„Eu nu sunt așa și eu nu fac asta”: de ce ne închidem în propriile povești în loc să ne schimbăm?

Mă gândesc mult la asta în ultima vreme, asta și pentru că aud des oameni spunându-mi Eu nu alerg, Eu nu ascult audiobooks, Eu nu socializez cu români, Eu nu pot învăța o limbă străină, Eu nu pot merge la terapie. Eu sunt altfel, la mine e mai complicat.

Nu știu exact cine ne-a învățat și de ce să ne punem în cutii. Să ne limităm. Să ne spunem aceste povești despre cine suntem și ce putem.

Și eu am fost femeia care nu alerga.

Și nici nu asculta audiobooks.

Nu citea decât cărți tipărite.

Nu mânca tofu.

Ura ceaiul și frigul.

Eu nu mai pot avea altă pisică după Ciocolata.

Am fost copilul neiubit de părinții lui, care trăia o viață plină de frustrare și furie și căuta iubire și validare peste tot, numai acolo unde era, nu.

Și așa mai departe.

Dar acum alerg în timp ce ascult audiobooks, folosesc kindle ca să citesc în olandeză, pentru că am dicționar încorporat, mănânc din când în când câte-un burger vegan sau tofu murat și-mi place, mă bucur de multe feluri de ceai și nu mă mai supără frigul, iar asta e atât de eliberator!

Acum știu că mama și tata m-au iubit, m-au iubit enorm, și asta mi-a schimbat perspectiva asupra vieții!

Și am și doi puiuți de pisică pe care-i iubesc de nu numai pot, fără ca asta să schimbe iubirea pentru Ciocolata.

Dacă aș fi continuat să-mi spun poveștile mele dintotdeauna, viața mea ar fi rămas într-un loc care nu mi se potrivește.

Cred că merită din când în când să revizităm aceste povești. Poate unele au devenit între timp neadevărate.

Prietena mea care NICIODATĂ nu ar fi conceput să se mute trăiește acum în Spania și e fericită!

Cealaltă care niciodată nu concepea să se întoarcă în România, tocmai s-a instalat la Sibiu și îi e bine.

Oameni care NICIODATĂ nu ar fi acceptat să meargă la psiholog sunt în proces terapeutic de un an sau mai bine și strălucesc.

Uneori decidem ce suntem și ce facem și e foarte bine să avem claritate. Dar din când în când merită să ne uităm la aceste povești și să vedem dacă nu cumva ne ținem de ele din motive greșite.

Femeia care nu alerga poate să înceapă să meargă mai repede. Cea care nu mergea niciodată la piscină poate merge o dată pe lună cu prietenele, la început.

Hai să facem un exercițiu împreună.

Ce NU faceți voi, deși alții fac și uneori vă gândiți c-ați vrea și voi să faceți? Ce povești puteți revizita, ca să vă eliberați de propriile etichete?

Încep eu.

Eu nu pot sta în apă rece.

Ce fac ca să revizitez povestea?

Am de gând în 2025 să particip la baia în Marea Nordului din Olanda, pe 1 ianuarie.

Nu mă interesează să călătoresc în Asia.

Nu știu ce trebuie să fac să schimb această poveste, pentru că nu mă interesează să călătoresc în Asia.

Nu mănânc castravete niciodată. Și nici pepene roșu.

O să încerc să mănânc din ambele câte puțin.

Voi?

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4190

35 comentarii

  1. Eu nu stiu/pot sa merg pe bicicleta…nu ma interesat pana sa ma mut in Olanda… acum ma interesează.si mie ciuda..sunt o fricoasă.si am 34 ani si vreau o bicicletă roz da. Roz,cu coș alb😋 o sa incerc sa învăț pana la Crăciun. Și să cad pe scari ,mia fost frica .😂
    si sa dau de permis, mie frica….
    nu mi-a plăcut niciodată vântul,ca „aduce boli” si ploaia si ceata. acum imi plac toate 3.
    si sa duc băiatul cu autobuzul la școală ,intro tara noua mia fost frica ..
    ce sa fac in legătură cu asta? incerc sa le constientizez si sa le depășesc….

    • Nicoleta, eu am invatat a merge cu bicicleta vara trecuta, la 36 ani si sunt cea mai fricoasa fiinta pe care o cunosc!

    • Eu am invatat sa merg pe bicicleta la 44 de ani😊. Sunt foarte fricoasa mai alesa ca o sa cad in vreun canal si nu pot sa inot😀

    • Eu am învățat să merg pe bicicleta la 34 de ani și am și căzut in canal cu ea (era cu apa pana la brâu). 😂😂

  2. Dar cum ai invatat ca parintii te iubesc? Si cum ai reusit sa scapi de furie si sa iti oferi iubirea si validarea de care ai nevoie?
    Of.. uneori e tare greu

  3. Ce bine îmi prinde ce ai scris…eu nu pot să înot…voi începe un curs de înot la anul!
    Nu suport ipocriții…nu pot schimba asta, dar voi încerca să nu mai judec.
    Iau lucrurile personal și îmi e frică …de orice. Am început terapia, sper să rezolv!

    Am o listă lungă, le voi scrie pe cele mai importante ca să le pot vizualiza și să pot începe să le lucrez!

    PS: am început din nou să citesc! “Acasă”, am devorat-o într-o zi și Doamne, ce am râs și am mai plâns, ce m-am certat și ce m-am mai minunat de cat de bine rezonez cu ce ai scris! Multumesc inca o dată!

    • Acum, nu cred ca ideea e sa renunti la principiile tale, nu vad de ce ar trebui sa iti placa ipocritii incepand de maine :))
      Nici eu nu stiu sa inot. Si nici sa merg cu bicicleta. Si nici carnet de sofer nu am :)) Ma bucur ca sunt oameni pe aici care incep sa faca unele lucruri la varste neasteptate, e incurajator. Eu simt despre unele chestii ca daca nu au fost facute la timpul lor, nu mai au rost la 40 de ani. poate ma insel.

  4. bună, în legătură cu Kindle, ce dicționar ai încorporat, român sau englez? Am oscilat și eu sa cumpăr un Kindle pentru a citi cărți în olandeza dar încă nu îmi este clar dacă are dicționar român în vederea traducerii. Mulțumesc frumos!

  5. Anul acesta am reinceput terapia pentru că am conștientizat că eu îmi pun singură piedică, prin fricile din gândurile mele. Ce fac? Am înteles că e nevoie de disciplină zilnică pentru ca frica din capul meu, care uneori îmi declanșează și atacuri de panică, să fie conștientizată și eliminată, prin alegere. Iar în locul ei sa pun pace, iubire și liniște.
    Acum îmi dau seama că am ales să nu mă provoc cu multe situații tocmai din frică și limitări, dar rezoluția pentru anul viitor este tocmai aceasta: să am încredere in mine, că prin exercitiu și răbdare, voi depași fricile. Știu, e greu, dar nu mă las bătută.

  6. Ce interesanta coincidenta… chiar acum recitesc capitolul despre Radical Acceptance din cartea „Somawise” de Luke Sniewski. Aceste credinte limitative apar din diverse surse si se traduc mai degraba prin „Nu sunt in stare sa…” sau „E ceva in neregula cu mine…”. Se schimba greu, mai ales ca sunt o multime de influente in jurul nostru care le induc si/ sau alimenteaza

    Ce putem face? Pai, sumarizand din ceea ce citesc acum (si in completarea celor spuse de tine): cred ca ajuta in primul rand sa acceptam ca avem anumite credinte limitative, sa le apreciem (poate la un moment dat ne-au fost de folos). Astfel, din impacare si acceptare de sine, vine mai usor constientizarea faptului ca aceste ctredinte nu reprezinta realitatea, ca de fapt nu e ceva in neregula cu noi si ca putem sa ne asumam incercarea de a le schimba (oferindu-ne, astfel, sansa unor experiente noi care sa ne ajute dintr-o alta perspectiva, cea de crestere personala). Chiar daca nu e usor, dureaza pana cand reactiile automate se recalibreaza in functie de cum se simte (mai ales in corp) schimbarea, e musai sa fie cu rabdare si autocompasiune (ca altfel riscam sa perpetuam la nesfarsit tiparul de critica si auto-judecata care ne impiedica sa incercam lucruri noi, sa acceptam si sa ne incurajam daca nu ne iese chiar din prima etc)

    Eu, de exemplu, stiu (adica mintea mea crede) ca nu sunt deloc fotogenica… nici nu pot descrie cum s-a simtit sa-mi dau voie sa participi la o sedinta foto raw (alb-negru, fara machiaj). Sau ca nu am rabdare… dar, ce sa vezi, pot face o multime de practici care antreneaza partea asta. Si, cea mai puternica dintre toate: sunt prea mentala si, din cauza asta, tot ce are legatura cu corpul (ie. sa deblochez una-alta folosindu-ma practici si terapii somatice) e mai degraba utopic decat realizabil. Asta pana am fost la o prima sesiune de TRE… Pe astea le am in vizor si de acum incolo. Si poate, de ce nu, sa gust putin tofu murat… ca tot mi-ai facut tu pofta 😉

  7. La fix a picat acest articol. Apa rece este și problema mea și am observat că a foarte multor Români. Ne spui și noua cum te pregătești? Este cea mai mare frica a mea și vreau și eu să o înving, să mă bucur cu familia de o baie in piscina fara sa îmi fie frica de temperatura apei înainte să intru.

  8. Să conduc. Mereu am zis că nu pot, că nu voi fi în șofer bun și totuși am luat permisul și merg aproape zilnic cu mașina. Nu pe distanțe lungi, dar responsabil și cât sunt în siguranță, atât eu și cei din jur.

    • @Roxana
      legat de condus…am vrut sa dau reply raspunsului tau…dar s-a dus mainjos :).

  9. Eu cu schiul aveam o problema, ca ghenunchii, ca nu pot, nu stiu, nu imi place… dar la mine in familie schiaza si copiii si sotul, doar eu eram cu NU in brate si la 40 de ani am reusit imposibilul!

    mai am pe lista.. nu -uri dar incet, incet le rezolv

  10. Foarte fain articolul. Si eu sunt de parere ca e bine ca niciodata sa nu spui niciodata. Sa accepți ca acum esti asa, iti place aia, nu iti place ailaltă, dar si ca poate mai incolo gusturile, alegerile ti se vor schimba, sau tu ti le vei schimba (activ).
    Mie nu imi placeau 1568 de feluri de mancare, acum imi plac majoritatea dintre ele (nu toate, inca. Cine stie cum va fi peste vreun an..)
    Nu imi placea sa merg la plimbare asa fara scop (fara sa merg sa cumpar ceva, o paine, orice; ori sa scot copiii la plimbare; ori sa merg pana la cutare..), in pandemie ieseam cu ai mei si le spuneam cum eu merg numai fiindca stiu ca e sanatos, dar ca nu simt placere in asta, mi se pare plictisitor (in schimb imi placea sa ies sa alerg, simteam ca acolo gasesc sensul). Ei, de vreo cateva luni am descoperit ca daca ies sa ma plimb, chiar si singura, chiar si fara muzica, podcast, orice in casti, imi place. Imi umple sufletul sau mintea cu o stare de bine, ma bucur sa aud păsările sau sa vad lumina soarelui cum cade printre ramuri ori picurii de ploaie, roua, ce o fi, plutind pe frunze. Nu stiu ce mi s-a intamplat, ca nu am facut activ nimic in sensul asta. Doar mi-am dat voie sa nu imi placa… si la un moment dat asta s-a schimbat. Ma gandesc ca o fi si ceva legat de punctul vieții in care ma aflu (ca sa nu zic varsta ☺️)
    Nu imi placea sa fac baie in apa rece. Pana anul asta la munte: eram singura pe margine, ai mei se balaceau in lac, eu ziceam „brrr, tre sa fie ingrozitor de rece“. Doar ca m-a apucat o migrena rea si mi-am spus „hai sa intru repede in apa sa imi racoresc corpul, poate mi se liniștesc pulsațiile din cap“. Si ce sa vezi, apa era rece intr-adevar, dar tot mai putin teribil decat imi inchipuisem eu in scenariile mele. Si m-am simtit fizic foarte bine dupa 2 minute in apa aia RECe si mi-a placut senzatia de dupa. Si am repetat experiența cu baia in lac de munte de mai multe ori in concediu. Si vreau sa mai mergem si la anul. Ce bine ca m-a durut capul in prima zi ☺️

    Da, am decis sa raman deschisa la minte si sa imi dau voie ca maine sa fiu poate un pic altfel decat azi. ☺️
    Bravo tie pentru toate încercările si pentru toate reușitele!

  11. Te inteleg! Si una din ale mele frici. Inca nu conduc pe autostrada dar conduc zilnic destul de mult si in conditii de vreme care ma incearca.
    Nu am putut sa spun „nu”: oricui care nu avea o parere ca a mea, in familie, prietenilor, la munca, mie.
    Nu am putut sa ma distantez emotional de persoane toxice si sa mi le scot din viata (famile apropiata inclusa sau mai ales).
    Nu am putut sa refuz invitatii pentru intalniri evenimente unde stiam clar ca as fi fost doar parte din decor si sa am conversatii de complezenta cu oameni care nu imi spun nimic.
    Nu am putut sa am cu adevarat grija de mine si sa accept ca ceea ce simt sau cred sau spun…pentru mine conteaza.
    Nu am putut sa dau fara sa astept sa mi se dea inapoi (am crezut ca daca dau, automat primesc ca… parca sunt contracte) iubire, empatie, toleranta.
    Nu am putut sa ma descotoresc de „trebuie”.
    De fapt nu le-am putut pe toate de mai sus…pentru ca am ales sa nu le pot ani de zile.
    Inca incerc sa invat sa apreciez ceaiul si sa imi pese cat mai putin cand nu rezonez cu anumite chestii :).
    Am inceput sa le pot (nu a fost usor deloc) cand am realizat ca singura validare de care am nevoie este…a mea pentru mine si ca drumul meu e doar al meu si e asa cum mi-l fac: nu e nici noroc, nici „asa imi e dat!” , nici „daca d-zeu asa a vrut!”…este doar alegere peste alegere zilnica.
    Dar…da, mi-a luat cam 30 de ani sa ajung la…o sa incerc macar si daca nu iese, „incearca din nou si esueaza mai bine data viitoare” (Samuel Beckett).
    Pot sa merg la -10 grade in cateva minute pentru ca mi-a placut tare articolul tau: m-a impins sa ma uit in spate…la ce pot de fapt. Multumesc!

  12. Mi-a fost frica de înălțimi, și acum mă amețește privirea aruncată în josul unei scări, de exemplu. Am zburat cu parapanta ( cadoul pe care mi l-am făcut atunci când am împlinit 55 de ani) tocmai ca să îmi înving frica asta și, odată cu ea, am scăpat de mai multe temeri. După asta m-am lăsat de fumat (după 38 de ani de…), am luat permisul de conducere (asta chiar a fost o aventură- începusem școala de vreo 3-4 ori, o data chiar am apucat să dau examenul- pe care l-am picat-, dar nu era o prioritate pentru mine atunci; am aflat însă că o doamnă, cu câțiva ani mai …matură decât mine, tot încearcă să obțină permisul, picând examen după examen; am decis că eu pot, și am putut; acum conduc chiar bine ) Am scăpat chiar de teama de a umbla noaptea pe stradă!
    Când m-au întrebat copiii ce-mi doresc de ziua mea ( la 60 de împlinit) am decis că vreau o nouă experiență. Pe principiul *ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple*, mi s-a întâmplat: am sărit (în tandem, normal) cu parașuta, de la 3000 de metri. Sunt cea mai …matură persoană care a făcut asta pe aerodromul din proximitate, diferența de vârstă față de ceilalți numărându-se în zeci de ani!
    Și nu! Acum…20 de ani eu nu eram persoana care să facă toate astea! Nici măcar nu doream asta! Acum..10 ani făceam zacuscă și cârnați, și piftie de Crăciun, și ideea de weekend petrecut la Felix mă înviora. Zacuscă și piftie mai fac, dar nu intră musai între prioritățile mele. În schimb mă tentează ideea de a obține licență de condus planorul. Încă nu am idee cum se poate obține asta, dar….

    • Chapeau, Doamnă!
      Vai mie!!!! Parașuta îmi dă încă atacuri de panică 😀!
      Foarte bine ca ați evoluat și v-ați depășit fricile.

  13. DACA ar fi sa fim fruntasi la ceva, asta ar fi la cum sa ne taiem aripile cat mai repede cu putinta…. imi pare foarte rau, dar la 40 de ani am decoperit ca pot invata mai mult de o limba straina, pot excela in ceea ce fac, desi „nu am pregatirea necesara” si pot face multe lucruri de care nu eram constienta ca le voi putea face vreodata…. singurul regret este ca a trebuit sa plec din tara ca sa POT 🙁

  14. Am invatat sa merg cu bicicleta la 23 de ani. La 25 am luat permisul de conducere, dar nu am condus 9 ani. Apoi am inceput din nou si conduc acum zilnic. Stateam in casnicia mea din frica de singuratate, desi nu imi era chiar bine. Am ales divortul. Aveam impresia ca nu ma pot descurca singura in viata, eram dependenta de parinti, apoi de sot. Iata ca la 35 de ani imi iau viata in maini 🙂 si ce nu stiu sa fac, invat. Sunt mai puternica decat credeam ca as putea fi. Puterea mea vine din faptul ca sunt mama. O data ce am devenit mama, mi-am dat seama ca trebuie sa fiu viteaza, curajoasa, puternica pt puiul meu, sa ma pot descurca in orice situatie cu el.

  15. Bună, multe dintre obiceiurile noi menționate de tine au legătură și cu faptul ca ai plecat din tara? Simți ca asta te-a ajutat sau crezi ca le-ai fi făcut și aici? Întreb pentru ca eu am dintotdeauna ideea asta în cap ca as face mult mai multe lucruri bune pentru mine și în concordanta cu My true self(ex: mers cu bicicleta oriunde, bucurat mai mult de natura, sa fiu mai sociabila cu lumea, etc. ) dacă m-aș muta din București, din tara really, pt ca simt ca nu ma regăsesc aici. Dar mi-e teama sa nu fie doar o scuza pe care o folosesc. Cum simți tu treaba asta? Mersi!

    • Hm, multe le-am facut din tara, de exemplu terapia, reparatul relatiei cu mama, alergatul, dar e drept ca dupa ce ne-am mutat am simtit aceasta libertate pe de o parte si nevoia de a ma schimba si eu odata cu schimbarea, si mi-am permis sa incerc si mai multe…

    • Orice schimbare iti transforma realitatea, dar mai ales necesitatea de a-ti rezolva situatia. Sa inveti o limba straina in tara e ok, dar ca sa o inveti repede si bine tr sa stai in tara cu pricina ceva timp. La 40 de ani te simti tanar, ai in spate experienta, ceva agoniseala, si chiar ai nevoie de explorare, pe unii frica riscului de greu ii retine, altii sunt mai curajosi sau sunt sustinuti moral de anturaj, stare emotionala etc. Traind in strainatate de 15 ani, am invatat multe lucruri pentru ca am un sot care nu stie sa conduca, nu vrea sa se ocupe de copii, nu vrea sa ia credit ca e prea riscant… etc. Am devenit mai puternica, dar am gust amar de a decide singura prea multe, de a ma incarca cu responsabilitati care si esueaza. Din fata buna si inimoasa ce-am fost, am devenit rece. Cred ca e la fel oriunde n-ai fi, cine ti-e alaturi conteaza.

  16. Bravo Vital, Bravo Adriana, Bravo Printesa, Bravo schimbarilor! Noi am trăit in Rom, timizi, retrași și mai fricoși. Cu niște zeci de ani in urma nu prea aveai unde sa mergi sa înveți sa innoti, cu bicicleta era mai greu in Bucureștiul mare și aglomerat. Trăiesc de 33 de ani in G și l-a rindul meu am trăit schimbări pe care nu le regret. Rezonez cu voi și sunt sigura ca niciodată nu m-as fi dezvoltat ca om așa cum mi-a fost posibilitatea aici. Am făcut școala de șoferi la 36 ani, am învățat sa patinez, am avut ocazia sa merg sa inot in concedii sau piscine. Am făcut o școala de dans. Mi-am crescut după divorț singura copiii. Apoi activități zilnice cu serviciul sau in viața privată mi-au dat posibilitatea sa văd, sa încerc, sa aud și povestirile altora care au alte aventuri și experiențe in concedii.

  17. Ești un exemplu clar că, prin deschidere și curaj, putem depăși barierele pe care ni le impunem singuri. Mulțumesc pentru împărtășirea experiențelor tale personale!

  18. bună, eu am frica de condus, deși am. carnet de foarte mulți ani. am i.presia ca nu o pot face, ca nu e de mine. Dar am propus sa încep sa încerc încet incet sa ma urc la volan, sper sa reușesc……timpul trece prea repede ca să stam cu frica și cu nu POT

  19. frica de întuneric.de copil mic am aceasta teama,imi doresc sa dau de permis deși am 42 ani,nu mi se mai pare ..nu stiu parca as fi batrana pentru asts,nu am ambiție deloc!nu sunt mulțumită de job ul meu,mi frica ca altceva numai găsesc.. e obositor și stau foarte puțin cu copii ,asta ma rupe!frica ca nu sunt destul cu familia,ca nu sunt foarte bună ca mamă..😒

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *