dat înapoi enorm de multă iubire.

Ne-am întors în Olanda după două săptămâni. M-a sunat doamna vet care i-a făcut radiografia și extracția, mirată că nu ne-am dus la eutanasiere. I-am spus cum suntem și că am avut nevoie de încă niște timp, că Cioco e bine. A subliniat că e important să nu o las să sufere. I-am spus că știu și că nimeni nu i vrea binele mai mult ca mine.

Adriana mi-a explicat că asta e o diferență de abordare între est și vest. Că în vest merg pe ideea mai bine o lună mai devreme decât o zi prea târziu. Esențial e ca animalul să nu sufere nici măcar o zi.

Sunt de acord cu asta, dar mai e de luat în calcul și omul. Dacă omul mai are nevoie de o zi și animalul nu dă semne de suferință, atunci cred că putem fi flexibili.

Au mai trecut trei săptămâni. Tumora a crescut, Cioco a devenit tot mai obosită.

Când am simțit că îi e prea greu, am chemat din nou un veterinar acasă. Să mă ajute să iau decizia.

Delphine a fost ca o doula de despărțire pentru noi. A privit-o cu atenție, a mângâiat-o, mi-a vorbit calm si cald. Mi-a spus că da, e timpul.

Cioco deja nu mai mânca aproape deloc (doar din mână, o dată pe zi, extrem de puțin), nu mai torcea, nu mai venea după mine, dormita aproape tot timpul cu botul lipit de canapea. Respira greu, tumora îi cotropise și nasul, nu doar ochiul și gura.
Am programat despărțirea peste două zile, sâmbătă dimineața, la noi acasă. Delphine mi-a explicat pas cu pas ce urmează să se întâmple, cum se simte Cioco, m-a ținut în brațe, a plâns și ea cu mine. Mi-a făcut mult bine prezența ei caldă, tot a fost oribil, dar m-am simțit însoțită.

Despre asta o să scriu, poate, altă dată.

Acum voiam doar să zic asta, cât de mult contează să iei în calcul și omul. Să îi dai un pic de timp, să îi lași să plângă, să proceseze pierderea. Înțeleg perfect nevoia de a feri animalul de durere, dar dacă animalul e monitorizat atent și nu dă semne de suferință, de ce să nu dai familiei timp să proceseze ce se întâmplă?

Îi mulțumesc Adrianei Ionescu (o găsiți la Speed Vet în București, sediul din 13 Septembrie), pentru răbdarea ei. Ne-a mai dat o lună și jumătate împreună, care a fost prețioasă.

Las aici o poză cu Cioco de când era tânără și în putere.
Nu trece zi să nu mă trezesc c-o mângâi cu închiși. Palmele mele încă își amintesc perfect forma ei și textura blăniței ciocolatii, lucioase și moi.

19 Comments

  1. Ina

    Aaaah sunt la munca, plang aici.
    Am avut 3 pisici, care m-au insotit 13-14 ani, cam asa. Prima… a inceput sa se simta rau, nu manca.. tratamentele de aici nu au mers, am ajuns la Bucuresti la profesori universtitari investigatii tratamente. Apa la inima. m-am straduit sa o salvez dar am reusit doar sa o chinuiesc, ii faceam eu cateva injectii in fiecare zi, cand a inceput sa plece de langa mine sa se intinda pe jos in baie si sa geama nu am mai rezistat. Eutanasie, eu gravida in 7 luni cred, ceva de neimaginat. A doua un cancer de san, ce am invatat de la prima a fost ca din pacate nu sunt disponibile suficient de multe variante de tratament, cat timp a fost ea, zdravana si bucuroasa … cand a slabit si i s-a schimbat lumina din ochi… am luat aceeasi cale. Iar a treia a paralizat brusc intr-o seara, din cauza varstei si a traiului in apartament fara suficienta miscare a facut niste ciocuri pe coloana…
    Au trecut catuva ani deja, inca sunt zgomote in casa care sunt ale lor, parchetul, usa scartaind, o atingere pe glezna… Doare inca.
    Eu am vrut sa fiu cu ele pana la final, sa le tin in brate. Am considerat ca le datorez asta. Nu e chiar asa, medicul m-a dat in cele din urma afara, parca… nu se duce. Asta spun celor care au de trecut prin asa ceva, sa … sa nu stea acolo langa ele pana la final. Le prelungim … tranzitia.
    Muuulta dragoste de la mine.

    • Printesa Urbana

      Imi pare tare rau, of…

      Sa stii ca nu cred ca le prelungeste tranzitia, injectia letala le opreste inima in cateva secunde. Oricum ele nu mai sunt constiente dinainte, de dupa anestezic…

  2. Camelia

    Pufica mea blonda (pisica persana) s-a dus pe 17 mai. Si ea a avut o tumora pe gat, am operat-o, dar n-au putut s-o scoata pe toata, crescuse peste vena jugulara. Si-a revenit destul de greu dupa operatie si n-a suportat gulerul, i l-am dat jos dupa o criza ca de epilepsie si i-am bandajat labuta cu care isi scarpina incizia. La cateva zile dupa criza de epilepsie i s-a deteriorat starea, n-a mai mancat si abia se mai ridica de pe perna ei. Am dus-o la vet, i-au facut rapid analize si-au descoperit rinichii praf si deficienta severa de potasiu. In conditiile in care inainte de operatie analizele erau perfecte. I-au pus perfuzie cu ce i-or fi pus ei acolo si-am sperat sa-si revina. M-am dus dupa cateva ore sa las o crema ce-o aveam acasa si-am vazut-o. A ridicat caputul si s-a uitat la mine. Si-a luat ramas bun, seara m-au sunat ca s-a dus. Ii sunt recunoscatoare ca a ales ea sa plece, cred ca mi-ar fi fost mult mai greu daca luam eu decizia. Desi era de asteptat dupa ce s-a confirmat diagnosticul, nu ma asteptam sa fie atat de repede. Speram sa mai am timp cu ea. Si da, e ciudat sa nu o mai vad pe scaunul de la birou, sa nu mai vina dimineata in pat, sa ma intampine doar o pisica la usa cand vin acasa. Ma consolez cu gandul ca ea e intr-o lume mai buna acuma, intr-o gradina verde si insorita, unde se joaca cu fluturi si, cel mai important, unde nu sufera. Te imbratisez ??

  3. Ioana

    Buna, Ioana. Imi pare tare rau pentru toata situatia prin care ati trecut, imi pare rau de suferinta Ciocolatei si a voastra. Din punctul meu de vedere e o situatie traumatica, mai ales pentru ca ai avut experiente neplacute cu unii veterinari, in incercarea de a gasi cea mai buna solutie pentru pisi.

    Din pacate, si eu am avut o multitudine de experiente esuate cu veterinarii, in Bucuresti, inclusiv la Fac. de Medicina Veterinara i-au pus diagnostic gresit catelului meu. Am stat un an pana sa gasesc un veterinar care sa imi recomande investigatiile corecte ca sa aflu ce problema avea. Nu a fost ceva atat de grav ca in cazul Ciocolatei, din fericire am descoperit la timp si s-a rezolvat. Insa, a ramas cu sensibilitati digestive pe care le gestionam cu greu in continuare si abia de o luna (cainele are 6 ani) pot spune ca am descoperit un veterinar empatic si priceput, care sa ma asculte si sa ma sfatuiasca in timp real, dar care sa si aiba experienta pentru a oferi tratamentul potrivit.

    Mi-a fost foarte greu, m-am lovit de lipsa de experienta, dezinteres a veterinarilor din Bucuresti. In plus, am vazut ca uneori m-au dus pe o pista gresita pentru a veni la mai multe consultatii. Concluzia mea, trista, este ca e o afacere banoasa, in conditiile in care cabinetele sunt private si in Romania nu exista asigurari de sanatate pentru animalele de companie – orice serviciu se plateste, orice injectie, orice tratament, doar ca s-a uitat la el …. Eu sunt profund nemultuimita de calitatea serviciilor oferite aici.

    Sunt, intr-adevar, si unii medici veterinari buni si empatici, cum spui si tu ca ai gasit-o pe dna dr de la Speed Vet. Si eu am gasit-o pe dna dr Emanuela Chiritoiu de la Sparky Vet , o recomand cu drag si recomandarea vine de la mine, stapan de catel de 6 ani cu probleme de sanatate , ce are nevoie constant de consultatii si tratamente, nu doar vaccinuri periodice si deparazitari.

  4. Ioana

    Sunt intr-o cofetarie si plang cu capul bagat sub masa. Stiu cum e, am trecut prin asta si mi-ai scurmat suferinta si dorul. Sunt alaturi de tine si iti trimit un gand bun.

