Nu am călătorit prea mult cu mama. În prima parte a vieții a fost complicat cu banii, cu greu reușea să mă trimită în vreo tabără (am urât taberele cu toată ființa mea, mâncarea proastă, somnul în camere mizere cu 30 de paturi, glumele proaste, lipsa banilor de cheltuială, nu asta îmi doream de la vacanțele mele, preferam să stau în camera mea să scriu sau să mă plimb prin oraș, dar trebuia să merg, toți copiii meargeau), apoi a fost complicat cu viața (ea la Piatra Neamț, eu la București cu trei joburi în același timp), m-am căsătorit, am avut copii, viața mea s-a reorganizat în jurul lor, iar a mamei, în jurul bunicii, pe care a îngrijit-o.
Am avut câteva vacanțe împreună, dar prea puține, prea scurte.
Amândouă călătorim cât de mult putem, e unul dintre lucrurile care ne aduc cea mai mare bucurie. Eu cu ai mei, cu grupul mare de prietene sau cu munca ori cu facultatea, ea cu gașca ei de prieteni. Eu bat Europa, de care nu mă mai satur, ea a fost în SUA, Maroc, Iordania, Egipt, pe lângă Italia, Spania, Franța, Elveția și așa mai departe.
Anul acesta am decis să călătorim și împreună, doar noi două. Am ales Londra, pentru că ea nu mai fusese, iar pentru mine e un loc preferat pentru muzee, teatru și oameni.
Am avut doar 48 de ore, dar am înghesuit în ele tot ce-am putut mai bun. Am fost la Mamma Mia, the musical, ne-a plăcut mult, am cântat (discret), foarte buni toți pe scenă!
Am vizitat tot ce se putea dintre punctele importante, 25.000 de pași pe zi. Am mâncat și fish&chips, și gogoși umplute, și sushi.
Am prins și un concert adhoc în Covent Garden, am cântat cu chef și Queen, și Beatles.
Am primit complimente pentru haine și zâmbete (așa de drăguți sunt oamenii, de la șoferi la doamne și tineri, toți te iau cu “love” și din “gorgeous” nu ne-au scos).
În metrou am întrebat un domn de lângă mine ceva despre niște lockers pe care le rezervaserăm, domnul acela a mărturisit că nu știe, dar au intervenit alții să întrebe cum pot ajuta, nu știa niciunul, dar atât de amabili au fost cu idei despre cum să rezolvăm.
Am petrecut mult timp în trenuri și metrou, prilej să stăm de vorbă “ca babele” despre cine ce a mai făcut, vecinii din blocul în care am crescut, prietenii, familia, a mea și a ei.
Ne-am despărțit plângând, desigur.
Eu am luat avionul spre Amsterdam, ea spre București, cu planuri despre următoarea întâlnire.
Momente prețioase. Sper să mai avem încă multe, oriunde pe lume asta.
Mulțumesc, Carmen, că ne-ai primit la tine.
La Londra revenim curând, de data asta cu copii cu tot, să-i culturalizăm și pe ei un pic, au trecut doi ani de la ultimul musical pentru ei!
