Am văzut și eu clipul cu mama din Constanța care își păruiește fiica pe stradă. Am primit-o de la voi în zeci de mesaje pe parcursul ultimelor două zile (știrea e aici), și am stat să mă gândesc un pic ce vreau să scriu despre asta.
Prima reacție pe care am avut-o când am văzut clipul a fost de rău fizic. Când vezi o ființă vulnerabilă (copil, bătrân, bolnav, animal) lovită de persoana care ar trebui s-o protejeze, îți vine să te ridici să ajuți, să aperi, să oprești umilirea și durerea.
Apoi m-am enervat. Niciun copil nu merită să fie lovit, orice ar face! Era clar din conversație că fetița e lovită și acasă, în mod constant. Mama spune că o crește singură, că nu mai poate cu ea. Pot să înțeleg și mama, știu ce înseamnă să ai un copil mereu iritat, opoziționist, care nu tace și care te provoacă la fiecare cinci cuvinte.
Apoi am ascultat ce spun mama, fetița, cum celălalt copil privește, martorii.
M-am enervat iar: ăștia de ce filmează și nu intervin?
Totuși, măcar cineva îi spune mamei că nu așa se face. Asta e grozav!
Sunt și eu părinte de mai bine de 14 ani. Tot de atunci citesc, încercând să înțeleg cum pot să-mi cresc copiii fără bătaie, deși eu am primit destulă la vremea mea. Merg în terapie, lucrez cu grupuri de mame și specialiști să ajut să nu perpetuăm violența ca formă de educație. Traduc cărți, cursuri, public articole, administrez grupuri de părinți care se sprijină în a-și crește copiii fără abuz. Fac tot ce pot pentru a schimba o mentalitate care știu sigur că e găunoasă. Copiii nu au nevoie de bătaie pentru a crește drept, au nevoie de stabilitate, siguranță, conectare, au nevoie să fie ascultați, ghidați, nu condiționați și umiliți.
Eu cred că atunci când un părinte își lovește copilul, se împlinesc două condiții:
1. Părintele e copleșit emoțional, nu mai este rațional, pierde controlul și face orice să oprească copilul din a face ce-l irită.
2. Părintele are permisiunea de a-și lovi copilul, permisiune dată de societate și de el însuși. “E OK, că și noi am fost loviți și uite ce bine am ajuns.” „”Cu unii copii, soi rău, n-ai cum altfel decât cu o pălmuță”.
După toți anii pe care i-am petrecut înconjurată de părinți din toate mediile, culturile, cu tot felul de situații familiale, am tras concluzia că foarte puțini cred cu adevărat că atunci când își lovesc copiii, o fac pentru binele lor, că îi educă și îi salvează. Majoritatea pierd controlul și simt că nu-i mare brânză o păruială acolo, o palmă, un șut în fund.
Sigur că sunt și aceia (mai puțini) care își lovesc copiii programat, ca cei mici să le știe de frică. Cei care citesc în cărți scrise acum sute sau zeci de ani sau care urmăresc orbește un preot anume care-i învață cum și unde să lovești copilul ca să-l salvezi de demonii din ele. Îmi doresc ca fiii și fiicele acestor persoane să fie salvate de ei și să învețe în timp că ce li s-a făcut nu este din vina lor, ci din neștiința și neputința părinților (care au nevoie de ajutor psihologic).
Revenind la cazurile majoritare în care părintele își lovește copilul pentru că are permisiunea mediului și pentru că își pierde controlul, cum facem să schimbăm asta în România?
În țările nordice, de exemplu, această permisiune publică nu există. Nu ai voie să lovești copilul, nici pe stradă, nici acasă. Chiar dacă îți vine, n-o faci. Sau încerci cât de mult poți să n-o faci.
Am fost și eu în situația asta de multe ori, când copiii erau mici, soțul era mai mult la job, nu aveam ajutor cu ei, și mă simțeam efectiv stoarsă. Mi-a venit de multe ori să ridic mâna la ei, să le spun lucruri, orice, doar să nu mai tragă de mine, să tacă, să fie cuminți. Nu am făcut-o, pentru că nu mi-am dat permisiunea. Am strâns din dinți de mi-au sărit plombele, am fugit în altă cameră să respir adânc, am sunat o prietenă să vină să ne scoată pe toți la o plimbare, am rugat soțul să vină mai devreme acasă.
Dar sunt atât de mulți părinți care nu au resurse să facă ce am făcut eu. Și aici e sursa problemei. Multe familii monoparentale, în care părintele unic e copleșit și nu are de la cine cere ajutor.
Apoi, permisiunea publică. Cum facem ca lumea să nu mai considere normal să-ți bați copilul care să-l educi?
Avem o lege care stabilește că orice lovire a copilul e infracțiune și se pedepsește. Dar ce facem cu asta, luăm toți copiii care sunt loviți (conform unei statistici Salvați copiii, cam două treimi), îi despărțim de părinții lor și ce facem cu ei, mai exact?
Nu știu alt răspuns decât: educația continuă despre dezvoltarea copilului, ce ajută și ce nu, ce să faci când îți vine să tragi de păr, să dai o palmă, sprijin din partea statului pentru părinții singuri și vulnerabili și implicarea comunității.
Ai o vecină care știi că își lovește copilul? Încerci să o ajuți, vorbești și cu alți vecini să o ajute. Să mai lase copilul la voi, să îi faceți cumpărăturile. Când apar cazuri în public, intervii să spui că nu, bătaia nu e normală, sunt și alte căi, uite câteva. Nu cu judecată, nu cu furie, e nevoie de sprijin și educație, iar oamenii jigniți nu își deschid mintea pentru a-și schimba atitudinea.
Viața modernă nu ne mai permite să ne creștem copiii în aceeași curte cu mătuși și bunici care să preia din greu când nu mai putem. Suntem departe de familiile de bază, de comunitatea în care am crescut, avem tot mai multe familii insulare, în care cel mai adesea o mamă poartă greul copiilor, al casei, plus job, în timp ce bărbatul merge la serviciu și ajută cum poate în weekend. Dar nu este destul!
E nevoie să vorbim despre asta, să schimbăm această viziune tradițională în care copiii sunt doar responsabilitatea mamei. E nevoie să ne implicăm mai mult soții. Să cerem grădinițe mai multe și mai bune, cursuri parentale bune gratuite, spații și consiliere pentru familiile monoparentale. Dar dincolo de ce ne poate oferi statul, mai contează și ce face fiecare dintre noi.
Da, e un drum tare lung, dar măcar suntem deja pe el. Eu cunosc personal sute de familii în care bătaia era lege, iar acum nu mai este. Cunosc sute de proaspete mame care, deși (sau ar trebui să spun pentru că) au crescut cu bătaie, sunt decise să nu facă la fel cu propriii copii. Eu văd progrese, sunt minoritare încă, dar există! Cunosc copii care au crescut cu bătaie și sunt deciși să nu facă asta mai departe. Lucrurile se schimbă, agonizant de încet, dar se schimbă.
E important să ne uităm la ce putem face, fiecare dintre noi, pentru toți copiii din jur. Ce model suntem, cum intervenim în public, cum ne creștem noi copiii, cum sprijinim un părinte cu mai puține resurse? Ce fel de comunitate creăm pentru toți copiii din ea? Una în care bătaia e lege sau una în care ne sprijinim să oferim copiilor un mediu cald și sigur, împreună?
Îmi dau seama că sună idealist, nu o să avem de mâine triburi de sute de familii unde curg numai lapte și miere. Dar credința mea e că fiecare gest de bunătate contează. Pentru un părinte epuizat, care ajunge să-și lovească copilul, o mână întinsă din partea unei vecine poate face diferența între a-și lovi copilul iar sau a-l lua în brațe să-și ceară iertare.
