Conflicte și negocieri cu buricul universului meu, fetița de doi ani și-un pic

Acum niște zile, plecam de la prietena ei spre casă după două ore de joacă. Trebuia s-o urc în scaunul ei de mașină, cînd ea a decis că nu vrea. NU.

– Dar e cald și tîrziu, trebuie să ajungem acasă să mîncăm, și lui tati îi e foame, mama vrea la baie, hai să mergem, iubita mea.
– NU!

That settles it!

S-o pun cu forța e exclus, nu-i fac nimic niciodată cu forța, știe și ea asta. Îi explic și o aștept pînă înțelege și mă lasă, ce bine că aproape niciodată nu avem ore fixe pentru nimic. Bun, și nu voia în scaun. Deci nu puteam pleca. Am stat în parcare o oră, cu mașina în soare. Trecuse de mult ora mesei, eu leșinam de cald cu burtoiul la soare, îmi era sete, apa se terminase, voiam la baie. Sofia mea nu și nu. Așa că am stat. A vrut pe scaunul șoferului. Am urcat-o, la mine-n brațe (cu motorul oprit). A învîrtit de volan, a claxonat, a schimbat posturile de radio. Apoi a vrut pe scaunul din dreapta. Am urcat-o. Din cînd în cînd o mai întrebam dacă vrea să plecăm, spunea nu. Am rămas calmă prima jumătate de oră, apoi, evident, m-am mega enervat. Îmi era aproape rău de cald, foame, devenise și ea mîrîită, dar nu voia în scaun, deci stăteam pe loc în parcarea cu soare la 1 la prînz.

Mi-a venit s-o pun cu forța? O da, de o sută de ori. Mi-a venit să țip la ea? Dap, de o sută cinzeci de ori. Să o închid în mașină și să plec în lume? Evident. I-am spus sau i-am arătat ceva din toate astea? Ceva, nu tot. De spus că-mi vine să plec nu i-am spus, știu cît de mult mă durea cînd îmi spuneau ai mei asta. Dar i-am spus și i-am arătat că eu vreau să plec, că nu mă simt bine în soare. Am încercat să ne jucăm, am făcut schimb de roluri, am cîntat, n-a mers absolut nimic. Cînd am simțit că mă enervez peste măsură, m-am așezat pe bancheta din spate și-am inspirat adînc de cîteva ori. Ea se juca lîngă mașină. Trecuse o oră de negocieri în căldură. I-am spus că eu nu mai pot și că vreau acasă. A zis Bine, haide mama. Și eu am zis aleluia. Am pus-o în scaun și aia a fost.

Peste o săptămînă, a făcut un chalazion la ochi, o infecție în pleoapă, roșu, umflat, fierbinte. Am mers la urgențe la oftalmologie, apoi și la un oftalmolog de la Regina Maria, pentru că nu ne-a plăcut cum au consultat-o cei de la urgențe. A fost foarte răbdătoare și cooperantă la ambele controale, ne-am întors acasă cu picături și cremă. Picăturile cu antibiotic și dexametazonă usturau ca naiba (întotdeauna încerc pe pielea mea ce urmează să-i administrez ei, că-s picături, siropuri, creme ori o mîncare nouă). Evident, cînd i le-am pus prima oară a plîns și apoi nu m-a mai lăsat să mă apropii de ea. I-am spus, din nou, că nu-i fac nimic din ce nu mă lasă. S-a mai relaxat. I-am povestit ce și cum, am pus picături și bufnicioarei, am mai stat un sfert de oră, i-am explicat din nou, a spus iar nu, am renunțat pe moment. Peste 10 minute a venit singură cu picăturile, i le-am pus, am repetat schema de trei ori pe zi în fiecare zi o săptămînă, pînă a trecut infecția (unde schema înseamnă refuzul ei, explicații, refuz, joacă, refuz, renunțare, accept).

De pe la doi ani, vrea să le facă ea pe toate. E foarte neatentă, nu-și calculează corect limitele, dă cu capul de mobilă, cade din picioare, se împiedică, se taie la degete, pe care le bagă peste tot, își trîntește uși peste picioare, cade în cap de pe canapea. Sigur că încerc s-o avertizez, s-o protejez, să-i explic, dar pînă nu trece singură prin tot procesul: experiment, accident, lovitură, plîns, nu pricepe. Așa că mă asigur că nu i se poate întîmpla nimic grav și o las. Experimentele se termină cu plîns la mine-n brațe, apoi rîdem amîndouă că uite, încă o vînătaie, hahahaa, și trecem la următoarea aventură.

Plecatul din parc e mereu subiect de negocieri ample. Știu că durează mult, așa că încep din vreme, cam cu o jumătate de oră înainte de ora la care trebuie să plecăm. Îi spun că mai are 10 minute, să se dea în ce-i place cel mai mult. Apoi îi mai amintesc peste încă 10 minute, și tot așa. Nu am plecat niciodată cu ea pe sus, în urlete și zbateri. Uneori întîrziem, dar nu e nici o panică.

Dar cînd îmi cere lucruri imposibile? Îi spun că nu se poate, îi explic de ce. De cele mai multe ori înțelege, pentru că rareori îi spun nu, așa că atunci cînd o fac simte că într-adevăr cere ceva imposibil. Alteori se supără și plînge. O iau în brațe și îi spun că știu că e supărată, că e foarte bine că plînge, că eu sînt acolo pentru ea, că nu se poate ce vrea ea pentru că etc etc. În general în 15-20 de secunde se descarcă și gata.

Crize de furie nu a făcut încă. Încerc să evit suprastimularea, oboseala extremă, îi dau atenție mereu. Nu o duc prin magazine (da, e greu, sîntem doar eu și ta-su și da, și noi avem nevoie de lucruri săptămînal, dar ne organizăm astfel încît unul stă acasă cu ea și celălalt rezolvă ce e de rezolvat). Am mers o singură dată cu ea la Metro (cînd căutam ceva anume pentru ea) și experiența a fost obositoare și stresantă pentru toți (ea voia afară cînd noi mai aveam de cumpărat, trăgea de chestii de pe rafturi), așa că am decis să nu mai repetăm și ne descurcăm fără s-o luăm cu noi.

Zilele astea e foarte obosită, se trezește des noaptea și foarte devreme dimineața, la prînz doarme, ca întotdeauna, foarte puțin. E nervoasă, plîngăcioasă, neatentă, se lovește des, plînge des, cere lucruri imposibile, atenție non-stop. Noi sîntem la fel de obosiți, poate mai obosiți, că și muncim și la prînz nu dormim, e și cald, sîntem iritați, ea vorbește încontinuu și trage de noi să facem lucrul x, îl facem, nu-i place, să facem la loc și tot așa. E greu, obositor, de o sută de ori pe zi strig pe dinăuntru și strîng pumnii cînd ea nu mă vede. Dar nu, nu am ridicat vocea la ea, nu o reped, nu o bruschez în nici un fel, îi explic și de zece ori la rînd un lucru dacă mă întreabă, cît de calm pot. Și pot, culmea, eu, care nu am deloc răbdare cu nimic, cu ea cumva am.

Vrea să doarmă în pijamaua de iarnă, deși în cameră sînt 30 de grade? Îi explic de trei ori, dacă insistă, foarte bine, îi pun pijamaua de iarnă. Vrea în parc cu fusta tutu de prințesă? N-are decît s-o ia. Vrea să guste din balon? Poftiți de gustați. Vrea să se spele pe dinți cu peria de păr? Go ahead, missy. Vrea să ia o gură de ceapă crudă? Muhahaaa, dar chiar te rog. Vrea să mănînce ciorbă cu furculița. Ia de încearcă. Vrea să tragă un fum din trabucul lui taxu? Well, aia nu. Dar da, a gustat din boabele pisicii, a stat desculță în parc (pe tartan), a decis singură cînd îi pun picături, nu mănîncă la o masă dacă nu vrea, o să rupă la următoarea. Nu pornim mașina pînă ea nu e legată în scaunul ei. La 8 seara e în pat (sau mai devreme, dacă e trează de la 6 dimineața). Nu știe ce-s alea dulciuri, deci nu cere. La fel și cu tableta, desene, TV. Puține reguli stricte, restul se negociază. Și merge!

Acum cîteva zile m-a scos din sărite cel mai tare din toată viața noastră împreună. Era cumplit de cald, voia ciorapi groși în picioare. I-am explicat de cîteva ori de ce nu e o idee bună, ea insista. Stăteam amîndouă pe canapea, ea întinsă, eu în fund lîngă ea. În cele din urmă, nervoasă, mi-a tras un picior în burtă. Știe că nu are voie să facă asta, că e un copil fragil înăuntru, a făcut-o intenționat, se vedea pe fața ei c-a vrut să se răzbune. Primul meu instinct a fost s-o plesnesc peste picior. Am strîns din dinți. Am apucat-o ușurel de picior, i l-am ținut pe loc și i-am spus că e foarte urît ce-a făcut. Nu am țipat, nu am zîmbit. I-am spus că m-a durut și l-a durut și pe fratele ei și că aș vrea să nu mai facă asta niciodată. Apoi i-am pus în picioare șosete flaușate și-am plecat din cameră. A venit imediat după mine să mă pupe, ne-am împăcat.

Da, sigur că se întîmplă și la noi încleștări de-astea de nervi. Deși e un copil calm și destul de înțelegător, pe măsură ce crește e tot mai încăpățînată și mai independentă. Îi lărgesc limitele pe măsură ce simt că are nevoie de asta, rămîn pe poziții cu lucrurile importante (siguranță, sănătate, somn), e adevărat că plînge mult mai mult (pînă la doi ani treceau săptămîni în șir fără să-i auzim plînsul, acum plînge și de zece ori pe zi), dar plînsul e eliberator pentru amîndouă, ne calmăm împreună, îi șterg ochii și gata. Universul e la locul lui, tot roz și minunat!

Pin It

77 Comments

  • Diana spune:

    🙂 I like you. suna f cunoscut, iti recomand sa respiri adanc si sa te pregatesti, mie cea mai grea mi s-a parut perioada asta intre 2 ani si ceva si cam 3 ani si o luna, nesfarsite NU-uri si independenta crescanda, efectiv faceam cu randul eu si tac’su la zeci de lamuriri si explicatii… acum, la aproape 4 ani, e intr-o faza draguto-exasperanta de zeci de intrebari legate de orice are in fata ochilor 🙂 e dragut de-ti vine sa-l mananci, dar dupa sute de ‘ce e asta? de ce? cum functioneaza? cine-a pus-o acolo? cum a pus-o? ce se intampla daca o scoti? etc’ repetate, ca pana ajunge la final uita raspunsul la primele intrebari (si fereasca sfantul cand repeti raspunsurile sa le dai diferit), iti vine s-o iei razna 🙂

  • alina spune:

    uuf, tot respectul…

    eu sunt cu bebe de 3 saptamani acasa iar fratiorul de 5 ani jumate il pupa, sare pe patul pe care e si el, il mangaie, ii canta. Il las, stiu ca vrea sa o faca din drag – problema e ca o face excesiv. Vorbeste prea tare, il pupa prea mult si in momentele nepotrivite. Fireste ca i-am explicat cu totul si toate…copilul e insa copil, nu vrem sa il ingradim prea mult.
    Bebe doarme putin noaptea – chinuiala, sa nu il trezeasca pe baietel. Eu cred ca dorm doua ore pe noapte. A doua zi…ia si ai grija de doi. Vezi de mancare, controleaza desenele, cantitatea de ciocolatele, vezi ce faci cu cheful de joaca, cu vorbaraia, cu pupceala, cu microbii, etc.
    In ultima vreme mi-am cam pierdut tonul calm si regret…atentia distributiva functioneaza o vreme dar se termina si ea daca nu ii dai ocazia sa se refaca.
    Ii pare rau ca nu-mi mai pot tine toate cele in frau…parca-s un cerber ofticat pe toti, pe sotul, pe baietel, pe bebe. Cred ca o bunica/bona ar fi utile acum. Profita 🙂

  • Robo spune:

    acum mai trebuie s-o convingi sa nu mai urle din toti rarunchii „tata, tata” de 2-3 ori pe noapte cand se trezeste si apoi iti voi face o mica statueta drept premiu pentru cea mai competenta in materie de parinteala.
    🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Mda, e spinoasă asta, lucrez la analiză și soluții.

      • Robo spune:

        m-am gandit la o substitutie. adica ceva de genul sa vorbesc eu cu bufnicioara sa aiba grija de ea cand eu nu sunt acolo.
        ca daca tot e comfort animal la somn, sa o folosim si sa-i dam puteri si responsabilitati mai mari bufnicioarei.
        nu stiu daca va merge, ca Sof nu e tampita sa creada ca ta-su poate fi inlocuit de un animal de plus si in afara de asta nici nu stiu daca e bine sa facem asa ceva, in caz ca am reusi s-o convingem.
        dar e o idee.

        • alina spune:

          ma trezesc si io vorbind…dar e posibil ca fetita sa strige dupa tata noaptea tocmai ca sa il sperie si sa il trezesca, dupa cum si ea spunea? Adica un fel de „razbunare” ca e tata si nu mai e mama la chemare.

        • Alinutza spune:

          mai e si chestia aia cu „fetitele indragostite de tatici”…la noi Matei ma striga pe mine noaptea acum vreo luna. Nu mai stiam ce sa facem! Daca se ducea Andrei inebunea de plans : „Nuuuuu tata, nuuuu, tata pa; mama ” wow.
          2 nopti am dormit cu el pe canapea in sufragerie apoi am zic ca nu e ok, ca se invata asa!
          Urmatoarea neapte m-am dus la el si i-am zis ca mama doarme cu tata iar Matei doarme cu Pupu (Pupu fiind o bufnita cumparata de la Ikea http://www.ikea.com/ro/ro/catalog/products/50216093/

          Pupu sta numai cu el, ca este a lui si ca ea il iubeste si mami il iubeste pe Matei si tati il iubeste insa noaptea mami trebuie sa stea cu tati si Matei cu Pupu.
          momentan vad ca functioneaza, se mai scoala noaptea insa nu ma mai striga pe mine ci pe Pupu dar o gaseste repede prin patut si se culca singur.

          • Printesa Urbana spune:

            Sofia doarme de vreun an cu bufnicioara (tot de la Ikea) si cocoselul, se pare insa ca acum e musai sa se alature si tati adunarii nocturne. am incercat toate explicatiile si schemele din lume, ntz, nimic nu merge.

      • Loredana spune:

        Io zic că te lipsești cu drag de statuetă, ce să faci cu ea? Nu preferi tu un somn bun noaptea, când tatăl aleargă la delfină? N-or fi bufnițele – parcă aveți pe acolo – cele care n-o lasă să doarmă? Sau, de ce se trezește?

  • Xenia spune:

    Foarte urat ce-a facut. Stiu ca nu intelege dar, totusi, cu o doza de ghinion, poate fi grav. 🙁

    Ai multa rabdare, Printesa. Nu stiu cum reusesti. Eu, uneori, raman fara. Ar trebui s-o imbuteliezi in sticlute mici si s-o vinzi aici, pe blog. Sigur ar fi multe doritoare! 😀

  • Doina spune:

    Poate ca-i ies dinti/masele noi? Ar cam fi timpul, chiar daca inca nu se vad. Alte motive de siciiala sper sa nu fie, in afara caldurii. Cel mai bine ar fi sa te expui tu mai putin, chiar daca crezi ca nu ai cum, pentru ca esti intr-o conditie fragila si imobilizarea la pat in momentul asta e tot ce-ti lipseste. Zic si eu… 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      I-au iesit deja toate maselele, se trezeste din cauza anxietății de separare provocate de burta lu mă-sa.

      • Si totusi, ce interesant ca-l striga pe tata, nu pe tine.
        Doamna, esti un monument de rabdare, chapeau!

        • Printesa Urbana spune:

          Se pare ca toti copiii mici in asteptarea unui fratior dezvolta un atasament temporar (si adeseori isteric) pentru tata, cam pina la vremea nasterii fratelui. Avem multe cazuri in jur, peste tot e cam la fel. Speram sa fie temporar, ca sintem cam capiati.

          • Liz spune:

            La noi tati a fost mereu „preferatul” fetitei, desi nu asteptam niciun fratior 🙂 Poate pentru ca petrece mult mai putin timp cu el comparativ cu mine, poate asa devin fetitele la un moment dat, o fi complexul lui Oedip? Chiar as cauta o explicatie stiintifica la treaba asta. Desi lui i se intampla mai des sa ii puna limite, sa mai ridice vocea la ea, sa fie depasit de situatie in general. Dar nu conteaza, tati sa ii dea laptele de seara, tati sa vina sa o adoarma, cand aude zgomote pe la usa, ciuleste urechea si ma intreaba „tati?”. La un moment dat voia sa manance numai de la el din brate si refuza linguritele mele cu mancare, doar ce ii dadea tati. Acum s-a mai astamparat un pic dorul, dar el ramane cu siguranta favoritul.

          • Maria Marin spune:

            La noi Lorena a inceput sa-l strige pe ta-su de cand a inceput el s-o adoarma seara si sa se duca la ea in timpul noptii (adica da, din timpul sarcinii cu cel de-al doilea, cand n-am mai putut eu). Dar dimineata si dupa somnul de pranz, tot pe mine ma striga.

  • Mihaela spune:

    Dragut….ieri dupa amiaza, Miru (1.9 ani) a descoperit ghetutele de iarna. Cu greu am convins-o ca nu putem merge cu ele in parc. :)…sunt imblanite :).

  • Lavi spune:

    De lucrurile astea mi-e cel mai frica. Sa nu stiu cum sa reactionez, sa-mi pierd cumpatul, sa fiu prea impulsiva, sa nu cedez nervos si apoi sa-mi para rau. Nu stiu cum se invata stapanirea asta de sine ca sa nu devin parintele clasic care trage o palma la fund sau scutura bine copilul.

  • Anca spune:

    Am obosit eu numai citind:( nici nu vreau sa-mi imaginez cat de greu iti este tie acum gravida, cu burtica mare. Eu sunt cu burtica mica si obosesc si ma enervez mai repede…….dar o sa fie asa frumos cand or sa fie amandoi:)

  • raluca spune:

    dar ce se intampla, in ziua cand ai stat o ora in masina pana ai plecat cu pustoaica, daca trebuia sa ajungi urgent undeva la ora fixa? Nu ma intelege gresit, nu incerc sa te incui, ca si eu fac la fel ca tine cu pustiul meu, stau dupa el si ii explic, insa pana acum nu am avut urgente ca sa zic asa si, pana acum, Filip al meu nu a facut asa, dar are 1 an si 7 luni, deci cred ca nu mai dureaza mult pana o sa-si impuna si el punctul de vedere! De aceea intreb…apropo, acum citesc cartea dr. Aletha Solter „Lacrimi si crize de furie” care m-a dat peste cap cu sfaturile de acolo, vad ca tu practici exact ce scrie ea si cred ca o sa incep si eu sa il las sa planga la mine in brate sa nu ii mai dau mereu alternative cand vad ca cere lucruri imposibile sa vad cum merge. Apropo de dimineata la radio „Guerilla”, Dobrovolschi spunea ca daca vrei sa distrugi un adult e de ajuns sa nu te uiti niciodata in ochii lui cand e copil…exact ce spune si dna dr Solter cand zice sa ne lasam copii sa planga, da, ii lasam sa planga, dar suntem langa ei si incercam sa stabilim contact vizual prin care transmitem ca suntem alaturi de ei. va pup cu drag

    • Printesa Urbana spune:

      Eu n-am citit inca Aletha, am cartea dar n-am avut vreme de ea. Daca ar trebui sa ajungem la fix undeva, nu stiu, cred ca as incepe pregatirile cu o ora inainte, sa fiu sigura ca e timp pentru toate. Cind o sa fim in situatia asta, om vedea!

      • Stefi spune:

        Si eu am patit de curand ceva asemanator. Dupa gradi, ne-am oprit la un magazin sa luam fructe si de-astea, si la sfarsit baietelul meu nu mai vroia casca sa putem pleca (eram cu bicicleta, el merge in remorca, teoretic nu e obligatorie casca, dar e mai sigur cu). Mergeam spre casa si nu ne grabeam, dar nu mi s-a parut in siguranta sa stam in plin soare in fata magazinului in parcarea pe langa care treceau si masini. Asa ca i-am explicat asta si i-am zis ca ma vad obligata sa-i pun casca cu forta. A zis iar nu, i-am pus totusi casca dupa care s-a urcat singur in remorca, a asteptat sa-l leg si mi-a cerut o banana 🙂 Pana acum nu am avut probleme de necooperare cand trebuie sa ajungem undeva (dimineata la gradi de ex, cand incerc sa avem dimineti calme cu timp pentru toate), dar probabil ca i-as explica situatia, dupa care l-as obliga sa poarte casca, sa se urce in remorca etc., exact cum il oblig cand mergem la doctor (desi nu-i place). Uneori viata e de asa natura ca trebuie sa facem si ce nu vrem, cand nu vrem, si ma gandesc ca poate nu e traumatizant pe viata daca cineva ne explica cu drag si calm de ce uneori trebuie facut altfel decat vrem. Este oricum o problema complicata si o varsta complicata, cand copiii au nevoie si de independenta si de limite, si solutiile sunt probabil mai degraba gri decat alb-negru.

  • Renata spune:

    Doamne, cât te invidiez și te admir pentru rabdarea de care dai dovadă. Și eu am o fetiță de 1 an jumătate care îmi mănâncă toată energia rămasă după o zi întreagă de muncă, uneori în doar 5 minute.
    De fiecare dată când mă supăr, mă enervez, îmi amintesc mereu de tine. Uneori reușesc să mă controlez, alteori nu, și îmi fac procese de conștiință, însă există speranță 🙂
    Mulțumim pentru faptul că împărtășești cu noi experiețele tale. Cel puțin în cazul meu, articolelor tale au un impact mare și le citesc cu foarte mare drag.

  • catgal spune:

    Uau, felicitări. Dacă ceva nu am, e răbdare. Se pare că ursitoarele mele nu au lăsat această calitate prețioasă. Sunt foarte repezită. Nu am copilaș, dar sincer situațiile de mai sus mi se par adevărate puzzleuri, deja cititnd la tine, mi-a crescut tensiunea, nu cred că aș avea răbdare să stau în mașină să aștept atâta. Am tendința de a fi o mică dinamită și îmi amintesc cu drag cu câtă răbdare am fost crescută, îmi amintesc și azi că mi se repeta de o mie de ori aceleași lucruri cu răbdare. 🙂

  • MARIA spune:

    ioooiii, câtă răbdare ai!!!
    mulțumesc mult pentru post, învăț multe de la voi …
    eu mai țip la a mea, dar n-o să mai țip de-acuma. a mea plânge mult când suntem toate (ea, eu și mama mea) acasă, se agită, se miorlăie… când e numai cu bunicii, e așa liniștită… nu plânge, doarme devreme, …

    MULȚUMESC !!!

    • Printesa Urbana spune:

      eu am observat ca atunci cind sint eu nervoasa sau tensionata (pe ceva de la munca sau pt ca pur si simplu sint nedormita sau mi-e cald), imediat devine si ea irascibila. daca eu nu am rabdare prima, clar nici ea nu are. Si atunci mimez rabdarea pina cind imi iese de-adevaratelea. e drept ca am si luxul de a avea timp, stiu ca nu toata lumea il are.

      • ana spune:

        un pic off topic dar somehow related…am un baietel de 2 luni care plange foarte tare in brate la tati, nu vrea sa stea cu el sub nici o forma cu toate ca el ii vorbeste, zambeste, incearca sa il distreze dar fara succes. desi el spune ca intelege ca bebe e f atasat de mami la varsta asta mie mi se cam rupe sufletul de el ca nu poate sa se bucure de copil..pe de alta parte nici eu nu reusesc sa fac nimic caci nu pot sa il las pe bebe din brate(sa mentionez ca nici nu doarme ziua decat f putin la mine in brate). s-a mai confruntat cineva cu o astfel de problema sau aveti ceva idei salvatoare?

        • Printesa Urbana spune:

          Poate sa incerce o abordare mai de la distanta intii? Sa se joace, sa ii zimbeasca, dar fara sa il ia in brate? Poate il deranjeaza ceva, parfumul, mirosul de aftershave…

          • Loredana spune:

            Asta cu mimatul răbdării, ufff, Doamne, greu mai e! De multe ori mă gândesc la tine, în vreo situație tensionată cu Puștiul… și mă mir că poți, jur! Clar avem de învățat din fiecare situație. Dar mie mi se pare al naibii de greu. Nu-mi iese de fiecare dată, dar atunci când reușesc să stăpânesc mulțumitor o situație, măcar simt că pot, că are rost toată munca aceasta continuă… desigur, și Puștiul, la cinci ani, aproape șase, e mult diferit de Sofia… ai să vezi tu… 🙂

  • mikyangel007 spune:

    Eu nu am atata rabdare cu pustiul meu de 3 ani si daca imi face scene pe strada il iau in brate cu forta si il duc acasa iar dupa 5 minute uita si ii trece. Nu stiu daca sunt severa sau doar vreau sa inteleaga ca exista niste limite si ca Universul nu se invarte in jurul lui, pentru ca in toamna va merge la gradinita si va avea un soc daca ceilalti nu vor face cum vrea el.

  • Ana spune:

    Intrebarea mea e daca tati are atata rabdare cu ea sau daca suporta sa o auda plangand? Eu ma lupt sa am genul asta de abordare cu ea, dar sa il conving pe tati sa faca la fel..nici o sansa!

    • Printesa Urbana spune:

      Omul are si el foarte multa rabdare, insa uneori mai ridica vocea (iar rezultatul este un plins si mai disperat din partea ei), iar cu plinsul… da, cam la a treia repriza de plins vine exasperat sa intrebe DA E NORMAL SA PLINGA ASA DES? Eu ii spun ca da, el pleaca. Si gata. Cind sint doar ei doi habar n-am cum e, se intimpla oricum destul de rar si pe perioade foarte scurte. (1-2 ore)

  • Corina spune:

    Dar mamicile care nu au tatici care sa le sustina financiar, sau care nu lucreaza de acasa, si sunt tot timpul pe fuga, ca sa poata sa isi intretina si familia, si serviciul, ce sa faca? Asta e dilema mea. Nu cred ca in Romania reala multe mamici au luxul de a sta si explica, sau a astepta ore intregi, chiar si la umbra, pana cand micutii internalizeaza informatia si o proceseaza, impreuna cu emotiile ce o acompaniaza. Daca nu pleci la timp din parc, si te prinde traficul, si nu ai mancare acasa, si nu ai facut cumparaturi, si nu ai spalat vasele din doua cuve de chiveta, ca ai facut balonase seara trecuta, si o prajiturica cu visine, ce ii spui atunci? Azi mancam din punga, covrigei nesanatosi? Ca ce vrei sa faci atunci e clar – vrei sa plangi, sa tipi, sa pleci, sa stai, sa o iei in brate, sa o strangi ca e a ta, sa o iubesti, sa o ciupesti, sa o bati sa taca si sa termine, sa te bata ca esti o vaca de mama, sa te duci in urma, sa te culci sa te trezesti peste trei ani, sa vrei sa te bati singura ca iti trece asa ceva oribil prin cap si tot asa. Eu vad in jur numai mame stresate, care isi trag copiii de mana pana le-o disloca din umar, catre cresa, catre bona, catre gradinita, catre scoala, sunt transpirate si vesnic ingrijorate, cu fustele cu tivul descusut si cu parul prins cum da Dumnezeu, ca mai trebuie sa si monitorizeze si copilul mai mare, care se duce la scoala, cu buchetul mare de flori, pentru „Doamna”… si masina e parcata stramb, pe locul locatarului din blocul din fata gradinitei. Cum sa ii explici unui copil mic, care te vrea langa el si numai pentru el, ca nu mai prididesti, ca daca noaptea nu dormi, si intarzii la serviciu, seful te da afara, si asta este si asa slujba pe care abia ai gasit-o, cu mari interventii. Descrierile din corcodusul lumii ideale, in care avem timp de copii cat am vrea noi, si ei sunt pocalurile in care punem tot ce avem noi mai bun, sunt pentru o categorie sociala care nu face parte din realitate, ci din minoritate. Eu vreau sa stiu cum o mama poate sa aiba 12 maini, 6 picioare, si trei creiere, si trei inimi, ca sa le faca pe toate, pentru ca nimeni, nici macar copiii ei, nu pot sa ii dea o pauza. Daca are trei creiere si trei inimi, o sa poata sa stea in soare in asteptarea declicului emotional a la Hellen Keller, cand copilul sa isi dea seama ca mama face tot si toate, ca universul e mai intins decat patutul, parcul si sosetele ei, ca trupul si timpul mamei nu e intinzibil, si nici corzile inimii ei. E ciudat, dar sunt multi copii care nu se poarta asa, nu stiu de ce, si as fi curioasa sa stiu cum s-au descurcat mamicile acelea, de le-a iesit.

    • Stefi spune:

      Eu (ca si tatal copilului) lucrez program intreg, copilul merge la gradi, si am timp sa fiu calma si sa-i explic copilului ce si cum. E drept ca nu as avea timp sa stau o ora in fata bicicletei (in cazul meu) pana sa ne urnim si nici de 10 ture pe tobogan daca am anuntat ca mai e timp doar pentru una, dar diminetile si serile noastre nu sunt deloc hectice si stresante (e drept ca avem doar un copil, cu mai multi sigur ar fi exponential mai complicat). Cel mai mare ajutor in casa noastra e ca tatal gateste si se ocupa de treburile casei in egala masura cu mine. Probabil in casele cu mai multi copii o masina de spalat vase ar merita cheltuiala; la fel un aspirator automat. Si musai cerut ajutorul tatalui – nu e normal ca o femeie care lucreaza norma intreaga sa aiba si acasa tot norma intreaga. Iar pentru mamele singure – tot respectul meu pentru ca nu stiu cum m-as descurca in locul lor.

      • Printesa Urbana spune:

        Confirm, masina de spalat vase este of huge help! La fel si un tata implicat, el da cu aspiratorul, merge la cumparaturi cit doarme copilul, mama intinde si stringe rufe, face de mincare, mai pune jucarii la loc, sigur, important e si sa nu te zdrobesti daca nu e totul perfect. ce e musai, facem, ce nu, poa sa astepte zile mai bune (care-or veni si ele peste 10-15 ani). 😀

    • Adelina spune:

      Cat de bine te inteleg…

    • Luminita spune:

      Pentru o mama singura, cu program zilnic de 10 ore la birou, fara mari posibilitati financiare, e horror.

      • adriana spune:

        Dar de ce incercam sa fim super women, cu vase curate, haine impecabile, mancare sanatoasa? Eu prefer, de exemplu, sa am frimituri si-n buric si sa ma amuz cu copila pe tema asta. Important e sa razi, sa te simti bine, sa fii fericit, indiferent ca ai venituri minime sau maxime. Depinde mult de cum de organizezi, daca esti cumpatat sau nu, de cum ai fost crescut (si aici sunt multe de spus, daca ai fost crescut de parinti care te certau/bateau ca ai facut mizerie in casa – asa cum spuneai intr-un post legat de parinteala de acum trei decenii – ai sanse mari sa fii o persoana stresata ca nu sclipeste casa, prin urmare sa ignori copiii, ba sa-i mai si bruschezi/lovesti). Perioada asta de copilarie e atat de scurta si de importanta si ar trebui sa fie atat de frumoasa, incat niciun vas nu merita spalat (bine, doar daca nu mai ai in ce manca :)) in detrimentul timpului petrecut cu copilul. Toate la timpul lor, doamnelor, luati-va si dati-va timp de petrecut cu copiii vostri, e mai important ca orice tiv descusut/par prins aiurea, asa cum spunea cineva mai sus 🙂

  • Cristina D spune:

    Felicitari pentru rabdare, printesa! Ma straduiesc si 99% imi iese sa fiu calma si sa nu ridic vocea. Dar exista si acel 1%, rar, ce-i drept, in care nervii mei, intinsi la maxim cedeaza si tip. Moment in care copilul se uita la mine si incepe sa rada. Probabil ca sunt foarte amuzanta in ochii lui 🙂 Sigur ca-mi trece si ma calmez imediat.
    Apropo de copilul care nu vrea sa plece din loc: eram la mare, cumparasem o sticla de apa, iar la iesirea din magazin, copilul a considerat ca este foarte interesant sa se aseze in fund in praful din mijlocul strazii. Nu treceau masini, nu ne grabeam, asa ca l-am lasat sa-si vada de lucru. Vanzatoarea care a iesit in urma noastra era foarte uimita ca am atata rabdare 🙂
    Cand ne grabim undeva, incerc sa-i prezint cat mai atractiv destinatia si nu am avut impotriviri majore sau care sa dureze asa de mult cum a fost la voi. Il luam cu noi cand mergem la cumparaturile lunare si in afara de banane, care trebuie cantarite imediat si mancate in magazin, nu ni s-a intamplat sa traga lucruri de pe rafturi. Poate si pentru ca de obicei mergem dimineata la 8-9, cand este odihnit.
    Pana la 2 ani si 11 luni cat are acum nu au existat crize de furie. Momente dificile insa au fost in perioada eruptiei dentare, mai ales la canini, care au iesit toti in acelasi timp, plus o masea, si musca tot ce prindea, inclusiv pe noi. Aia a fost o perioada cu multe vanatai pe mainile si picioarele noastre 🙂

  • Ioana spune:

    Felicitari pentru calm si rabdare, asa ceva mai rar 🙂
    Nu am experienta in cresterea copiilor deloc dar imi dau si eu cu parerea, asa cum cred ca as reactiona daca as fi in situatia data. Daca ar fi fiica mea geloasa pe bebe din burtica, as petrece zilnic timp cu ea, desenand o inima care ar fi a mea si pe care as imparti-o in doua, jumatate pentru ea si jumatate pentru bebe ce vine. La fel, as incerca atunci cand plange sau se supara si tipa, sa ii atrag atentia cu diverse lucruri care s-o uimeasca si sa ii dea de gandit, sa o fac cumva sa uite de ce doreste atunci si nu poate obtine. Cred eu, ca daca ii sustragi atentia de la „nenorocire”, ai numai de castigat. La fel, i-as arata poze cu mine insarcinata cu ea, i-as povesti despre cum a fost, cum am simtit, cat de mult am iubit acele prime momente si cat de noi si uimitoare au fost si as face-o sa inteleaga ca ea a fost acolo, prima. Si ca acum este randul lui bebe sa fie acolo si ea poate doar sa ma ajute. Si poate i-as spune ca intr-o zi frumoasa, cand va creste, si ea va avea un bebe in burtica si va fi foarte fericita. La fel, poate as face un exercitiu pe o foaie, as scrie pe trei coloane ce dorim noi (mama, tata si copila) pentru bebe care vine. Asa cred ca o inveti sa ii doreasca frumosul si binele si va constientiza asta, chiar daca nu pe loc. Si peste toate, as fi foarte calma si zambitoare (chiar daca in sufletul meu as innebuni :)), ca sa ii transmit aceasta stare si ei. Adica exact cum faci tu.

    • Printesa Urbana spune:

      Eh, am incercat tot ce zice la manual pentru pregatirea ei, poze cu mine gravida cu ea, poze cu ea bebe, filme, avem si carticele din care citim despre ce se intimpla cind se naste un fratior, nup, n-o intereseaza, nu vrea sa stie, e clar ca subiectul e delicat pentru ea si nu insist. E suficient ca-mi vede burta non stop. Uneori cind misca baietelul ii pun mina ei mica pe burta si se amuza foarte tare ca-l simte. Alteori ii spun uite vrea si el sa se joace cu tine, sare in burta! rareori reactioneaza pozitiv, de cele mai multe ori ignora pur si simplu.
      ah, si eu nu cred ca distragerea atentiei e o idee buna dupa virsta de doi ani, pentru ca practic nu rezolvi nimic, doar amini rezolvarea si ramin chestii neintelese, nerostite, nerezolvate care pot iesi la suprafata mult mai urit la inceput. cita vreme intelege, eu prefer sa-i explic. plus ca nu stiu, la noi nici nu mai merg diversiunile, decit foaaarte rar.

      • Maria Marin spune:

        Cand a doua mea sarcina era suficient de avansata incat miscarile se vedeau cu ochiul liber, o faceam si eu atenta pe L la ele. Si atunci incepea si ea sa-si miste burtica (ceva gen miscarile Shakirei, sugea burta apoi o umplea repede cu aer, iesea ceva foarte amuzant, era un deliciu pentru toti cand o vedeam). Ce rau imi pare ca nu am imortalizat momentele alea!

    • Vio spune:

      Asta cu inima rupta in jumatate mie mi se pare asa cam trist 🙂 mi-am adus aminte de un pasaj dintr-o carte, nu mai retin titlul, in care autoarea spunea ca, in timp ce era insarcinata, avea momente in care ii era frica de nasterea copilului, sa nu cumva sa descopere ca o parte din dragostea pe care o purta sotului ei a disparut si a fost canalizata catre copil. Dupa nastere a spus cam asa : ”am constatat ca dragostea mea nu s-a rupt in doua ci ca pur si simplu inima mi-a crescut si s-a dublat in volum si acum au loc ambele sentimente.”
      Mi s-a parut extrem de frumos si eu cred ca este valabil si in cazul copiilor : nu se rupe jumatate din inima mamei sa se dea unui copil, mai degraba mama se trezeste cu vreo 2-3 inimi asa, cate una pentru fiecare 🙂

  • Alma spune:

    Wow, felicitari pentru atata calm si rabdare! La noi bebe inca e mic, numai 6 luni. Insa intrebarea mea este…voi cand va certati o faceti in fata ei? Stiu ca copilul, oricat de mic este, simte tot, aude tot, vede tot. Iar noi mai avem momentele noastre de crize de furie pe care, din pacate, nu stim sa le gestionam cu calm si ne trezim ridicand vocea unul la celalalt cand bebe e la mine in brate (caci purtam bebele). Ce facem noi musai este sa ne si impacam in fata lui bebe. Dar…tot parca am mustrari de constiinta ca nu e bine asa. Insa cand vine valul te ia atat de rapid ca nici nu te-ai prins bine cand ai ajuns in el…

    • Printesa Urbana spune:

      Da, buna intrebare. Incercam sa evitam sa ridicam vocea unul la altul (in general, dar mai ales in prezenta ei, eu urasc tipatul de cind ma stiu si foarte greu ajung sa tip), nu ne iese intotdeauna. Totusi, se intimpla rar, iar daca ne incingem rau, reactia ei ne potoleste imediat, pentru ca se sperie, ma striga, ma ia de mina sa ma traga deoparte. Na, sintem oameni, aia e, ne iesim din fire… cu ea mereu linga noi, e greu sa nu-i oferim si a piece of real adult life. 🙂

      • Stefi spune:

        Am citit undeva (nu mai stiu unde, dar mi s-a parut de bun simt) ca atunci cand parintii (inevitabil) se mai cearta in prezenta copilului sa se si impace tot in prezenta lui (si desigur la rece sa-i explice ce s-a intamplat pe cat posibil).

        • Printesa Urbana spune:

          Dap, mi se pare corect. Bine, asta si daca au chef sa se impace pe bune, ca na, uneori la adulti supararea tine oleaca mai mult… 😀

          • Stefi spune:

            Da, mno, treaba e ca de multe ori adultii se impaca, asa mai in „privat” 😉 iar copilul ramane in suspans si in nesiguranta. Asa ca probabil si daca se impaca mai tarzior, e bine sa aiba o discutie de impacare si in prezenta copilului…

  • Carmen spune:

    Te admir foarte mult pentru rabdarea aratata fata de toanele copilului si mai ales fata de toleranta imensa pe care i-o arati! in definitiv totul se termina cum vrea ea! Este foarte bine fara violenta dar cred ca ceea ce aplici tu este prea larg! Vor veni vremurile cand va creste si nu o vei mai putea convinge sa invete sau sa faca o munca deoarece argumentatia ptr asa ceva este greoaie ( am 53 de ani si nu m-as lasa convinsa!) iar in situatia in care, la 23-24-25 de ani nu va vrea sa-si ia viata in piept …vei puitea aplica modelul vestic de separare locativa???? MA INDOIESC!
    Suntem o societate care vrea modernizarea dar nu este inca educata s-o aplice pana la capat! am cunostinte cu copii peste 23 ani , parinti mult mai buni decat am fost eu (care trageam fata de par si o mai „corectam”la fund-asta de 4-5 ori in cei 23 ani!) ,parinti care au mentinut in casa o atmosfera buna -fara violente ,copii sunt buni si cuminti…dar stau tot pe salariile parintilor fara NICI UN CHEF DE APUCXARE CATRE CEVA! iar parintii…eu, generatia mea, oricat m-a mai pocnit mama, am dorit sa fac singura ceva in viata si am ramas cu un imens respect fata de inaintasi!
    Sper ca peste 15-20 ani sa ai mari multumiri de la fetita , macar incearca sa aplici in totalitate metode vestice (inclusi-si MAI ALES! INDEPENDENTA data copiilor la un anumit nivel educational!)
    Totusi, incearca sa nu tolerezi 100% dion ceea ce face copilul, vei avea suferinta destul de mare cand vei vedea ca sunt sanse mai mari sa te considere slaba decat sansele de a se arata recunoscatoare !
    Fata mea este foarte atenta si apreciaza mult blogul tau , ii respect alegerea dar ..nu vreau sa fac filozofie a la Marin Voiculescu (!?) dar firea mea contemplativa m-a facut receptiva pe termen lung la cei din jur! sanatate si succes!

    • Printesa Urbana spune:

      Nu tolerez 100%, am explicat ca sint lucruri pe care i le permit si lucruri pe care nu i le permit. Sincer, nu cred ca iubirea neconditionata poate avea efecte negative, chiar nu vad cum. Dar sper ca vom fi impreuna si peste niste ani, sa vedem daca am avut dreptate ori ba.
      Salutari fiicei!

  • Adriana B spune:

    Ioana, am trecut de ceva timp prin etapele mentionate de tine. Metode similare foloseam si noi. Cred ca sunt potrivite pt copii indiferent de personalitatea lor, ceea ce mi s-a parut mai dificil a fost sa le adaptam in functie de schimbarile care apar pe masura ce cresc.

    La varste mici, este firesc sa iti iei un interval mai mare de timp pana este copilul gata sa faca un lucru. Din pacate, de indata ce se incepe o activitate cu program (eg. scoala), acest lucru nu mai este intotdeauna posibil. Intelege motivele pt care trebuie sa plecam intr-un anumit interval orar, asta insa nu-l impiedica ca uneori sa traga de timp sub diverse pretexte. Nu intotdeauna exista consecinte pe care sa le resimta direct.

    Cand copilul nostru era de varsta Sofiei, il incurajam sa negocieze, ca alternativa la smiorcaiala pe care avea tendinta sa o foloseasca pt a obtine ceea ce dorea. Aveam putine reguli, in special de siguranta. Nu l-am temperat niciodata in argumente, insa poate era bine daca am fi gasit o modalitate buna de a face chestia asta.

    Inca mai cautam solutii care sa ne ajute sa-l obisnuim cu ideea ca sunt momente cand trebuie sa renunte, sa accepte o situatie de compromis, sa nu puna sub semnul intrebarii aproape tot ceea ce i se spune pana nu primeste tone de explicatii elaborate.

    • Printesa Urbana spune:

      eu din ce-am observat pina acum, in situatiile (putine) in care chiar am fost presati de timp, a inteles ca nu e timp de alint, poate si pentru ca atunci cind e, i-l ofer, iar atunci cind ii spun ca e musai sa ne grabim, ma crede si e intelegatoare.
      nu stiu cum va fi mai incolo, promit sa raportez intocmai.

  • silvana spune:

    Dar oare procedind asa nu falsificam perceptia copiilor asupra universului inconjurator? Mi se pare exagerat si pagubos. Daca am de plecat plec, nu ma prajesc intr-o parcare. Si daca ma enervez de ce sa nu arat? De ce tre’ sa fiu Robocop- fiinta perfecta, fara sentimente negative, un fel de continuu ‘have a nice day’ din filmele americane? No thanks.

    • Printesa Urbana spune:

      Nu cred ca a arata intelegere si empatie pentru copilul tau poate fi vreodata pagubos. Daca aveam de plecat, daca era urgent sa ajungem undeva, cu siguranta plecam, dar nu era nimic urgent. Faptul ca ma enervez de cele mai multe ori nu are legatura cu ea, deci nu ar trebui sa ma manifest nervoasa fata de ea. Cind ea face ceva intentionat ceva care ma scoate din minti, atunci da, o las sa stie asta. Cind sint nervoasa ca am avut o zi proasta, nu e cazul sa ridic vocea la ea, n-are biata nici o vina. Cu ea si pentru ea ma calmez.

    • mura spune:

      „sa ne prajim in parcare”..:)))))) mi-o si imaginez pe Ioana sfaraind,rosie ca racul,iesindu-i fum din coronita.Aia de printesa.
      Silvana tu crezi ca purtandu-ne bine cu copiii le falsificam perceptia despre realitate?Mama ei de realitate!Da’ nu mai bine ne fortam noi un pic,intr-adevar,astia putinii,ceea ce-i cam nasol, si le dam niste exemple copiilor mai umane,mai evoluate?O fi chiar asa de raaaau sa evoluam?sa incercam macar?…..Stiu ca ” universul inconjurator” e cam de cacao in mare,dar poate mai inclinam si noi balanta in partea noastra daca suntem mai multi 🙂
      Revenind la lectia de rabdare redata aici,ia-o si tu ca exemplu ce poate fi adaptat in functie de situatie si de timp si intelege mesajul:daca-i acorzi un pic de timp si consideratie copilului s-ar putea rezolva multe conflicte fara tipete si urlete.

    • irina spune:

      Ai dreptate, esti mai cu picioarele pe pamant decat unele mamici exagerate de aici:)

      • mura spune:

        oi fi cu picioarele pe pamant,dar cu capul sunt sigur in nori,si-mi place asa.Ce sa fac,iubesc visatorii pentru ca ei fac lumea sa evolueze.Daca n-ar fi fost ei si acum spalam rufele la rau,de exemplu…

  • Alina spune:

    Doamne cata rabdare ai. Cum reusesti? Esti un model pentru mine

  • corina spune:

    Am citit postul tau si m-am regasit aproape total in el. Aproape pentru ca imi mai pierd cumpatul uneori, desi incerc sa nu se intample. Apropo si de alte comentarii despre mamici nervoase cu copiii, din diferite motive, eu consider ca problemele cotidiene nu trebuie sa se reflecte in comportamentul nostru fata de copii. Nu e vina lor pt o siruatie finanviara dificila, nu e vina lot daca parintele e singur si tot ada. Trebuie sa ne canalizam.energia negativa spre altceva si sa incercam sa ii oferim copilului o copilarie, nu toate frustrarile si problemele noastre, asta in „real life” .