  5. Rosu Aprins

    Te imbratisez.
    Noi ne indreptam spre acelasi drum: cancer la ficat.
    Am dus-o pe micita mea la 9 veterinari, da 9, pentru ca am simtit ca ceva e serios. Primii 8 au zis fa e normal sa vomite des ca sunt hairballs. Ea vomita zilnic. NU, nu e normal. Am trecut prin zecu de tratamente pana cand vetul numsrul 9 , o empatica minunata mi-a zis este cancer.
    Nu imi pot da seama cat de mult sufera si cand ar trebui sa nu o mai las sa sufere. Daca mai vrea sa stea cu noi si eu ii curm aceasta alegere? inca mananca, are lumina in ochi, doarme langa mine, sare pe scaunul ei preferat…dar da, stiu ca mult nu mai e.
    Ma rup in mii de bucati in fiecare zi…si o imbratisez tot de atatea ori….e sufletul meu.
    Plang citindu-ti gandurile despre Ciocolata ta frumoasa.

    • dee

      Imi pare rau pentru situatia ta 🙁 eu mereu sper la o minune!
      Si pisica mea vomita zilnic, i-am facut ultrasound si au zis ca are intestinul inflamat. Sau e cancer, dar ar trebui sa fac ceva invaziv ca sa aflu si nu vreau.
      Cum si-au dat seama ca are cancer la ficat? Scuze ca am indraznit sa intreb.

  6. ONICO

    Condoleanțe! Am plâns și eu, tatăl meu a trecut prin ceva identic, cu câinele care avea 11 ani. Doare tare….stau și mă gândesc, pe de altă parte, de ce nu putem și noi, oamenii, beneficia de dreptul la eutanasiere in situații fără speranță ( știu că e legală in anumite tari dar nici în acelea nu e așa simplu). Știu că nu e creștinește dar nu cred ca cineva trebuie sa se chinuie doar pentru a câștiga un timp lipsit de demnitate și de orice bucurie.

  7. Ana

    Imi pare foarte rau de situatia prin care treceti. Nici un cuvant, nici o fraza nu va poate alina suferinta aceasta. Tot ce va poate aduce un pic de liniste este faptul ca stiti ca a avut o viata minunata alaturi de voi, ca a fost iubita si ca ati fi dat si zile de la voi sa o salvati daca aceasta era o optiune. Sa stiti ca nu sunteti singuri, va suntem alaturi si va intelegem suferinta, noi, ceilalti parinti de blanosi de peste tot! O imbratisare calda! Ciocolata, nu te vom uita nici noi niciodata, cu toate ghiduseniile pe care le citim mereu din cartile scrise de cea care te iubeste!

  8. Tina

    off Printeso, si noi trecem prin o situatie similara. Cand am citit prima data despre Ciocolata, noi inca nu stiam ca in cateva saptamani vom trece prin ceva similar cu baietelul nostru blanos, care de 13 ani ne bucura vietile. Si noua ne-au zis ca trebuie sa decidem in viitorul apropiat sa ii curmam suferinta. Are o tumora maligna tot in zona craniului, inca nu patrunsese in os acum 2 saptamani. Nu stiu acum, dar cumva parca il simt ca e mai bine (ori e ceea ce ne dorim noi ataata de tare incat incepem sa ne convingem de asta) Nu stiu cum si cand vom putea decide. Nu suntem suficient de curajosi, mai vrem timp, mai vrem iubire, e greu, foarte greu…

    • Rosu Aprins

      Tina, asa si eu. Sunt zile cand cred ma spal pe creier ca micuta mea e mai bine pentru ca asa parca nu suntem aproape de final…desi rational stiu ca suntem. E sfasietor de greu!
      Ca sa functionez, incerc sa proiectez zile fara micuta mea ca sa ma invat cu ideea…ma blochez pur si simplu.
      De cate ori scrie Ioana, plang valuri…ca inca nu sunt in punctul acela, doar imi pot doar imagina si…empatizez enorm!
      Va imbratisez pe toti care sunteti pe acelasi drum cu Ioana si pe cei ca mine…care incet dar sigur venim din urma.

  9. Danaiana

    Știu ce spui… Anul trecut am găsit un pui de stancuta. Niciodată nu am avut o asemenea interacțiune cu o pasare. Era mai afectuos ca un catel. La un moment dat, după ce a prins gustul libertății, s-a îmbolnăvit. A luat un virus care i-a afectat picioarele. Nu mai putea merge, dar manca, își curata penele, se balacea după puteri în apa și ne iubea cum știa el. Un prim veterinar ne-a pus un diagnostic și ne-a dat un tratament la care din păcate nu a răspuns. Starea lui era stationara și am zis ca poate altul va reuși mai mult. Insa acesta mi-a spus scurt: trebuie eutanasiat! Nu eram pregatite nici eu, nici pustoaica de despărțire. Și nu am înțeles de ce sa omor o vietate care nu dădea semne de suferință, doar pentru ca este un animal sălbatic, care nu poate fi redat naturii.
    Din nefericire, momentul acela a venit și l-am lăsat sa plece, o luna mai târziu, când a început sa refuze apa și mâncarea…

  10. Felicia Manea

    imi pare tare rau, pentru pierdere, mai ales ca trec in momentul asta prin aceeasi situatie. Saptamana trecuta mi-am pierdut sotul si acum sufar cumplit ca nu stiu cat mai am si cu copilul meu blanos. E greu, tare greu

  11. Anca

    A fost o pisica tare frumoasa Ciocolata.
    Ce culoare minunata, zici ca era de plus.
    Cred ca iti e greu tare. Sending hugs ???

  12. Miruna

    Îmi pare rãu pentru pierderea ta. Experiența mea cu dna Adriana Ionescu a fost complet diferita, am întâlnit un agent de vânzãri deghizat in medic veterinar, incoerentã în abordare și incapabilã sã își asume faptele medicale. Dar poate doamna este specializatã în pisici, nu și în câini. Sau poate face un efort pentru prieteni.

  13. Vero

    Dragii de voi, cat este de greu! Copiii tai cum sunt cu pierderea? Eu m-am refugiat cumva in faptul ca printesa mea de 5 ani a procesat mult mai greu ca mine pierderea lui Leyla, pe care a trebuit sa o lasam sa plece anul acesta inainte de paste. Pisica noastra perfecta care avea suflet de catel, venea cu noi in dus, ne-a pazit bebelusul cand era mica si dormea in gradina sau pe balcon, s-a inbolnavit brusc de tot. Adica pentru noi brusc, semne ar fi fost, stim acum, mai multe luni. Cica pisicile sufera in tacere si cu stoicism pana sa vada oamenii lor cat e de serioasa situatia. Cu atata curaj si iubire. Cand a varsat in pat am dus-o imediat la doctor. Am fost atat de disperata ca nu am reactionat mai devreme, mezinul nostru avea atunci o saptamana si un pic. Am facut analize, sotul a dus-o cu trimitere la spitalul veterinar universitar din Liege, au operat-o de urgenta noaptea, cea mare plangea mult mult dupa pisica si 3 zile am avut sperante mari. Din pacate dupa 3 zile situatia a fost din nou ca inainte de operatie. Am mai avut aproape 2 zile cu ea acasa, sa ne luam ramas bun. Tare grele zile. Tare triste. In care a trebuit sa-i explicam boala si moartea unei copile de 5 ani. Care era nesfarsit de trista si neconsolabila, care a inceput sa se preocupe si de natura finita a propriei vieti si cea a parintilor, care plangea si pentru fratele ei bebe ca nu o va avea pe Leyla sa creasca cu ea, sa il pazeasca si sa il iubeasca.
    Cand am eutanasiat-o pe Leyla plangea si veterinara cu noi, in Luxemburg veterinarii sunt niste idealisti cu suflete frumoase, cel putin cei de care am dat noi. Si specialistii din Belgia erau tare profesionisti, dar mai interesati de unicitatea cazului si de ce terapii/operatii inedite pot propune/ testa/ invata, ca in toata literatura si in toata cariera lor de profesori nu vazusera asa problema la psisica.
    intre timp, de o luna incoace, avem o pisicicuta micuta si ghidusa de varsta celui mic, adica nu are inca 3 luni. E superba, e dragalasa, jucausa, roade ce prinde, ne zgarie din greseala, cum sunt puii de pisisca. Credeam ca Elise a trecut peste Leyla, dupa nesfarsite seri de doliu si de procesat, etc. Dar alaltaieri a venit cu un desen superb, pentru Leyla, sa i-l punem acolo unde a murit. Te topesti si ti se taie picioarele, iti dai seama ca in afara de bebe inca nici un membru al familiei nu a trecut peste pierdere, oricat de perfecte ar fi distragerile si oricat de cu verva si plina de program si de energie si de bucurii ar fi viata.
    Va uram si voua putere si un sentiment de recunostinta de ce segment frumos de viata ati petrecut impreuna. Si o calda cetritudine ca Cioco e bine unde e si ca vrea sa fiti fericiti, cum a vrut si cand statea lipita de voi. Te imbratisez cu drag

  14. Diana

    Imi pare rau pt pierderea voastra! Dar ce frumos ca Cioco trăiește in continuare cartile tale, e vie si va rămâne mereu asa, o vor cunoaște multi copii si o vor iubi. Asta e de nepretuit!

  15. dee

    Imi pare rau pentru pisica ta, era foarte frumoasa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *