De azi am adoptat-o și eu.
Ideea: mă semnez la finalul emailurilor nu doar cu funcția și site-ul blogului, dar și cu cartea pe care o citesc și despre ce e.
Context și detalii, mai jos.
Mai știți campania mea, #Dămaideparteocarte? Cât entuziasm a fost la început! Câteva mii de oameni s-au angajat să citească cât mai mult și să povestească pe Social Media despre ce le-a plăcut, ca să creștem numărul de cititori din țărișoara noastră. Între timp, entuziasmul s-a dezumflat ca o bășică, și e normal să fie așa, viața e grea, criză politică, manifestații în lume, războaie, boală, perimenopauză, pericolul inteligenței artificiale care dă să ne extermine, copii adolescenți, cine are timp să citească și să posteze pe rețele ce citesc, cu un scop atât de vag precum crescutul nivelului de lectură?
Eu fac în continuare asta, pentru că e foarte important pentru mine, fără să fiu dezamagită că pentru alții sunt mai importante altele. Și pentru mine au fost, multă vreme, și sigur vor mai fi în alte etape ale vieții mele. Cititul nu este o nevoie umană esențială, rămâne o activitate a unui număr de privilegiați care și-au împlinit nevoi mai importante înainte. Iar numărul de privilegiați este din ce în ce mai mic. Dar e doar o etapă, lucrurile vor fi mai bune cândva și poate oamenii se vor întoarce la cărți. Sper.
În acest context din capul meu, ieri am primit un email de la bibliotecara școlii Sofiei, în care ne invită la un eveniment de socializare la care putem aduce cărți în limba noastră maternă, pentru a le dona bibliotecii școlii. Cărțile aduse de noi vor fi puse direct pe rafturi, pentru ca elevii (care sunt de vreo 60 de naționalități diferite) să le poată lua la citit când doresc.
Semnătura ei spune așa, pe lângă nume și funcție: În prezent citesc: „Povestirile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer, o carte despre poveștile unor călători în pelegrinaj prin Canterbury.
Așa că de azi, dacă veți primi un mesaj pe email de la mine, veți afla că în prezent citesc La răscruce de vânturi, de Emily Bronte, și Mai înalt decât cerul, de Virginie Grimaldi, două povești extrem de diferite despre iubire și moarte.
Una-mi place și alta nu, dar despre asta, altă dată.
Ce părere aveți despre ideea asta? Ați dori s-o adoptați? Sau s-o dați mai departe?
Ar fi drăguț, cred, să cunoaștem oamenii și prin filtrul a ceea ce citesc. 
PS: Mai sunt patru locuri la grupul online de explorare prin scris, dacă doriți detalii, îmi puteți scrie