    Toata admiratia pentru voi si pentru Sofia, tare mi-at placea sa o cunoasca baietelul meu. 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Pai sa organizam un blind date ceva… Cit are flacaul?

      • corina spune:

        2 ani si vorbeste non stop si ii plac fetitele mai mari…le cam cucereste. Nu stiu daca ai auzit de Parada Copiilor de pe Kisselef de duminica. Este un eveniment cultural organizat de Teatrul Ion Creanga si nu numai, special pentru copii, cu fanfara, personaje costumate de epoca etc.
        Am sa incerc sa imi misc burtoiul in directia aia, lui sigur ii va face mare placere si avem parcul Kisselev acolo care este tare bun si umbros pt zilelel calde de vara.
        Poate veniti si voi!

  • Magda spune:

    Va iubesc tare mult pe amandoua si mi se pare fenomenal faptul ca procedezi asa in mod natural..mie mi-a trebuit curs de parenting sa imi deschida ochii si sa imi intre in reflex sa ma port astfel si sa imi controlez primul impuls de a ridica tonul sau de a lua copilul pe sus 😉

    • Printesa Urbana spune:

      Cred ca pur si simplu fac lucrurile dupa care am tinjit in copilarie. 🙂 cumva, tot raul spre bine!
      Imbratisam fetele! Si pe Matei!

  • Marius spune:

    Tu ai prea mult timp liber 🙂

  • maddy spune:

    nu inteleg de ce nu i`ai pus fetitei sosetele, si`ar fi dat seama singura peste 5 minute ca ii este cald cu ele si le`ar fi dat jos. cererea ei a fost ilogica dar inofensiva. nu e ca si cum ar fi vrut sa`si bage degetele in caramelul luat de pe foc sau sa verifice cat de cald e in cuptor cand faci friptura.
    legat de masina din parcare, si eu am fost gravida si n`as fi stat o ora in soare in asa conditii pentru nimic in lume. probabil nici nu as fi rezistat fizic. puneam copilul in masina, ii puneam centura si apoi cand eram in miscare ii distrageam atentia cu discutii, muzica sau glume si uita de suparare.

  • DanaG spune:

    Si eu explic, dar suntem inca la explicatii legate de lucruri simple, elementare: te iau in brate, te pun jos pentru schimbat scutecul, intram in apa, te pun in carucior etc. Ii acord timp sa vada, sa anticipeze mai ales situatiile repetitive – daca vreau s-o asez in carucior, intai i-l arat si ma aplec spre el intr-o pozitie din care sa vada incotro o misc. Chiar si asa, are tendinta de a departa bratele pentru a se prinde de ceva spre a-si amortiza caderea. Invata repede, totusi, si explicatiile, si mai ales tonul calm si plin de empatie o conving. Inca este timp de asa ceva.

    Nu stiu cum o sa ma descurc pe viitor, peste cativa ani, cand va dori svirtutecizii, convinsa fiind ca are aceasta capacitate, dar, de fapt, nu are decat o parte din datele problemei, zero experienta si multa nevoie de independenta. Cred ca atunci vor fi testele decisive, cand va trebui sa gasesc calea blanda si democratica de a lua hotarari de adut responsabil de viata ei, in ciuda parerii ei. Eu si acum imi invinuiesc parintii pentru zambetul cu dinti nepieptanati, dar ei, saracii, spun ca la vremea respectiva nu m-au putut convinge sa port aparatul acela gingas de sarme care indrepta danturi acu 20 dei.

    Desi calmul si rabdarea valoreaza greutatea lor in aur, ma rog sa fiu binecuvantata cu discernamantul de a decide corect de fiecare data cand trebuie sa iau decizii care o privesc.

  • Cristina spune:

    buna,
    te citesc de o vreme, dar e prima data cand iti scriu.

    am o fetita de 2 ani si 5 luni si, la fel ca tine, suntem amandoi foarte interesati de modul in care o crestem si in care o educam. semanam mult cu tine in gandire si ne bucuram de asta.

    ma confrunt de o vreme cu o situatie cu fetita mea…cand se supara pe ceva mai serios asa incepe sa tipe. e evident suparata si tipa intentionat. nu e un planset de durere…e clar ca vrea sa transmita cat de frustrata e.

    multumesc pentru timpul pe care il acorzi blogului. ne ajuta mult pe multe. daca s-a discutat deja subiectul, te-as ruga sa ma trimiti la locul unde as putea citi despre asta.

    cu mult respect,
    cristina, galati

  • DC spune:

    Uhm, cine si ce a castigat din stat o ora in parcare in soare, nemancate si fara apa, una si gravida? E ce-i drept un fel de proba de rezistenta, dar nu-i vad sensul. De ce nu dai copilului un motiv sa zica da mai degraba decat nu in loc sa incerci un fel de asteptat mai degraba fortat (ori daca astepti din cauza ca ceea ce vrea de fapt copilul e sa „decida” el, atunci barem astepti din start si explicit adica „pui, uite aici stam pana cand vrei tu sa plecam, mami sta pe bancheta in spate si cand vrei sa mergem vino si zi-mi”). Ce nu pricep aici?

  • Victoria spune:

    esti incredibila! Nu stiu cum poti avea atata rabdare si calm…. felicitari!

    • carla spune:

      Nici eu nu sunt o persoana rabdatoare,bebe are un an si doua luni si e fooarte incapatanat,imediat incepe sa maraie sau sa tipe cand ceva nu ii reuseste,iar daca aude `nu-i voie` sau isi da seama ca sunt nervoasa plange instant(e adevarat ca stau si caninii sa iasa)si ce fac eu?ei bine,cand imi vine sa explodez ma apuca plansul.si plangem amandoi,ne luam in brate,ne pupacim si totul se transforma in ras pana la urma.azi dimineata de ex.,pt ca a inceput sa mearga singur destul de recent,fugea prin casa dupa mine,si cum vedea ca am venit dupa el,incepea sa tipe.asa ca am stat jumate de ora dupa o usa,asteptand sa sar in caz de ceva,cu toate ca imi exploda vezica:))

  • ioana spune:

    eu as fi facut cum a spus Stefi mai sus, nu cred ca ii faci nici un serviciu daca o lasi o ora in parcare doar ca sa iti testeze rezistenta. Inteleg ca la varsta asta nu pot controla multe lucruri si au neovie sa isi impuna uneori vointa dar exista limite. Ok, ii arati ca mama e plina de empatie si rabdare dar ea deja stie asta, tu ai zis-o singura, dar lumea nu se va opri din loc pentru ea, asa cum face mama. Ce imagine asupra lumii ii creezi? Nu uita ca in primul rand cresti un om, nu un copil ci un viitor adult.
    In legatura cu trezitul noaptea si strigatul dupa tata, poate nu petrece destul timp cu el peste zi. Probabil a inceput de cand el o culca dar sa stii ca anxietatea legata de noul copil uneori se exprima prin „lipirea de mama” si poate o solutie ar fi tatal (stiu ca am o obsesie 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *