Ce afli despre tine în prima zi în care primul copil pleacă singur la școală

Azi e prima zi în care Sofi a plecat singură la școală, urmând să se și întoarcă singură. S-a trezit singură, ca de obicei, și-a pregătit pachetul pentru școală, și-a pus ghiozdanul în coș, mi-a dat o îmbrățișare în timp ce eu îmi spuneam monologul de părinte (te rog să ai grijă la intersecții, ochii în jur, să nu mergi prea încet, când ajungi să-mi dai un mesaj, ești foarte curajoasă, pa, distracție plăcută), s-a urcat pe bicicletă și s-a dus.

4 kilometri dus, 4 întors, singură prin oraș. Face 20 de minute până la școală, majoritatea pe bandă, dar are și o porțiune în care trebuie să meargă pe stradă.

Mă ajută că știu că-s benzile de biciclete pline de copii ca ea, mulți chiar mai mici, care merg spre școală singuri, dar asta mă și îngrijorează. Dar am încredere! Va fi bine! E pregătită!

Ne roagă de multă vreme s-o lăsăm singură, dar fiind distanța măricică (n-am prins loc la școala din cartier, care e la cinci minute cu bicicleta), am ezitat.

Nici telefon nu a avut până de curând (l-a primit când a făcut 12 ani), nici bicicletă ca lumea (avea o căzătură SH luată imediat ce ne-am mutat, scârțâia și tremura din toate încheieturile, se mai blocau pedalele, nu aveam bază că ajunge cu ea întreagă la școală). Dar acum, că toate condițiile au fost împlinite și și-a făcut planuri cu o colegă să rămână după școală la ea, și deci nu o pot lua când se termină orele, am zis gata, e momentul să mai facă un pas.

Și mă gândeam, în timp ce-o priveam cum se îndepărtează pe bicicleta asta mare, că e mare și ea, e aproape cât mine, cu greu o mai pot ridica atunci când îmi sare în brațe.

N-o să scriu despre ea, pentru că știu că nu vrea asta, dar o să scriu despre mine.

Mă bucur că de atât de multe ori m-am abținut să spun sau să fac lucruri, deși mi-a venit. Mă bucur că am ales conștient de multe ori să nu fac rău ca să mă răcoresc. Îmi pare rău că n-am reușit s-o fac de fiecare dată și că au fost momente în care am ridicat vocea. Știu bine că nu așa te faci auzit, dar în același timp cred că e bine ca ea să știe că da, uneori greșești, dar și atunci poți face bine, dacă înveți din asta și repari.

Vorbim mult despre lucruri, o ascult mult.
A trecut vremea în care îi spuneam ce să facă. Acum sper că tot ce-am plantat împreună în spațiul dintre noi o va ajuta să se găsească și să se descurce.

Ce voiam de fapt să spun e că n-am uitat cât de greu a fost cu ei mici. Nesiguranța, teama că i-aș putea pierde sau răni, luptele continue cu tendința mea de a răspunde emoțiilor lor puternice cu furie și control, oboseala, îndoielile, vina. Nu le-am uitat. Sunt reale și cred că sunt de neevitat dacă ești decis să fii cu adevărat prezent în călătoria asta, să-ți crești tu copilul, să fii cu adevărat acolo, să te topești și să te reconstruiești așa cum ai tu și copilul tău nevoie, nu așa cum ai fost programat să fii.

Dar vine un moment, ba nu, vine o perioadă în care vezi clar că a meritat, că ai făcut bine, că nu, nu ar fi fost niciodată nevoie să dai o palmă, să ameninți, să jignești. E bine așa cum ai făcut, cu răbdare, cu înțelegere, cu respirat adânc, cu NU hotărât, dar nu țipat, cu multă, multă compasiune față de tine, cu încredere în copil și în tine.

Copiii nu au nevoie să simtă teamă de părinte ca să învețe regulile lumii. Dimpotrivă, au nevoie să simtă că acolo, la părinte, e mereu un spațiu sigur. Unul în care vor învăța și limite, și refuz, și conflict, dar cu iubire.

Vor simți singuri frica, ea vine odată cu viața. Nu e nevoie să le-o arătăm noi, va răsări ea în timpul unui conflict în parc, la școală, în timpul unui film. E important să fim lângă ei când o procesează, să învețe cum să fie responsabili pentru sine. Cu noi alături la început. Apoi, singuri.

Nu-mi fac griji, de fapt. Am încredere în ea. Știu că știe ce are de făcut și aleg să nu mă zdrobesc gândindu-mă la lucrurile pe care nu le pot controla. Am făcut cât de bine am putut, la fel va face și ea. Are nevoie de asta, și deși mi-e greu, îi dau spațiu să se desprindă. <3

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4220

14 comentarii

  1. Mult am învățat , învăț și voi învăța de la tine! Ești o mamă bună și un om empatic!
    Doar vroiam să îți spun 🙂!

    PS: Sofi e tare înțeleaptă și drăguță, se descurcă minunat!

  2. Fara urme de rautate… cum v-ati impacat cu ideea de a circula fara casca, voi si copiii? Stiu ca acum ceva timp, dupa un accident, erati recunoscatori ca purta Ivan casca. Inteleg ca olandezii nu poarta casca. Dar cum ati trecut voi peste? Multumesc!

    • Ne-am impacat destul de usor, pentru ca infrastructura dedicata pt biciclete care exista in tara asta plus faptul ca toata lumea (de la 3 ani in sus) e pe pista de bicilete langa tine te face sa te simti foarte in siguranta.

      Toata lumea are grija de biciclisti, nu stiu cum sa explic sentimentul pt ca in Romania nu exista asa ceva. In Romania cand eram pe bicicleta ma simteam de parca aveam o tinta pe spate, aici ma simt de parca fac parte din tribul biciclistilor si simt ca altii au grija de mine atunci cand fac greseli.

      Am si probat asta de fapt, am facut aiurea o stanga brusca in Amsterdam pe o vreme oribila si un biciclist care venea din spate a oprit cu scartait de frane 🙂

      In orasul nostru, masinile dau prioritate bicicletelor si pietonilor chiar si cand au ele dreptul sa treaca.

      Daca inca imi fac griji in legatura cu ceva, acel ceva nu sunt masinile, ci adolescentii care merg cu viteza pe pista de biciclete (deh adolescenti), pt ca multi dintre ei mai au si mopede sau fat bikes etc.

    • Fix asta vroiam sa intreb si eu…
      In Germania unde locuim majoritatea adultilor nu au casca. Piste de biciclete largi, masini care au mare grija de copii si aici. Dar casca pt <14 ani e cam selbstverständlich asa. Copiii mei fac ciclism de performanta (deci nu ar avea motive sa cada din skills-uri insuficiente) si cu toate astea poarta casca in permanenta când sunt cu bicicleta. Sau poate exact din cauza asta.. pt ca la antrenamente e obligatorie pt oricine, deci a devenit reflex pentru ei… si pentru noi. Eu adult pe pistele de biciclete cu casca mea arat asa ca un calator cu masca in metrou, in multimea de pasageri fara masca. Dar nu imi pasa, am avut 2 momente când casca mi-a salvat tartacutza 🙂 desi nu era nicio masina implicata (odata m-au lasat frânele din motive inexplicabile, a 2-a oara am atins o bordura dintr-un unghi neavantajos).
      Da, si mie mi se pare putina contradictie intre obligativitatea centurii, airbag-urilor, scaun cu spatele la drum etc in masina la cam aceeasi viteza (la 20-30km /h in masina regulile sunt aceleasi ca la 120), si pe bicicleta sa se mearga fara casca, unde nu exista nicio alta protectie in afara de haine.
      Dar la fel e si in unele bus-uri publice: fara centuri, fara securitate, in picioare sau cu copiii in brate si circula in aceleasi intersectii si la aceleasi viteze cu masini cu pasagerii innodati in centuri si copiii burdusitzi in scaune ultrasecurizate 🙂
      PS: sper sa nu stârneasca reactii puternice comentariul meu, e doar o reflectie personala si o interogatie sincera, la care nici eu inca nu am gasit raspuns.. 🙂

    • @Lia
      Numarul absolut de morti nu e foarte relevant, ca trebuie impartit la numarul de kilometri facuti cu bicicleta.
      Dar da, e ingrijorator faptul ca a crescut in ultima vreme.

      Acum doamne fereste nu vreau sa se inteleaga ca sunt in favoarea renuntarii la casca, ce spun eu e ca asa e cultura aici si e destul de greu sa te pui contra (de exemplu colegii copiilor ar rade de ei daca ar veni cu casca).

      In plus, trebuie spus ca exista diferente semnificative in ceea ce priveste siguranta pe bicicleta in orasele mici (cu multe familii/ copii) si orasele mari cum e Amsterdam.

      Eu de exemplu nu i-as lasa pe copiii mei sa mearga cu bicicleta in Amsterdam nici macar insotiti: este foarte aglomerat, cei care merg cu bicicleta sunt experti la condus, lumea se grabeste etc asa ca e o cu totul alta poveste fata de oraselul in care stam noi. Poate fi ok pt copii care merg pe bicicleta zilnic de la varste mici si cunosc f bine cum se circula, dar nu pentru ai mei, care sunt aterizati aici de putin timp.

    • Îți dai seama totuși cât hate și-ar fi luat pe aici cineva care ar fi spus că nu pune copilul in scaunul de mașină că îl râd colegii și oricum sunt in siguranță în tanc și au numărul maxim de airbag-uri permis. Prin Amsterdam n-am nici eu curaj să merg pe bicicletă, era să ma zboare și ca pieton când am călcat pe pistă fără să îmi dau seama.

    • Lia, copii nostri deja sunt marisori. Daca aveau 5 ani, nu ii lasam pe bicicleta fara casca nici in Olanda.
      Dar nu mai au 5 ani. Studiaza regulile de circulatie la scoala, sunt in prag de adolescenta, adica acea perioada in care parerea celor de aceeasi varsta cu ei e normal sa devina din ce in ce mai importanta, si suntem in una din cele mai sigure tari din lume in ce priveste mersul pe bicicleta.
      Nu prea sunt motive sa insistam cu purtatul castii.

  3. Bravo! E un pas important. Ne apropiem si noi usurel de etapa asta. Eu, sotul si fiul meu locuim in UK de peste 10 ani, baiatul nascandu-l aici. Fiind doar noi 3 in bula noastra, am decis sa ne activam locatia 24/7. Copilul inca nu are tel, dar i-am luat un ceas cu GPS. De curiozitate, tu ai locatia copilei tale? E ceva ce ti se pare folositor/nefolositor familiei tale?

    • Da, o vedem non stop in aplicatia Family Link (sta cu location pornit pe telefon).

  4. In Dublin exista piste de bicicleta pe majoritatea strazilor din oras iar biciclistii poarta casca de protectie intr-o proportie foarte mare. Mai sunt si cazuri in care vezi oameni pe bicicleta fara casca, poate doar cate un adolescent rebel sau cei din gastile de cartier.

  5. Eu cred ca e mai mult cultural , lipsa castii in Olanda.
    Eu locuiesc in Franta, iar aici purtatul castii e obligatoriu, copil sau adult. Fiica mea de 9 ani face cursuri de mers pe bicicleta la scoala, si are iesiri la plimbare cu clasa/scoala, si ni se cere in mod expres casca, iar daca am uita-o, copilul nu ar putea participa la iesirea cu bicicleta cu clasa.
    Mi se pare interesant ca partea culturala e in detrimentul sigurantei, iar cand spun asta ma refer la Olanda si ciclistii ei in general. Inteleg ca sunt alti factori favorabil precum multitudinea pistelor ciclabile, obisnuinta de a se deplasa in preponderent cu bicicleta, dar riscul Zero nu exista nici unde.

    • tocmai citeam acest articol, poate e interesant
      https://infonewslive.com/why-the-dutch-dont-wear-helmets/

      exista si o teorie cf careia purtatul castii descurajeaza mersul cu bicicleta, ceea ce face mersul cu bicicleta mai periculos – safety in numbers, in sensul ca daca sunt multi biciclisti, toata lumea e atenta la ei, devine ceva ce iti intra in obisnuinta, de exemplu „the Dutch reach

      The Dutch Reach teaches people in vehicles to open the door using the far hand. So, if you are sitting on the driver’s side, reach for the door handle using your right hand. If you are on the passenger side, open the door using your left hand.

      This action forces your body to swivel, and you will naturally have a better view of any oncoming cyclists or pedestrians that might get injured when you open the door.

      Step 1: Reach for the door handle using the far hand
      Step 2: Look for cyclists and pedestrians who may be passing
      Step 3: Open the door slowly
      Step 4: Exit the vehicle and quickly step away from the path of traffic

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *