Povestea mea neîntâmplată

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE ANONIME CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Povestea Ioanei cu vântul care bătea în faţa librăriei mi-a reînviat amintiri care nu m-au părăsit niciodată. M-am întors în timp… mi se întâmplă destul de des, acum însă a fost ca un pumn primit direct în plex… Am un soţ şi două fetiţe fără de care nu-mi pot imagina viaţa mea şi totuşi… sunt nopţi în care îl visez pe el… prima mea iubire, neştiută, nebănuită de nimeni, nemărturisită decât cu greu până şi mie… Şi nu l-am mai văzut de cel puţin 12 ani.

L-am văzut  prima oară când am intrat în sala în care urmam să  dau examenul de admitere la liceu. O privire a fost de ajuns: pentru mine a fost dragoste la prima vedere. Aveam nişte emoţii intense, era primul examen serios din viaţa mea de fetiţă timidă şi mult mai matură decât îi dădea dreptul vârsta ei. Dar am simţit imediat ce am intrat în acea sală de clasă că viaţa mea s-a schimbat definitiv,  că nu mai avea să fie niciodată la fel. Peste câteva minute, cea mai bună prietenă a mea, care fusese repartizată în sala de alături, a venit să mă vadă înainte de începerea examenului. Nu ştiu care fusese reacţia mea când l-am văzut prima oară, dar ea s-a înroşit la faţă şi m-a tras repede afară, pe coridor. Acolo mi-a spus cu răsuflarea tăiată că îi place băiatul din prima bancă şi că e convinsă că s-a îndrăgostit. Oricine ar putea spune, citind aceste rânduri, că eram doar două fetiţe de 14 ani, exaltate la vederea unui băiat atrăgător şi că nu ştiam nimic despre dragoste. Şi e adevărat. Nu ştiam, dar aveam să aflăm. Ea l-a iubit toată viaţa cu pasiune, cu disperare aproape, şi nu a putut să se detaşeze niciodată de acel moment şi de idealul pe care îl întruchipa el. S-a căsătorit, a divorţat, dar apoi a renunţat să mai încerce să-l înlocuiască cu altcineva. Iar eu… ei bine, nu am putut să-i mărturisesc niciodată ei că şi mie mi se întâmplase acelaşi lucru, că mă îndrăgostisem de acelaşi băiat doar cu câteva minute mai devreme. Aceasta e povestea mea.

Am intrat la acelaşi liceu toţi trei, în clase diferite.  El, nou venit în acel liceu, a devenit în scurt timp vedeta incontestabilă la care visau toate fetele, inclusiv cele mai mari, o personalitate strălucitoare şi inabordabilă, mi se părea mie… Eu… cea mai timidă şi mai ştearsă persoană. Nu am fost niciodată grasă, dar nici atât de slabă încât să mă încadrez în canoanele timpului, în nici un canon, de fapt. Întotdeauna am simţit că m-am născut cu două secole prea târziu… Şi mai sufeream şi de acnee! Eram atât de timidă încât mult timp învăţătoarea mea a crezut că aş suferi de o întârziere mintală… Iar timiditatea aceea nu am reuşit să mi-o înving niciodată. Adăugaţi la asta şi sindromul „fetei drăguţe” şi aveţi tabloul complet. Sau poate tocmai din această cauză îmi doream să fiu pe placul tuturor şi să nu supăr pe nimeni. Aş fi intrat în pământ când îl vedeam, m-aş fi  făcut una cu zidurile. Mă mulţumeam să-l văd când şi când, de departe. Nu-l urmăream, de frica ridicolului (erau atâtea alte fete care o făceau!), dar trăiam pentru acele întâlniri, doar atunci simţeam că respir. După un an, ce să  vezi, ironia sorţii… s-a mutat cu mine în clasă, chiar în banca din faţa mea. Nu-mi puteam imagina fericire mai mare decât să-l văd în fiecare zi… trei ani de zile l-am avut în faţa ochilor mei (aşa puteam să-l privesc în voie, dar nici asta nu prea îndrăzneam, decât cu coada ochiului), de multe ori lângă mine în aceeaşi bancă, atunci când colega mea şi colegul lui lipseau… I-am împrumutat cărţi, caiete (eram printre cei care învăţau cel mai bine, deşi nu făceam parte nici dintre tocilarii clasei, nici dintre cei populari…). Eram mai mult o out-sider-iţă, nu mă încadram în nici o categorie, nu aveam un cerc de prieteni în clasă… Aveam două prietene bune (şi una dintre ele era îndrăgostită tot de el, după cum spuneam!), dar erau în alte clase… Nu am avut parte nici măcar de alinarea de a le povesti lor de pasiunea mea  pentru că  nu vroiam să o rănesc pe cea îndrăgostită de el… A rămas povestea mea secretă. Nici acum nu ştiu cum ar reacţiona ea, prietena mea, dacă i-aş spune.

Ce simţea el, ce gândea… câte întrebări… multe-multe, pe care mi le pun şi acum şi probabil că or să mă urmărească toată viaţa. Deşi veneam din cartiere şi din direcţii diferite, în fiecare dimineaţă ne întâlneam într-o intersecţie şi mergeam împreună până la şcoală, cam 10 minute. În fiecare dimineaţă, zi de zi, s-a repetat povestea asta timp de 2 ani sau mai bine. Sunt convinsă că n-a ştiut nimeni de „întâlnirile” noastre întâmplătoare… ne întâlneam în aceeaşi intersecţie şi mergeam, umăr la umăr, uneori atingându-ne întâmplător (îmi dădea prioritate, mă trăgea spre el ca să mă  ferească  de pietoni prea grăbiţi sau de vreo maşină…) şi vorbeam despre cărţile pe care le citeam, despre muzică, despre filme. Niciodată  despre prietenii lui, despre prietenele mele sau despre familiile noastre, doar despre noi.  Eu nu-l întrebam, el nu povestea niciodată despre iubita lui, deşi ştiam că există. A avut 2-3 iubite în aceşti ani, dar nu atât de multe pe cât te-ai fi aşteptat de la un băiat la care visau toate fetele din liceu şi cele de la liceul învecinat… Simţeam că, în adâncul sufletului, era la fel de timid ca mine. Asaltul celorlaţi îl făcuse să iasă din carapace dar prietenele pe care le-a avut erau dintre cele suficient de îndrăzneţe ca să-i ceară ele prietenia… Aşa a făcut şi prietena mea. Nu ştiu dacă a făcut bine sau rău, probabil nu a vrut să regrete mai târziu… S-au întâlnit de câteva ori, s-au ţinut de mână, au fost la film, după care el s-a despărţit elegant de ea… Şi ea mi-a povestit totul, a plâns de nenumărate ori pe umărul meu, iar eu am încercat să o consolez… eu, care iubeam acelaşi băiat! O dată am fost la teatru (cu tot liceul) şi ea m-a rugat să stau între ei, ca să nu bată la ochi că încerca cu tot dinadinsul să fie în preajma lui… Şi am stat, cu tot trupul îngheţat de frică să nu mă trădez, cu mâinile umede şi reci, deşi sufletul era atât de topit de apropierea lui (când stăteam în aceeaşi bancă distanţa era mai mare între noi…) că nici nu mai ştiam dacă mai simt ceva… Dar niciodată n-am vorbit, în întâlnirile noastre matinale, despre acest episod sau despre prietena mea. Nimeni, absolut nimeni nu intervenea în aceste discuţii. Acum, privind înapoi, îmi dau seama că  erau lucruri pe care nu le spuneam nici prietenelor mele şi că, făcând abstracţie de pasiunea mea neîmpărtăşită, el a fost, probabil, cel mai bun prieten al meu din perioada liceului. Mai povestea altcuiva despre acele lucruri? Prietenii şi iubitele lui nu păreau prea interesaţi de altceva în afară de distracţie, dar n-aş vrea să-i discreditez. Nici el nu era un băiat despre care ai fi putut crede cu uşurinţă că, după ce mergea în discoteci, cinemauri şi alte locuri în care se putea pierde timpul pe vremea aceea, se ducea acasă să citească Eliade, Cioran, Steinhardt ori să asculte Queen, Doors sau Janis Joplin. Eu, care nu am ajuns niciodată acasă mai târziu de ora 21.00 până am intrat la facultate, evident că nu făceam altceva decât să citesc şi să ascult muzică. Şi să aştept întâlnirea de a doua zi dimineaţa… Odată ajunşi la poarta şcolii însă, lucrurile se schimbau radical… el era înconjurat de prieteni din gaşca lui, de admiratoare, eu mă retrăgeam în umbră şi îmi urmam singură drumul spre clasă ştiind că, în cele din urmă, tot în banca din faţa mea va apărea. Deşi în ultimul an de liceu chiulea foarte mult, niciodată nu lipsea de la prima oră sau, dacă o făcea, pleca pentru că îl luau alţii, după ce ajungea în curte sau în clasă. Ce dezamăgire ar fi fost pentru mine să nu-l întâlnesc într-o zi! Dar nu m-a dezamăgit niciodată… Pentru mine, acele întâlniri erau raţiunea mea de a exista. Uram vacanţele cu toată fiinţa mea, mai ales vacanţa mare, aţi mai pomenit un astfel de copil? Aş fi venit la şcoală în fiecare zi, numai să-l văd. Îmi făceam temele cu drag(oste), pentru că avea obiceiul să-mi ceară caietele în pauze ca să şi le verifice sau completeze pe ale lui (nu făcea parte dintre cei care nu şi le făceau deloc şi doar le copiau de la mine…). Dacă nu ştia ceva, doar pe mine mă întreba. Mă investise  cu un fel de autoritate în materie de teme, dar asta nu era ceva neobişnuit.

După terminarea liceului nu l-am mai văzut câţiva ani buni. De altfel, ştiam că a făcut facultatea în alt oraş. Şi prietenele mele au plecat. Una în Bucureşti. Cealaltă, cea care-l iubea, în altă ţară. Pentru totdeauna. Eu am rămas. Când am intrat la facultate mi-am dorit să  schimb ceva în viaţa mea şi m-am străduit să-mi înving timiditatea, să devin populară, altfel mă păştea o singurătate amarnică. Mă bucur că am conştientizat acest lucru şi că am făcut-o. Am intrat într-o gaşcă, m-am îndrăgostit, şi timpul a trecut repede. Când l-am reîntâlnit, prima oară după 5 ani de la terminarea liceului, nu ştiu cum am reuşit să-mi stăpânesc tremurul vocii. Dar ştiu că tot sângele mi s-a adunat în obraji. Mi-a spus că  se reîntorsese în oraş. Inutil, nu m-am putut bucura. Oricum nu făceam parte din aceleaşi cercuri şi nu ne puteam întâlni… Nu-mi puteam imagina vreodată că ar fi putut fi împreună cu o  fată ştearsă ca mine… Şi nici pe prietena mea n-o puteam răni pentru că simţeam că trădarea mea i-ar fi produs o suferinţă chiar mai mare decât faptul că nu putuse fi împreună cu el.

Altă dată l-am întâlnit pe holurile instituţiei  unde lucram. El venise să depună o cerere, eu mă grăbeam să ajung la program şi n-am putut să stau de vorbă cu el prea mult. Aş fi lăsat totul şi m-aş fi întors să-l caut… dar ce să-i spun? Nici în ochi nu puteam să-l privesc pentru că simţeam că tot sufletul şi tot dorul mi se concentraseră în privire.

L-am mai văzut apoi la nunta unui coleg de facultate (cu sora prietenului lui din copilărie, aveam să aflu ulterior). Şi la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. La care nici n-am vrut să mă duc, dar am cedat la insistenţele unei foste colege de liceu. El a venit cu cea cu care rămăsese prieten de la terminarea liceului. Eu, singură… Dar m-am simţit bine pentru că, din răţuşca cea urâtă, devenisem lebădă. În acea seară mi-au dat târcoale toţi cei rămaşi necăsătoriţi, ca mine, iar unul dintre foştii colegi, deşi căsătorit şi însoţit de consoartă, a spus cu glas tare: „Eşti frumoasă ca prima zăpadă!”. Băuseră toţi un pic cam mult în seara aceea… Dar la câteva hore el a venit şi s-a prins lâgă mine. Şi, deşi am încercat să mă stăpânesc, am simţit că, fără să vreau, toate sentimentele mele ascunse atâţia ani se scurgeau prin strângerea aceea de mână. Nu ştiu nici acum de ce a făcut-o, de ce a venit lângă mine. Masochism? Sadomasochism? Probabil că în  sinea lui a ştiut că am fost îndrăgostită de el, ca mai toate fetele pe care le cunoştea. Sau n-a ştiut?!? Dar m-a ţinut de mână  de mai multe ori în seara aceea şi, oriunde îmi întorceam privirea, o întâlneam pe a lui. Şi un zâmbet larg, şi cald, şi… Doamne, cât îmi era de cald! Deşi prietena lui era lângă el tot timpul…

Apoi? Cu riscul de a dezamăgi, trebuie să  spun că nu a mai urmat nimic. Eu m-am căsătorit, el la fel… şi culmea! În acelaşi an cu mine, cu câteva luni înainte de nunta mea şi cred că la aceeaşi biserică, cu acelaşi preot (asta ştiu sigur). În fine, astea sunt simple coincidenţe. Eu am divorţat ulterior, am întâlnit pe altcineva şi am doi copii acum. Cred că şi el a divorţat acum 2-3 ani.

La întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului am lipsit. Aveam deja o fetiţă şi mi s-a părut fără sens. Nu vroiam să mai răscolesc amintirile mai ales că, ceea ce am uitat să spun, în tot timpul ăsta l-am visat destul de des. Şi încă îl mai visez. Prietena mea din Bucureşti zice că îi visăm toată viaţa pe cei cu care suntem conectaţi în astral… Oare e adevărat? Dacă ne-am întâlnit în altă viaţă şi am fost împreună, de ce, dacă tot ne-a fost dat să ne întâlnim şi în viaţa asta, n-am putut fi din nou împreună? Se zice că visurile nu sunt reale, sunt doar rodul imaginaţiei noastre. Dar el în toate visurile îmi spune „draga mea”, e tandru, mă ţine în braţe şi îşi cere scuze că nu a putut fi cu mine pentru că a trebuit să plece în alt oraş (sau ceva de genul acesta). Ori eu n-am îndrăznit niciodată să-mi imaginez, în viaţa reală, că  el ar putea să  se apropie de mine sau ar putea să-mi spună astfel de lucruri. Iar, dacă sunt amintiri din altă viaţă, înseamnă că nici atunci nu ne-a fost dat să fim împreună?

Încă din vis mă cuprinde o tristeţe amarnică, care nu mă părăseşte mult timp după ce mă  trezesc. Câteodată mă urmăreşte câteva zile tristeţea asta, deşi mă străduiesc să  nu o las să iasă la suprafaţă. O durere de inimă sfâşietoare şi atât de reală încât nu-mi pot închipui cum ar fi fost dacă totul s-ar fi petrecut în realitate. Uneori îl visez de câteva ori pe lună, alteori de câteva ori pe an. Şi mă trezesc cu sufletul sfâşiat, cu lacrimi în ochi şi mă cuprinde o jale…

Anul trecut am dat din întâmplare peste nişte ştiri, poze şi videoclipuri pe net. Era preşedintele unei organizaţii umanitare şi dăduse nişte interviuri.  Nu mi-a venit să cred că în interiorul meu am simţit aceeaşi tulburare, acelaşi tremur de inimă. El era neschimbat sau eu îl vedeam doar pe băiatul de 14 ani de care m-am îndrăgostit cândva? Iar eu, după atâţia ani, şi doi copii, şi nopţi nedormite, şi întâmplări cu care aş umple câteva cărţi, nu una (dacă aş fi scriitoare), să mai am interiorul unei fete de 14 ani care s-a îndrăgostit prima oară? După numai câteva luni de când citisem acele ştiri aveam să dau naştere celei de-a doua fetiţe într-un salon renovat de organizaţia lui. Toate zilele pe care le-am petrecut în spital am avut în faţa ochilor o tăbliţă care menţiona acest lucru. Dar în acea stare de maximă emotivitate şi sensibilitate nu mă interesa decât copilul pe care abia îl născusem şi cel care mă aştepta acasă.

M-am gândit de mai multe ori să scriu o carte despre povestea mea, dar n-am putut. E prea personală, am ţinut-o secretă atâta timp şi m-am străduit atât de mult, încă din liceu, să n-o afle nimeni! Şi acum mi s-ar părea o trădare dacă prietena mea din străinătate ar afla de secretul meu, deşi nu am mai ţinut legătura de câţiva ani buni. Sau aş intra în pământ de ruşine dacă el ar citi aceste rânduri şi şi-ar aduce aminte de întâlnirile noastre matinale şi clandestine. Şi-ar aduce aminte oare? Mi se pare că nici la 80 sau 90 de ani, dacă  ne-am întâlni, n-aş fi în stare să-i mărturisesc cât de mult l-am iubit atunci şi cum m-a urmărit acea dragoste la prima vedere de la 14 ani. Dacă aş avea suficient curaj l-aş întreba de ce nu lipsea şi nu întârzia niciodată dimineaţa în drum spre şcoală, de ce, indiferent de vreme, era acolo, în acelaşi loc, la aceeaşi oră cu mine.

Aş vrea ca altcineva să scrie povestea noastră. Eu simt că nu aş putea să-i dau un alt final decât cel pe care l-a avut. Sau cel pe care, de fapt, nu-l va avea niciodată, atâta vreme cât eu continuu să-l visez. Mi-aş dori să aflu că există poveşti asemănătoare, că nu sunt eu singura femeie care, deşi măritată şi cu doi copii (şi fără  nici o intenţie de a-şi părăsi sau înşela soţul pentru că îl iubeşte şi se simte legată de el pe viaţă), continuă să viseze un bărbat pe care l-a văzut de patru ori în mai bine de 22 de ani.  Nu mă mulţumesc cu explicaţii de genul „prima dragoste nu se uită niciodată”. Să-mi explice şi mie cineva cum se poate uita a doua, a treia, a şaptea ori a noua dragoste, dacă a fost dragoste, şi nu aventură de o noapte sau cine ştie ce experiment psihedelic (pentru cei sau cele care practică aşa ceva). Cred că te poţi îndrăgosti de mai multe ori în viaţă – dacă prima oară nu merge – dar cum să uiţi pe cineva care a însemnat atât de mult pentru tine încât să-i spui „Te iubesc”? Da, admit asta, şi eu m-am îndrăgostit de mai multe ori şi mi-am dorit să dureze, dar n-a fost să fie! Când s-a terminat, am pus punct, am încercat să las totul în urmă şi să o iau de la capăt ca să nu fac comparaţii ori să învinovăţesc toţi bărbaţii de greşelile celor care m-au rănit pe mine. M-am născut într-o zodie despre care se spune că nu are regrete. Şi nu am. Fac parte dintre acei oameni care cred că, fără oricare dintre experienţele noastre, bune sau rele, nu am mai putea fi ceea ce suntem în prezent. Povestea aceasta e o parte din viaţa mea, din sufletul meu, din ceea ce sunt. Nu am putut să o spun nimănui cunoscut. Ca să o parafrazez pe Ioana, „bate vântul” în multe intersecţii, dar totuşi e „mult prea a mea” intersecţia aceea în care un băiat şi o fată se întâlneau în fiecare dimineaţă, în drum spre şcoală, în urmă cu aproape douăzeci şi cinci de ani. Dar am simţit nevoia să spun totuşi cuiva această poveste şi să aud părerile celor care citesc blogul Ioanei.

shutterstock_380723584

 

Sursa foto: iubire secretă via Shutterstock.com

Pin It

Tags

70 Comments

  • Unele conexiuni ne urarea toată viața. Și din aceste povestiri reușesc sa cred tot mai mult ca unii sunt meniți sa fie împreună, doar ca viața le pune în uneori piedici. Sa vadă dacă dragostea lor e chiar așa de puternică.

    Însă, regretele nu sunt bune. Și prin simplul fapt ca încă se gândește la el, se pare ca regreta unele lucruri. Și, deși poate părea neschimbat, timpul br afectează pe toți.

    Sigur, se bucura de ce are, dar tot se gândește la ce ar fi fost dacă. ….

  • Ea spune:

    Te inteleg, draga mea. Am trait ceva similar si inca ma mai gandesc la el, cu toate ca au trecut 15 ani de la ultima intalnire (accidentala) fata in fata. Totusi, n-a fost sa fie. Putea sa fie, dar…. Iar acum… suntem cu totul alte persoane decat eram in liceu. Nici noi nu-i cunoastem pe ei, barbatii care au devenit, intre timp, si nici ei nu ne cunosc pe noi, femei. Poate nici nu ne-am mai placea daca ne-am cunoaste acum, analizand totul cu maturitatea lui 30+… In schimb, exista cineva care ne cunoaste si e langa noi in cele mai frumoase si mai urate momente. Iluziile si visele sunt una, viata reala e…reala.

  • Deea spune:

    S-a întâmplat multora, numai eu câte astfel de povesti stiu… când citeam chiar ma gândeam de nu o fi scris se X sau Y, dar având in vedere ca e o poveste nespusa pana acum probabil sunt coincidente. Ce cred eu: nu e sindromul ” prima dragoste” ci mai curând ” iubirea neconsumata”. Omul asta a arătat părți din el, intr-o perioada extrem de sensibilă ( cea a adolescentei). Atunci ne formam ca viitori adulti și tot ce se întâmpla acolo rămâne cu noi. Băiatul a fost un ideal, faptul ca relația nu s-a consumat nu a creat și aspecte neplăcute. Poate in relație cu el ai fi aflat ca nu prea ii plac apa și săpunul, ca lasă mereu șosete murdare sub pat, ca prefera sa iasă cu băieții decât cu tine. Ar fi fost certuri, dezbateri, tot ce presupune o relație. Iar sfârșitul ar fi venit firesc, după început și cuprins. O poveste ce are abia trei rânduri de început nu se va sfârșitul niciodată. Dar e doar o poveste, el din poveste ta e Făt-frumos și nu prea are legătura ci el real. E ca și cum l-ai visa pe Brad Pitt și ai fi sigura ca, doar o șansa sa fi avut la el, ai fi fost cea mai fericita. Și totuși Angelina i-a dat in șut undeva după atâția ani și șase copii.

  • Alexandra spune:

    A o poveste frumoasa si cred ca merita sa te bucuri de emotiile care le-ai trăit fara alte regrete.
    Eu am avut o experienta asemănătoare dar cu alt final. Eram in aceeiasi scoala cu El, El mai mare cu 3 ani decat mine. Ma tachina mereu dar eu eram prea „serioasa” ca sa ii răspund la fel si ma ofuscam. Mai mult o colega de clasă imi spunea ca o enervează foarte tare si ca nu-l suporta. Poate ca adolescenta cu încredere de sine in formare incercam sa o copiez, dar când ma apropiam de El sau cand se nimerea sa fim singuri se lasa cu mulți fluturi in stomac si roseata in obraji. Eram si vecini si astfel ne întâlnesc destul de des.
    Nu aveam curaj la vremea aceia sa-i spun ceva.
    Ulterior eu m-am mutat la oras (pana atunci locuisem la țară ) si mai apoi si bunicii mai s-au mutat de acolo, deci imi pierdusem orice speranță de a fi in preajma lui.
    Soarta a facut in asa fel încât sa nu raman cu regrete. M-am întâlnit întâmplător cu un prieten comun pe care l-am rugat sa-i des numarul mai de telefon si sa-i spuna ca as vrea sa vorbesc cu el.
    Spre surprinderea mea m-a sunat chiar urmatoarea zi si mi-a zis sa ne întâlnim. I-am povestit ce emotii imi provocase si cum fusesem îndrăgostită de El „in secret”.
    Foarte încântat mi-a zis ca nici eu nu-i fusesem indiferenta dar de teama unui refuz nu spusese nimic.
    Euforia mea atinsese cote maxime.
    Vorbeam zilnic la telefon dar ne intalneam mai rar, El făcea navetă de la tara, eu locuiam in oras si ne sincronizam mai greu.
    In timp emotiile mele fata de El au inceput sa scadă in intensitate si in mai putin de 1 an am hotărât ca relatia noastra va ramane doar una de prietenie.
    Desi crezusem ca este prima dragoste si ca nu-mi va trece vreodata am avut sansa sa incerc măcar. Si faptul ca am aflat si perspectiva lui asupra povestii noastre a fost bonus.

  • Everybodyhurtssometimes spune:

    Ce frumos! Prima iubire, primii fiori ai indragostelii de la 16 ani. As putea scrie o carte:)! Doamne, cat de intens am simtit, am plans, mi-a rasunat inima. Amintirea asta inca ma face sa zambesc.
    Povestea ta m-a facut sa il caut putin pe el, prima mea iubire. Haha…l-am gasit! Add friend? Sau mai bine ramanem cu amintirea noastra, copii de 16 ani? Au trecut 23 de ani…

  • Alexandra spune:

    Aaa, am uitat sa precizez faptul ca acuma este căsătorit cu colega care in antipatiza atât de țară candva. Ironia sorții!

  • Alina spune:

    Buna!
    Cred ca toate fetele timide de 14 ani au trait mai mult sau mai putin o poveste de genul, cu baiatul popular de care se indragosteau lulea. Insa majoritatea au trecut peste, pentru ca 10 minute de dragoste platonica in zilele cu scoala nu prea ii ajung unei femei mature 🙂
    Eu cred ca daca voia sa fie cu tine, era cu tine. M-a durut ptr tine cand ai povestit cum intrati pe poarta scolii si iti mai vorbea doar ca sa iti ceara temele si in rest era cu fetele populare. Meritai mai mult. Poate sunt eu prea orgolioasa, dar nu as fi putut sa ma indragostesc de cineva care era atat de crud cu mine.
    Zambeste, sigur nu ai ratat nimic. Pare un om f indragostit de el insusi si de imaginez de tip popular si cam atat.

    • Alina spune:

      A, si nu ma mira deloc ca e cu cineva care il antipatiza in liceu. Nu ai cum sa simpatizezi tipul ala inconjurat mereu de gasculite blonde, nu daca te iubesti un pic. In liceu e sigur „permis”, cand suntem adulti mai putin, zau.
      Pari un om cu capul pe umeri. Sper ca acest articol sa te ajute sa il uiti. Baiatul ala nu mai exista, sigur s-a maturizat si schimbat (in bine, ca potential pare sa fi avut).

  • Daniela spune:

    E ceva ce inteleg dincolo de cuvintele tale; inteleg pentru ca stiu cum se simte si mai ales cate intrebari rasar in minte despre faptul ca simti toate aceste lucruri. Nu cred in coincidente si nici in obsesii, ele sunt manifestari ale unor stari, energii, legaturi, pe care nu le putem intelege decat cand ne conectam la noi insine in altfel, la eul superior. Sufletul percepe ceva ce mintea constienta nu poate intelege si atunci cand nu reusim sa ne lamurim cu mintea constienta exista posibilitati de a afla despre ce e vorba. Se poate ca raspunsul sa fie o modalitate de a incheia capitolul sau de a-ti schimba complet viata, depinde doar de tine. Daca va trebui sa aflii, vei afla.

  • Nicole spune:

    E mai mult o obsesie, te-ai gândit la asta? Sau poate ai nevoie de o confirmare(?).
    Si probabil ca speri ca el sa vadă acest articol si sa te recunoască; o speranța exista in sufletul tău. Si pentru ca ai făcut public, sa nu te aștepți sa curgă doar cuvinte de lauda si încurajare de la cititoare, vor exista si pro si contra, asta este riscul…
    Oricum, e o poveste frumoasa, probabil ca te roade curiozitatea: oare el a simțit vreodată ceva pentru tine? Roiau atâtea fete frumoase si dezinhibate, dar tu erai cea specială…ce ar fi? De fapt am văzut câteva filme de genul si am citit ceva cărți. Te cred…tuturor ne place sa fim speciali, si chiar suntem in felul nostru.
    Sper sa afli si sa poti sa te „liniștești”. Aștept continuarea, in caz ca va fi una. Pana atunci: numai bine! Felicitări pentru scris(chiar ar trebui sa te apuci de asta). Succes!

  • Anca spune:

    Am trecut si eu prin ceva asemanator..tot la liceu…am crezut ca e fat-frumos, printul din poveste, ca fara el nu voi putea trai…ma topeam cand il vedeam si cand daca schimbam 2 vorbe eram in extaz o saptamana…apoi am incercat un fel de relatie…un esec total si am reusit sa trec peste

  • Mira 2 spune:

    Mi se pare o poveste foarte trista.Trista pentru ca te chinui.
    Am trecut și eu prin așa ceva, el mi-a dat și ceva speranțe (mie și încă la vreo doua colege) dar nu s-a concretizat nimic. Dar în cazul meu, când m-am întâlnit cu el după 10 ani, eram așa de îndrăgostită de altcineva , încât nu am simțit absolut nimic.
    Bănuiesc ca ai niște trăiri pe care nu le poți controla și iți doresc sa-ți găsești liniștea cât mai curând …

  • Anaeli spune:

    Draga mea, permite-mi sa te imbratisez virtual… Urmaresc de ceva timp blogul Ioanei, primul meu comentariu. Si mie mi s-a intamplat in liceu. Prietena mea cea mai buna a devenit iubita lui pentru multi ani. Ea stia ca il placeam, dar asta nu a stat in cale a ei. Ea era miss popularity, eu un soi de ugly duckling. 😁Evident ca ne-am indepartat. Si eu cred ca ai atatea ganduri din cauza nemarturisirii/neimplinirii. Mai cred ca si imaginatia iti lucreaza neincetat in directia respectiva. Poate in defavoarea fericirii tale? Bine ai facut pentru ca ai postat articolul aici. Discutiile si comentariile ii vor mai stirbi din stralucire lui Fat Frumos. O sa poti respira mai in voie. Poate intr-o zi nu vei mai fii asa coplesita de emotii…si ii vei spune.

  • Mihaela spune:

    „Dacă aş avea suficient curaj l-aş întreba de ce nu lipsea şi nu întârzia niciodată dimineaţa în drum spre şcoală, de ce, indiferent de vreme, era acolo, în acelaşi loc, la aceeaşi oră cu mine.”

    Da te-ai intrebat vreodata de ce nu ti-a zis nimic in decursul acestor intalniri? De ce nu ti-a propus nu sa fiti impreuna, dar barem sa va vedeti in afara drumului la scoala? La un ceai, la biblioteca, la un joc de tenis, la un film, la librarie, la milioanele de ocazii in care doi colegi pot iesi impreuna?

    Mi se pare ca l-ai scuzat ca e timid, dar…”he was really not that into you” (daca stii filmul). Pur si simplu nu te placea suficient ca sa o faca.

    Nu e o situatie in care il admirai de la distanta si el nu stia, a avut o gramada de timp sa te cunoasca, sa vorbeasca cu tine, si milioane de ocazii macar sa te invite undeva in oras, atat in timpul liceului, cat si dupa el.

    Eu zic ca daca iti pui intrebarile acestea, raspunsul la ele iti va clatina imaginea idealizata pe care o ai despre el si o sa il aduca la un om normal, la un om care a fost colegul tau odata si atat.

  • Sofia spune:

    Da, e exact povestea de iubire neconsumata. Marile iubiri sunt iubirile neconsumate. Hai sa schimbam putin scenariul: reusesc sa comunice, sa-si marturiseasca dragostea reciproca tinuta secreta din diverse motive si se casatoresc. Dupa 5 ani, el a vazut-o in toate ipostazele: cu par pe picioare, cu colacei de grasime pe burta, cu radacinile nevopsite, manjita de voma de bebelus, cu parul mirosind a tocanita etc etc. Ea, i-a adunat de nenumarate ori sosetele murdare si lenjeria intima aruncate aiurea, l-a apostrofat, a nu stiu cata oara ca nu a ridicat colacul de la wc, ca a stat cu doua ore mai mult la bere, cu baietii etc etc. Dupa aceste „clipe de nepretuit” ale vietii in doi, el ar mai avea aura asta de fat-frumos? No way. Dar iubirea a fost cosumata. Iar doamna, s-ar gandi la alt barbat cu care nu a impartit viata si care are aura de fat-frumos nestirbita…

  • Cinderella spune:

    Asta nu e dragoste, e obsesie, e fictiune. M-am gandit si eu mult timp la un fost iubit. Il veneram, ma obseda, il credeam dragostea vietii mele. Dupa ani si ani ne-am impacat pt o scurta durata. Atunci m-am trezit la realitate. Era totul in capul meu…am fost f dezamagita si am incetat sa-l caut. Deci wake up, fericirea e reala, e langa tine!

  • Zina spune:

    Povestea mea (asemanatoare) incepe in class a 5 a. Toti anii de gimnaziu am fost indragostita de baiatul asta. El nu ma baga in seama decat ca sa imi ceara temele, evident. In clasa a 8 a chiar a inceput sa stea cu mine in banca, nici nu imi amintesc in ce context. Nu eram nici urata, nici prostuta, eram sefa clasei si toti ceilalti baieti ma placeau. Dar cred ca el si-a dat seama ca mie imi placea el. El, cu calitatile pe care I le atribuisem eu in imaginatia mea, nu chiar el cel real. Si scoala s-a terminat, incepeam toti liceul in oras, eu la cel mai bun, el la cel la care mergeau toti pustii rebeli si pusi pe chiulit. Si m-am trezit cu el la poarta liceului. Ma astepta, aflase unde invat, imi gasise numarul de telefon. Statea de vorba cu mine la poarta liceului in pauza mare, apoi vorbeam cu orele seara la telefon. Nu imi venea sa cred ca vorbim, am fost mereu convinsa ca nu ma place. Odata, si-a terminat sms-ul cu „Te iubesc!” Si m-am tot uitat la ecranul acela mic si m-am gandit: Asta mi-am dorit toti anii aceia in care visam conversatii cu el, nu? Chiar se intampla? Apoi am fost iubiti. Aveam 16 ani. Ne certam, ne impacam, ne razbunam unul pe celalat pentru tot felul de prostii. Odata a trebuit sa ma furisez afara din casa bunicilor la 4 dimineata, pentru ca venise sa ma vada. Dar ceva nu era bine, era un joc de pasiuni acolo. Ne-am despartit furtunos, am ales sa fiu cu altcineva doar ca sa il ranesc. Cred ca in sinea mea, am stiut mereu ca el nu ma iubeste. Asa cred si acum. La 19 ani, m-am casatorit si am plecat de tot din locurile acelea. L-am vazut pe facebook, intr-o poza a clasei noastre de gimnaziu si m-am gandit sa ii scriu. Mi-a raspuns calduros, prieteneste. Il visez des, visez ca se scuza, ca de fapt m-a iubit, ca ma iubeste si acum. Cred ca de vina e doar orgoliul meu ranit, senzatia ca nu m-a considerat demna de el sau ca nu m-a placut defapt.

  • cris spune:

    Cand aveam si eu aceeasi varsta timp de 4 ani mi a placut de un baiat pe care il vedeam o data pe sapt dar nici nu stiam cum il cheama. Ulterior adica dupa muuuult timp i am aflat si numele. Dupa acesti 4 ani mi am luat inimanin dinti l am urmarit la propriu si l am oprit pe strada. I am marturisit ca imi place de el desi cu siguranta ca si a dat seama cu mult inainte. Mi a zisca el are alte planuri ca o ss plece din oras la scoalade politie deci nu l interesam deloc. Sincer nici nu cred ca am sperat la mai mult de la acea discutie.
    Cert este ca s a rupt vraja nu m a mai imteresat niciodata acest baiat. Cand l am revazut pe strada dupa cativa ani nu mai avea din farmecul de altadata, era mai matur, masiv, nu mai avea acea frumusete, era tuns f scurt, in fine nimic nu mi ar fi trezit sentimentele mele pt el.

  • Rizzolo Ioana spune:

    Draga autoare, in cazul in care contientizezi ca visul e un vis in timp ce ” il traiesti” il vei putea controla…Eu reusesc sa fac asta cu visele mele ( cand contientizez ca sunt vise). Poti incerca…

  • Rizzolo Ioana spune:

    Daca tipul o sa citeasca textul se va recunoaste….presedintele unei organizatii umanitare implicata in renovarea unui (salon de) spital + s-a mutat pe a 10-a in alta clasa + drumul pana la liceu impreuna cu tipa din banca din spate + alte detalii.

  • Ariannes spune:

    Mi-a placut sa citesc povestea, dar parca scria tot adolescenta de alta data. Parerea mea: uita tot si bucura-te de ceea ce ai si nu insela nici macar cu gandul pe cel ce il ai alaturi (daca este om bun). Eu, cam pe la 15 ani m-am indragostit, cu fluturasi in stomac, visat cu ochii deschisi, etc.. Nu va spun acum toata povestea. A fost singura data in viata mea cand am fost indragostita; a durat cam 10 ani, dar era o iubire platonica. El (mai mare cu vreo 3-4 ani) un dragut cu mine, a plecat dupa liceu, departe, cu viata lui. Ultima intalnire a fost cu vreo 16 ani in urma, eu il cautam si ma duceam dupa el, iar el ma astepta si se comporta atat de frumos cu mine ca iar visam la el cativa ani. Nu am „consumat” nici macar o data intalnirile (desi stateam la el) pentru ca nu dorea sa ma faca sa sufar, daca nu ramaneam impreuna. L-am mai visat uneori si desi eram alaturi de familia mea iubita, ma agatam de vis pentru ca imi placea… L-am iubit mult, am visat mult la el, dar… m-am hotarat acum vreo 16 ani in urma, sa il uit si sa imi vad de viata mea. Iar visele cu cel de care m-am indragostit, au ramas doar vise… Am devenit o femeie fericita cu visele devenite realitate. A ramas in urma acea indragosteala din adolescenta de care m-am agatat vreo 10 ani… concluzia mea… Cata pierdere de timp! Daca el nu a facut nici un gest sa fiti impreuna, atunci pune punct, gandurilor, viselor, chiar daca nu te simti implinita, etc. Esti om in toata firea, esti mamica, cauta alta metoda de a fugi de realitate, dar in nici un caz distrugand ce ai construit pana acum… ar fi pacat… Probabil ca daca ati fi impreuna vei fi foarte dezamgita sa vezi ca realitatea nu se potriveste cu visele. Acum daca l-as vedea i-as zambi si l-as intreba ce mai face. Eu sunt fericita cu ceea ce am si nu mi-as dori sa inlocuiesc ceea ce am. Sunt sigura ca mi-ar tresari inima si sufletul daca l-as vedea dar ce mai conteaza? Nu l-as mai dori nici o secunda alaturi de mine… cum as putea? Sa imi ranesc sotul ar fi ultimul lucru pe care l-as face in viata asta. Stii ce imi doresc acum dupa aproape 25 de ani de cand l-am intalnit pe cel de care m-am indragostit? Imi doresc sa nu il mai intalnesc. Revino-ti la realitate, nu pierde ceea ce ai deja! Nu mai suntem adolescente. Uita tot si mergi pe drumul tau. Viata e prea frumoasa sa o irosesti pe vise ce raman neimplinite! Te imbratisez si mi-as dori sa aud ca ti-ai revenit la realitate! Iubeste-ti copiii, ei sunt cei care te vor iubi cel mai mult! Pup.

  • Flori spune:

    Ce trăiri intense ai așternut. Mulțumesc.

    Îți scriu pe scurt povestea mea, similară cu a ta: aceleași trăiri, același context, dar eu grăsuță, el sportivul liceului. Nicio șansa, nu?

    Dupa câțiva ani si o tona de tupeu nesimțit, l-am căutat, l-am abordat si am ieșit in oraș… am consumat relația atat emoțional cat si fizic. Dezamăgirea mea a fost crunta pentru ca eu ma îndrăgostisem de el, asa cum mi-am dorit eu sa fie, nu cum era in realitate. Acum sunt căsătorită, am un bebelus minunat, si cu toate astea, amintirea lui ma răscolește, dar faptul ca mi-am demonstrat ce e om e, ma aduce la realitate.

    Îți spun sincer, i-ai atribuit o imagine ideală, alimentata de sufletul de adolescenta, ceea ce mi se pare minunat. In secunda in care rămânem indiferenti la amintirile noastre, ceva s-a stricat 🙂

  • Gina spune:

    Si eu am trait o poveste similara. Dupa 20 de ani am reluat legatura cu el si i am spus tot ce gandesc. Amandoi eram casatoriti cu familie. Dupa discutie mi au disparut absolut toate visurile si acele temeri cand si daca l as fi revazut vreodata. Mi am regasit linistea interioara. Oricat de greu ti ar fi iti recomand sa faci asta. Pentru ca aceste emotii care nu ti dau pace nu vor disparea de la sine. Asa suntem construiti. Bafta!

  • andreea spune:

    Poate daca l-ai cunoaste mai bine u nu ai mai simti la fel, e simplu sa iubesti un om de la distanta, obsesiv, in mintea ta e asa cum iti doresti, in plus misterul e mai atragator decat ceea ce deja cunosti, exista sansa sa fie asa cum ti-l imaginezi. Dar cel mai probabil nu este, poate fi un om minunat dar mai mult ca sigur nu este exact cum ti-l imaginezi tu; vrei, nu vrei, este o poveste care te macina si nu este exclus sa iti influenteze viata, trairile, poate pe unele nu le simti asa cum ar merita avand gandul la ceva ce nu exista. E un timp lung, poate ar fi bine sa consulti un psiholog, sa vezi care este cauza acestei obsesii, ce anume se intampla in mod inconstient si te face sa te supui unei suferinte prelungite…22 de ani? E mult, nu trai in trecut, esti o femeie inteligenta, intuiesc ca esti si frumoasa , vindeca-te 🙂

  • A.B spune:

    Interesant articolul. Eu cred ca vorbele nerostite la vremea lor din cauza timiditatii pot fi foarte apasatoare odata cu trecerea timpului. Si eu am fost foarte timida in copilarie/tinerete :)) si imi e groaznic de ciuda ca nu am clarificat anumite lucruri la timpul lor…Acum e prea tarziu…cu ce ma mai ajuta sa ii spun lui Fat-Frumos ca l-am iubit cu toata fiinta mea cand el e insurat si are un copil iar eu la randul meu la fel? Ce va intelege? E un barbat, sa nu uitam! Un barbat care va crede ca am chef de o intalnire mai pe-nserate de dragul vremurilor de mult apuse…

  • G spune:

    Eu cred ca daca ai fi marturisit la timp dragostea pt acel baiat si ar fi fost chiar si o tentativa de relatie acum nu ai mai fi visat la el…si ei am visat la un baiat mai mare decat mine cu cativa ani…l am visat 4-5 ani desi il vazusem doar o data dupa acesti 4-5 ani ne am revazut la un gratar cu prieteni comuni,unde ce credeti mi am adunat toate puterile sa imi pot indeplini visul…a fost doar o zi dar a fost suficient cat sa imi dau seama ca tot ce visasem atatia ani nu avea legatura cu acel prezent! El mai mare cu cativa ani pana in 4 ani nici nu mai stiu exact eu parca prea copila pentru doleantele lui.

  • Maria spune:

    Cât de superficial este judecată! X
    Consider că dragostea asta a ajutat-o să se cunoască și să se maturizeze, contrar altor *opinii. Așa a învățat să-și controleze timiditatea și să se aprecieze pe ea însăși; doar astfel a putut să aleagă în viața ce a vrut și să renunțe la ce nu a dorit și la cine cine nu i-a fost sprijin. Poate că de asta avea nevoie să ajungă în punctul de a găsi un om cu care să își dorească să construiască o familie, pe care să o apere de toți și de toate.
    Iar în privința sentimentelor lui, consider că nimeni nu face efortul de a continua *o rutina matinală* zi de zi, ani la rând, fără *motiv* Evident, și el a avut sentimente pentru ea!
    (Dar și motive pentru a nu i le împărtăși… timiditatea, nu cred că ar fi fost singurul motiv al lui.)
    Iar faptul că, în sufletul ei, el a rămas *un punct sensibil*, nu înseamnă că nu își iubește soțul, ci că unele relații (căci o relație a avut cu el, de amiciție aparte, având în vedere cât timp s-au *întâlnit* și au vorbit despre lucrurile care îi pasionau, lucruri despre care nu vorbeau cu alte persoane… (Și nici despre alții nu vorbeau!… Doar despre ei, iar asta *înseamnă ceva*!)
    În plus, după astfel de sentimente și de *relație*, evident că se creează o legătură sufletească rezistentă… La care are dreptul, aș adăuga!
    Apoi… să nu consideri că e vina ta a nu ai îndrăznit să îi mărturisești ceea ce simțeai… Nu cred ca nu și-a dat seama. Iar dacă aștepta să faci tu *primul pas* înseamnă că nu trebuia să poarte pantaloni. Ști cum se spune: „Bărbatul propune, femeia alege”!
    Mulțumesc pentru încrederea acordată nouă cititoarelor acestei pagini, în baza căreia ne-ai împărtășit povestea ta.

  • Andreea spune:

    Citesc blogul asta de vreo 2 sau 3 ani si totusi asta e primul comentariu pe care il las. M-a rascolit atat de mult povestea asta, m-am vazut pe mine in clasa a 8a…
    Eram in aceeasi clasa inca din clasa intai si de-a lungul anilor am jucat un fel de ping-pong cu el… cand ma placea el, nu il placeam eu si cand il placeam eu, nu ma placea el. Timing-ul nu a fost niciodata de partea noastra. Dar de indragostit de el, m-am indragostit in clasa a 8a. Tin minte perfect ziua aia, 30 noiembrie. Era ziua mea de nume si adusesem bomboane. Cand am intrat in clasa el statea pe banca mea, iar cand m-a vazut mi-a zis „Aaa, e ziua ta, hai sa te pup!”, m-a pupat pe obraz… si asta a fost, totul s-a schimbat radical pentru mine. Nici pana in ziua de azi nu pot sa imi dau seama ce s-a intamplat in momentul ala, de ce fix atunci s-a dezlantuit totul in sufletul meu, ce m-a facut sa ma indragostesc de el cand tot ce a facut a fost sa-mi ureze La multi ani. Ceva a facut click in capul meu, dar nu cred ca o sa stiu niciodata ce.
    Am inceput sa merg de drag la scoala doar ca sa il vad si numaram cu groaza zilele (putine) pe care le mai aveam de petrecut in aceeasi clasa. Eram atat de cu capul in nori incat m-am lasat convinsa de el sa pun ca prima optiune pentru liceu o clasa de mate-info la care voia el (desi eu eram convinsa pana atunci ca ma voi duce la filo), doar pentru a afla imediat dupa ce am completat fisa cu optiunile ca el a ales ca prima varianta o alta clasa de mate-info, tot in acelasi liceu. Am crezut ca mi se prabuseste cerul in cap. Evident ca fiecare a intrat la prima lui optiune, asa ca ma puteam consola doar cu gandul ca eram la acelasi etaj cu el.
    Diferenta fata de povestea de mai sus (pe langa faptul ca nu sunt nici casatorita si nici nu am copii) e ca… eu i-am spus ca il plac. I-am spus dupa putin timp, dupa mai putin de o luna, chiar inainte de Craciun, dar el avea prietena. Cand ne-am intors din vacanta totul era normal intre noi, nu se purta ciudat si nici nu ma evita (lucru pentru care l-am apreciat enorm de mult). Timpul trecea, noi continuam sa ne tachinam la scoala si sa glumim, ne suflam cand eram ascultati si ne ajutam reciproc cand era vorba de copiat… si eu ma indragosteam din ce in ce mai mult.
    Dupa terminarea clasei a 8a am plecat in tabara. Ziua radeam si ne simteam bine, iar seara nu ma puteam opri din plans cand realizam cat de putin timp mai am de petrecut cu el. Asta pana intr-o seara cand m-a vazut ca plang. A intrebat-o pe o colega daca plang din cauza lui, iar a doua zi am plecat cu el pe plaja sa vorbim. I-am spus adevarul, ca plangeam pentru ca nu suportam sa il vad trist (pentru ca la vremea respectiva era si el indragostit de o fata care se purta urat cu el si pe care am urat-o din tot sufletul pentru asta; pentru ca il facea pe el sa sufere, nu pentru ca o placea el). Cred ca atunci si-a dat si el seama ca il placeam mai mult decat ca pe o simpla indragosteala de-o vara… sau nu si-a dat seama? Cred ca asta nu o sa stiu niciodata. Cert e ca, spre finalul discutiei, mi-a spus ca nu are de unde sa stie ce o sa se intample cu noi, ca poate la un moment dat in viitor vom fi impreuna, dar ca indiferent de situatie pot conta pe el oricand. Si din nou spun, am apreciat mereu la el faptul ca nu m-a indepartat si ca a incercat mereu sa ma faca sa ma simt ok, chiar daca nu putea sa imi dea „ceva”-ul ala pe care il voiam eu.
    Cand a inceput a 9a mi-a fost extrem de greu sa il vad doar fugar in pauze, iar in timpul orelor ma uitam in gol in clasa si mi se parea ca il vad in vreo banca. La inceput ne salutam si vorbeam in pauze cand aveam timp, dar usor usor fiecare si-a vazut de clasa lui. La balul bobocilor a venit el la mine sa vorbim si sa facem o poza… cum de a stitu ca asta voiam si ca aveam atata nevoie de asta?
    Dupa bal insa, lucrurile s-au complicat… o colega binevoitoare a intervenit intre noi si ne-am indepartat de tot. Il urmaream din capatul holului in pauze, dar asta era tot ce puteam sa fac. Ne mai salutam cateodata, dar spre finalul liceului nici asta nu am mai facut.
    Pe la jumatatea clasei a 9a am aflat ca era cu o fata de la el din clasa… si oricat de bizar ar suna, m-am bucurat pentru el. M-am bucurat ca era fericit si ca isi gasise o fata care sa il precieze. Ajunsesem sa imi doresc atat de mult ca el sa fie fericit incat ma intristam teribil cand aflam ca se certase cu ea si eram in culmea fericirii cand ii vedeam din nou impreuna. Stiam ca eu nu voi fi niciodata cu el, desi speram ca totusi se va intampla candva. Si inca mai sper ca la un moment dat in viata asta o sa fiu cu el, macar ca sa ma conving ca nu e atat de perfect precum e in mintea mea.
    M-am mai indragostit de cateva ori de atunci, dar niciodata atat de furtunos si niciodata nu a fost impartasit, desi le-am spus sau si-au dat seama singuri. Si totusi, la niciunul dintre ei nu ma mai gandesc. Doar la el. Intr-un fel il urasc pentru ca nu ma simt capabila sa mai simt pentru altcineva ce am simtit pentru el si pentru ca nimeni nu m-a mai facut sa am aceiasi fluturasi in stomac sau sa imi bata inima sa-mi sara din piept cum o facea el doar uitandu-se in directia in care ma aflam eu. M-am intrebat de multe ori daca o sa-l uit vreodata sau daca o sa pot sa iubesc pe cineva atat de mult incat sa imi doresc sa-mi petrec toata viata cu el…
    Eram asta vara intr-o seara in Vama la Stuf pe plaja…. muzica tare, lumina obscura…. si mi s-a parut ca il vad. M-a luat la propriu ameteala, parca intreaga plaja se invartea cu mine si timpul statea in loc. A inceput sa imi bata inima la fel de tare ca acum 9 ani, iar mintea mea era inundata cu un val de sentimente si amintiri. Imi doream sa fie el, speram sa fie el…. dar dupa ce m-am apropiat putin mi-am dat seama ca nu era. Nu stiu daca as fi avut curajul sa ma duc la el si sa ii spun ceva, nici macar nu sunt sigura ca ma mai tine minte. Dar imi doream atat de mult sa il vad. Insa intamplarea asta mi-a confirmat cumva faptul ca probabil nu o sa il uit niciodata si ca mereu va avea un loc special in inima mea.
    Dar il visez… asa, out of the blue, fara sa ma gandesc la el sau la ceva ce are legatura cu el. Iar in visele mele ma recunoaste sau suntem prieteni sau suntem impreuna… sau ma intreaba de lucruri din a 8a. Doar ca pentru mine toate visele astea sunt o mica evadare si ma binedispun pentru intreaga zi, imi dau o stare de bine, chiar daca apare si tristetea aia inevitabila a „mi-as dori sa fie totul real”.
    Nu stiu daca mica mea povestioara o va ajuta pe cititoare, dar eu am simtit nevoia sa o scriu, sa o spun cuiva. In afara de cele 4-5 prietene de atunci, nu am mai spus nimanui despre el, mi-a fost teama sa nu fiu luata in ras sau sa primesc replici de genul „da-l naibii, a trecut atata timp”, „esti nebuna, cum sa mai fii indragostita dupa atatia ani in care nu ai avut nicio legatura cu el” sau „esti penibila”. Sunt convinsa ca pentru cineva care nu a trait asa ceva e greu de inteles, poate chiar imposibil…. dar pentru mine a fost atat de real si frumos si furtunos incat pastrez totul ca pe o mica comoara in suflet, pe care o deschid din cand in cand atunci cand mi se face dor. Poate e o simpla obsesie, dar atata timp cat nu stiu ce inseamna sa fiu impreuna cu el, nu pot sa il vad decat ca pe Fat-Frumos-ul meu perfect, idealul meu intangibil.

  • Mihaela spune:

    Si eu inca il visez si uneori imi doresc sa nu se termine visele mele. Ne-am iubit in perioada liceului, el cu 2 ani mai mare, toata lumea invidioasa pe noi. Am trăit cea mai frumoasa poveste de iubire, dar sfarsitul nu a fost sa fie frumos. Ne-am despartit dupa 4 ani, cand eu am plecat la facultate si el a ramas in oras. Am un sot minunat, o fiica superba. Nu imi imaginez viata fara ei, dar de multe ori ma intreb „cum ar fi fost daca?”.

  • Estsanatlehi spune:

    Nu vreau sa supar pe nimeni, sunt doar curioasa: chiar vi se pare normal, sa visati dupa atatia ani la un barbat din trecut? De ce v-ati mai maritat atunci cu altul? De ce nu ati incercat sa aflati mai intai, daca ar functiona cu ex? Sau daca ati aflat (ati fost impreuna si v-ati despartit, ca n-a mers), de ce nu ati facut terapie, sa treceti peste inainte de a va aventura intr-o relatie noua, in care amestecati si copii inocenti? Voi cum v-ati simti, daca ati afla ca sotul vostru viseaza la propriu si figurat la o dragoste veche? Sau ca mama voastra s-a intrebat decenii intregi „cum ar fi fost daca…” in timp ce voi va doreati o casatorie ideala ca cea a parintilor vostri?
    Am iubit si eu platonic si neimplinit, in liceu si chiar in facultate, dar nu-mi pot imagina o viata in care sa traiesc tanjind la acel baiat/barbat, in timp ce-mi impart ziele cu un sot, care ma iubeste, si pe care l-am mintit ca el este cel langa care vreau sa imbatranesc… Nu l-as schimba cu nimeni, dar absolut nimeni (nici chiar Brad Pitt, cu a mentionat cineva mai sus), pentru ca mi-am unit viata cu a lui, si am facut copii impreuna, din cauza ca el este jumatatea mea, nu un substitut cu care m-am multumit, ca alesul nu m-a vrut.
    Nu va judec, dar mi se pare foarte trist, si as vrea sa va inteleg: de ce nu ati pus punct mai intai, si daca nu ati reusit, de ce ati ales sa mintiti (for lack of a better word) pe omul care are incredere in voi?

    • raya spune:

      Din pacate in viata nu toate ies perfect si nu poate fi totul alb si negru. Sunt multi oameni care poarta in suflet imaginea unui ex, sunt si femei, si barbati, iar partenerii nu au habar si din cauza asta nici nu sufera. In capul nostru noi suntem stapani si ce gandim si visam ne priveste strict pe noi, nu trebuie sa dam socoteala, e viata noastra interioara, gradina noastra secreta.
      Poate pt unii trecutul e o povara, poate pt altii o alinare, un refugiu. Mi se pare greu de judecat din afara si de dat verdicte; sunt de acord cu ideea ca ar trebui sa fie totul „clean”, dar daca nu e, hai sa nu amestecam „copii inocenti” si alte asemenea, ca nimeni nu putea sa isi puna viata in stand-by sau sa umble cu limba scoasa dupa cineva care poate avea angajamente in alta parte, numai ca sa aiba un final povestea. Cateodata finalul chiar daca e dorit, nu e posibil, asa e viata…

      • Estsanatlehi spune:

        Eu n-am spus sa-si spuna viata pe stand-by sau sa umble dupa ex, din contra: am spus ca ar fi trebuit sa puna punct, intr-un fel sau altul, afland daca el o vrea, sau daca a pierdut sansa asta (dupa ce el s-a casatorit), mergand la un psiholog, care s-o ajute sa mearga mai departe „clean”, cum zici tu.
        Copiii inocenti nu i-am amestecat eu, ci mama lor. Vad ca nimeni nu a mai amintit de problema asta, si nici autoarea nu a explicat-o, si nu prea inteleg, cum sunt singura care este deranjata de faptul ca eu practic isi minte familia, mai ales sotul. Daca ar fi fost povestea unei femei, care a aflat asa ceva despre partenerul ei, si ar fi cerut intelegere plangandu-se de nedreptatea care i se intampla, ar fi sarit toata lumea s-o mangaie pe cap, ca vai ce nesimtit e barbatul ei… ohwell.

        • raya spune:

          „Am spus ca ar fi trebuit sa puna punct, intr-un fel sau altul, afland daca el o vrea”- E clar ca in cazurile astea el nu o vrea sau nu o vrea cu adevarat, pentru ca altfel ar fi facut ceva in sensul asta.
          Psihologul nu are vreo bagheta magica cu care sa iti stearga amintiri si vise care iti pot fi chiar foarte dragi, dar se poate apela la el daca e vorba de o obsesie care iti strica viata. Copiii nu sufera in niciun fel pentru ca tu ai o viata interioara in care din cand in cand il visezi pe altul. Dupa cum am spus, sunt si multi barbati care viseaza la o fosta, nu e ceva exclusiv feminin. Nimeni nu isi minte familia in sensul in care insinuezi tu, caci nimeni nu face vreun pas ca sa tradeze in realitate. Cat despre Big Brother-ul care sa sanctioneze ce ii trece prin cap uneia sau altuia, el exista numai pe net, in rest mintile oamenilor sunt libere.

          • IQ spune:

            „nimeni nu face vreun pas ca sa tradeze in realitate”

            din pacate, prea multe tradari se intampla pornind de la astfel de scuze (da, cred ca nu sunt altceva decat scuze) gen „e prima mea iubire, l-am cautat pe FB sa vad ce mai face”…oops, au mai picat un pic si in pat, ce mai conteaza ca sunt amandoi casatoriti? Apreciez ca doamnele din comentarii doar i-au cautat, fara sa mearga mai departe, dar sunt multe-multe femei slabe care prefera sa se minta singure, in loc sa-si rezolve problema, fie la psiholog, fie vorbind cu o prietena, mama, bunica (ati fi surprinsi cata intelepciune se gaseste la oamenii astia), ba chiar cu sotul, ca pana la urma el e cel cu care ai ales sa imparti viata, cu bune si rele, nu?…

    • Anna spune:

      Ce imi place comentariul tau:). De acord. Si in plus mi se pare naiv si usor penibil sa vad atatea comentarii de la femei care viseaza inca la altcineva. Cum sa fii intr-o casnicie, cu copii, fara sa fi crescut emotional?..

      • Printesa Urbana spune:

        Ce comentariu complet lipsit de empatie, intelegere si acceptare a altora si nevoilor lor. Foarte trist comentariul tau.

        • Anna spune:

          Nici sa arati cu degetul catre cineva ca nu are empatie, nu este o dovada de empatie:). Poate am avut o zi proasta, de exemplu si mi-a parut povestea intr-un fel, zic si eu. Hai sa empatizam si cu mine:).

  • autoarea... neintamplatei spune:

    Multumesc pentru sfaturi si pentru amintirile impartasite. Cand i-am trimis Ioanei povestea mea ma hotarasem sa nu raspund la nici un comentariu, dar cred ca se impun cateva precizari.
    Nu, nu sper sa citeasca blogul Ioanei si sa se recunoasca in povestea aceasta. Nu e ca si cum mi-as fi lasat adresa si numarul de telefon. Dar, chiar daca ar fi suta la suta sigur ca despre el este vorba in povestire si, chiar daca ar face rost de numarul meu, e absurd sa cred ca m-ar suna si ar spune ceva de genul: „Stii, am citit o poveste incredibila pe blogul Ioanei Macoveiciuc. Nu-i asa ca tu ai scris-o? De cand asteptam marturisirea asta…” Come on, nici in filme nu se intampla chestii de-astea!
    Nu am sa-l caut niciodata. Daca as fi avut vreodata intentia sa o fac, cred ca cel mai potrivit moment ar fi fost dupa intalnirea de 10 ani de la liceu: eu eram singura, el necasatorit inca, n+ar fi fost greu sa ma prefac ca nu am observat-o pe prietena lui, mai ales ca nici el nu prea avusese ochi pentru ea in seara/noaptea aceea… Stiam si atunci, stiu si acum,cu atat mai mult, ca el s-a transformat in toti anii care au trecut, ca nu mai e cel pe care l-am cunoscut eu.
    Nu consider ca e o obsesie pentru ca eu nu ma gandesc la el tot timpul, nu l-am cautat niciodata, nu l-am urmarit ca, eventual, sa-i ies in cale intamplator. Dupa liceu am stiut ca s-a terminat (ce nici nu incepuse, de fapt), asa ca m-am hotarat sa ingrop totul, sa nu ma mai gandesc niciodata la el, sa-mi vad de viata mea. Doar ca unele lucruri nu se lasa ingropate… Visurile revin periodic, ca un refren, si tot periodic, la cativa ani o data, mai aflu cate ceva despre el, fara sa intreb sau sa caut cu tot dinadinsul.
    De vindecat, sper si eu sa ma „vindec”. E motivul pentru care m-am hotarat sa scriu povestea si s-o public, chiar asa, anonim… Am vrut sa vad daca asa imi mai usurez povara „vorbelor nerostite la timpul lor”… Nu simt tot timpul aceasta povara pentru ca nu ma gandesc la el, o simt doar dupa fiecare vis. Si da, cand se intampla, greutatea acestei poveri e imensa pentru ca eu nu am impartasit-o nimanui pana acum. N-as putea spune de ce povestea Ioanei a declansat in mine aceasta furtuna de amintiri, pe ce buton a apasat astfele incat am simtit nevoia imperioasa sa-mi spun si eu povestea cuiva. Am fost curioasa sa aflu daca li se mai intampla si altor femei aceleasi lucruri sau aceleasi vise… nechemate. Si am aflat. Multumesc, Andreea, pentru povestea ta, multumesc, Zina! Multumesc, Ariannes si Anaeli, pentru imbratisari… Multumesc, Maria, pentru ca m-ai „aparat” atat de frumos… Multumesc, Flori, multumesc, EA, multumesc, ADN de femeie… Pe asta il avem toate! E frumos sa impartasesti amintiri si povesti cu alte femei chiar daca nu le cunosti. Poate povestea mea le-a ajutat si pe altele?!???
    Inca o precizare si ma opresc aici. Nu am inclus atatea detalii ca sa fiu recunoscuta mai usor ci pentru ca era prima oara cand scriam povestea si am spus-o asa cum mi-a venit. Stiu ca sunt si barbati care citesc blogul Ioanei dar nu cred ca el se numara printre ei. Si chiar daca s-ar numara si s-ar incumeta sa ma caute, cu riscul de a strica suspansul, as avea doar trei cuvinte de spus: „E prea tarziu!”
    Si, nu in ultimul rand, multumesc, Ioana, pentru ca ai publicat povestea mea!

    • Dana eu spune:

      Draga Autoare, cred ca ai putea incerca sa scrii, e frumos ce si cum spui tu…
      Si da, sigur povestea ta a ajutat.

    • Rizzolo Ioana spune:

      Draga autoare, mie mi-a placut povestea…. as mai citi, daca ai mai scrie.
      Nu am trait asa ceva, dar am impresia ca te inteleg perfect.

    • Snow Flow spune:

      Dragă autoare, știu bine că e foarte greu să porți astfel de secrete pe care nu le-ai spus nimănui, pe de altă parte e mult mai riscant dacă te expui unui asemenea public, în loc să te fi confesat unei prietene foarte apropiate. Ai oferit despre tine mai multe informații decât crezi și problema n-ar fi deloc că ar putea citi EL ci că ar putea citi prietena ta din străinătate sau câțiva soți să se întrebe dacă e vorba despre soția lor. De fapt nu e o problemă dacă nu te deranjează acest aspect.

      Sigur, e o poveste care pe tine te răscolește, care pare naivă pentru cei care nu trăit așa ceva. Din scrisul tău reiese că ai nevoie de o încheiere (closure) a acestei visări care te-a afectat la nivel emoțional. E un pic trist că nu ai putut spune soțului ce simțeai, era până la urmă o iubire adolescentină nematerializată măcar într-o discuție despre.

      În general femeile pragmatice înțeleg mai greu o astfel de experiență, acesta fiind și motivul pentru care ai fost judecată. La polul opus sunt femeile care visează zi lumină la Făt Frumosul care nu va veni niciodată și trăiesc din crâmpeie de amintiri interpretate doar de ele într-un anume fel. (nu e cazul tău)

      Iată de ce mulți bărbați sunt bine dispuși, siguri pe ei și relativ ușor de mulțumit: nu se alimenteaza deloc din astfel de trăiri, mai ales ale trecutului îndepărtat :))

      • d spune:

        Nu prea inteleg care ar fi problema ca ar vedea prietena din strainatate. Sa stii ca mie mi-a „furat” o prietena omul pe care-l iubeam de cativa ani, sunt si in ziua de azi impreuna. Dupa o vreme, mi-a trecut supararea, pentru ca prietena a facut bine ce a facut. Si-a vazut de interesul ei, asa cum trebuie! Nu va asteptati ca altii va vor pazi/respecta relatia, familia.
        Intr-o situatie similara, la fel ca autoarea, eu m-am pus pe planul al treilea. Nu-i ca-mi pare rau, ca sunt bine azi, dar mi se pare ridicol ca la o suta de ani dupa, trebuie sa ne facem griji pentru o alta fata. In dragoste e ca-n razboi. Chiar daca eu am cam iesit infranta in bataliile alea, continui sa cred ca fiecare ar trebui sa-si urmeze inima.

    • L. spune:

      Google Natalie Lue – The Dreamer and the Fantasy Relationship. It might help.

  • Lia rusu spune:

    Trebuia fie sa-ti fi asumat declararea sentimentelor fata de el atunci sau chiar si mai tarziu, si sa-i dai voie sa te surprinda, placut sau neplacut. POate ramaneati impreuna, poate se spulbera acest mit. Practic ai despre el o imagine fabricata de tine, nu musai reala, ai o imagine idilica a acelui moment de la 14 ani +. Nu ai de unde sa stii cum ar fi fost de fapt. Putea fi bine, putea fi rau. Dar macar stiai si acum erai linistita.

  • Ada spune:

    Si eu am trait asa ceva … de 2 ori. Desi pare absurd, prima mea iubire a fost la 11 ani, el a plecat peste mari si tari la 14 ani. Am fost colegi de clasa si veneam impreuna de la scoala. Am cateva amintiri care s-au intiparit in sufletul meu pe viata <3 . Dupa 16 ani in care nu am stiut nimic de el l-am revazut datorita facebook-ului. A ramas la fel de frumos 🙂 dar din ce am aflat de el nu regret nici o clipa ca nu suntem impreuna. A doua poveste, colegul meu de banca din clasa a X pana intr-a XII pe care l-am avut cel mai bun prieten si cu care tinem legatura, desi destul de rar ne revedem/vorbim, l-am iubit in tacere. Nici pe unul nu ii mai iubesc in adevaratul sens, insa in sufletul meu este ceva special pentru ei. Ceva ce nu simt pentru nici unul din fostii iubiti. Sunt fericita ca sunt fericiti, ca G. are 4 copii si o sotie pe care o adora, ca P. are o sotie frumoasa si tanara, ca sunt un cuplu frumos, sunt fericita ca am intalnit omul care sa ma faca sa vibrez si ca avem 3 fete impreuna … doar ca ma intreb uneori ce era de viata mea sa se implinit una din iubirile secrete.

  • Andreea (o mamica) spune:

    Draga Autoare, cat de frumos ai asternut ceea ce ai simtit… Sper sa iti fi gasit deja putina liniste, cred ca numai faptul ca ai reusit sa transmiti, prin scris, ceea ce simti / ai simtit ajuta mult sufletului sa se linisteasca… M-am regasit mult in povestea ta… Eram la fel ca tine in liceu, poate nu chiar asa timida, dar mie iubirea asta mi-a aparut in cale la 23 de ani, si nu eram la primul iubit. Avea cu 9 ani mai mult decat mine, eu faceam un master si el lucra la o multinationala care colabora cu scoala unde eram eu si ma ajuta la pregatirea lucrarii finale. Ne vedeam cam o data pe luna. Poveste clasica, as putea spune. Ma fascina de la bun inceput, dar nici prin gand nu imi trecea cate nopti nedormite urmam sa petrec… Pregateam lucrarea finala de master cu o colega, iar el ne indruma. Colega mea a renuntat pe neasteptate la master, ceea ce pentru mine era super stresant pentru ca ma regaseam complet singura, cu riscul s-a nu pot termina lucrarea. Continuam sa ma intalnesc cu el o data pe luna sa lucram impruna, m-a sustinut moral mult in perioada aia. Dar asa a fost ocazia sa aflu mai multe despre el si sa ne imprietenim. Era un tip fascinant, vorbea despre orice ii starnea interesul cu pasiune, isi adora munca (era un fel de golden boy cu aspiratii mari, care ulterior s-au si concretizat), iar in timpul liber ii placea sa participe la maratoane … Ah, era divortat si cu doi copii mici … Si toate astea la nici 33 de ani. Mi se parea ca omul asta traise atatea vieti intr-una singura, dar ce ma fascina pe mine era faptul ca vorbea atat de simplu, de modest si cu atata inflacarare de ceea ce ii placea … Momentul in care timpul a stat pe loc a fost cand am sustinut lucrarea… A fost o privire … Si acum mi se pare ca mai simt cum ma ardea privirea aia si cat de rosii imi simteam obrajii… Dupa ce am terminat masterul, ramasese sa ne intalnim la un pahar sa mai povestim. Ne-a prins dimineata in restaurant noi povestind de cum visam sa calatorim in toata lumea … Ca sa scurtez vorba, cam asa s-au scurs 5 ani… Sms-uri, telefoane, cate un pahar sau un restaurant, niste saruturi (ah, dar ce saruturi). El intre timp renuntase la colaborarea cu scoala pentru ca obtenuse un super post la firma unde lurca si era tôt timpul in calatorii. Eu nu faceam decat sa-l visez, sa stau suspendata in asteptarea unui sms sau unui telefon si din cand in cand sa isi gaseasca timp sa ne intalnim… Implinisem 28 de ani si aveam impresia ca viata trecea pe langa mine… Ieseam des, aveam multe prietene, celibatere si ele, dar sufletul si visele imi erau in alta parte… Ce m-a salvat au fost cartile. In adolescenta le devoram, adoram personaje ca Jane Eyre si Elisabeth Bennet si imi era tare greu sa inteleg personaje ca Emma Bovary si Anna Karenina… Mi-am zis ca daca nu fac ceva, voi sfarsi ca Anna … Am invatat de la Jane ca merit mai mult, ca sunt o persoana nici mai rea, nici mai buna ca celelalte, cu visele si vointa mea proprie care trebuie sa mi-o exprim. Asa ca la inceput de an 2008, i-am raspuns ca ori imi da timp sa petrec cu el si ma lasa sa il cunosc cum trebuie, ori incetam cu schimburile astea… Stiu, a fost f sec, dar trebuia sa o fac … pentru mine… Nu m-a mai contactat de atunci… Sa scurtez povestea asta deja parea lunga, la sf anului 2008 mi-am cunoscut jumatatea, ne iubim, avem doua fetite minunate, viata mi-a dat ceea ce imi doream… Asta nu ma impiedica cateodata sa ma gandesc (fara sa vreau si cateodata chiar des) la el si la privirea care ma ardea … Eu cred ca noi femeile avem nevoie de asta, de gradina noastra secreta, de o privire care sa ne faca sa ne simtim frumoase, un pic misterioase, sa suportam quotidien-il care e parea quotidien … si asta unele dintre noi o gasim in vise, in amintirea unei iubiri din adolescenta sau a saruturilor unui amant sau chiar in privirea unui strain in metrou dimineata daca reusim sa fim destul de „prezente” sa o observam …

    • Evelina spune:

      Bravo, ai procedat f bine, unele femei nu au curajul de a rupe pisica in doua si stau ani de zile încurcate in legături din astea nesănătoase ca nici relații nu le pot spune! Îmi imaginez ca ușor nu ți-a fost sa iei atunci o asemenea decizie însă ai intuit foarte bine, ar fi trecut viața pe lângă tine. Si mai mult decât atât poate ai fi ratat si trenul in care ți-ai cunoscut adevărata pereche. Sa fii fericita alături de familia ta, ei te merita!

  • iris spune:

    Eu m-am maritat cu fat-frumosul meu si al altor fete. Iti spun sincer ca fat-frumos e si el om si are defecte si calități. Sunt norocoasă ca nu am regrete,ca fat-frumosul meu m-a iubit pe mine si si-a asumat viața alaturi de mine,au trecut mulți ani de când suntem împreună si pt mine este iubirea vieții mele,cel mai bun prieten si tatăl copilului meu.
    Stiu sigur ca la el mai visează încă femei in toata firea,cu familii si copiii. Îmi pare rău pt ele,nu privesc lucrurile ca si cum eu as fi castigat trofeul,îmi dau seama ca eu l-am cunoscut in momentul potrivit,in momentul in care el nu mai voia sa fie doar un fat-frumos,ci dorea mai mult de la viata. La noi astrele s-au aliniat 🙂 Iar fat-frumos isi lasa sosetele aruncate,nu le duce la cosul cu rufe…este un om in carne si oase,iar mie uneori îmi vine sa il strang de gât.
    Sper doar sa te vindeci si sa treci peste,iti doresc o viata frumoasa alaturi de familie ta.

  • Raluca spune:

    Il cunoșteam pe el din copilărie, imi era vecin, mai mare decât mine cu trei ani. Cand am intrat in clasa a cincea aveam clasele una lângă alta si asa au apărut primii fluturi la mine. Mergeam împreuna spre școala si discutam banalități, el a intrat la liceu, iar eu am rămas cu dorul pe care mi-l alinăm cand ne întâlneam in cartier, însă nu făceam parte din aceiași gașca. Am visat la el pana la 17 ani cand am început relația, eram euforică si nu-mi venea sa cred ca mi se împlinește visul, il iubeam cu toată ființa mea si simteam ca si el ma iubește. Dupa cinci ani de relație m-am mutat împreuna cu Făt Frumos si am stabilit sa ne căsătorim, însă am descoperit ca Făt Frumos nu e chiar ca in vise asa ca dupa încă doi ani de relație am pus punct. Regret doar ca nu am pus punct mai devreme si am ales sa ramân 7 ani intr-o relație toxica. Încă trei ani de cand ne-am despărțit a insistat sa ne impacam, dar nu am cedat. Acum sunt căsătorită si am doi copii minunați. Cred ca il visezi si te gândești la el mereu doar pentru ca nu ti-ai trăit visul, nu ți-ai consumat dragostea neîmpărtășită.

  • Catalina Iulia spune:

    Citeste Brida a lui Paulo Coelho.

  • Snow Flow spune:

    Am lăsat un comentariu mai demult dar cred că a intrat la spam, dar fiind că au apărut mai multe noi între timp. Mersi.

  • Simona spune:

    Citesc in comentarii despre vindecare.. eu abia astept sa vezi ca nu ai de ce sa te vindeci, ceea ce simteai ca povara nu e o povara; e doar trairea si istoria ta, e important insa, azi, sa nu o lasi doar sa te cotropeasca, ci sa vezi ce poti sa scoti tu din ea, sa-ti iei viata si experienta in maini. Povestea asta e despre mai multe lucruri (culmea, cred, e cel mai putin despre “el”) . E despre viata, despre iesirea din copilarie, adolescenta, din gandirea magica; despre idealuri si mai ales despre tine.
    In copilarie si adolescenta ne imaginam si ne dorim sa putem si sa fim mult, orice si oricine, tot. Din pacate, intrarea in maturitate ne obliga sa “ajustam” din dorintele astea, sa acceptam pierderea, compromisul, renuntarea. Totusi, o parte din noi nu se poate opri sa nu gandeasca ‘ce ar fi fost daca’.. orice. Acel orice care nu s-a intamplat apare ca un esec, o renuntare sau ruptura. Ni se pare o pierdere tot ceea ce nu am trait, facut, simtit, din acel “tot” pe care il doream candva… asta daca nu cumva invatam sa ne reevaluam putin fiinta, simtirile, dorintele, bucuriile.. , sa “integram” vechile experiente si sa ne readucem pe un fagas care sa ne multumeasca.
    Ceea ce scrii arata ca tu poti sa visezi si inca iti doresti sa visezi, sa traiesti intens, sa simti mult. “Ratusca cea urata si timida” nu avea curaj, dar poate “lebada” de azi, mai curajoasa si putin mai inteleapta, va avea curajul sa-si urmeze visele (.. de azi !: ) ) oricare ar fi ele. Curaj, deci, in viata ta de azi si de mana cu sinele tau de azi !

  • Star G. spune:

    Eu cred că autoarea ne-a livrat o ficţiune, o încercare literară pe tema „primei iubiri”. De ce este ficţiune? Pentru că în poveste sunt o serie de contradicţii care nu pot aparţine realităţii. Autoarea spune că nu „şi-ar imagina viaţa” fără soţul actual şi fără cele două fetiţe ale sale, dar resimte, în prezent, amintirile primei sale iubiri ca pe „un pumn primit direct în plex”. Ne mai spune că această primă iubire era „nemărturisită decât cu greu până şi mie”!? Autoarea pare că s-a poziţionat într-un dialog destul de incomod chiar cu ea însăşi. Aceasta e mai degrabă o exacerbare stilistică decât o realitate psihologică. Sunt introduse apoi şi alte clişee, precum afirmaţia că viaţa autoarei „nu mai avea să fie niciodată la fel” după o simplă privire a tânărului din sala de examen. Un clasic coup de foudre cu efect prelungit până în prezent. Trecem peste faptul că viaţa nu rămâne niciodată la fel de la o secundă la alta, dar înţelegem unde vrea să bată autoarea. Autoarea marchează însă acel moment ca pe momentul instalării unei obsesii incurabile sau al unei iremediabile inadaptări la realitate. Ajungem şi la tânărul fatal al poveştii. Carevasăzică el era „o personalitate strălucitoare şi inabordabilă”, numai că o asemenea percepţie nu poate persista în realitate decât de la distanţă şi pentru o perioadă scurtă de timp, până cunoşti omul, până te obişnuieşti cu el. Autoarea l-a avut, însă, în faţa ochilor „trei ani de zile” în banca din faţă, în aceeaşi clasă, dar el tot strălucitor şi inabordabil a rămas. Colac peste pupăză, în aceşti trei ani autoarea „putea să-l privească în voie”, dar, vai!, nici asta „nu prea îndrăznea, decât cu coada ochiului”. Ori autoarea era ireal de timidă, ori tânărul era ireal de strălucitor. Totuşi, autoarea a avut cu el numeroase „întâlniri întâmplătoare” şi matinale pe la intersecţii, vorbea cu el (adesea) despre cărţi, muzică şi filme, dar el tot strălucitor şi inabordabil a rămas. Autoarea nu ne spune, însă, ce anume îl făcea pe tânărul nostru atât de atrăgător, încât devenise „vedeta incontestabilă la care visau toate fetele”. Din omisiuni putem deduce că tânărul „fatal” nu avea alte calităţi demne de menţionat în afara celor fizice. Era, probabil, înalt (modelul preferat al fetelor scunde), bine făcut, cu muşchi şi ochi albaştri, capabil să sucească mintea tinerelor necoapte cu o simplă reflexie a ambalajului. Autoarea speculează că ar fi fost, de fapt, timid. Poate şi cultivat (deşi nu e chiar clar), cu Eliade, Cioran, Steinhardt, Queen, Doors sau Janis Joplin.

    Întâlnirile autoarei cu tânărul deveniseră „raţiunea de a exista” a ei, încât ne întrebăm iar: cum o fi reuşit autoarea să mai evolueze, să se căsătorească, să divorţeze şi iar să se căsătorească şi să facă doi copii fără „raţiunea ei de a exista”!? Surprinzător, când tânărul a plecat la facultate în alt oraş, nu s-a declanşat vreun dezastru existenţial, iar autoarea chiar a reuşit să se îndrăgostească de altcineva. După cinci ani, autoarea noastră îl reîntâlneşte pe tânărul inabordabil, dar exclude o apropiere cu acesta pentru că nu-şi putea „imagina vreodată că ar fi putut fi împreună cu o fată ştearsă” ca ea. De aici rezultă că, în realitate, ea ar fi fost cea inabordabilă, dar din motive de caracter. Simultan, această nestăvilită pasiune pentru tânărul inabordabil este, totuşi, ţinută eficient în frâu de loialitatea faţă de o prietenă pe care autoarea nu-şi putea permite s-o „rănească”. În acest scenariu, onoarea femeii pare că primează în faţă pasiunii feminine ultrasensibile, dacă nu ar fi alte indicii care să ne arate că lucrurile stau altfel. Cu toate că, după alţi cinci ani, autoarea noastră spune că devenise din „răţuşca cea urâtă” o „lebădă”, bărbatul fatal nu este încă suficient stimulat de noua înfăţişare, dar execută, totuşi, câteva ocheade şi ţineri de mână care o aduc pe autoare la o temperatură ridicată, dar insuficientă pentru declanşarea scânteii salvatoare. Personajele (el şi ea) se prind şi în „câteva hore”, semn că au ajuns la vremea maturităţii, când evenimentele sunt tratate în ansamblu, după consumarea deplină a etapelor egocentrice Queen, Doors şi Janis Joplin. Dar nici asta nu ajută prea mult pentru că autoarea ne spune că „nu a mai urmat nimic”. Tânărul de altădată devine ba preşedinte de organizaţie umanitară, ba conducător de organizaţie de amenajări interioare, informaţii pe care le consider diversioniste, pentru a nu putea identifica persoanele din realitate, în caz că ele există. În ultima parte a poveştii, se observă că bărbatul fatal are disponibilităţi uimitoare, trecând de la amenajări ale vieţii oamenilor la amenajări ale spitalelor. Începi să înţelegi că autoarea noastră e vrăjită acum şi de abilităţile ceva mai pragmatice ale bărbatului fatal, care trebuie să aibă capacitatea de a-şi procura mijloacele de trai. La vârsta de aproape patruzeci de ani, era şi cazul ca autoarea să amenajeze intern şi o minimă adaptare la realitatea care solicită zi de zi eforturi pentru supravieţuire. Dar autoarea încă afirmă că ar „intra în pământ de ruşine dacă el ar citi aceste rânduri şi şi-ar aduce aminte de întâlnirile” lor „matinale şi clandestine.” Sare în ochi în acest pasaj cuvântul „clandestine”, care pare adăugat doar pentru efect literar. Altfel, din firul povestirii nu rezultă că ar fi existat întâlniri cu adevărat clandestine şi cu scop precis. În sfârşit, autoarea încă îl visează, are tremur şi dureri de inimă sfâşietoare, încât i se pare că ele merită chiar scrise într-o carte. Nu ştiu dacă autoarea, ca scriitoare de poveşti, s-a gândit că, după două căsătorii şi doi copii, e puţin probabil ca o femeie să mai viseze atât de adolescentin la un el care nu a iubit-o niciodată, pe care nu l-a sărutat niciodată şi cu care nu a împărţit bucurii şi tristeţi, deopotrivă. Cartea, dacă ar fi scrisă pe această linie, ar fi un eşec redutabil.

    Ceea ce este dramatic în toată această poveste (dacă nu ar fi o ficţiune), este afirmaţia autoarei că, deşi e „măritată şi cu doi copii (şi fără nici o intenţie de a-şi părăsi sau înşela soţul pentru că îl iubeşte şi se simte legată de el pe viaţă)”, ea continuă „să viseze un bărbat pe care l-a văzut de patru ori în mai bine de 22 de ani”. Din acest pasaj rezultă că autoarea nu-şi iubeşte cu adevărat soţul, iar căsătoria ei este doar un compromis în lipsa unui viitor alături de cel dorit. Acest compromis face ca ea să nu-şi viseze soţul în posturi tandre, dar să-l viseze pe un el, un ins fatal şi indiferent faţă de fiinţa ei, pe care nu o admiră suficient şi nu-i poartă de grijă. Aşa, autoarea noastră ratează atât iubirea aceea fantasmagorică, dar şi iubirea faţă de soţul său, singurul bărbat care, poate, o admiră şi îi poartă de grijă. Dacă nu cumva o fi visând şi el la o alta, o femeie fatală, o lebădă plutind maiestos prin mintea lui, care nu acceptă încă realitatea că este căsătorit cu o răţuşcă ameţită de propriile sale fantasme.

    • scarlet o'hara spune:

      Deplorabil, as putea spune. Si trist. Ori poate ca literatura asta virtuala si-a atins noi culmi, cine stie… Oricum, sa faci o recenzie literara la o postare pe blog care se declara din start a fi doar o poveste de viata si nicidecum o incercare literara, e penibil… doar daca nu ai altceva mai bun de facut si speri sa te remarce si pe tine cineva… Poate vreun redactor de revista, Doamne-ajuta!
      In alta ordine de idei, Slava Domnului ca Margaret Mitchell nu a avut parte de un critic atat de avizat ca altfel „Pe aripile vantului” nu ar mai fi vazut lumina zilei niciodata! De, literatura si pelicula pentru gospodine… Daca Academia americana de film nu a avut cui altcuiva sa acorde atatea Oscaruri, ce sa-i faci! Ma mir insa ca un critic atat de cultivat si plutitor in sfere inalte se coboara la a citi un blog pentru mamici in loc sa-si ocupe timpul cu alte activitati mai elevate… din care empatia de care vorbea Ioana se exclude, desigur. Oricum, viata bate filmul, bate si literatura!
      And the Oscar goes to…

    • Andreea spune:

      Ce comentariu! Autorul/Autoarea are o viata tare „interesanta” de-a stat in ultima zi din an sa scrie asa ceva…

      Si termina cu o concluzie atat de plina de siguranta si superioritate, incat nu stiu zau cine se iluzioneaza mai mult…uita-te in jur si ai sa realizezi ca majoritatea casatoriilor sunt un compromis, la toate generatiile. Daca ar fi sa fie interzise casatoriile bazate pe un compromis, ar exista foarte putine mariaje, spre deloc. Dar ma rog, e usor sa fii lupul moralist intr-un comentariu pe un blog…ma intreb insa acreala ta si superioritatea ta de unde vin, din ce compromisuri pe care le faci in propria ta viata?

      Hai, un an bun sa avem cu totii, asa cum suntem, imperfecti!:)

    • Ile spune:

      Excelent, Star G.!! :)))))))))

  • Star G. spune:

    Doamna Scarlet O’Hara, comentariul meu anterior nu a vizat valoarea literară a postării, ci contradicţiile pe care ea le cuprinde. Revedeţi comentariul şi o să vă convingeţi că nu fac în el o critică literară. Şi, dacă aveţi ceva de combătut, combateţi, vă rog, afirmaţiile din comentariul meu şi nu comentatorul. (Atacul la persoană ne dezvăluie că nu aveţi alte argumente ca să vă susţineţi ideile.) Să spuneţi că nu am avut altceva mai bun de făcut şi că aş spera să mă remarce cineva sunt speculaţii departe de adevăr. Aşa, ca să vă edific, vă răspund. N-am scris comentariul ca să mă remarc, pentru că nu mă preocupă aşa ceva, iar în istoria personală am avut destulă atenţie ca să mai am nevoie de ea pe acest blog. Remarcaţi, vă rog, că numele meu nu este dat, aşa că eventuala atenţie ar rămâne fără beneficii în realitate. Nu sunt nici redactor de revistă, dar cred că am dreptul şi eu să scriu un comentariu când alţii vor să ajungă în prim-plan cu povestea lor şi s-o facă publică. Ficţiune sau nu, povestea poate fi citită şi comentată, apreciată sau nu. E prima dată când citesc un articol din acest blog şi asta pentru că o persoană mi-a spus despre această poveste, care intrigă prin trăirile descrise de autoare. Am găsit atât de multe trăiri şi explicaţii contradictorii, încât, din punctul meu de vedere, povestea comentată are multe elemente de ficţiune (ipoteză mult mai favorabilă autoarei decât ipoteza contrară). Blogul acesta o fi el unul de mămici, dar asta nu înseamnă că mămicile sunt obligatoriu doar nişte gospodine cu trăiri confuze, inapte de un zbor pe aripile vântului. Eu cred că o mămică e (sau ar trebui să fie), înainte de toate, un ocrotitor al inocenţei şi o călăuză către bine şi către buna creştere a copiilor ei. Ce păcat că, pentru unele dintre ele, asemenea preocupări, formatoare de caractere, rămân undeva, în nişte sfere înalte, cu pretextul că ele sunt posibile doar în peliculele unor filme ca Mary Poppins!

    Doamna Andreea, şi dv. păcătuiţi prin a ataca nu afirmaţiile din comentariul meu, ci comentatorul. Şi dv. speculaţi cu privire la activităţile mele din ultima zi din an. Ei bine, ziua respectivă nu era atât de aglomerată, iar cititul şi scrisul mi s-au părut nişte activităţi demne chiar şi pentru ultima zi din an. Ce să facem, fiecare cu alegerile sale! Ştiu prea bine că majoritatea căsătoriilor se bazează pe câteva compromisuri, dar daţi-mi voie să cred că o căsătorie în care ea se gândeşte la şi îl visează pe un el fatal şi inabordabil, altul decât soţul său, e o căsătorie eşuată şi nu una funcţională. Eu despre asta scriam şi nu despre compromisurile uzuale din căsătorii, cum încercaţi dv. să o întoarceţi. Dacă doriţi să ştiţi ce compromisuri fac în propria mea viaţă, vă pot oferi acest privilegiu, dar numai dacă acceptaţi în prealabil să beţi un păhărel de acreală fără să vă strâmbaţi.

    • scarlet o'hara spune:

      Referirea la „Pe aripile vantului” nu era deloc intamplatoare, dar se vede treaba ca nu ati citit cartea… Departe de mine sa desconsider cititoarele acestui blog ( si eu sunt si mamica, si sotie, si gospodina, cu un job stabil si inca vreo doua adiacente), eu am presupus nu doar ca sunt capabile de un astfel de „zbor”, ci si ca au apreciat cartea… Dovada e ca multe dintre cele care au comentat aici au marturisit ca au fost si sunt capabile inca de astfel de trairi si visuri. Fie nu ati citit deloc comentariile, fie ati ales sa le ignorati. Asa cum spunea cineva care a postat aici, barbatilor le e mai greu sa inteleaga astfel de lucruri. si totusi, de ce o fi avut cartea asta asa un succes? E cam stufoasa, ce-i drept, dar inainte sa dati sentinte ca „e putin probabil ca…” etc. etc. etc., aratati mai multa intelegere si acceptare pentru cei sau cele care, citind cartea de care va ziceam sau povestea de pe acest blog, s-au identificat cumva cu personajele. Sunt si ei/ele tot oameni! Vestea buna e ca nimeni nu inseala pe nimeni (ca sa nu va mai faceti griji pentru educatia copiilor) si ca, la final, dupa trei casatorii si tot atatia copii, Scarlet isi da seama ca, de fapt, isi iubeste sotul (ipoteza pe care nici nu o luase vreodata in calcul…). Cred ca pe asta trebuie sa „pedalati” mai mult, inainte de a arunca cu pietre intr-o femeie care precizeaza ca nu se gandeste si nu viseaza cu ochii deschisi la un alt barbat, ca si-a continuat viata, cum era si firesc (pentru ca din iubire, nu-i asa, nu se moare!), ci ca visele apar in mod aleator si fara sa le cheme. Sunt cateva dintre multele aspecte pe care le-ati ignorat sau doar ati ales sa o faceti, in graba si din dorinta de a critica si de a fi aplaudat pentru asta. O alta veste buna pentru dvs: exista destui oameni pentru care ce nu inteleg ei, nu exista!
      Iar comentariul dvs anterior contine niste contradictii (v-am dat cateva exemple mai sus) care nu ar fi existat daca v-ati fi obosit sa cititi mai cu atentie si intelegere povestea, dar nu fac critica criticii dvs. aici. Si da, sentimentele, in special cele mai intense, pot fi deseori sau doar pot parea contradictorii, mai ales in perioada adolescentei… Altfel n-ar exista ura nascuta din iubire (desi n-am experimentat-o, dar asa zic altii), iubire nascuta din ura (aparenta) si nici „imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp”… Si, daca nu ati simtit niciodata astfel de trairi, atunci puteti arunca linistit cu piatra, nu vi-o mai intoarce nimeni… O veste buna pentru autoarea povestii, pentru mine, pentru Andreea si pentru toate cele care s-au confesat aici cu inima deschisa: exista destule femei care umbla cu capul spart!
      P.S. Desi nu pe mine m-ati invitat la un pahar de acreala, consider necesar sa va avertizez ca majoritatea mamicilor de aici si a femeilor care au suferit vreodata de PMS, dupa ce au consumat butoaie intregi de muraturi, tone de lamai si ghimbir sub toate formele si in toate starile de agregare, nu se mai stramba de la nimic! O avea asta vreo legatura cu toleranta, cine stie…

      • Star G. spune:

        Doamnă Scarlet O’Hara, sunteţi prea îndârjită şi prea aprinsă când citiţi comentariile mele. Vă lipseşte detaşarea necesară pentru a le înţelege, în pofida faptului că înţelesurile sunt destul de transparente. Aveţi un subiectivism aşa feroce că trădează intense afinităţi cu autoarea poveştii noastre. Aţi avut o experienţă teribil de asemănătoare cu cea a autoarei? Visaţi cumva şi dv. irecuperabil la vreun ins inabordabil din vremea tinereţii? Sunteţi cumva autoarea deghizată sub un alt pseudonim? Dacă tot mă mustraţi că nu am citit „Pe aripile vântului” (despre care eu nu am spus nimic şi care are puţine asemănări cu povestea în discuţie), vă recomand atunci să recitiţi romanul, că, poate, la o citire mai atentă, veţi observa şi unele diferenţe esenţiale. Iar la vârsta dv. mă aşteptam să fi realizat că majoritatea covârşitoare a experienţelor amoroase din realitate sunt mult mai prozaice decât cele din romanele de dragoste precum „Pe aripile vântului”. Noi nu discutam aici de succesul romanului „Pe aripile vântului”, iar identificarea cam grăbită cu personaje de roman exprimă, ca să zic aşa, o vanitate venită să stingă amărăciunea unui eşec în amor. Dacă îmi daţi vestea bună că „nimeni nu înşeală pe nimeni … şi că, la final, după trei căsătorii şi tot atâţia copii, Scarlet îşi dă seama că, de fapt, îşi iubeşte soţul”, poate mă lămuriţi cine îşi dă seama, Scarlet, dv. sau autoarea poveştii comentate? Vă înşelaţi crezând că aş fi avut intenţia să dau cu pietre în sărmana autoare. Pur şi simplu am comentat povestea cu trăiri confuze ale unei autoare, care, prin anonimat, nu are a suferi nici un prejudiciu. Dar, mă rog, dacă dv. vi se pare că trăirile autoarei sunt exact aşa cum le-a descris şi că ele sunt coerente, atunci nu aveţi decât să credeţi asta. Eu nu mă opun şi vă las întreaga libertate de imaginaţie şi apreciere. Ce nu înţeleg este de ce doriţi dv., dna O’Hara, ca eu sau alţii să împărtăşească aceleaşi vederi cu dv.? Nu mi-aţi demontat afirmaţiile, nu aţi invalidat contradicţiile şi nu aţi prezentat argumente suplimentare pentru coerenţa trăirilor autoarei. În schimb, mă atacaţi pe mine, trimiţându-mi nişte săgeţi cam boante pe post de indicatoare infailibile ale unei interpretări corecte a trăirilor autoarei. Puteţi, fără nici un reproş din partea mea, să consideraţi trăirile autoarei drept exemple luminoase ale umanităţii şi gigantice repere din miezul impenetrabil al eternului feminin, dar, pentru mine, ele vor rămâne doar urmele unui elefant care se plimbă confuz prin odaia cu porţelanuri.

        În ce priveşte reproşul că n-aş sesiza că visele autoarei apar în afara voinţei ei, vă spun că dv. nu sesizaţi esenţialul. Iar esenţialul este că autoarea afirmă: „Încă din vis mă cuprinde o tristeţe amarnică, care nu mă părăseşte mult timp după ce mă trezesc.” Adică şi în starea de conştienţă autoarea noastră e cuprinsă de tristeţe, una care e provocată de sentimentele persistente ale autoarei la care ea însăşi reflectează. Ea ne-a spus că, după ce se mai îndrăgostise de altcineva, l-a întâlnit pe el pe „holurile instituţiei” unde lucra şi atunci zice: „Nici în ochi nu puteam să-l privesc pentru că simţeam că tot sufletul şi tot dorul mi se concentraseră în privire.” Dorul acela, bine concentrat, tot în vis apărea? Sufletul acela din holurile instituţiei tot în mrejele visului era prins?

        Apoi iar îmi daţi o veste bună, spunându-mi că „există destui oameni pentru care ce nu înţeleg ei, nu există”, pretinzând că dv. înţelegeţi mai multe din ceea ce există în lumea noastră. O fi aşa, dar, credeţi-mă, în privinţa acestui text, ceea ce există în el depăşeşte puterea dv. de înţelegere. Dar vă rog să nu vă sfiiţi să-mi mai daţi veşti bune. Nu mă deranjează. Ele pot duce la învăţăminte pentru toţi.

        N-aş vrea să intrăm în discuţii ample despre ce trăiri am experimentat unii sau alţii, chiar dacă e tentant, pentru că s-ar putea să ajungem în locuri tenebroase. Poate nu am experienţa dv., dar, credeţi-mă, ştiu foarte bine că sublimul din om e net depăşit de cantitatea de josnicie din faptele şi trăirile sale. Aşa că v-aş recomanda să stăm cuminţi şi să cugetăm la ceva frumos. Vorba aceea: faceţi ce vă spune inima, dar nu uitaţi să luaţi şi mintea cu dv.!

        În ce priveşte păhărelul de acreală pe care îl pusesem ca o condiţie pentru o altă comentatoare, iar nu aţi înţeles prea bine textul meu. Dna Andreea scria că a perceput / simţit „acreala” şi „superioritatea” mea din primul meu comentariu. Prin urmare, dacă a simţit acreala mea, înseamnă că dna Andreea nu a consumat suficient din, cum ziceţi, butoaiele „întregi de murături, tone de lămâi şi ghimbir sub toate formele şi în toate stările de agregare”. Ceea ce mă bucură, pentru că asta înseamnă că viaţa ferit-o pe dna Andreea de supliciile inerente trăitului printre oameni, cu inşi fatali sau inabordabili şi cu femei sumar orbite sau fatal căpiate de strălucirea lor neîndurătoare.

        • scarlet o'hara spune:

          Din tot ceea ce am citit aici, nu poate decat sa imi para rau pentru „acreala” dvs. pricinuita de „supliciile inerente trăitului printre oameni” si de faptul ca discutiile de aici au scos-o la iveala. Sa aveti o viata frumoasa!

          • Star G. spune:

            Doamnă Scarlet O’Hara, să ştiţi că „acreala” aceea este dată în principal de gustul celui care o încearcă. Ştiţi dv., sunt gusturi şi gusturi. Eu o simt ca fiind o băutură mentolată, dulce-acrişoară, foarte binefăcătoare în stările depresive sau nostalgice. Menta din ea aduce o înviorare a simţurilor şi o prospeţime în atmosfera personală. Acesta este păhărelul pe care vi l-am oferit. Iar aceasta este o dovadă de ospitalitate, că menta asta simbolizează, dacă ştiţi povestea ei. Îmi uraţi şi o viaţă frumoasă. În cazul în care urarea dv. nu e cumva vreo ironie, să ştiţi că vă urez şi eu o viaţă cât mai senină, fără încruntare!

  • scarlet o'hara spune:

    Domnule Star G. (daca nu cumva oti fi fiind doamna sau domnisoara, ca acum imi dau seama ca trebuie sa iau in calcul si aceasta posibilitate),
    Ca sa nu ramaneti totusi despre mine cu o impresie mult prea proasta decat cea pe care o aveti deja, tin sa va asigur ca parerile de rau si urarea erau cat se poate de sincere. Apreciez, desigur, si gestul oferirii de menta, si va multumesc. Nu vreau sa va plictisesc acum cu detaliile triste si plictisitoare ale experientei mele pentru ca ati zis sa ne gandim la lucruri frumoase. Pai eu chiar la asta ma gandesc, dar m-ati pus pe ganduri cu afirmatia extrem de sigura ca „ştiu foarte bine că sublimul din om e net depăşit de cantitatea de josnicie din faptele şi trăirile sale”. Eu am o parere cumva diametral opusa: una peste alta, numarul de oameni capabili de bunatate, blandete si chiar noblete il depaseste net pe cel de oameni cu adevarat josnici. De unde atata acreala, inversunare si superioritate? Ca, de fapt, pe mine m-a deranjat lipsa de toleranta, intelegere si respect pentru trairile unui om (tot anonim, de altfel), care nu mi s-au parut josnice de fel, nu era un atac la persoana dvs (pentru asta, cred ca ar trebui sa va cunosc identitatea). Poate mi-am ales gresit cuvintele (nu oricine se pricepe la scris), si mai sunt si impulsiva, unde mai pui ca am si doi copii bolnavi si poate ca asa m-am descarcat de stres si de regretul ca nu m-am facut medic pediatru… Asta e scuza mea, a dvs. care este? De fapt, daca va deranjeaza intrebarea, uitati ca am formulat-o, ca aveti tot dreptul sa tineti raspunsul pentru dvs… Dar, cum ar spune bunica mea: ” Pacat, maica, de anii tai…”. Si bunica mea a trecut prin foamete si criza (alea crunte, nu astea de acum), printr-un razboi (ala marele), prin doua invazii (nemtii si rusii), colectivizare, lupta pentru supravietuire cu trei copii mici (de fapt, cinci, dar doi au murit in fasa), sotul si socrul mai mereu in inchisoare, si tot era una dintre cele mai blande, bune si tolerante persoane pe care le-am cunoscut, alaturi de bunicul si tatal meu. Si daca nici asta n-o fi supliciu, ce sa mai zic! Credincioasa celor care m-au crescut, ma gandeam ca asa ar fi bine sa-i educ si eu pe copiii mei: in spiritul dragostei de viata, al iubirii de semeni, al tolerantei si respectului reciproc, al intelegerii pentru diferentele dintre oameni, starile si trairile lor, ca doar sentimentele noastre exista indiferent daca sunt sau nu validate de cineva… Mie imi place viata, imi plac oamenii si povestile lor de viata, ma straduiesc sa-i ascult si, daca nu-i inteleg, macar sa incerc… Singurele lucruri pe care nu mi le explic, nu le inteleg si, in consecinta, nu le accept sunt crima, violul, abandonul si abuzul asupra copiilor si violenta, in general… Acum, fara urma de ironie, si daca nu cumva capacitatea mea de intelegere vi se pare prea limitata de niste idealuri de mucava, as vrea totusi sa va intreb, pentru ca nici unul dintre cei care v-au dat like-uri pe aici de dragul unor replici inteligente si ascutite nu a facut-o: va pot ajuta cu ceva? Poate nu am inteles eu prea bine (din nou!) chestia cu menta si starile depresive (desi era scris la persoana I) si, daca da, imi cer scuze din nou. Eu nu prea le am cu depresiile (crescuta la tara, de!), nu e in firea mea si optimismul meu incurabil nu ma lasa sa le experimentez, dar, din cate am auzit ascultandu-i pe altii (sic!), depresia e o boala destul de serioasa si care nu prea trece cu ceai de menta sau cu orice alta bautura mentolata la care v-oti fi gandit… Daca nu va pot fi de nici un folos, ma retrag in bucataria mea mirosind a ciorba cu zeama de varza si clatite (ca la preparate mai sofisticate nu ma pricep), la viata mea plina de temeri materne, de nazbatii copilaresti si de incantarea unei mame care adora sa petreaca cat mai mult timp cu copiii ei (ca de-aia ma straduiesc sa muncesc de-acasa!), mai citesc din cand in cand blogul Ioanei (l-am descoperit din intamplare, cautand retete de mancaruri pentru copii, iar timp de facebook, twitter si de-alde-astea n-am, nici macar o adresa de mail pe care s-o verific prea des, doar in interes de serviciu…), mai rad, mai plang si mai meditez la povestile ei si ale altora, ma simt uneori cea mai fericita femeie din lume, alteori doar o mama obosita si depasita de situatie, cam la asta se rezuma existenta mea de-acum si n-as da-o pe o alta pentru nimic in lume! Am specificat astea ca sa nu ma mai banuiasca altii de frustarea, incruntarea, vanitatea, amaraciunea de care si dvs. m-ati banuit. Eu am facut de mult pace cu lumea, pana si cu singurii trei oameni pe care i-am urat vreodata (sau am crezut ca ii urasc, din motive care fac parte din lucrurile alea pe care nu le accept), as vrea sa fac pace si cu dvs. sau, ma rog, sa inchinam doua bauturi de menta si sa repet urarea: Sa aveti o viata frumoasa! Sincer.

    • Star G. spune:

      Doamnă Scarlet O’Hara, apreciez tonul din ultimul dv. mesaj, aşa cum vă apreciez şi curajul de a face o confesiune aici. Nu am rămas cu o impresie proastă despre dv. Chiar dacă aparenţele indică un dezacord între opiniile noastre, asta nu înseamnă că nu vă înţeleg sau că nu înţeleg trăirile autoarei. De unde atâta „acreală, înverşunare şi superioritate” (în comentariile mele)? O să vă răspund la această întrebare, pentru că ştiu că răspunsul este important pentru dv. Autoarea ne-a povestit despre prima ei iubire, o dragoste la prima vedere care a urmărit-o de la 14 ani. De obicei, prima iubire e păstrată de memorie ca o „iubire împărtăşită”, o „poveste de dragoste dintre doi oameni”, cu un început, cu un parcurs, cu un deznodământ. Or autoarea noastră nu a avut o iubire în doi, ci un sentiment unilateral, dar ea numeşte, totuşi, acest sentiment drept „iubire” şi „dragoste la prima vedere”, urmată de… mai nimic. A fost o poveste „neîntâmplată”, cum spune chiar autoarea. Firesc ar fi fost ca această „neîntâmplare” să fie uitată şi nu bine întreţinută de memoria autoarei. În poveste, autoarea evită, după mine, să dea câteva detalii care ar fi explicat mai bine motivele pentru care această iubire a ei a rămas una neîmpărtăşită. Iar faptul că omite detalii importante şi că denaturează chiar realitatea este un fel de înşelătorie. Se pot reciti episodul revederii după cinci ani de la terminarea liceului, transformarea din „răţuşca cea urâtă” în „lebădă” şi neverosimila precauţie de a nu provoca vreo suferinţă prietenei sale prin „trădare”. Şi este înşelătorie pentru că cititorul poveştii se aşteaptă la întâmplări reale, de vreme ce povestea a fost prezentată ca o confesiune şi nu ca o ficţiune. Asta face ca un cititor mai atent să se încrunte, să devină, poate, „acru” şi „înverşunat”.

      Şi nu ne poate scăpa detaliul cel mai important. Autoarea spune că s-a „îndrăgostit” de altcineva, deşi (se poate deduce), „iubirea” ei pentru tânărul inabordabil nu încetase niciodată, nici chiar în timpul cât era „îndrăgostită” de altul. Autoarea ne povesteşte că, la revederea tânărului inabordabil, avea tremur în voce, dor concentrat în privire şi sentimente „ascunse atâţia ani” care „se scurgeau prin strângerea” ei de mână. După aceste detalii, cititorul se întreabă: pe cine minţea autoarea? Pe cel de care se îndrăgostise ulterior, pe sine, pe tânărul inabordabil? Răspunsul e unul singur: pe cel de care pretinde că se îndrăgostise ulterior, devenit, din câte se pare, şi soţul ei. Şi iar cititorul simte un gust acru şi se înverşunează. Intrăm aşa pe terenul moralităţii, unde se dispută continuu lupta dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, onoare şi ruşine. Totul se face şi se preface în urma alegerilor noastre, iar, la final, obţinem o notă, mai mică sau mai mare, după cum ne-am comportat, după cum am iubit, după cum am trăit. Dacă nu aveţi „idealuri de mucava”, atunci ar trebui să ştiţi că acea „îndrăgostire” faţă de bărbatul care i-a devenit şi soţ ar fi trebuit să pornească dintr-o iubire autentică a autoarei, o iubire pură şi nemărginită, care, prin înflăcărarea ei, ar fi trebuit să prefacă în scrum toate iubirile din trecutul autoarei. Or autoarea noastră numeşte un compromis (un evident parteneriat cu un bărbat, din lipsa altor opţiuni), drept „dragoste”, reuşind să umbrească un sentiment care ar fi trebuit să fie unul luminos şi izbăvitor pentru ea. Că este aşa o demonstrează şi divorţul ulterior al autoarei de bărbatul respectiv. Autoarea şi-a trădat astfel propriile sentimente, ignorând, totodată, şi demnitatea, cel puţin teoretică, a soţului ei, idealurile lui, visurile lui, pe care, continuând să-l iubească tainic pe altul, le-a călcat practic în picioare. Tare aş fi dorit ca el să-i fi spus de la începutul relaţiei lor, ca Yeats în alte vremuri: „Mi-am pus visurile la picioarele tale. Păşeşte uşor pentru că păşeşti pe visurile mele.” (Cuvinte dintr-o poezie care ar trebui considerate de tinerele domnişoare mai memorabile decât cele ale lui Nichita cu sărutul din talpa piciorului.) Iar ea să-şi fi dat măcar seama că omul e o fiinţă nobilă, demnă de respect, o fiinţă nobilă nu prin pulsiuni şi prin îndrăgostitul la prima vedere, ci prin spirit, prin raţiune, prin reflecţia la valorile sacre ale umanităţii şi la consecinţele ignorării lor. Putem accepta că omul nu e om fără slăbiciunile sale, însă oamenii nu preţuiesc (decât dacă sunt sceleraţi), slăbiciunile ori viciile. Oamenii preţuiesc virtuţile. Pentru că, o spunea L. da Vinci, „acela care cultivă virtutea culege şi gloria”. Toleranţa, înţelegerea şi respectul despre care scrieţi dv. se cuvin numai acelora care nu se pun ei înşişi în situaţii dezonorante, pentru că, altfel, nu ar mai fi nicio diferenţă între bine şi rău. Aşa cum dv. nu puteţi tolera abuzul, violenţa sau crima (pentru că nu le consideraţi bune), aşa şi eu nu pot tolera ca un banal compromis să fie numit „iubire”, iar denaturarea realităţii drept o candidă manifestare a stilului ori personalităţii autorului. De aici, poate, „superioritatea” pe care o simţiţi dv. (Şi e normal să simţiţi aşa, pentru că apologia, chiar şi indirectă, a binelui şi a virtuţilor vine cu o aură de putere ineluctabilă.) Poate o să-mi spuneţi că eu cer prea mult de la o biată femeie, cum e autoarea poveştii. Însă îmi amintesc de o femeie, Isabelle, din „Măsură pentru măsură”, care spune ceva extraordinar pentru o femeie: „Omul, mândrul om, / Gătit în mica, scurta lui mărire, / Necunoscând ce-i mai vădit în el, / Oglinda-suflet, aprig ca maimuţa, / În faţa bolţii se prosteşte-atât / Că, sus, plâng îngerii care, ca şi noi / De s-ar hlizi, şi-ar pierde nemurirea.” (În limba engleză citatul e mult, mult mai frumos! Unul dintre cele mai frumoase vreodată scrise.) Cred că mulţi se întreabă (chiar şi eu), cum o fi hotărât Shakespeare să pună pe seama unei femei aşa cuvinte! (Şi restul din operă). Eu cred că a dorit să ne arate că nu doar un bărbat, ci şi o femeie poate fi capabilă de trăiri şi reflecţii elevate. Aşa că, dacă pretindem de la femei sentimente nobile, loialitate şi rafinament, nu ar trebui să greşim, chiar dacă nimeni nu e perfect.

      Îmi pare rău că v-au fost bolnavi copiii în ultima vreme şi sper să se însănătoşească foarte curând. Îmi pare rău şi că aţi trecut prin întâmplări neplăcute şi mă bucur că aveţi bunici şi un tată care au rămas toleranţi după o istorie foarte agitată. Cred că toată această istorie este de folos pentru dv. şi pentru copiii dv., care trebuie să afle şi să înveţe cum să treacă prin viaţă. Şi eu cred că educaţia copiilor trebuie făcută în „spiritul dragostei de viaţă, al iubirii de semeni, al toleranţei şi respectului reciproc, al înţelegerii pentru diferenţele dintre oameni”. Este, însă, obligatoriu să-i învăţaţi, cu delicateţe, să se apere, pentru că oamenii sunt din ce în ce mai rar inocenţi sau bine intenţionaţi. Şi eu am copii, deci ştiu foarte bine ce spun. Chiar de curând am constatat că un copil l-a rugat pe al meu să facă (la şcoală) schimb de jucării (identice), iar al meu a acceptat, doar ca să-i facă pe plac celuilalt copil. (Ei, ce spuneţi de aşa toleranţă şi înţelegere? Transmisă în familie!) Dar apoi am constatat că jucăria primită de al meu la schimb de la colegul lui era stricată, iar celălalt copil a speculat, foarte probabil, bunătatea (binecunoscută) a copilului meu. Aşa şi cu adulţii, care astăzi sunt în stare de nenumărate josnicii. Mi s-au întâmplat destule, dar n-aş zice că sunt acru în general şi nici lipsit de toleranţă. Dar sunt intransigent atunci când observ că unul sau altul practică înşelătoriile de tot felul. Aici includ şi răsturnarea valorilor sau denaturarea faptelor. Nu ascund (şi, de altfel, nici nu cred că aş putea să ascund), că mă aflu undeva la extremă, sunt maniheist şi nu accept că un rău poate trece drept bine sau că, în povestea noastră, poţi spune că te-ai îndrăgostit de un om în timp ce te gândeşti preponderent la altul. Cu toate acestea înţeleg natura omului, mă mai enervez, mai iert şi o iau de la capăt.

      Vă mulţumesc pentru intenţia de a mă ajuta, dar nu sunt în situaţia de a avea nevoie de ajutor. (Nu sunt în vreo depresie sau în vreo situaţie similară, dar mă bucur că aţi avut gândul de a mă ajuta, mai ales că aveţi dreptate: depresia nu e ceva ce trece cu o băutură mentolată. În caz că veţi avea nevoie vreodată de ajutor şi nu ştiţi la cine să apelaţi, daţi-mi un semn. Dacă sunteţi omul care oferă ajutor dezinteresat, cred că vi se cuvine un sprijin oricând.). E bine că nici dv. nu vă aflaţi în vreo depresie şi că puteţi să vă retrageţi într-o bucătărie în care puteţi pregăti nişte clătite. Eu le prefer pe cele cu cremă de vanilie (făcută în casă) şi mă pricep la unele preparate mai sofisticate, dar am constatat că acelea simple sunt cele indispensabile. Înţeleg toate celelalte preocupări pe care le aveţi, iar activităţile dv. sunt foarte normale. Aşa trebuie să fie şi nu e nicio ruşine! Şi trebuie să fiţi un pic măcar fericită că aveţi copii şi, ca să fiţi şi mai fericită, trebuie să-i creşteţi cum se cuvine. Iar prin asta eu înţeleg să-i învăţaţi să facă tot timpul binele şi să nu tolereze răul. Toţi ştim în inima noastră ce e bine şi ce rău, aşa că nu ar trebui să-mi fac griji despre înţelegerea acestor concepte.

      După cum puteţi citi, cred că v-am răspuns la întrebări şi v-am spus şi câte ceva despre mine. V-am creditat cu încrederea că meritaţi aceste cuvinte. Le-am scris cu toată onestitatea, fără denaturări. Şi trebuie să ştiţi că suntem în pace şi că vă simpatizez după ultimul mesaj. Ar fi bine să nu mă dezamăgiţi! Nu mă dezamăgesc oamenii crescuţi la ţară, nici cei prea optimişti, nici cei care stau mult în bucătărie, nici cei care s-ar afla în vreo depresie. Mă dezamăgesc, însă, cei care, cum zice Isabella, „play such fantastic tricks before high heaven as make the angels weep.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *