Dragă Ioana,
La îndemnul tău, îți voi scrie povestea mea. Cineva a zis că odată ce spui povestea ta cuiva, nu mai e a ta, ai dat-o mai departe. Nu știu dacă așa e.
M-am născut în cel mai frumos oraș din țară, a treia fiică a unui cuplu care nu cred că a funcționat vreodată. La trei ani, după spusele mamei mele, i-am zis tatălui meu că locul lui ar fi în închisoare. Asta după o ceartă cu mama în care poate a bătut-o, nu mai știu, dar sigur l-am văzut mai târziu bătând-o.
Eu, la rândul meu, am crescut cu bătaia: acasă, la școală și la antrenament. Am făcut gimnastică de la vârsta de cinci ani până la zece ani, când am ajuns cu un ochi vânat acasă. Tata a plecat pe când aveam 10-11 ani, au divorțat, am plâns și am strigat să mă ia cu el, dar nu a făcut-o.
La judecătorie am spus că vreau să stau cu tati, dar judecătoarea m-a chemat la ea și m-a întrebat dacă vreau să-mi părăsesc surorile, nu am vrut. După divorț, mama a început să bea, rămăsese singură cu trei fete…
Sora mea l-a cunoscut pe actualul ei soț când eu aveam 15 ani, s-au și căsătorit în același an. Când a vrut să îl aducă să-l prezinte mamei, mama era amețită de bere și m-a trimis jos la magazin să-i mai cumpăr bere. Jos, am dat de sora-mea și cumnatul meu. Am chemat-o deoparte și i-am zis că ar fi mai bine să nu meargă sus, că mami e beată. Au plecat. Când am mers sus, i-am spus mamei mele, că sora mea nu mai vine pentru că ea e beată. Atunci mami m-a luat la bătaie, pumni, picioare, palme, tras de păr, făcut în toate felurile, încercam să mă apăr, dar ea mă trăgea cât mai departe de ușa de la intrare spre care încercăm să ajung. Mi-a rămas geaca în mâinile ei și cu cămășa ruptă, am fugit afară. Am stat la bunica trei zile și m-am întors acasă doar pt că m-a lăsat să merg la discotecă cu fetele. Am împlinit 15 ani în discotecă. Acolo lucra și cumnatul meu. Un an mai târziu, înainte să implinesc 16 ani, sora cea mare s-a mutat la soțul ei, mama mea s-a mutat la țară la bunici, eu am rămas cu sora mea de 18 ani care a trebuit să înceapă să lucreze, să nu stea ca „un vierme” acasă și să mă țină și pe mine, că nu mai era altcineva care să o facă.
Mama venea acasă „în inspecție” și să ne facă curve. Noi eram încă virgine amândouă.
La 17 ani am fost violată, pentru că am avut încredere într-o prietenă, nu am spus decât surorii mele, m-am simțit vinovată. Înainte de 18 ani am făcut avort, colegul de clasa a zis că nu e al lui, nu-i treaba lui.
La 19 ani următorul avort, prietenul a zis că nu-i momentul să avem copii. Am fost la un interviu pentru un job, am fost violată, nu am zis nimănui. La 20 de ani am intrat într-o relație cu un tip agresiv, mă bătea, am rămas însărcinată, m-a bătut, părinții lui au zis să fac avort, ai mei nu s-au băgat. Am făcut al treilea avort.
Apoi am ieșit cu un polițist de două ori, a două oară m-a violat. Nu am zis nimănui nimic. În România e „la modă” să se zică că ea e de vină pt cum se îmbracă/vorbește/etc.
În fiecare relație am fost abuzată într-un fel sau în altul, chiar și acum, la patruzeci și de ani.
La 25 de ani eram la facultate, aveam un job și l-am cunoscut pe fostul soț. Am lăsat totul și ne-am mutat în Ungaria, el este ungur. După 10 luni i-am zis că vreau să divorțez. Eram depresivă și mă simțeam singură, neapreciată. Nu am împlinit doi ani de căsnicie, pe când s-a declarat divorțul și m-am mutat de la el, dar am rămas în Ungaria, singură. Au urmat alte relații aiurea, dar avorturi nu am mai făcut, mi-am permis să cumpăr anticoncepționale. Prietenii sincere am reușit să leg și de durată, dar relații amoroase, nu.
În 2015 m-am mutat în Germania, am venit pt un proiect și am rămas. În 2018 mi-am pierdut mama, a murit de cancer la san. A fost un an cumplit, depresie grea, vroiam să mor și mi-am făcut câteva planuri despre cum să o fac. Relația mea cu mama a fost una foarte grea. Deși am reușit să înțeleg multe din lucrurile care le-a făcut, n-am să uit niciodată că aveam 12 ani, mi-a zis să-i duc o bere, ea făcea baie și mi-a zis să o pup pe buze. Nu am vrut, dar știam că face urat dacă o refuz. Când am pupat-o a încercat să-și bage limba la mine în gură. M-am retras speriată. Ea nu și-a amintit vreodată, cred, dar nici nu i-am zis nimic niciodată.
Acum am 43 de ani, am un băiețel de opt luni jumate, am făcut inseminare artificială. Donatorul îl va cunoaște pe fiul meu când va face 18 ani, dacă va dori acest lucru.
La începutul sarcinii am intrat în depresie, mă gândeam să fac avort. Atunci eram deja de patru luni în terapie, dar nu m-a ajutat. În timpul sarcinii, cineva „m-a vrăjit”, un bărbat, mi-a luat toți banii, care ar fi asigurat viitorul meu și al copilului. Poliția, avocatul nu mă pot ajuta. Din cauza stresului, băiatul meu a venit cu trei săptămâni înainte de termen, au trebuit să-l scoată afară.
În prima luna am avut ajutor, surorile mele și o prietenă foarte bună au venit pe rând să mă ajute. Starea mea de spirit era bună, eram fericită în fiecare zi datorită minunii mele. Am rămas însărcinată de la prima încercare. Din septembrie încoace nu am ajutor, de nici un fel, dar a fost ok, până acum o săptămână.
Băiatul se trezește des noaptea, abia apuc să dorm, am probleme mari financiare și simt că am ajuns la limita puterilor. Aseară am vorbit urât cu fiul meu, mi-am dorit să nu îl am și mă gândeam să-i scriu surorii mele să vină după el, iar eu să mă prind de o priză electrică fără protecție. Fiul meu este firav, nu prea mănâncă și mi-e frică să nu mi-l ia cineva, pentru că sunt o mama rea. Mi-e greu să fac totul singură, să nu am sprijin. Toată lumea în jurul meu are probleme, nu știu la cine să merg după ajutor. Aici în Germania nu am pe nimeni. Am o soră în Austria, la ea voi merge la începutul lunii următoare, până atunci mai trebuie să rezist.
Este soluție la toate problemele, dar mă simt lipsită de vlagă să mai lupt să fac totul. E greu și tot ce îmi doresc este să am răbdare cu fiul meu, care de fapt e cel mai bun copil din lume, doar eu nu sunt pe măsură.
Închei povestea mea aici.
Citesc cu tristete si lacrimi in ochi…cuvintele sunt de prisos…ce poti spune unei persoane atat de greu incercate? Insa, putem sa o ajutam cumva? Sa incercam o strangere de fonduri si banii sa-i poata folosi pentru terapie? Sigur i-ar prinde bine sa incerce sa vindece putin cate putin traumele si abuzurile astea…
Buna draga mea,
De ieri de când am citit povestea ta, mă gândesc la tine și nu știu cum aș putea să îți scriu astfel încât să îți ofer un puțin-mai-bine decât ai acum.
Am o fetiță de aproape 6 luni, deci îmi inchipui cât de greu trebuie să îți fie singură.
Soțul îmi este alături și cred că femeile care își cresc singure copiii sunt, în ochii mei, niște eroine.
Sunt multe lucruri de zis, o să încerc să fiu succintă.
1. Relațiile cu bărbații: toată viața mea înainte de soțul meu am fost chinuită într-un fel sau altul. Începând cu tata și fratele meu, continuând cu toți bărbații de care m-am simțit atrasă. Am fost ani de zile în depresie, inclusiv cu gânduri suicidare, din cauză că nu reușeam să găsesc pe cineva care să mă iubească. E greu, e al naibii de greu fără iubire.
Ce m-a ajutat pe mine să inchid cercul a fost culmea, să învăț să mă iubesc prima dată eu pe mine. Mi-am spus că nu sunt o persoană rea, nu m-am folosit niciodată de nimeni, încerc să ajut tot timpul pe cine apuc, deci sunt ok. De ce să nu fiu iubită, de ce să accept mai puțin decât simt că sunt? Mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată un bărbat care să mă facă mai puțin decât simt eu că sunt. Și eu sunt o persoană ok care merită tot ce este mai bun.
A trebuit să îmi creez prima dată imaginea asta despre mine în capul meu. Și după ce am creat-o, să nu mai accept pe nimeni, vreodată, care să mi-o strice. Cu riscul de a rămâne singură mereu. Mai bine singură decât cu un bărbat care îmi oferă mai puțin emoțional decât aș fi avut singură.
Bottom line, trebuie să îți construiești stima de sine. La noi cele care nu am primit nimic în copilărie, este greu. Dar nu imposibil, se poate. Înțeleg că ți-e dificil acum să faci asta. Încearcă să îți spui un lucru frumos despre tine în fiecare zi. De exemplu, „îmi plac ochii mei”. „Sunt chiar de treabă, am fost alături de sora/prietena mea când a avut nevoie”. „Sunt o mama bună”.
2. Trecutul: e greu să trăim cu trecutul, pentru că ne doare al naibii de tare. De fapt, vrem să nu mai existăm ca să nu mai existe atâta suferință enormă pe umerii noștri. E mai mult decât putem duce, credem noi.
Am avut momente în viață în care simțeam că trecutul mă prăbușește fizic. Nu mai puteam să îl duc cu mine.
Nu mai puteam duce copilăria, nu mai puteam duce adolescența, nu mai puteam duce tinerețea.
Există vindecare! Cu intenție, cu terapie, în timp. Rezervă-ti un timp cândva in viitor pentru a lucra puțin câte puțin și la trecut. Poate nu acum pentru că ai atâtea pe cap, dar va trebui să faci munca asta de dragul tău și al fiului tău.
3. Maternitatea: ești o mamă minunată. Da, nu ești perfectă, dar cine este?
Nicicare nu suntem.
E foarte dificil pentru că nu ai ajutor. Ia fiecare zi așa cum este, găsește cercuri de sprijin. Inclusiv grupurile de mămici de pe facebook. Cere păreri la problemele punctuale, dar filtrează comentariile negative sau rele.
De exemplu, un grup de facebook al mămicilor care au început diversificarea. Le explici că băiețelul tău nu prea mănâncă și le intrebi ce poți face. Chiar dacă și un singur comentariu te va ajuta, tot e un pas înainte.
Lipsa de somn te poate macina, poate ți s-a mai spus asta, dar încearcă să dormi când doarme el.
4. Problemele financiare. Nu cunosc situația din Germania, dar spuneau alte persoane care au citit povestea ta că ar exista grupuri de suport pentru mame singure. Poate e și asta o opțiune. Dacă nu, cum putem ajuta? Poate o strângere de fonduri? Ne dai un cont bancar și te ajutăm? Dacă vrei să rămâi anonimă, poate contul bancar al unei prietene în care ai încredere?
Problemele financiare sunt foarte greu de dus, mai ales cu un copil. Pentru că ne lovește în nevoia de siguranță și securitate. Fără bani suntem pe niște nisipuri foarte mișcătoare, pentru că nu știm ce ne aduce ziua de mâine…E un stres enorm.
Sper să îți fie bine, sper să reziști acum in perioada asta și să înflorești pe viitor. Îți doresc ca din momentul ăsta să fie doar creștere în viața ta. Din toate punctele de vedere.
Câteodată când îmi era prea greu, îmi spuneam: „dacă ți-ar zice cineva că ce a fost mai greu e în spate, că de acum înainte va fi doar mai bine de atât?”
Chiar dacă nu era, mă simțeam mai bine doar pentru că mă gândeam cum ar fi ca de acum încolo să fie doar mai bine. E ca și cum trăiam pe interior binele, chiar dacă o făceam când imi era încă rău.
Te îmbrățișez și numai bine îți doresc!
Draga cititoare,
esti o mare luptatoare, vei trece si prin asta!
In Germania sunt multe asociatii, centre mama-copil care pot sprijini astfel de cazuri, inclusiv cu cazare si terapie.
Unde esti in Germania?
Plecatul in Austria la sora ta te va ajuta sigur un pic, dar nu va sterge lunga serie de traume pe care le-ai trait si care acum ies la iveala, triggered de cel mic (ceea ce e perfect normal). Ai o oportunitate incredibila de a-ti rescrie povestea si de a-ti vindeca traumele, dar nu va fi usor. Nu trebuie sa vizezi perfectiunea, pentru ca nicio mama nu e perfecta. Pasi mici, multa iubire, fata de copil si fata de tine. Si multa compasiune (atentie – compasiune, nu mila! mila te blocheaza intr-o stare de victima, pe când compasiunea implica intelegere si acceptare [dar fara resemnare], ca sa poti sa mergi inainte) si iertare fata de tine- cu astea vei putea face un pas dupa celalalt, ca sa ajungi intr-un loc plin de lumina.
De cele mai multe ori copiii sunt mai maturi decât parintii lor, asa cum ai fost si tu fata de parintii tai. Copilul tau va fi bine pentru ca tu iti doresti ce e mai bun pentru el. Impreuna cu el te vei schimba si tu, pentru ca esti constienta de tot ce ai trait si pentru ca vrei sa vindeci.
Pâna vei gasi un sprijin solid, iti recomand un exercitiu simplu, dar care repetat de zeci, sute de ori pe zi poate sa faca minuni: de fiecare data când o emotie puternica sau un flashback din trecut te inunda, sau de fiecare data cand in mintea ta vin gânduri negre (in special noaptea…) indreapta-ti atentia spre respiratie. Observa-ti respiratia, fara sa o cataloghezi si fara sa incerci sa o controlezi. Las-o sa curga asa cum vrea si cu ea sa curga si gandurile grele din tine. Odata ce te linistesti cât de cât, adu-ti atentia spre zona inimii. Imagineaza-ti ca respiratia ta intra si iese prin zona inimii. Imagineaza-ti o minge de lumina galbena care iti incalzeste inima. Balaceste-te, soak-in in senzatia asta de caldura in zona inimii atât de mult cât vrei si cât poti.
Fa asta de zeci, sute de ori pe zi. De fiecare data când simti nevoia, când iti aduci aminte, sau când te napadesc gândurile.
Suntem toate alaturi de tine!
Te îmbrățișez!
Și eu locuiesc în Germania si nu îți ia nimeni copilul ca e mama depresivă sau singura, sau e copilul slăbuț. Și fetița mea e slăbuță, pare slăbuță, deși mănâncă suficient și sănătos. Cel mult cei de la grădiniță și pediatrul te pot ajuta cu informații despre nutriție, dar în niciun caz sa îl ia. Toți cei care au avut copiii luați, au dat motive temeinice. Autoritățile trebuie să păstreze confidențialitatea, asa ca singura versiune e cea a părinților, care de regulă mint. I-ai vorbit urat pe fond de oboseală, nu înseamnă ca ești o mamă rea. Of, câte vinovații inutile produc toți părinții “perfecți”(a se citi mincinoși) de pe rețelele sociale, părinți care în general au o hoardă de ajutoare. Câtă vinovăție produc ăștia părinților singuri, care chiar se străduiesc.
Îmi pare sincer rău pentru traumele tale, chiar nu știu ce să zic pentru ca nu am trăit așa ceva, dar, ia-o cu pași mici. Găsește grădiniță sau creșă full time (ai putea avea prioritate fiind părinte singur, e suficient să le aduci un document de la o agenție de muncă, chiar dacă nu lucrezi), caută online o bonă în apropiere de tine să ți-l poată lua câteva ore pe săptămână în plus, timp în care să faci ceva pentru tine, ia-ți un job full time care să nu te solicite psihic, ceva unde să te poți mișca mult, (de exemplu intr-un depozit), chiar dacă e sub nivelul tău, ai nevoie de o pauză, posibil să fii în burnout. Cere ajutorul medicului de familie să îți dea eventual o medicație ușoară, vitamine, și te vei pune pe picioare în timp. Și eu am fost în burnout, a durat câteva luni să îmi revin. Continua terapia, dar cu un psiholog care să îți dea și soluții pentru viitor și prezent, nu doar să persiste în trecut. Dacă ești intr-un oraș mai mare, caută grupuri de suport, încearcă să îți faci prietene, încearcă să ieși, cat ar părea de greu și imposibil, o simplă ieșire la o cafea poate să îți schimbe dispoziția în bine. Dacă e greu să îți faci prietene nemtoaice (e de înțeles, sunt extrem de rezervate), fă-ți prietene ucrainene, rusoaice, kurde etc. sunt mai pline de viata și sociabile. Sper ca nu par invazivă ca sfaturile astea, just my 2 cents. Concentrează-te pe tine și pe copil. Stai departe de bărbați până nu elimini (cu ajutorul terapiei) programele care te împing la relații toxice. E de înțeles ca te simți pierdută o dată cu plecarea surorilor, dar ai nevoie să îți creezi un cerc social în locul în care trăiești. Va fi bine, dar trebuie să o iei cu pasi mici. Ești un om valoros și curajos.
Draga mămică!
Of Doamne câte ți-au făcut oamenii și prin câte ai trecut…nu am cuvinte…
Și totuși ai rezistat, și totuși ești aici și totuși Dumnezeu (sau Universul său cine e acolo sus, mai presus de noi) te-a considerat atât de bună, de puternică și de vrednică încât să îți încredințeze o viață, un copil, să crești un om. E o nouă încercare? Cu siguranță! Însă eu cred că este și șansa să te vindeci și să îți demonstrezi in primul rand ție că poți.
Niciuna nu suntem mame perfecte și nici nu am fost crescute de mame perfecte și nici copii noștrii nu vor fi oameni perfecți și totuși trăim pe acest pământ în imperfecțiunea noastră atât momente plăcute cât și mai puțin plăcute.
Sunt sigură că de-a lungul vieții tale au fost și momente frumoase, încearcă să le exploatezi la maximum, alunga din mintea ta momentele neplăcute sunt sigură că le-ai retrăit in minte la nesfârșit dar oare dacă ai încerca să faci la fel cu cele frumoase, să le retrăiești in fiecare zi, mai frumoase și mai reale zi de zi. Încearcă, poate îți aduc pe chip câte un zâmbet din când în când.
Te îmbrățișez strâns…
O mamă care deși le are pe toate simte că nu are nimic…
Draga mamica ,
Din pacate a fi mamica e cea mai mare incercare , dar si sansa la cea mai mare vindecare in viata !
Si eu ma lupt cu depresia inca din copilarie, si nu e usor. Iar momentele cand esti singur si ai si alte probleme de rezolvat devin si mai dificile.
Repeta-ti mereu cand simti ca nu mai poti : ” O sa ma descurc, o sa reusesc . Doamne, ajuta-ma .”
Repeta-ti : ” am incredere in mine , am incredere in mine. O sa rezolv cate putin, in fiecare zi .”.
Propune-ti lucruri cat mai simple si cat mai putine , si felicita-te pentru fiecare reusita, cat de mica ; spune-ti : ” bravo, draga mea, ai reusit sa hranesti pe bebe, chiar si putin . Acum hai sa dormi un pic cu bebe, sa va odihniti amandoi . ”
Vorbeste-ti in gand ca unei prietene vechi si dragi , in care ai incredere si pe care o sustii. Pentru ca , de fapt, tu esti cea mai buna prietena a ta.
Nu fac reclama, dar exista un supliment alimentar care nu da somnolenta, nici dependenta , se pune sub limba de 2 ori pe zi, are gust mentolat : „Extravalerianic cardio ” se numeste in Romania. Contine valeriana si menta. Ajuta pe anxietate, pe mine ma ajuta destul de mult.
Cheia este sa iti spui : ” draga mea, ai fost mult incercata, dar esti foarte curajoasa. O sa reusesti. Hai, putin cate putin.”
Si nu te mai culpabiliza . Lasa totul in urma in mintea ta. Conteaza prezentul. E greu, dar o sa reusesti. Te imbratisez si am incredere in tine.
Cum de am uitat : fa-ti mici ” cadouri”. Nu ma refer sa iti cumperi ceva. Ci sa te rasplatesti cu ceva ce iti face placere, cat de mic : de exemplu cu o cafea cu lapte, sau o melodie care iti place, sau orice lucru mic care iti aduce o bucurie cat de mica. Iti spui : ” bravo, ai muncit, acum uite ai o rasplata. Bucura-te de ea, caci o meriti din plin. ”
Pe mine ma mai ajuta sa ma uit la anumite stand-up comedy pe Netflix : nu toate, ascult 5 minute si vad daca rezonez , daca ma intereseaza si ce stare imi da. Daca nu e ok, schimb si caut altul. Acolo sunt oameni care fac comedie, de multe ori buna, prin prisma experientelor personale in viata, care nu mereu au fost bune sau usoare. Asta imi largeste sfera de a vedea lucrurile : sunt si altii care lupta cu problemele, si chiar pot face ceva bun dintr-o situatie nasoala. Plus ca eventual ma pot face sa zambesc sau chiar sa rad la o gluma reusita. Iti mai schimba atentia la altceva.