Poate ai un copil de trei, patru sau opt ani care vorbește mult. Vorbește parcă întruna.
Are multe întrebări, iar răspunsurile tale nasc și mai multe întrebări. Are opinii, argumente, dileme. Își ia siguranță și conexiune din dialog.
Am și eu un astfel de copil. Știu cum e. Se apropie de 12 ani și de multe ori mi se usucă gura. Nu-i fac față. Urechile mele se închid încet și începe un cântecel în capul meu. Iar el vorbește și vorbește și îi vin alte idei și mai spune ceva…
E greu cu un copil care vorbește mult. E obositor, deși e atât de frumos. Dar e greu.
Dar știți ce e mai greu?
Când copilul crește și începe să tacă.
Am și un astfel de copil. Care la 4 ani voia să știe cum se toarnă fundația blocurilor, câte tipuri de rădăcini există, de ce unii oameni cred în Dumnezeu și alții nu.
Acum a crescut și uneori preferă să tacă.
Asta e mult mai greu.
Să mergi lângă copilul tău mare care nu spune nimic.
Simți că are ceva, că e trist, îngândurat.
Întrebi o dată:
-Totul OK? Vrei să vorbim?
Face semn aproape invizibil că nu.
Tristețea e acolo. O simți, respiră.
Mai întrebi o dată, mai târziu. Încerci o glumă. Nu răspunde.
-Sunt aici, zici, când vrei să vorbim…
Dar nu vrea. Nu mai vrea. Nu acum, cel puțin.
-Eu ies la o plimbare, strigi pe hol. Ai vrea și tu?
Vine, se încalță și iese cu tine. Te bucuri că vine. Plimbările ajută mereu. Nu le refuză.
Dar tot nu vorbește.
Și e OK, dar e greu. Îți acordezi pașii, pășiți umăr lângă umăr în liniște.
Încerci să te înveți cu tăcerea. Ți-e dor de discuțiile dinainte, când îți dădeai ochii peste cap și te întrebai când o să mai și tacă.
Uite că acum tace, și îți vine să strigi: SPUNE-MI CEVA!
Dar taci și tu. Taci și mergi.
Acum își ia conexiunea din prezența în tăcere.
E bine că suntem aici, cu umerii aproape atingându-se, în tăcere.
Cred că așa începe desprinderea. Cu acceptarea faptului că nu mai poți ști totul pentru și despre copilul tău, că nu te mai întreabă orice, că începe să se descurce tot mai mult singur, sau măcar vrea să încerce.
Și mă gândesc cu drag și nostalgie la momentele când îi puteam oferi eu totul. Era copleșitor, dar era atât de simplu.
Mă bucur și de această etapă. E eliberatoare, dar e și apăsătoare. Îmi doresc mult, dar sunt lăsată să fac tot mai puțin.
E interesant să învăț de la copilul meu că și tăcerea poate fi o formă de conexiune.
LE: Inteleg foarte bine nevoia parintelui de a comunica, dar ce invat in aceasta perioada e si nevoia copilului mare de a pastra pentru sine unele lucruri. Asa ca nu mai insist sa imi spuna, pentru ca asta ar insemna sa ignor nevoia copilului de a incerca sa inceapa sa se descurce singur cu lumea lui interioara. Dar sunt acolo disponibila, pentru cand vrea sa mai impartaseasca, si de multe ori vrea. De fapt, cu cat accept mai mult ca OK sa si taca, cu atat e mai dispusa in alte ocazii sa vorbeasca. Nu mai simt nevoia de strategii si scheme pentru a convinge copilul sa vorbeasca (jocuri, vorbit despre mine etc), am facut asta in trecut, dar era mult despre mine acolo. As aplica strategiile astea cu sotul? Nu, mi se pare lipsit de respect sa il provoc asa sa mi se deschida. Respect si spatiul lui de decizie. Incep sa invat sa fac asta si pentru copiii mei care cresc, pastrand in acelasi timp in minte ca e nevoie sa fiu atenta la orice semn ca au nevoie de ajutor, ca trec prin ceva prin care nu pot trece singuri inca.
La 12 ani de obicei nu e desprindere. La varsta asta, de cele mai multe ori este pt ca se intampla ceva la scoala, in mediul lui, despre care nu vrea/nu stie sa vb. Poate fi un grup care rade de el, care il marginalizeaza, disconsidera etc. Si e f greu de aflat, de ex la bullying maaare parte dintre copii nu spun. Sufera singuri. Mai pot fi filmele, jocurile video, etc. Un impact emotional pe care nu stie sa-l gestioneze.