O cititoare întreabă: Soțul meu e complet absent, mai stau cu el?

Am primit acest mesaj pentru a-l publica anonim aici pentru voi. O mamă de doi are nevoie de părerile noastre pentru a înțelege mai bine ce are de făcut. Vă rog să citiți cu răbdare și să comentați cu blândețe.

Bună, Ioana.

Aș dori să-mi spun și eu povestea,  poate vei consideră că merită să fie publicată. Sunt în impas, trăiesc în incertitudine și încerc să ies la suprafață, să nu dispar în neant.

Am 45 de ani, toată viața înainte, dar în ultimul timp trăiesc doar pentru a respira, speranța la o viață fericită, împlinită mi-a fost spulberată.

La 30 ani l-am întâlnit pe El, Făt-frumosul meu care m-a făcut să sper că vom fi mereu împreună.  Amândoi fără experiență în relații, nesociabili, închiși. Ne-am căsătorit după 4 ani, au venit 2 copii planificați și acum suntem în prag de divorț.. De 2 luni stăm în același apartament și nu vorbim, schimbăm o propoziție sau două zilnic. 

Nu există certuri sau violență, doar multă nepăsare din partea lui. În toți acești ani am încercat să comunicăm, dar am renunțat și eu după ce încercările mele au fost respinse.

El e genul rece, nu m-a îmbrățișat  sau luat în brațe vreodată în alt context decât sexual (are traume din copilărie, o mama super autoritară gen faci cum vreu eu sau nu mai vorbim) și cred că inconștient o copiază. Nu este un om rău, de fapt e generos și blând, își adoră copii, se joacă cu ei, dar totul e bine atâta timp cât faci cum vrea el, altfel îți da eject.

În casă eu am fost responsabilă în exclusivitate cu treburile casnice,  în cei 15 ani nu știu dacă a spălat vasele de 10 ori, el are un job  solicitant și foarte bine plătit, eu o meserie basic, slab plătită. De la început am avut banii separat, am fost de acord la început, îmi plăcea ideea de a fi independentă cu banii, după apariția copiilor însă i-am propus cont comun și s-a eschivat. Așa că avem fiecare cont separat cu banii economisiți.

Am lucruri care mă deranjează, mi-au rămas pe creier și poate dacă dau exemple mă înțelegeți:

-după 2 ani de stat împreună în chirie, el a cumpărat un apartament, avea banii economisiți. Până atunci stătea la părinți, el avea 40 ani, eu 30. Așa că amândoi ne-am asemănat mult și poate de asta ne-am apropiat, cu traume din copilărie (deși el nu acceptă că are vreo problemă), nesociabili, singuri, neadaptați. A cumpărat apartamentul după un an de căutări și la insistențele mele (stăteam în chirie de un an într-o garsonieră fără condiții-frigider, mășină de spălat de un an, și am plecat. Eu am cedat și am revenit la el, fără că el să încerce cu adevărat să mă convingă.)

-m-a cerut de soție după ce eu i-am dat de înțeles că este cazul să o facă,

-la nașterea fiului nostru a venit la spital după 24 de ore să ne vadă, m-a dus la spital pe la 2 noaptea, am născut pe la 5 dimineața, i-am scris pe telefon că suntem bine și el a plecat la serviciu, a venit seară la spital. Primele 2 săptămâni abia m-am ținut pe picioare, a fost o naștere naturală cu sechele fizice. Cu greu făceam treburile prin casă, mâncare, spălat. La fiica noastră am mers singură cu salvarea, el a rămas acasă cu fiul nostru deoarece nu avem cu cine să îl lăsăm.  După ce am venit acasă cu fiica noastră, cum am intrat pe ușă a trebuit să fac mâncare și să spăl vasele. 

-am stat 4 ani cu copii în CCC, el foarte ocupat cu serviciul, lucra 10-12 ore zilnic, eu am început să mă simt tot mai singură și frustrată. I-am spus să vină mai devreme, să ieșim.. Nu s-a schimbat nimic. Este foarte dependent de lucru. Îi place să se simtă folositor, important.

-după ce am început lucrul, mă trezeam la 6, mergeam la servici, plecam pe la 4 după copii la grădiniță și apoi în casă treburi casnice și în parc cu copii. Zi de zi. El la serviciu și când venea acasă, mânca și se juca cu copii.

– eu ador să călătoresc, să ies din rutină. Lui nu îi place. Așadar fiecare sejur din cei 15 ani, eu l-am organizat, îi ceream păreri, se eschiva, nu avea timp să vorbim. Spunea: fă cum vrei tu. Apoi nemulțumiri prin sejururi. Că el nu conduce 2 km că să mergem la altă plajă (deși nu bea, pur și simplu nu vrea să mute mașina), nu închiriem bărcuță (este foarte prudent și reticent cu tot ce e nou), eu trebuia să mă ocup de toată planificarea, el era invitat doar și apoi îmi reproșa că nu am știut unele lucruri . Banii pe excursii îi achităm pe rând, el mai mult pentru că el câștigă de 5 ori mai mult că mine. Nu îmi reproșa că costă mult(și excursiile au costat mult-8000 euro anul trecut) dar  era dezinteresat, genul nu pierdeam nimic dacă nu mergeam.

-de 2 luni mi-am pierdut jobul, era previzibil, concedieri colective. Când am încercat să vorbesc cu el despre cum să facem cu copii, dacă să mă angajez sau să stau cu ei- 2 afterscholuri costă 3000 lei, același răspuns: fă cum vrei.

-același răspuns când vream să cumpărăm malină pentru mine: fă cum vrei, nu știu.

-îmi reproșează că dacă mai așteptam și nu îl stresăm să cumpere apartamentul acum 12 ani, ar fi cumpărat altceva, casă, apartament cu 4 camere după ce ar mai fi strâns bani. Nu suntem fanii creditelor ipotecare, detest ideea de incertitudine și așa e și el. Așa că am economisit în acești ani și acum ne-am permite o casă sau apartament mai mare. Însă el așteaptă ca eu să caut, mă învinuiește pe mine că nu am așteptat sau că nu am cumpărat altceva în acest timp. Fără ca el să fi căutat.

-ultima „ceartă”-apartamentul e supraaglomerat, avem jucării, hăinuțe peste tot împrăștiate și vream să cumpărăm un dulap. I-am spus să mergem la Ikea, mi-a răspuns: Nu acum, nu am timp

Am revenit după câteva zile, același răspuns.

Nu are timp de regulă la nimic din ce îi propun.

Are obiceiuri care în timp au devenit tot mai enervante: stinge curentul de la panoul de electricitate când iese din casă, ține post, nu mai ieșim din casă, dacă doamne feri am pus mașină de spălat haine și nu s-a oprit încă. Avem casă cu o grămadă de  stricăciuni, mobilă deteriorată, ușa la spațiu unde e coșul de gunoi e nereparată de aproape un an, stă sprijinită de lateralul mobilei DE UN AN! Și-a cumpărat n scule și atât. Nu mă aștept să știe să facă de toate, eu nu știu să fac multe lucruri, dar nici chiar să stai ani în șir cu dulapuri rupte

-ieri am vorbit cu el și i-am spus că nu mai putem să continuăm așa, că vreau mai mult de la viață, că nu îl mai iubesc și că am nevoie de afecțiune, înțelegere și comunicare și pentru că nu le avem ar trebui să divorțăm. El-cum vrei tu. Singura condiție-să nu îi iau copii. Am acceptat să avem custodia comună. Mi se pare normal, copii îl iubesc, e prietenul lor de joacă.  E un tată bun, îi iubește. Mi-aș fi dorit doar să îi iubească așa de mult încât să încerce să se și schimbe… măcar pentru ei dacă nu pentru mine. Eu m-am resemnat de mult, nu mai caut iubirea la el deși încă mă doare. L-am iubit încât nu concepeam viață fără el, mă visam cu el la bătrânețe, ținându-ne de mână. Acum știu însă că oamenii nu se pot schimba dacă nu vor. Am încercat să îl conving să mergem la terapeut, să vorbim, nu am reușit.

Poate nu am fost persoana potrivită pentru el și nu am știut cum să îl fac să mă iubească, nu sunt genul pisicos și după ce fost de mai multe ori refuzată, am renunțat să mai încerc.

Eu putem să continui așa, să stau la căldurică, fără griji financiare, să trăiesc și să mă mulțumesc doar cu atât, dar adevărul e că nu pot să  continui așa. Toate frustrările mele răbufnesc până la urmă, de multe ori am explodat și copiii erau cei care sufereau cel mai mult. În ultimul timp am încercat să nu îmi mai pese, pierdeam timpul efectiv, voaim să fiu și eu nepăsătoare, ar fi fost mult mai ușor dacă aș putea să fiu așa.
Ce să fac?

Photo by Maycon Marmo: https://www.pexels.com/photo/woman-holding-on-railings-2935814/
Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4189

59 comentarii

  1. Draga autoare, indiferent de situatie, omenesc este impsobili sa mai traiesti asa! Copiii vor avea sechele, da-le sansa la o viata normala.
    Eu nu pot sa-mi imaginez cum ai putut trai asa!

    Curaj si cauta-ti drumul in viata!

    • Draga mea, daca inima ta iti spune pe toate caile posibile sa pleci din aceasta relatie ascult-o. Pot sa spun ca ma regasesc putin in povestea ta, si eu am un copil si am plecat dupa 15 ani dintr-o relatie asemanatoare. Nu spun ca a fost sau ca este usor dar ma simt mult mai bine, chiar daca sunt singura. Oricum singura eram si cand eram maritata 😞 Iti doresc mult curaj si putere si sa nu crezi vreo secunda ca nu te-ai putea descurca, ai facut-o pana acum, o s-o faci si de acum inainte. Iti trimit o imbratisare!

  2. Povestea aceasta este cat se poate de similara cu a mea si parca in aceste momente nici nu mai stiu ce sa inteleg in ceea ce-l priveste pe sotul meu .De multe ori l-am banuit de infidelitate ,alte ori l-am banuit de indiferenta …uneori cred ca e narcisist si nu vreau sa ma gandesc la varianta divortului ..cel putin nu deocamdata .Ma simt singura in doi!De multe ori nici nu imi mai amintesc cum se simte sa fiu pretuita si apreciata ,am impresia ca uneori sunt invizibila …multa putere draga mamica !

  3. Grea întrebare și mai greu răspunsul.Pana la urma doar tu singura poți sa ști ce ai de făcut în funcție de așteptările tale de la viata.Oricevai hotărâ,copii vor fi afectați cel mai mult,Pe termen lung și foarte lung.
    părerile vor fi impartite,unii o sa te sfătuiască sa ramai,alții dimpotrivă,sa pleci.
    Ușor de spus,greu de făcut,cu atât mai mult când ai și copii și partenerul nu e chiar un nemernic nepăsător .

  4. Aș vrea să citești în “tonul” meu căldura și sinceritatea cu care îți scriu aceste cuvinte: stai liniștită lângă soțul și copiii tăi.
    Înțeleg că-ți dorești afecțiune, iubire, comunicare, etc și este perfect normal dar tu le oferi? Am înțeles ca nu ești “pisicoasa” dar totuși gingașă, feminina, un zâmbet când intră pe ușă, o vorbă caldă ptr omul care muncește, își vede de treabă și își divinizeaza copiii ai putea sa găsești?
    Nu am soluții magice, nu le știu pe toate dar din textul tău reiese ca nu ai motive de divorț ci doar treceți printr-o faza iar tu vezi doar partea goală a paharului, mai exact ceea ce îți lipsește ție.
    Crezi ca viața ta ar fi minunată și plină de îmbrățișări calde și fluturași în stomac dacă ai divorța? Poate ptr câteva zile sau ore dar realitatea este ca ești o femeie de 45 ani cu 2 copii și fără job.
    Imaginează-ți o lună fără el, pune totul pe hârtie, fă calcule și program atât ptr tine cat și ptr copiii și apoi imaginează-ți cum le spui copiilor de ce ai ales să pleci de lângă tatăl lor.
    Și o ultimă părere: lucrează la tine, la traumele tale, la măștile tale și poate un terapeut te poate ajuta să gestionezi mai bine atât comportamentul tău cat și cel evitant al soțului.
    Succes și sper să iei cea mai bună decizie ptr tine și familia ta!

    • Rezonez cu cele scrise de @Adam Elisa! Luptă pentru familia ta și pentru cel alături de care ai visat să îmbătrânești. Terapie, multă înțelegere și acceptare și poate veți depăși momentele grele. Multă putere să ai!

  5. Buna, ma regasesc in situatia prezentata! Doar ca sotul meu nu se juca cu copiii. Nu a iesit niciodata cu ei in parc singur si chiar nici impreuna. Doar in mall-uri uneori, cand erau copii mici( adica atunci cand baiatul era mai mic si apoi cand a aparut fetita- dar niciodata toti patru- diferenta intre copii este de 8 ani) . Eu am decis sa raman, astfel incat copiii sa nu simta lipsa lui dar si pentru ca nu am vrut sa parasesc eu apartamentul pe care mi l am dorit si pentru care m-am zbatut sa il avem ( ca in povestire) . Dar si pt ca nici el nu ar fi plecat … ca nu ar fi avut unde si nu ar fi stat singur cu chirie( unde e mai bine decat la tine acasa unde ai mereu curatenie , copiii, nu te deranjeaza nimeni; el sta in sufragerie singur, acolo si lucreaza, iar noi trei stam inghesuiti in dormitor 🙄) . Atunci nu am regretat decizia, mi am asumat-o, bombaneam singura cand stergem dupa el la baie sau bucatarie sau cand puneam aspiratorul… dar am rezistat. Concediile le petreceam doar eu cu copiii. Imi luam concediu cand erau ei in vacanta si plecam prin tara. Intre timp am facut scoala de soferi, mi am luat carnet si masina si plecam noi trei sa ne plimbam. El sta acasa… singur ….cu munca lui…. Nu a plecat in concediu de aproaximativ 12 ani…
    Am spus ca la inceput ju am regretat dar acum poate as fi facut doar pasul sa divortez dar sa raman cu apartamentul si copiii. Asta mi a spus baitul dupa mai bine de 10 ani( acum el are 20 ani) cand a inteles de fapt cum a fost situatia: mi a reprosat doar ca trebuia sa nu sufar dupa el si sa am si eu viata personala.
    Ideea este ca indiferent ce decizie vei lua, trebuie sa fii curajoasa si sa iti asumi ce vei face! Nu va fi usor, dar daca esti puternica vei reusi!

  6. Draga mamica minunata,
    Se citeste suferinta din mesajul tau. Sotul tau pare pierdut, nu pare sa stie cu adevarat ceea ce vrea de la viata. Pare crescut intr-o familie in care nu a fost lasat sa isi ia propriile decizii, sa faca propriile greseli. De aici cred ca a pornit o foarte mare neincredere in fortele proprii. De aici pleaca faptul ca nu repara ce e stricat prin casa, din faptul ca poate da gres pleaca toti “cum vrei tu” ca mai apoi, daca ceva neplanificat, neplacut apare sa nu fie “vina” lui. Sunt semnele acestor traume pe care le-ai identificat foarte bine.
    Pentru el faptul ca el e principalul furnizor de resurse financiare din casa voastra este ceva firesc si o datorie. Ideea lui de familie e cea descrisa de tine si asa i se par firesti lucrurile.
    Poate faptul ca ai acceptat sa faci anumite lucruri si sa renunti la tine sau ideile, dorintele tale in anumite situatii a dus la acumularea de multe frustrari din partea ta. Pare ca te simti inutila ca si femeie si faptul ca statutul de sotie si mama nu iti este suficient(daca ti-a fost vreodata).
    Pentru unele femei situatia ta e ok, se simt ok asa si asa functioneaza relatia lor. Si e in regula asa. Pentru tine insa nu e suficient. Faptul ca depinzi financiar de el si ca el crede ca poate sa impuna sau sa faca anumite chestii doar pentru ca e providerul financiar principal adanceste si mai mult sentimentul de frustrare si nemultumire din partea ta.
    Eforturile tale anterioare par in zadar. Pare ca ai strigat din fundul sufletului ca vrei sa fii ascultata, ca vrei sa comunicati, ca vrei sa faceti terapie, ca vrei sa gasesti o solutie. Si nu te simti ascultata. E firesc sa fii trista si debusolata. Situatia actuala nu iti aduce fericirea de care TU ai nevoie.

    Fiecare relatie functioneaza diferit. Daca mie imi e ok cu o persoana care vorbeste un alt tip de limbaj al iubirii fata de mine, care are traume pe care la inceput nu le recunoaste (dar dupa un timp le accepta si incearca sa schimbe ceva de dragul urmasilor sai), daca mie imi place sa planific calatoriile si partenerul sa le achite, daca eu accept ca el nu face gratarul dar il cumpara, daca eu sunt o fire mai descurcareata si pot sa dau directiuni si sa fac comenzi pe care el le achita, si sunt fericita cu aceasta dinamina a relatiei mele, nu inseamna ca si tu trebuie sa fii la fel.
    Probabil raspunsul lui “cum vrei tu” legat de divort te-a mahnit mult, te-a intristat. Probabil pentru tine e un semn ca a renuntat la tine….
    Daca el refuza sa comunice, sa se deschida, sa incerce sa salveze casnicia voastra si crede ca lasand la tine si aceasta decizie … nu stiu ce solutie ai putea gasi singura. Pentru ca, ca si in dans, intr-o casnicie e nevoie de 2.
    Eu stiu si repet mereu “suntem o echipa, ne completam; cand tu nu poti, pot eu – cand eu nu pot, poti tu. Eu aleg, fac design, tu montezi, tu platesti”. Noi recent am mobilat in dormitor (al copiilor) intr-o casa noua. Am mai mobilat pe alocuri si in celelalte camere cu ce mobila lipsea. Le-am gandit eu, am comandat eu. Si sunt foarte fericita cu asta. Am facut in capul meu o proiectare, i-am dat variantele atat lui cat si copiilor si impreuna am decis. Cred ca auzim toate destul de des “cum vrei tu” “ce vrei tu”(sa gatesti la cina de ex)… Totul depinde de nivelul nostru de acceptare.

    Raspunsul la intrebarea ta e doar la tine. Nimeni nu poate decide mai mult decat tine. Sentimentele voastre le stiti doar voi. Eu stiu doar ca traim intr-o societate in viteza in care riscam sa ne mai pierdem uneori unul de celalalt. Si mai stiu ca iubesti cu adevarat de maxim 2 ori in viata, iar daca e iubire, nu merita sa o pierzi asa usor pt nimic in lume.
    Daca vreti sa va salvati casnicia totul necesita foarte multa comunicare. El necesita organizare (am comandat x la ikea, comand si asamblarea sau ne ocupam impreuna?; maine reparam usa de la gunoi, la ce ora ma poti ajuta?). Daca stam sa ii asteptam pe ei uneori o luam razna…

    Raspunsul la intrebarea ta e doar la tine.
    Si la el.
    La voi.

    Aveti puterea si energia de a va mai da o sansa, de a va regasi?

    P.S.: recomand sa citesti “Mame pentru baietii nostri” de Maggie Dent si “Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman.

  7. Bună!
    Eu as sta, as încerca eu sa repar dulapul, as cauta o casuta potrivita pentru noi, chiar o pisica mi-as dori ca sa-mi aduc aminte de tandrețe și respect și când sunt obosita m-as odihni. Dacă tot îmi permit, as pleca intr-o vacanță doar eu cu copiii și dacă ma întreabă cineva unde e tatăl sa le spun ca muncește mult ca noi sa putem ieși din rutina si chiar le-as spune ca calatoritul nu e ceva ce-i place. Si m-as ruga mult sa învăț sa fiu iubitoare, răbdătoare cu acest bărbat. Dacă nu fac asta următoarea relație va fi la fel. Nu voi înțelege ca tot ce vreau de la altcineva e ceea ce trebuie eu sa ajung sa pot face. As uita de mine un pic și as observa lumea din jur, cupluri, animalele. Intotdeauna în cuplu unul gătește, altul fierbe doar apa. Unul călătorește cu drag, altul face atac de panica dacă nu e în patul lui. Unul înțelege tehnologia, altul prefera lopata sau creionul. Nimic și nimeni nu e întâmplător în viața noastră!

  8. E clar ca sotul tau are o problema si are nevoie de ajutor psihologic dar, daca tot ai cerut o parere, uite una: nu e vina lui. El era asa cand l-ai luat, e asa si acum dupa 15 ani. Nu s-a schimbat nici in bine dar nici in rau.
    Tu te-ai casatorit cu …un vis, cu o iluzie despre cum o sa fie el cand o sa-l schimbi.
    E clar ca nu esti fericita, ca te-ai inselat singura si ca singura solutie e sa va despartiti. Daca o faceti amiabil si civilizat poate copii nu vor suferi foarte tare si poate mai ai o sansa sa iti refaci viata.
    Asta e o capcana in care cad multe femei, se casatoresc cu un …proiect. Si cand nu le iese proiectu’ le cade viata in cap. Si la mijloc pica copii nevinovati. Am cel putin doua prietene in situatia asta „L-am luat ca am crezut ca o sa se schimbe”. Sunt curioasa care e explicatia unui psiholog.

  9. Bună,
    Am citit câteva comentarii și de pe FB, eu aș fi mai reținută în a cataloga în vreun fel pe partener, relația, nu aș da niciun sfat categoric. Nu cred ca e narcisist, așa cum multe persoane sugerează. Prea ușor este uneori aruncată această “ etichetă”, poate și fiindcă sunt atâtea articole acum pe internet și fiecare înțelege ce vrea și poate din ele. Nu cred ca omul e narcisist, mi se pare o persoana cu traume puternice din copilărie și care dorește să evite orice situație conflictuală, să rămână pasiv. Nu își asuma riscuri, decizii, îi e teamă poate de greșeală și de consecințele acesteia, poate a fost pedepsit exagerat și nedrept în anumite situații. Eu, în primul rând, mi-aș seta puțin așteptările deocamdată, adică înțeleg ce îți dorești tu dar el nu vrea sau nu poate da asta și cred ca nici nu înțelege de ce îi sunt cerute anumite lucruri. El totuși făcându-și datoria de soț și tată, obiectiv vorbind – aduce bani, e un tată blând și bun ( un narcisist nu poate fi așa ceva). Aș apela la terapie, ideal ar fi de cuplu dar dacă este reticent, mergi tu întâi la terapie individuală. Nu mi se pare ok să primești sfaturi de genul “termină relația” aruncate așa ușor, în condițiile în care aveți o viață clădită împreună, doi copii cu nevoi atât emoționale cat și de altă natura, o vârstă la care totuși nu e așa ușor să o iei de la capăt ( e plină lumea de sfătuitori care spun ca e ușor dar nu este, vorbesc și din experiența, din ce văd în jur dar și din studii- șanse de depresie și probleme psihice sunt mari după divorț, atât la parteneri, chiar și la cel ce a dorit mult divorțul, cat și la copii, iar rata de divorț la a doua căsnicie e undeva la 70% ). Când el spune să nu îi iei copiii se referă probabil la faptul ca vrea să rămână cu ei el, să îi aibă zilnic cu el, ori custodia comună se referă mai mult la drepturile de decizie, la posibilitatea de a petrece oricât de mult timp, dar domiciliul în general e stabilit la mama și casa lor va fi cu mama. Copiii mutați între două case, cu idei “ o săptămână la unul, una la celălalt” sunt mai traumatizați și se simt mai dezrădăcinați decât copiii care au domiciliu stabil și cu cealalt părinte se văd ocazional, după program. Asta înseamnă ca cumva, îi iei copiii, asta doar dacă nu se stabilește domiciliul la tată iar ei rămân în aceeași casă ca acum, cu el, tu urmând să îi vezi cum conveniți. Oricum, e complicat, e mult mai complicat odată ce începi să intri in detalii, partea financiară trebuie clar pusă la punct, probabil veți trece prin proces, avocați și tot. Mult mai rentabil mi se pare să încercați terapie și să vedeți dacă nu puteți salva ce este acolo, poate i se vor aprinde și lui niște beculețe , își va rezolva niște probleme, e posibil să aibă nevoie și de tratament ( această blazare completă și lipsa de voință și reacție nu sunt tocmai normale). E mult mai ieftin, mai simplu și mai înălțător să salvezi o relație decât să o închei, sau măcar să știi ca ai făcut tot, ca ai spus tot ce aveai de spus, ca ai ascultat și de un specialist. Indiferent în ce direcție o luați, niște terapie nu poate decât să ajute pe mai departe pe drumul vostru, indiferent ca e împreună sau separat.

    • Hei, sunt în aceeași situatie, doar ca al meu ba ma iubește si ma drăgăleste, ba ma înjură. Avem doi copii de care mi.e mila să-i las fără tata, ca e un tata foarte iubitor. Sincer, as vrea sa fie asa indiferent ca al tău, nici sa nu-mi zică azi te iubesc, dar nici mâine sa nu ma înjure când are nervi. Asa ca ai grija ce-ți dorești, ca ți se întâmplă. Omul își dorește doar ce nu are. Un singur sfat: la 45 ani.cu 2 copii nu vei găsi un fat frumos care sa te facă sa te simți zeița. 100% garantat. Deci vezi sa nu ramai singura și cu 2 copii și fără bani. asta doar dacă nu ai găsit deja pe cineva și vrei sa fii cu el

  10. Salutare,

    in mod normal trebuia de mult….schimbata situatia. La o varsta inaintata omul nu se mai schimba, poate 2-3 lucruri, pe ici pe colo, dar nu fundamental.

    Acum poti maximal sa ameliorezi situatia, sa-ti calculezi cum trebuie totul ( unde te duci, cum faci cu schimbul educational), cum iti dramuiesti banii si sa mergi mai departe.

    Spun asta fiindca am citit ca ai tot incercat si incercat si nu a venit nimic inapoi.

    Unu la mana – Eu ca barbat nu as incerca niciodata sa fiu lenes, macar sa duci gunoiul, sa mai cumperi alt dulap, sa speli vasele…macar asta! Daca nu esti bun de reparat prin casa.

    Eu ca femeie (daca as fi fost), cu toata indragosteala – nu as fi acceptat niciodata un asa „deal”
    . Cum sa te simti ca i sluga, zi de zi? Inacceptabil.

    Doi la mana – Paraseste-l, gata cu am incercat, am putut, dar nu a vrut, cum adica..? 15 ani???

    Argumentele lui sunt niste scuze puerile.

    Daca iti iubesti femeia, trateaz-o cum trebuie, respect, nu obligatie.

    Asa gandesc, sper ca nu am fost prea dur.

    Iti urez mult succes.

    Cu drag,

    Marius

  11. Te-am citit cu atentie.
    Raspunsul la intrebare il ai deja si rational realizezi care este calea: compasul interior functioneaza, ai incredere in el.
    Mie imi pare ca adevarata intrebare nu este „ce sa fac?” ci „sa indraznesc sa schimb? imi este permis sa lucrez sa imi fie bine si mie si copiilot? meritam un mai bine? o sa esuez?”
    Incertitudinea paralizeaza, stiu….dar…
    Da, da-ti voie …sa incerci, sa simti, da-ti o sansa.
    Da, meriti si tu si copiii.
    Da, poti. Daca esuezi in vreun fel vizavi de asteptarile tale, poti incerca din nou, nu tine nimeni scorul…decat tu. Esecul (nu ca iti prezic ca vei esua) e parte din invatare si e o chestie relativa, depinde de tine cum il privesti si accepti.
    Nu, nu o sa fie usor…dar o sa descoperi …cat de multe poti.
    Nu, nineni nu poate sa ia decizia finala in locul tau.
    Nu iti construi in jur ziduri cat mai cimentate pe care singura constiincios le repari si le inalti cand incep sa pice.
    Ruperea unei rutine are un gust foarte amar pentru ca trebuie depus efort si de multe ori trece timp pana cand efortul da roade si nu este comfortabil deloc ceva timp…dar merita.
    Da-ti voie (esti singura care iti poate da voie si binecuvantare-nu in sesn religios) sa faci cum simti si vrei. Esti singura care te poate ghida…pt ca drumul tau e doar al tau.
    Te imbratisez.

  12. Povestea voastra e complicata, dar e a voastra si merita sa fie spusa asa cum dictati voi si incetata tot asa, dupa cum considerati voi, daca e cazul. Poate ca faptul ca nu cere divortul este dovada luptei lui pentru voi si mai mult decat atat nu e pregatit. Poate ar fi util sa ii spui ca terapia de cuplu nu schimba oamenii, schimba doar felul in care comunicati. Un terapeut bun nu judeca, nu acuza, doar explica si ajuta sa puna cuvinte pe care nu am fost invatati sa le folosim daca cei de dinainte nu au stiut. Pare un om destept si muncitor si isi iubeste copiii. Nu sunt de acord cu abuzul sub nicio forma, dar barbatii si femeile sunt foarte diferiti, nu cred deloc in egalitate de sanse pentru ca am crescut cu diferente mari culturale care nu se pot schimba peste noapte oricat de mult am vrea. Pentru ca am avut sansa sa fac terapie si sa imi schimb complet casnicia de la divort la iubire sincera si intelegere si la a face inca un copil cu cineva aparent destul de inchis in el fata de cum eram eu obisnuita in alte relatii, incerc sa iti spun cum e de partea asta, cum e sa ajungeti sa va intelegeti fiecare cu problemele lui daca exista speranta si vointa. Isi iubeste copiii, ai spus ca vine acasa si se joaca cu ei. „Faci cum vrei” si indiferenta generala pentru relatie vine dintr-o neputinta ce poate fi explorata in terapie si minimizata. Tot ce se duce pe alaturi, toate comportamentele deviate de la o relatie implinitoare au un substrat. Da, sigur, putem sa dam cu pietre, om toxic, relatie toxica, fugi, dar cand se duce de rapa o relatie e de obicei pentru ca problemele unuia le accentueaza pe ale celuilalt, nu e pentru ca unul incepe sa se schimbe asa singur foarte rau ca e el mai stricat, ai si zis ca proveniti amandoi din familii cu probleme de comunicare. Sunt asteptari, sunt suferinte nevorbite, neintelese, de ambele parti. Da, barbatul e capul familiei, el are puterea sa dea tonul, si daca ai prins un barbat echilibrat emotional, felicitari, ai avut noroc, sunt putini. Hai sa nu le dam cu sutul celor care nu sunt ca au motivele lor. Si ei merita sa isi creasca copiii alaturi de femeia pe care au ales-o sa li-i faca, chiar daca au luat-o putin pe aratura dupa ce s-au nascut. Barbatul tau din ce ai scris pare ca sufera din motive pe care nu le vorbeste, poate nu le cunoaste nici el foarte bine, si se descurca cum se stie si poate – munca, un pic de joaca cu copiii, in rest amorteala, indiferenta. Daca schimbi „tre’ sa vorbim, nu mai pot cu tine asa, divortez” cu „spune-mi ce crezi ca ne-ar ajuta sa ne conectam mai mult” sau „vreau sa inteleg mai bine ce te nemultumeste”, daca puteti sa faceti pasi mici in directia aia cu rabdare si fara judecata, apoi o sa invete sa te intrebe si el la fel si sa vina de la sine ce e de facut. Cu atentie, rabdare, dedicare, apreciere pentru chestiile care va placeau la voi inainte de copii si pot fi „inviate”, chiar daca e greu si super nenatural cand deja te simti ranit (eu intrasem in cercul asta vicios – el era furios, furia lui ma inchidea si ma indeparta mai tare, el devenea mai furios ca eram eu rece, si repetam chestia asta la nesfarsit). De undeva trebuie sa vina schimbarea si daca nu accepta psihologul, poti sa introduci tu „pe nesimtite” cateva strategii si vezi cum raspunde la ele.

    • Iti raspund tie pentru ca ai descris cel mai bine ce cred si simt si eu.
      sunt socata de unele dintre comentarii, mai ales de pe fb. As vrea sa le strig ca se inseala. Nu e un om rau, nu m-a agresat vreodata fizic sau verbal, financiar mi-ar fi permis multe dar nu imi place mie sa ii cer.Sunt frustrata poate de diferenta financiara, de faptul ca avem conturi separate de cand au aparut copii.
      Nu stiu cum ma voi descurca financiar desi am economii suficiente sa cumpar o locuinta(sunt prevazatoare de felul meu, economa, nu vreau sa ajung ca parintii mei care se imprumutau de la o luna la alta), dar mai ales psihic pentru ca sunt dependenta de el. Imi ofera o siguranta. Nu stiu daca e o alegere buna. Copii vor fi devastati, pentru ei totul este in regula, e tatal lor, preferatul lor pentru ca se joaca cu ei, e mai permisiv cu tv-ul, filmele, mancarea dar nu foarte in exces, eu sunt mai drastica. Vreau sa aiba o copilarie fericita nu cum am avut eu care ma trezeam auzindu-mi parintii cum se cearta aproape zi de zi timp de 30 de ani. Si in loc sa ma dezlipesc de ei si sa-mi construiesc o viata, l-am cunoscut pe el si m-am refugiat crezand ca e potrivit, era asa bland, timid si dulce. Dar acum imi dau seama ca am ales un barbat asemanator tatalui meu in privinta indiferentei( sotul cu un plus ca se joaca cu ei si ii adora)
      Nu am stiut cum sa ma apropiu de el, sa imi exprim nemultumirile si am evitat certurile pana cand rabufneam. Asta e un stereotip de ani de zile si in acest timp ne-am tot indepartat.
      Daca macar ar fi facut unele eforturi..macar pentru copii nostrii. Asta e cel mai mare regret, ca el nici macar nu a incercat si nu inteleg de ce se comporta asa stiind ca isi iubeste copii. Sigur traumele lui( mama autoritara, tata delasator) l-au afectat dar eu nu am putut sa il ajut si nu vrea sa auda de terapeut.
      Daca as putea vedea ce e in sufletul lui…
      La fiecare repros al meu se inchide si da, absolut, vrea sa evite certurile, face eforturi cateva zile si peste cateva saptamani tot la „nu am timp” ajungem.
      Normal ca si eu am traume si probleme nerezolvate si poate si din cauza asta nu reusesc sa il inteleg.

      Cum sa plec cand copii fug la el in brate prima data cand ii luam de la gradinita? Cand prefera sa doarma cu el si sa se joace?
      Si nu regret, sunt fericita ca il iubesc si nu mi-ar fi trecut prin cap sa divortam daca ar vrea sa incerce terapia, daca ar incerca cu adevarat.

  13. Draga mea, niciodata nu este prea tarziu sa schimbi ceva, ai dreptul sa fii fericita! Copii vor fi bine daca si tu esti bine. Exact cum zice domnul: Fa cum vrei tu sa iti fie bine si nu regreta nimic! Multa putere!

  14. Draga femeie, e trist ca suferi atât, ceea ce am văzut eu, este ca îți petreci enorm de mult timp focusandu-te pe el…de ce nu te îngrijești de tine? Fă ceea ce îți place, trăiește așa cum vrei tu, pentru tine și ptr copii tăi, înflorește. Vei vedea ca bărbatul pe care îl iubești va veni la tine. Te va vedea. Nu cred ca exista o relație perfectă, cam toate sunt deficitare, dar cum ne raportăm noi la cei din jur e definitoriu. Din câte descrii, are multe calități bune: premiază-le. Mereu vor fi +/-, dar ceea ce ești tu în interior: este decizia ta. Fi cu el dacă așa te-ai văzut, visează și apropie-te de vis cum crezi tu ca e mai bine. Și chiar dacă simți ca el îți dă prea puțin, deși tu dai mult, nu îi reproșa. Mi-ar plăcea să îți pot da o îmbrățișare și să îți spun: nu ești singura, ești iubita, chiar dacă nu așa cum ți-ai imaginat. (Poate ar ajuta ca să nu îl mai analizezi pe el atat….unii oameni nu vor ca să meargă acolo, și asta este. Trebuie ca să aceeptam, asta e limita lor). Poate fi o lecție minunată de aceeptare și respect ptr copii tăi, dacă tu vrei ca să fie așa. Sper ca să găsești susținerea de care ai nevoie, dar să știi ca orice ai face, tot singură vei duce greul. Nu te baza doar pe vorbe… sper ca să poți avea o discuție intimă și frumoasă cu tine însăți, și să iei decizia bună. Te îmbrățișez, caută-ți puterea și echilibrul.

  15. Bună, am trăit mai rău decât ce ai scris tu aici. Îl ,,cunosc foarte bine,, Pe acest abuzator… Scrie-mi te rog, te aud, te vad… Știu prin ce treci. am lăsat adresa de e-mail la comentariu. Te îmbrățișez!

  16. Buna, pe scurt:
    -Te-ar ajuta sa mergi la terapie chiar si singura, dar la terapeut de cuplu-el ti-ar da niste ghidaje ca sa incerci sa va refaceti relatia. Putini barbati accepta terapia(pt ca femeile sunt cu partea emotionala mai mult)
    -Relatia voastra nu mai exista, s-a pierdut, nu am citit nimic despre timp in 2, fara timp in 2, sunteti doar parinti, deci e normal ca nu mai sunteti iubiti daca nu ati fost invatati(ca nu am invatat de nicaieri) ca trebuie sa investeti in relatie.
    -El nu este constient si nu face intentionat ca nu se schimba, barbatii sunt foarte fragili emotional chiar daca par duri, insa spre deosebire de femei ei nu stiu sa-si identifice si comunice emotiile, se inchid si devin furiosi(testosteronul)
    -Asa aveti tiparele mostenite amandoi, reactionati cum ati vazut ca apropiatii vostri manageuiau relatiile
    -Pe termen scurt, pana ajungi la terapie recomand asa:
    Vedeti cu cine aranjati sa lasati copiii pentru cateva zile si sa plecati undeva in 2
    II spui clar si repeti ca tie iti este dor de partenerul tau de cand va era bine si ca vrei sa-l rapesti sa plecati undeva(dar nu te ajuta fizicul). Ii spui ca il iubesti si il apreciezi si ca este al vostru, ca el probabil se simte singur si batut de vant avand in vedere ca tu esti atat de contectata cu copiii si el atata timp in afara.II spui ca voi aveti nevoie de el. Daca nu puteti sa plecati, stai cu el acasa doar voi 2 si faceti ce-i place lui.
    Lucrezi sa va conectati mai mult, sa mancati impreuna, sa dormiti impreuna, sa va mangaiati si sa va giugiuliti. Lui ce ii place? sa mearga la biserica? Mergi cu el fara copii, arata-i ca esti acolo langa el si la ce ii place lui. You got my point.
    -In general femeile incearca pana obosesc sa repare o relatie-cazul tau, barbatii (fiindca nu au occitocina) se inchid in ei, se simt abandonati si parasiti

    • Eu nu aș da vina pe faptul ca sunt părinți. Nu înseamnă ca dacă ești părinte 24/7, nu mai ești capabil de afecțiune pentru partener. Automat, toate relațiile s-ar duce de râpă așa. Dimpotrivă, copiii nu trebuie văzuți ca o obligație obositoare. Te poți distra și cu copiii de față. Totul e să fii inteligent și creativ. Mulți români din diaspora (de exemplu) nu au cu cine să îi lase. Și ce fac? Divorțează? Nu.
      Îți poți lua liber câteva ore cat e copilul la grădiniță să iei masa în oraș de exemplu, poți petrece o seară împreună, după ce culci copiii, poți să te organizezi în așa fel încât să nu moară relația. Și dacă pleci pe undeva, după ce pui copilul la somn, ieși pe balcon cu un pahar de vin să admiri luna și stelele și tot e ceva. Nu e musai să faci cumva să scapi de copii. Nu copiii i-au adus aici.

  17. cum ai zis, un om se schimba doar daca el vrea, si pentru el.
    Partea grea e sa faci diferenta intre El ca om in general si partener. Posibil este un om ok, un tata bun, e bun ca profesionist, dar nu e un partener bun. E un om indisponibil emotional pt Tine. Poti sa il intelegi, sa il privesti cu compasiune, si sa decizi ca nu e ceea ce ai nevoie. O relatie in care te lovesti mereu de un zid te distruge, nu poti sa te prefaci ca nu iti pasa de faptul ca nevoile tale nu sunt indeplinite.
    Nu te grabi, dar fa pasi mici ca sa organizezi urmatorul Capitol. unde vei sta, ce resurse ai, cine te poate ajuta, cum faci Fata financiar. iti doresc mult curaj!

  18. E cu siguranta un om bun, dar cu traume enorme, pe care nu e pregatit sa le infrunte si sa le transforme. Nu il vei putea schimba cu forta, decizia si motivatia trebuie sa vina de la el. Tu ai facut tot ce e omeneste posibil pentru el.
    Faptul ca stai inca in situatia asta te tine prizoniera si te impiedica pe tine sa evoluezi, sa cresti, sa respiri.
    Copiii vor fi bine si vor intelege din asta un mesaj pozitiv: sunt singurul responsabil de starea mea interioara, nimic nu ma tine legat de ceva ce nu imi face bine. E posibil sa va despartiti in iubire si respect daca drumurile voastre sunt acum atât de departe unul de altul.
    Curaj, capul sus si inima deschisa! 🙂

  19. Eu am citit textul prin prin prisma stilurilor de atasament: https://fainsisimplu.ro/stilurile-de-atasament-ce-sunt-cum-se-manifesta-si-cum-ne-influenteaza-viata-relationala-2568.html. Sotul dumneavoastra are un stil evitant foarte pronuntat si dumneavoastra ambivalent/dezorganizat. Aveti multe informatii pe internet despre asta. Dar e vorba doar de informare, de a-l intelege mai bine pe sotul si pe dumneavoastra. Cunostintele dobandite nu va vor face sa doriti sa ramaneti cu sotul si nici pe el sa se schimbe. Mult succes!

  20. Am uitat sa spun ca faptul ca opreste curentul sau nu pleaca din casa daca merge masina de spalat nu sunt legate de asta…

  21. Te îmbrățișez si iti urez mult curaj! Sper să reușești sa iti transformi viata in ceva ce te multumeste si te face fericita. Nu uita ca fiecare copil va cauta în viața ce a văzut la părinți. E pacat sa creasca fara sa o vadă pe mama lor fericita. Iar din punctul de vedere al unei soții/mama iti spun ca asta nu e viață, există ceva mult mai minunat! Ofera-ti o șansă sa descoperi ce si, mai ales, sa TE descoperi!

  22. Independenta financiara. Cand ai banii tai, ai optiuni. Cum ar fii: sa locuiesti intr-un spatiu decent fara stricaciuni, sa poti avea copiii la tine in urma custodiei impartite, sa ai masina sa calatoresti cu ei, sa mergi la serviciu si sa interactionezi cu oameni, sa-ti faci prieteni. Sa iti poti permite terapie. Cand nu esti okay, nici n-ai ce da bun copiilor. Daca e greu sa alegi mai bine pentru tine, fa-o pentru ei. Arata-le ce trebuie sa faca daca vreodata ei s-ar afla in situatia ta. Incepe sa faci asta din locul in care esti. O certificare, un curs, aplica la un job mai bun. Orice.

  23. Bună, este izbitor cât de tare mă regăsesc în povestea vieții tale, doar că eu m am oprit la 1 copil, și am decis să divorțez. Sunt în proces,aproximativ 1 lună,gata. Un singur lucru și cel mai important m-a convins să plec,acela este că, copilul meu nu v a reuși să înțeleagă iubirea, o căsnicie, compasiune, sprijin, fericirea,empatia,compromisul, liniște și armonie…nu v a știi ce să caute in viață asta, dacă nu trăiește și simte tot ce v-am scris mai sus. Copilul meu nu m-a vazut de cand a venit pe lume, niciodată până în prezent fericită, in automat nu v-a știi să recunoască adevarata iubire si nu v-a știi să o păstreze, să o îngrijească! Imi doresc un copil care să devină un adult împlinit sufletește,iubit,oferind iubire și știind să și primească.
    Să recunoască adevarata iubire, iubirea de sine, iubire față de Dumnezeu, iubirea față de aproape, generozitatea și serenitatea.Vă îmbrățișez cu dragoste!

  24. Draga mea,
    Ești tare curajoasă și puternică! Pot doar să îmi imaginez cat e de greu să vezi și să simți cum relația cu omul iubit se deteriorează pe zi ce trece.
    Meriți să fii fericită, așa ca eu te încurajez să te lași să visezi, să îți imaginezi cum arată fericirea pentru tine, apoi să încerci să obții acea schimbare. E dureros să renunțăm la oamenii pe care îi iubim și care au fost odată tot universul nostru, dar cred ca ne datorăm în primul rând nouă liniște și o viață frumoasă. Mai apoi, copiii învață în special prin exemplul pe care li-l oferim, așa ca e important să le arăți ce înseamnă să te bucuri de viață, nu să trăiești într-un compromis care te seacă de energie.
    Pe orice drum alegi să mergi, îți doresc să iei decizia cu inima.
    Sper să ne scrii cândva ca ai regăsit soarele. Te îmbrățișez.

  25. Daca simti nevoia sa pleci, inseamna ca iti poti imagina o viata buna fara el. Deci poate nu este iubire adevarata.
    Daca raspunsul lui la divort este „cum vrei tu”, clar nu e iubire adevarata.
    Personal, am avut si eu probleme in casnicie la modul ca ma simteam singura, mi se parea ca el este impotriva mea. in realitate, eram amandoi stresati si extenuati, si la limita depresiei.
    as recomanda terapie. i-as spune sa mergem la terapie, pt copii, daca nu pt voi doi, si daca nici asta nu rezolva nimic, despartire.

    e trist sa traim o viata intreaga fara iubire si fara comunicare. incearca sa le gasesti in casnicia ta initial, iar daca ele chiar nu exista, creeaza-ti o noua viata.

  26. Primul patron la care am lucrat (acum vreo 25 de ani) avea o vorbă: într-o căsnicie nu se poate cu 2 „boxeri” sau cu 2 „muieri”. Eu aș adăuga și că educația tradițională românească a produs (și poate încă mai produce) doar „boxeri” și „muieri” de ambe genuri, „agresori” și „victime” dacă vreți.

    Oricum, asta a fost valabil tot timpul, am văzut tot felul de cazuri prin familia extinsă, prin vecinii de la bloc sau prin societate în general. Cele mai stabile cupluri păreau să fie cele cu bărbați gen dictator și cu o soție care nu respira pe lângă ei, sau cu bărbați care nu erau în stare să bată măcar un cui, dar cu o soție de tip „cocoș în casă”. Orice altă variantă părea să ducă la un moment dat la divorțuri mai mult sau mai puțin amicabile, în special după ce copilul cel mai mare din familie ajungea la vârsta adolescenței.

    Altfel nu am ce sfat să dau autoarei, în final ori devine ea „cocoș”, ori își caută unul.

  27. pai nu vad dilema daca i-ai zis sa divortati deja.

    adica vrei sa te duci inapoi cu „glumeam! alarma falsa!”

    ce te face sa crezi ca te mai primeste?

    acum legat de ce spui tu – tu vrei toate avantajele unei casatorii moderne – impartiti munca din casa, taskurile etc dar nu vrei si responsabilitatea – stres la job, efort etc.

    trebuie sa te decizi care din ele e potrivita pt tine.

    • Amandoi meritati compasiune pentru ca treceti prin momente foarte dificile.

      Recunosc unele comportamente ale sotului tau, pentru ca uneori inca le mai fac si eu chiar daca imi iubesc sotia, fac terapie individuala si de cuplu, am citit zeci de carti de psihologie si particip saptamanal la un grup de suport. E foarte comun pentru baieti sa fie batjocoriti cand isi arata umanitatea si vulnerabilitatea, cateodata si de fete. Si asta pe termen lung poate duce la depresie, anxietate, deconectare, blazare, amortire, agresivitate, si/sau disperare daca nu primesc ajutor din afara.

      Poate ce se intampla acum cu voi e exact ceea ce trebuie sa se intample ca sa cresteti amandoi in urmatoarea etapa a vietii voastre, pentru voi si pentru copii vostri.

      Habar nu am ce e cel mai bine pentru voi ca nu am cum sa stiu ce e in sufletul vostru. Pot sa zic ca pe mine m-a ajutat enorm munca pe care am facut-o pentru mine prin metodele mentionate mai sus. E posibil ca terapia personala sau un grup de suport sa iti transforme viata ta si a familiei cum a fost si in cazul meu. Si ma mai ajuta sa experimentez mai ales unde simt rezistenta (e.g. cum se simte daca angajezi pe cineva 2 ore sa faca curatenie in casa sau sa aiba grija de copii cat timp tu te duci la un masaj fara nici un simt de vinovatie, sau cum s-ar simti daca iti cauti ceva de lucru intr-un domeniu neasteptat, sau daca stai de vorba cu un vecin care te enerveaza?). S-ar putea sa iti vina idei neasteptate si care pareau imposibile inainte.

      Va imbratisez virtual pe toata familia.

  28. Mie mi se pare că sunteți amândoi doi copii care așteaptă un adult care să aibă grijă de ei, să îi ducă de mânuță la magazin să aleagă mobilă, să sune la meșteri să repare, să organizeze tot și așa mai departe. Diferența este că el, in cazul unui divorț, este mult mai probabil să găsească exact ceea ce își dorește, tu, fără serviciu, cu o vârstă si copii dintr-o altă relație, mai greu. Mă gândesc, in situația economică actuală din țara noastră, câte femei ar zice că l-au prins pe Dumnezeu de-un picior să găsească un bărbat care să le întrețină casnice, iar ele doar să organizeze vacanțe de 8 mii de euro, să comande tot ce le trebuie, să aleagă ele tot ce vor și cum vor, că are cine plăti!

  29. Buna! Sper sa citesti acest mesaj!
    Iti voi spune experienta mea. A fost o situatie cumva similara, dar diferita. Cand credeam ca totul s a teminat si ca asa nu se mai poate, in urma unui dialog imaginar, al meu cu sinele lui (cu sufletul lui), ceva s a schimbat. In dialog l am rugat sa faca ceva, sa se schimbe sau sa primesc un semn ca mai avem vreo sansa impreuna, noi si copiii. De asemenea, i am spus tot ceea ce as fi vrut sa ii spun si nu i am spus vreodata, cu calm si iubire! In acest timp am fost despartiti timp de vreo 2 saptamani, nu a fost ceva intentionat, doar asa a fost situatia. Cand a revenit, nu parea ca el s a schimbat, dar a dat semne ca vrea sa indreptam lucrurile cumva, desi nu a stiut sa o spuna direct. Acesta a fost semnul meu si am decis sa nu ne despartim efectiv. Apoi am decis sa fac eu terapie individual, pt ca el nu concepea, el nu avea „niciun defect”. Si asa am facut. Au fost eforturi mari din partea mea, am lucrat mult cu mine si inca mai lucrez (lucrul cu sine nu se termina niciodata) insa treptat, in timp lucrurile au inceput sa se schimbe, intre noi, in casa, in familie. Daca el, spiritual vorbind, are deschidere, va veni dupa tine, va evolua. Asta inseamna ca va da semne de schimbare, fara ca sa stie ca asta face, iar lucrurile se vor redresa intre voi. Dar daca nu are deschidere, nu se va schimba nimic. Daca el are deschidere sau nu, vei sti doar incercand. Alege un terapeut cu care rezonezi si crezi ca te poate ajuta. Daca decizi sa faci asta, fa o cu toata iubirea!
    Acum, dupa tot acest timp, ma bucur ca am luat aceasta decizie, pt lucrand cu mine, am vindecat traume si s a vindecat si el (a venit dupa mine), iar copiii nostri nu vor mai duce in continuare, in viata lor de adulti aceleasi traume, adica nu se vor mai confrunta cu ele, mu vor mai urma aceleasi tipare. Avantajul terapiei facuta corect este ca se vindeca tot neamul, transgenerational, inainte si dupa noi. Nu ne vindecam total, toata viata vindecam, dar invatam apoi (adica dupa terapie) sa ne vindecam singuri.
    Cand atitudinea ta se schimba, totul se schimba!
    Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!
    Succes! 🤗

    • Cu cine faceti terapie? Sunt interesata!
      Multumesc

  30. Draga femeie,
    Fiecare raspuns primit aici, scris deja sau care va urma, are poate o farama de adevar si poate fi luat ceva bun din acel raspuns.
    Insa niciodata, nimeni, nu te va putea sfatui cu adevarat ce sa faci, in asa fel incat sa iti rezolve dilema.
    Viata ta este unica. Experienta ta este, de asemenea, unica.
    Traumele tale, ale voastre, sunt si ele unice.
    Nimeni nu se va putea pune vreodata cu adevarat in locul tau si sa iti dea o solutie „salvatoare”.

    Ce te poate ajuta este sa te intrebi ce vrei tu cu adevarat. Ce simti sa faci? Ce te face fericita?
    Daca ai puterea si intelepciunea, poate te vei intreba ce isi doreste si ce simte sa faca si sotul tau. Ce l-ar face fericit? Atat cat il cunosti.

    Cum iti vezi tu, cum va vedeti voi viata in continuare?

    Copiii vor creste. Vor pleca. Vei ramene doar tu si cu cine vei alege sa fie langa tine. El, alt barbat, o prietena, sau nimeni.
    Am prietene care au divortat si au noi relatii mult mai frumoase.
    Am prietene care s-au despartit de soti/parteneri si au ajuns singure sau mai rau, in relatii si mai toxice.

    Ce poti sa faci este sa faci ce poti. Pentru tine.
    Sa schimbi ce poti schimba si sa accepti ce nu poti schimba (in sensul de a accepta ideea ca ale lucru nu poate fi schimbat, nu de a accepta situatia).

    Un principiu din psihologie spune „daca tu nu te iubesti pe tine, ai incredere ca altcineva te poate iubi cu adevarat?”

    Daca ai fi barbat, ti-ar placea de tine ca femeie? Te-ai iubi? Te-ai considera atragatoare? Ai intoarce capul dupa tine pe strada?
    Daca da, foarte bine. Intrebarile nu sunt puse ca sa iti scada increderea de sine. Ci ca, poate, sa te ajute sa vezi lucrurile si din alt unghi.

    Esti fericita? Se vede asta?
    Fericirea ta nu depinde doar daca el e multumit de cum ai gatit sau daca copiii iau note bune la scoala.

    Fericirea ta poate fi luata din cateva pagini citite seara intr-un loc linistit, dintr-un pahar cu vin bun privind apusul, poate un flirt nevinovar, dintr-un masaj bun care sa te relaxeze, din facut baie goala noaptea in mare sau din tras o ora la sala.
    Tu stii ce te face fericita si independenta in fericirea ta.
    Si daca te va vedea si partenerul ca FEMEIE FERICITA, cu atat mai bine. Daca nu, nu e sfarsitul lumii. Va veni si vremea in care vei decide ce e bine sa faci si in ce priveste partenerul.

    Ce spun poate fi inteles gresit.
    A face ce iti doresti si ce te face fericita e diferit de a fi egosita si nepasatoare fata de cei din jur.

    Fii tu bine, arate-le copiilor ca esti un om sigur pe el, incurajeaza-i sa fie independenti insa si empatici, ofera-le afectiune, ca sa o poata si ei oferi, la randul lor, in mod cat mai sanatos, dar ofera-le si intelepciunea ca nimeni nu apartine nimanui, niciodata.

    A sta intr-un cuplu e o decizie pe care o luam in fiecare moment.
    Fii tu bine, ca sa poti lua o decizia buna.
    Si atunci, vei avea si linistea, siguranta ca orice decizie ai luat, este ceea ce este bine pentru tine in primul rand.

    PS – o vorva din batrani spune:

    Barbatii se casatoresc cu femeile sperand ca ele nu o sa se schimbe, insa ele se schimba.
    Femeile se casatoresc cu barbatii sperand ca ei o sa se schimbe, insa ei nu se schimba.

    PPS
    Cele mai frumoase femei nu sunt cele din reviste, pe care ai lua bani buni daca le-ai duce sa le returnezi, pentru cat plastic au in ele.
    Ci cele care sunt constiente si increzatoare in feminitatea lor.
    Si chiar daca o femeie sigura pe ea si care imbina armonios independenta proprie cu navigarea delicata a unei relatei cu un barbat isi gaseste mult mai greu un partener pe termen lung, sansele sunt mult mai mari ca aceea sa fie o relatie sanatoasa pentru amandoi.

    Sper sa va fie bine! Si va fi

    • Alex, ce gandire sanatoasa! Ma bucur sa vad si sa apreciez asta. Rara avis!

      P.S. scuze pt off topic comment

  31. Draga mea,

    Nu te iubeste, cred ca deja simti asta. Probabil, datorita traumelor lui, nici macar nu e capabil sa iubeasca.
    Cred ca ti-ai dat seama deja ca copii simt lipsa de atasament dintre voi. Probabil simt si un atasament nesigur/anxios intre ei si tata. Doar pentru faptul ca se joaca cu ei nu inseamna ca isi indeplineste rolul de tata.
    Parintele trebuie sa si spele copilul, sa il culce, sa ii citeasca, sa il invete sa se spele pe maini, sa il ia si sa il duca la gradinita, sa il imbrace etc. (cam ce faci tu fara el).
    Daca aveai independenta financiara, sustinere morala din partea apropiatilor(prieteni, familie) etc mai stateai cu el? Daca raspunsul e nu, stii deja ce trebuie sa faci.
    Nu ai cum sa il schimbi si nici nu ai cum sa primesti ce ai tu nevoie de la el. Nu uita, unoeri pur si simplu nu ai cu cine (sa discuti, sa convietuiesti, sa iti faci planuri, sa rezolvi probleme, sa cresti etc) . El pare genul de „nu ai cu cine”. O viata ai, iti datorezi tie si copiilor tai sa o traiesti in liniste si multumire. Din ce imi dau seama din ce ai scris, cred ca esti o femeie foarte puternica (numai cand ma gandesc cate ai facut singura). Dar sa stii ca puterea in relatie el o are, pentru ca el nu e nevoit sa faca compromisuri, el isi duce viata cum vrea el, ca are sluga acasa
    care ii face de mancare, ii spala hainele si creste copii.

    Problema multor femei romance si nu numai, este ca fac treburi casnice fara sa se astepte ca partenerul lor sa contribuie la ele in mod egal (nu sa ajute, sa contribuie, ca nu e copil, e barbat in toata firea).
    Din experienta iti zic, nu poti sa iti construiesti o cariera cand nu ai timp de ea. El are cariera pe care o are datorita muncii tale neplatite.
    Si nu uita, jumatate din tot ce a fost dobandit financiar in timpul casatoriei iti apartine. Nu lasa pe nimeni sa iti spuna diferit, e legea care te protejeaza fix in cazuri ca al tau.
    Recomandarea mea e sa iti faci un plan:
    1. cauta un avocat si discuta cu el ce optiuni ai
    2. cumpara masina de spalat vase, aspirator robot, dulapuri etc, ce ai nevoie din banii familiei ca sa iti mai eliberezi din timp. Nu ai nevoie sa ii ceri aprobarea, e dreptul tau, comporta-te ca atare.
    3. pentru ca banuiesc ca acum esti in ajutor de somaj, fa tot posibilul si invata ceva nou, ca sa obtii un job mai bun. Nu stiu ce meserie ai, si nici nu conteaza, la varsta ta te poti recalifica. Divortul dureaza, si te va ajuta sa stii ca lupti cu toate fortele pentru viitorul tau.
    4. lasa copii la afterschool, e bine si pentru ei sa mai socializeze. Dar cel mai important,te ajuta sa te eliberezi tu ca sa te recalifici/sa gasesti un job mai bine platit.
    5. eu iti recomand din tot sufletul sa faci terapie. Anii pe care i-ai petrecut cu acest semi-barbat, sunt sigura ca si-au lasat amprenta asupra ta. 15 ani de „maybe happy/probably sad” nu sunt acelasi lucru cu 15 ani de „happy/fulfilled”. Traumele se rezolva daca esti pregatita sa le infrunti. Si sa stii ca exista luminita la capatul tunelului, chiar daca o perioada totul pare confuz. Ai incredere in proces.
    6. cauta-ti aliati. Familie, prieteni vechi, grupuri de suport, whatever works. Incepe incet sa iti construiesti prietenii, te vor ajuta moral mai mult decat iti pot scrie momentan.
    Optional:
    7. Ia-ti permis de conducere, daca ai deja, fa ore suplimentare ca sa mai capeti oleaca de incredere. Nu mai astepta dupa el sa te duca ici, colo. Du-te tu unde ai nevoie, chiar daca ti-e frica. Frica de condus in timp se diminueaza, pe masura ce iti creste experienta. Nu s-a nascut nimeni sofer, poti invata in ritmul tau.

    Si ca un ultim sfat, divorturile daca nu sunt amiabile, dureaza. Pentru asta ai nevoie sa fii puternica psihic. Iti trimit gandurile mele bune, sper sa reusesti in tot ceea ce iti propui! Si sper sa lupti pentru fericirea ta,
    indiferent daca iei sau nu decizia sa divortezi. Nu uita, tu esti modelul principal pentru copii tai.

    Iti las inspiratie motto-ul meu : „Failing to plan is planning to fail!”

    • @Maria, sper ca ai copii….pentru ca eu cred ca esti o blanda super inteleapta mama.
      Daca nu ai (nu e nimic in neregula cu a nu avea), sper ca ai un animalut.
      Sper ca autoarea sa ceteasca de doua ori raspuns tau.

  32. Bună!
    Toate informațiile furnizate sunt extrem de izbitoare cu un caz cunoscut din familie.
    Căutați de urgență un psihiatru pentru soțul dumneavoastră.
    Se poate să aibă o afecțiune psihiatrică în debut și totodată o depresie cronică netratată la timpul ei.
    Obsesiile pe care le menționați se găsesc în tabloul unui pacient cu Tulburare Obsesiv-Compulsiva.
    Obsesiile acestea sunt de foarte multe feluri.
    Soțul din speța de care vă povestesc, avea aceleași stări de ignoranță cu privire la soție, dezinteres total in tot ceea ce făcea sotia. Nu îl mai bucura nimic, deși, avea toate motivele să se bucure.
    Avea diverse “obsesii” cu privire la internet. Oprea internetul în casă sau deconecta conturile Google de la device-urile din casă.
    Avea momente în care refuza să conducă mașina invocând diverse motive; Ulterior, după ce a ajuns la un psihiatru, a început să recunoască faptul ca el în anumite zile avea anumite frici legate de condus.
    Dacă se poate, luați dumneavoastră legătura prima dată cu un medic iar ulterior, să încercați să îl convingeți să mergeți împreună.
    Soția pacientului de care vă vorbesc, s-a chinuit 9 luni să îl convingă ca este ceva în neregulă cu el și să accepte.
    A fost o perioadă extrem de grea însă a reușit să își salveze căsnicia și să îl convingă pe soț ca avea o problemă foarte gravă pe care mintea lui nu o considera ca fiind o problemă.
    Orice om cu o afecțiune psihiatrică nu o să creadă ca are o problemă de genul.
    Va doresc multă putere!

  33. Buna, draga mea femeie si prietena,

    In primul rand as vrea sa iti spun ca imi pare rau de lucrurile prin care treci, se simte durerea si singuratatea in ce scrii si simt sa te ajut cu ceva daca pot, oricat de mic. Pentru ca multe din noi am trecut prin asemenea dureri si prin singuratate, chiar daca nu in situatii exact ca a ta. In altele… dar la fel prin felul in care ne-au facut sa ne simtim.

    Asa voi incerca sa scriu, foarte pe scurt, punctul meu de vedere, care s-ar putea sa-ti aduca un mic plus de claritate. Intrebarea pe care ti-o pui tu este asa: sa ramai sau sa pleci din casnicie? Dar inainte sa raspunzi la asta trebuie sa iei in considerare cateva aspecte practice:

    Daca iti doresti sa pleci din casnicie, asigura-te intai ca ai o situatie financiara stabila si un plan foarte bine definit: unde vei sta, din ce vei plati facturile, cum vei avea grija de copii, ce faci daca unul din copii se imbolnaveste? Deci iti trebuie o sursa de venit stabila si in mod ideal niste economii pe care sa le poti folosi in caz de evenimente neprevazute negative (cum ar fi o boala).

    De asemenea ar trebui sa iti faci un plan pt gestionarea divortului: la ce avocat apelezi, ce obiective ai, ce iti doresti sa obtii la partaj? Dar la custodie? Chiar daca el are salariul mai mare si tu nu, si tu ai dreptul asupra bunurilor obtinute impreuna in timpul casniciei. Familia, iubirea unei sotii si bucuria data de copii este ceea ce le permite barbatilor sa se concentreze bine pe lucru si sa performeze. Nu-i acelasi lucru petru burlaci, viata lor nu e asa usoara. Deci tu meriti sa iesi cu ceva din casnicia asta.

    Faptul ca el nu a ales sa puna banii impreuna nici dupa ce ati avut copii este foarte urat si arata ca el nu prea s-a implicat (si daruit) in relatia asta niciodata. E greu sa traiesti intr-un astfel de parteneriat toata viata. Sigur, material poate e OK, dar emotional e foarte rau. Toate comentariile de mai sus care iti fac tie morala ca nu ai facut destule sunt foarte deplasate. Se vede clar din tot ce ai povestit ca ai facut mai mult decat destule si ca acolo nu a fost o usa deschisa ca sa ai cu cine.

    Sunt curioasa de o chestie: el chiar este un tata bun? Cu adevarat? Se poarta cu iubire si cu blandete fata de copii? Le vorbeste cu intelepciune? Ii invata lucruri? Se gandeste la alegerile cele mai bune pt ei? Sau doar se joaca cu ei? Daca e pe primul scenariu, atunci da, e un tata bun. Daca e pe al doilea (doar se joaca cu ei), nu este un tata asa grozav, ci doar unul care nu-si ignora complet copiii. Mai departe: daca e capabil de toate cele pe care le-am zis in primul scenariu, de iubire reala adica, matura si inteleapta fata de copii, atunci este capabil de ea si fata de tine, dar nu ti-o ofera. Daca suntem pe scenariul 2, m-as indoi serios ca el e capabil de iubire reala, matura. Dar in ambele cazuri, e rau pentru tine pentru ca tu ai nevoie de un partener, nu de inca o piesa de mobilier in casa. Cele 2 scenarii sunt mai importante atunci cand te gandesti la custodie: daca este un tata cu adevarat resposabil merita custodia comuna; daca se joaca cu copiii si atat, fara partea de adult responsabil – deja timpul cu copiii trebuie gandit mult mai atent. (Chestiile alea cu inchisul curentului cand plecati de acasa sunt bizare, de exemplu.)

    Cand iei decizia despre ce urmeaza sa faci, va trebui sa te gandesti la greutatile vietii in doi cu un partener indisponibil emotional si foarte imatur (si poate, asa cum ziceau unele comentarii, cu o tulburare psihica: ignore-ul ala grav cand ai venit din spital asta ar putea indica) versus greutatile vietii de mama singura. Exclus sa faci pasul divortului pana nu-ti asiguri o oarecare stabilitate financiara. Cauta un job un mai bun, mai bine platit… si da, poti reusi! Reia legatura cu prietenii, familia care te-ar putea ajuta in situatii grele. Si abia dupa ce rezolvi cat de cat lucrurile astea, gandeste-te mai departe.

    Ceea ce e de evitat, insa, cu tot dinadinsul, este sa incerci sa pleci, sa nu reusesti datorita situatiei financiare si sa fii nevoita sa te intorci… fiindca la intoarcere vei avea un statut si o pozitie si mai joase in fata lui. Daca decizi sa pleci, fa in asa fel incat sa reusesti.

    Faptul ca amenintarea ta de a-l parasi sau recunoasterea ca nu il mai iubesti nu l-au miscat deloc este un semn foarte prost. Din pacate nu pare ca latura emotionala a acestei casnicii poate fi salvata. Daca vei decide sa ramai cu el, ar fi bine sa fie cu intelegerea ca nu poti scoate mult mai mult de la el pe partea de parteneriat si sentimente. Altfel vei avea parte numai de dezamagire si amareala in continuare. De aceea, daca totusi realizezi ca nu poti pleca (SAU pana cand poti pleca!), nu ar fi deloc gresit sa iti cauti pe cineva in afara casniciei care sa iti implineasca nevoia de conexiune emotionala, afectiune, iubire si parteneriat. Meriti sa fii iubita! Meriti atentie si interes si respect!

    Te imbratisez cu drag!

  34. Totuși, un tată nu este doar un partener de joacă pentru copii. Un tată face aproape tot ce face mama. Din cum este el descris, se comportă ca un fel de frate mai mare, cel mult un baby sitter. Sau pet-ul casei. Și câinele sau pisica se joacă cu copiii.

    Ce mi se pare puțin îngrijorător este ca nu vrea să piardă copiii. Puțin îi pasă de tine, dar ține cu dinții de ei. El, care doar se joacă cu ei, dintr-o dată pune condiții. Poate ca e doar o frază aruncata așa, poate ca chiar îi e teamă sa îi piardă, însă mie mi se aprinde un beculeț aici. “Fă ce vrei”, dar “nu îmi lua copiii”.
    Recunosc ca m-au trecut fiorii.
    Aici trebuie avută mare grijă. El produce banul, poate ca în spatele tipului blazat și calm este un om rece și calculat. Am citit în ultimul timp despre N cazuri de alienare parentala și copii luați de tati de lângă mame. Chiar acum o mama face greva foamei pentru ca tatăl (abuziv chiar) i-a luat toți cei 3 copii, și mama nu i-a mai văzut de 3 ani, deși plătește pensie alimentară și are drept de vizită.

    Îți amintești de articolul despre fetița Audrey? Cel mai grav caz de alienare parentala. Culmea, tatăl nu era chiar un om cu relații, dar tot a reușit. Pentru ca autoritățile în general, din păcate, defavorizează mamele. Este la fel și în SUA. Pe lângă asta, în România este și multă nepăsare. Multe mame tac de rușine și de spaimă.
    Cunosc personal și eu o mama care chiar acum își pierde cei 2 copii, și casa în care a investit multi bani, dar care era pe numele lui. După ani și ani în care a fost înșelată, se hotărăște să divorțeze. Imediat, copiii nu mai vor să audă de ea. O urăsc de moarte. Halucinant.

    Deci mai ușor cu sfaturile gen “pleacă, divorțează” către o femeie fără job și fără venit. Una, două, divorțează. Sunt foarte curioasă câți dintre cei ce spun asta au trecut printr-un divorț (sau despărțire) cu copii minori. Sau cu un partener abuziv. Sau au fost nevoiți să se apere și să găsească soluții, amenințați fiind. Și dependenți financiar.
    Sună bine, eliberator, dar realitatea (când ai deja copii) e cu totul alta. Pe lângă exemplele de mai sus, am tot văzut tati răzbunători și înverșunați, care habar nu au ce măsură poartă copilul la pantofi, dar care merg până în pânzele albe, doar doar să se răzbune pe femeia care i-a lăsat. Miza nefiind copilul, care ajunge oricum să fie crescut de bunica sau noua parteneră, ci răul produs mamei.

    Am tot citit și eu despre abuz și cu cat tatăl este mai abuziv, șansele să țină cu dinții de copii sunt mai mari. Este un alt caz similar la Galați. Copil lăsat pe la toate centrele, de tatăl care l-a luat de lângă mama, tata care are conexiuni și putere. Mamei i se trântește ușa în nas la programul de vizită. Protecția Copilului și Poliția ridică din umeri.
    Deci mai e mult până când autoritățile în România își vor face treaba. Nu te poți baza nici pe ei, nici pe legi.

    Așa ca, sfat sincer: nu divorța încă. Nici măcar nu îi spune. Imediat ce pronunți cuvântul “divorț”, tot ce vei spune după va fi folosit împotriva ta. Fii foarte atentă ce vorbești, chiar și pe telefon. Șterge conversațiile cu alte persoane și eventual nici nu vorbi din casă. Păstrează in schimb toate conversațiile în scris cu el, încearcă să comunici mai mult în scris.
    Nu ai job, ai cont separat (la insistentele lui – da de gândit și asta, imediat după ce au apărut copiii), este foarte tăcut si rezervat, ba chiar te încurajează să faci ce vrei, eventual să faci vreo greșeală sau să încerci să pleci, iar el are planul deja făcut în privința copiilor.

    E greu să fii frustrată, să te simți mereu o slugă, să nu primești nici un gest de afecțiune, dar cel mai grav ar fi să îți pierzi copiii. Nu poți avea 100% încredere în nimeni.
    Poate ca exagerez eu, nu știu. Dar e mai bine să fii pregătită, decât să iei o decizie impulsivă și să regreți.

    Cel mai bine: găsește un job remote sau part time, joacă tactica lui, adică fii secretoasă și pune bani deoparte. Nu îi spune exact cat câștigi. Eventual fă un al doilea cont de care el să nu știe. Documentează absolut tot, toate rutinele cu copiii, cat faci tu și cat face el, cat timp petrece cu ei, ce treburi face în casă, absolut tot. Ține un jurnal, adaugă informații din urmă, păstrează-l undeva unde el nu îl poate găsi. Tu faci o treabă foarte bună ca mama, dar asigură-te ca ai și dovezi. Repara lucrurile prin casă, păstrează facturile. Poate ca aceste lucruri, pe mâinile unui avocat bun, vor face diferența pentru tine mai târziu.
    Ia legătura cu un avocat bun si vezi exact ce drepturi ai în situația ta. Abia după ce ești sigură ca nu riști să îti ia copiii, poți merge mai departe cu divorțul. Pe perioada divorțului (dacă chiar se va ajunge acolo), ar fi bine ca copiii să stea cu tine, și să îi vadă ocazional, ca tot singurul lucru de care e capabil e joaca, mă îndoiesc ca i-a hrănit vreodată sau i-a pus la somn. Deci in niciun caz să stea temporar cu el.

    Tu nu știi ce scuze să îi mai găsești (cu traumele din trecut), iar el poate ca te “lucreaza” de mult pe la spate. Atitudinea lui spune totul.
    Știu ca e greu, dar nu îi mai căuta scuze.
    Nu vreau să te înverșunez contra lui, dar trebuie să fii capabilă sa te aperi și sa aperi relația ta cu copiii. Nu știi exact ce e în mintea lui, dar poți lua niște măsuri în favoarea ta.

    Dacă între timp se întâmplă un miracol și devine mai implicat, dacă vezi ca viața voastră se îmbunătățește (ar fi ideal să fie așa!), evident, te poți răzgândi. Este de preferat să reușiți cumva să conviețuiți împreună.

    Mult succes!

    • Fiecare familie e diferita. Fiecare om diferit. Ficare caz e diferit..
      Daca sunt cateva cazuri in care tati abuzivi apeleaza la alienare, inseamna ca sunt sanse mari ca sotul in acest caz sa faca la fel???

      Se numeste gandire in sabloane si e nu doar toxica pentru tine ci si pentru cei din jur carora o impartasesti
      Iti asumi lucrurile pe care le spui si influenta cuvintelor tale asupra oamenilor?
      Poate cuplul de aici ar fi avut un divort amiabil insa pentru ca tu vii cu scenarii apocaliptice, femeia devine reticenta, chiar tematoare, limiteaza timpul copiilor cu tatal lor, acesta crede ca va fi separat complet de copii (da, statistc, femeile alineaza de cateva ori mai mult ca barbatii) si ceea ce putea fi un divort decent se transforma intr-o lupta in care copiii au cel mai mult de suferit.
      Iti asumi asta??? Iti asumi o posibila traumatizare a copiilor cauzata de virbele tale? Sau daca va fi asa, vei alege sa ignori situatia si vei spune ca a fost decizia ei. Asta ca sa dormi in continuare noaptea linistita.
      Si de unde entitlement-ul ca femeia TREBUIE sa aiba dimiciliul copiilor, chiar si custodia dupa casatorie?
      Nu vor femeile egalitate? Sau o vor doar cand le convine?
      Sunt din ce in ce mai multi barbati care se implica cel putin la fel de mult ca si femeile in cresterea copiilor. Atasamentul copiilor se formeaza la fel fata de orice adult prezent constant in viata lor. Chiar si interactiunea sporadica cu unul din patinti creaza un atasament.
      Amandoi parintii ar trebui sa decida cum le va fi mai bine copiilor. Si amandoi sa aiba intelepciunea sa recunoasca daca copiii ar creste mai bine cu domiciliul la celalt parinte si sa aiba puterea de a si accepta asta.
      Insa din cauza unor astfel de sfaturi, a micimii in gandire a oamenilor, a egoismului, extrem de putini oameni se pot gandi la copii in primul rand.
      Ideea de siguranta data de ideea de familie, cuib, nu o poate inlocui nimic.
      Sunt insa situatii in care parintii decid (sau unul decide) sa se desparta.
      Din cauza gandirilor submediocre de genul celor exprimate de tine, copiii ajung monezi de schimb sau o cale de a-l rani pe celalalt sau un mijloc de a face bani.
      Si asa dam nastere unei noi generatii traumatizate, care gandeste in sabloane si in care egoismul si entitlement-ul sunt ceva comun.
      Tu ai avut o copilarie cu adevarat fericita, sanatoass, echilibrata?

      Again, habar nu ai ce se intampla acolo.
      Nu il cunosti nici pe el, nici pe ea.
      Oricare din ei poate fi un psihopat/sociopat/narcisic, care percepe o realitate complet diferita de a celor din jur, sau poate fi unul din cei mai afectuosi parinti. Sau ambele uneori.
      NU STII.
      NIMENI NU STIE. Doar ei stiu o parte.
      Am citit undeva ca blocul e doar o ulita pe verticala.
      Ne place sa ne dam cu parerea ignorand complet ca ceea ce spunem (sau ce postam pe bloguri, stimata #printesa) poate face si bine, dar si mult rau.

    • @ ?:
      Draga Snowflake,

      In timp ce tu esti traumatizata doar dupa citirea unui comentariu, afla ca viata se deruleaza dupa cum vrea ea. Mai exact, dupa cine castiga luptele de putere. Ca sunt si mame care renunta la copii, da. (As fi curioasa cate din ele o fac din constragere totusi, multe dintre ele pleaca si lasa tot ca sa nu o ia razna sau sa nu fie omorate). Cei slabi de inger ca tine refuza sa vada realitatea. Nu stiu ce ar fi in inima unei mame (care s-a ocupat 100% de copii singura) care ajunge sa isi vada copiii mici o data la doua saptamani, asta data tatal ii deschide usa. Si in timp, eventual copiii sa sa raceasca de ea si sa refuze ei sa o mai vada. Alienarea parentala exista si o practica si tatii foarte mult.
      Normal ca eu nu ii cunosc pe ei doi, dar eu in comentariul meu am abordat doar aceasta problema (posibila consecinta a unui divort) si autoarea isi ia ce considera ea ca este util din ce am scris. Altii au dat-o in filozofii, altii au incurajat-o sa isi refaca stima de sine, foarte bine. Puteam si eu sa ii scriu niste km de „fii bine tu cu tine”, dar am preferat sa ii dau niste sfaturi practice, pentru ca am vazut atatea cazuri la noi, incat chiar cred ca e o problema. Nu, nu mi se intampla mie. Am o familie stabila. (Ma gandesc ca vei deduce ca ma aflu eu in situatia asta). Dar am reusit sa ma pun in locul acelor femei si mi se pare groaznic.
      Din nou, doar pentru tine, ca sa pricepi: eu am pus problema in the worst case si i-am dat cateva sfaturi. Ceea ce as face si eu, daca as fi in situatia ei. Normal ca nu toti tatii sunt asa.
      Inteleg ca nu ar fi corect ca ea sa piarda custodia copiilor (lucru care este posibil in urma unui divort, indiferent de cat iti umfli tu bula roz in care traiesti – vezi gluma de justitie din Romania) si ca ii iubeste, pentru ca doar ea ii creste, el fiind mai mult un partener de joaca. Sunt multe familii in situatia asta, sunt multe femei care ii tin pe toti in spate si accepta asta, dar in cazul lor ea fix de acest lucru este nemultumita. Comunicarea cu el nu merge. Asa ca si-a pus problema divortului. Inteleg ca este o fata simpla, fara job si venit propriu, iar asta o face foarte vulnerabila. Pana si Andreea Balan (femeie cu resurse si bani) a fost tarata prin procese, umilita online de omul pe care l-a iubit. Si a mai fost o cantareata romanca, asta doar in ultimii doi ani. Pana si in tarile din Vest se intampla asta. Evident ca eu nu presupun ca el este capabil de asa ceva si evident ca nu vreau sa ii dau insomnii autoarei, dar ea are nevoie sa vada lucrurile realist, sa fie pregatita si sa aiba un psihic tare.
      Stai linistita ca am avut o copilarie foarte fericita, parintii mei sunt casatoriti si acum de 40 de ani (si sunt inca tineri), tocmai de aceea imi dau si seama cat e de important ca ei doi sa faca tot posibilul sa ramana impreuna. Doar un snowflake ca tine deduce ca are omul traume din copilarie, pe baza unui comentariu…
      Ideea e deci sa incerce sa ramana impreuna, daca el nu e violent, betiv, si nu o inseala. Dar daca ea este continuu nefericita si isi pune problema divortului, trebuie sa fie pregatita sa se lupte pentru copii, in cazul in care el vrea sa ii faca viata grea. Daca el este cooperant, foarte bine. Dar e greu sa iti dai seama de ce vrea el cu adevarat, cand ea abia scoate 3 vorbe de la el. Eu am pus problema in cazul cel mai grav. De multe ori afli prea tarziu cu cine ai stat in casa atatia ani.
      Sper din tot sufletul ca ei cumva sa isi rezolve problemele si sa nu ajunga aici.

    • Mi se pare incredibil câte persoane “ își dau cu presupusul” fără să cunoască de fapt situația. E descrierea unei părți, e clar subiectivă și probabil și sub anumite emoții. Lucrurile le vedem și le descriem extrem de subiectiv, în funcție de situație, nu știe nimeni contextul, înțelegerile inițiale, discuțiile care au dus la anumite aranjamente. Totuși, când e vorba de divorț, lucrurile se complică. Amiabil mi se pare doar dacă ambii își doresc asta, în egală măsură. Dacă doar un partener își dorește desfacerea căsătoriei, șansele ca celălalt să fie de acord pot fi mici, cu atât mai mici cu cat celelalt dorește păstrarea căsniciei, a situației fix cum este. Unul crede ca pt copii e mai bine divorț amiabil, celălalt ca e mai bine sa rămână așa. E necesară oricum o terapie, o mediere, e posibil ca acolo să realizeze ambii ca nu doresc de fapt separare sau să rămână fiecare pe poziția lui, sau să ajungă la concluzia ca o despărțire amiabilă nu e așa rea, poate se întâmplă magia și merg unul spre celălalt și găsesc varianta mulțumitoare de a păstra familia intactă, sub același acoperiș. Eu cred ca atunci când tatăl a spus să nu îi ia copiii, s-a referit la faptul ca vrea să rămână el cu ei, în casa în care stau acum. Adică, ea e liberă să plece dar ei să rămână pe loc. Și înțeleg perfect și nevoia asta, pe lângă ca pierzi partenerul de viață ( așa disfuncționala cum e descrisă relația, totuși omul nu pare ca și-ar dori să se încheie și cumva a contribuit la bunăstarea personală a soției, chiar dacă mai mult financiar deși adevărul nu îl putem ști), vei pierde și copiii. Un tată care locuiește în altă casă și muncește 10-12 ore pe zi nu va putea să își vadă copiii zilnic, va adormi în fiecare seară fără să îi știe în casă, fără să se bucure măcar de o hârjoneală scurtă. Iar pentru el asta cred ca e cumplit, el și-a asumat jobul solicitant și aducător de bani, iar tu ca soție ți-ai asumat ca îi ții copiii în casa unde revine el în fiecare seară, se poate bucura de ei. Mi se pare cumplit să i se ia asta, poate nici în fiecare weekend nu va putea petrece cat timp își dorește cu ei. Situația financiară după divorț oricum devine mai proasta, e mai greu de ținut două case, vacanțe separat ( presupun ca ambii vor dori vacanțe cu copiii). Dacă ea nu se angajează pe un post bine plătit, el va fi nevoit să muncească extra pentru a întreține viața post-divorț, automat timpul pt copii va fi și mai scurt. Eu cred ca aceste lucruri trebuie discutate clar, puse pe hârtie, consultat un terapeut dar și avocat care să facă puțină proiecție. Știu multe cupluri care au divorțat și viața după a fost extrem de grea pentru unul dintre ei dacă nu ambii, culmea ca de multe ori a fost grea exact pentru cel ce a cerut inițial divorțul. Nici vârstele copiilor nu le știm, dacă au peste 10 ani vor merge la tribunal și vor alege cu ce părinte rămân. Poate trebuie ținut cont și de cum sunt ei, cum văd ei situația, toată lumea spune ca mama are dreptul la fericire sau se vorbește de modele de iubire și căsnicie ideală, dar nu există nicio garanție ca vor avea sau vedea așa ceva. Poate mama se va lupta cu sărăcia după divorț, poate nu va găsi alt partener sau va fi pe același tipar, apoi copiii cresc, vine adolescenta cu provocările ei ( dacă nu sunt deja acolo), facultatea cu cheltuielile și provocările ei. Poate mama va fi ok dar tatăl nu, mi se pare ca el deja nu e bine psihic și din câte înțeleg are o vârstă înaintată ( la 55 ani nu ești chiar tânăr), șanse de depresie majoră sunt mari, apar și alte boli specifice vârstei, totuși se apropie de vârsta considerată senescenta, el acum este în pre-senescenta care vine cu multe provocări. Orice ar fi, e tatăl copiilor și fericirea lui este în aceeași măsură importantă, copiii trebuie să vadă și celălalt părinte mulțumit măcar.
      În afară de filme și vedete, eu rar am văzut acea fericire după divorț. Mai ales la ambii parteneri. Nu zic ca nu exista, doar ca e mult supraestimata și parcă e așa, o garanție ca va exista acolo odată semnate actele. Nu ai garanția ca vei fi mai bine după divorț, care este o experiență traumatizantă în sine. Nu trebuie să pleci de la ideea asta, ca îți vei căuta fericirea, trebuie să fii sigură ca această căsnicie nu mai poate exista dincolo de orice motive. Să nu ai niciun dubiu.

  35. Te-ai saturat de el. E perfect ok.
    Ai dreptul (si chiar obligatia, ca fiinta umana traitoare in secolul 21 si cu acces la tot ce a atins civilizatia) sa fii fericita. Copiiilor le va fi si lor infinit mai bine cu o mama multumita si cu niste parinti care nu sunt in discordie.

    Lui nu are sens sa ii faci un proces public. Nu cred ca merita sa il trimita tot Internet-ul la psiholog si sau sa il suspecteze de „traume grave”. Chiar si fara stirea lui.

    E de inteles sa te enerveze cineva pe care nu il mai suporti.
    Dar nu e un „ciudat” chiar atat de ciudat:
    – „nu lasam masina de rufe sa mearga singura” – sunt inconjurat de cel putin trei persoane in familie care au „apucatura” asta… e teribil de frustrant mai ales de cand ne-am luat un Arctic care nu se simte bine decat daca spala 3 ore… dar, hei!, pot sa inteleg „drobul de sare” si, o data, chiar i-am inundat pe vecini cu furtunul de scurgere de la masina… deci nu mai zic nimic : – )
    – „16 ore la munca” – well, e ok sa faci un job care te captiveaza si unde te simti util
    – da, sa te simti util nu e mereu o trauma din copilarie, e o trasatura umana prin care pacatuim destul de multi (eu nu m-as simti bine sa fac un job neinsemnat, dincolo de socializare)
    – „dulapul nereparat cu anii” – intr-adevar, daca toata energia ta se duce la job, poate sa fie un efort sa faci asta
    – postul pe care il tine – e plin de „ciudati” dintr-astia care tin tot felul de diete in jurul meu… de la caveman diet la intermitent fasting… e un secol ciudat 🙂
    – lipsa lui de initiativa sau aparenta ca nu isi doreste nimic – inteleg ca e frustrant si ca nu e ceva care sa inspire energie masculina… dar nu e ceva deosebit, multa lume e asa

    Sigur, e neplacut ca e rece si auster. Si ca prioritatile lui in viata sunt sunt mai de graba la job. De inteles.

  36. E asa ciudat sa citesti parerile altora despre viata ta..unele au descris foarte bine ce simt si cred si eu, altele insa sunt departe, fiecare sfatuim si acuzam in functie de experienta, personalitate, etc. Acum ma simt doar amortita supa saptamani de tristete.
    Ma deranjeaza enorm tonul atat de acuzator asupra sotului meu desi cred ca asta am facut si eu ani de zile. In ultimul timp cred ca nici nu l-am mai intrebat ce simte el.
    Probleme nu are doar el, am si eu si de mult trebuia sa merg la un terapwut.
    Pagina asta mi-a devenit jurnal. Scriu aici pentru ca nu am cui sa ii spun ce simt, e usor sub anonimat dar imi dau seama ca nu am descris cu adevarat relatia sotului meu cu copii. El ii duce la gradinita, ii alinta cand sunt bolnavi, este foarte protector si iubitor cu ei dar In acelasi timp daca vreunul l-ar jigni cumva cred ca s-ar inchide si in fata copilului.
    Azi dimineta s-a trezit cu 30 minute inainte sa le faca hot dog. Niciodata nu a facut asta, sa le pregateasca masa in timpul saptamanii, foarte rar in weekend. O fi un semn dar nu stiu daca e demonstratie ca si el poate avea grija de ei sau o mana intinsa, semn ca vrea sa mai incerce..nu vorbim. Nu stiu ce e.
    Acum cativa ani imi doream nesus sa nu mai fiu afectate, sa nu mai plang si sa nu ma mai doara.
    Si cumva am reusit, simt indiferenta, amorteala si mult regret la ce ar fi putut fi. Suntem 2 straini.
    Sau ma mint singura si imi plang de mila pentru ca asa indiferenta cum vreau sa fiu, am ochii in lacrimi.

    • Bună,

      Povestea ta îmi pare familiară pentru că am o bună prietenă care trece printr-o situație similară în căsnicie. Cu siguranță detaliile și povestea sunt diferite, dar am regăsit în rândurile tale unele probleme cu care se confruntă și ei.
      Au 2 copii, el lucrează mult și aduce majoritatea banilor în casă, ea are un câștig modest.
      Ea e mai autoritară pentru că vrea să îi educe, el e mai permisiv pentru că vrea să le fie mai degrabă prieten.
      Ea face curățenie, mâncare in majoritatea datilor, el aproape deloc sau chiar deloc.
      Ei i-a fost foarte greu cu casa când erau copiii mici, pentru că el era absent și ea simțea că trebuie să facă totul în casă, plus a acumulat muuulte frustrări.
      În momentul de față nu prea mai vorbesc. El evită să vorbească, nu îi spune nimic din viața lui, nu comunica deloc, nu prea se implică cu nimic în casă.
      În cazul lor, eu cred că „vina” e cu siguranță împărțită.
      Ea era foarte autoritară cu el când erau copiii mici ca să îl stimuleze „să facă” acțiunile domestice prin casă. El nu reacționează la autoritate si duritate și o ignoră. Ea se frustrează și mai tare când e ignorată.
      El nu vorbește cu ea, ea face pași spre împăcare, lui nu îi pasă, ea se frustrează și mai mult.
      E același joc pe care îl au de câțiva ani, nimeni nu schimbă nimic.
      În cazul lor, eu cred că ea nu înțelege că s-a purtat urât cu el ani de zile, el nu înțelege cât de greu i-a fost ei cu 2 copii mici. Ea nu înțelege cât de greu îi este lui să fie centrul financiar al casei, el nu înțelege cât de greu îi este ei să aibă un soț absent.
      Poate te vei regăsi în rândurile astea, poate nu.
      Sper să găsiți o cale împreună, la fel doresc și pentru prietena mea. Sper să reușiți să comunicați mai mult și să reușiți să vă salvați casnicia.
      Numai bine vă doresc!

    • Draga autoare
      Ai facut primul si cel mai important pas.
      Ai observat ca dracul nu e chiar atat de negru. Ai putut sa vezi o schimbare la sotul tau, poate sa crezi putin in ea. Ceea ce e mare lucru.

      Doar voi doi va puteti reapropia.
      Si, cred, secretul in a avea o relatie multumitoare depinde, in primul rand, de capacitatea fiecaruia de a vedea partile bune din partener. Si de a le aprecia deschis.
      Sunt studii care spun ca o relatie reuseste cand componenta lucrurilor pozitive spuse in relatie este de 7 la 1 fata de cele negative. La voi cum e?

      Un barbat de multe ori are nevoie de incurajari. De aprecieri verbale ca ce a facut este bine vazut/primit.
      l-ai laudat pentru ca a facut chiar si minimul efort de a se trezi cu 30 de minute mai devreme?
      poti face asta? Poti sa il lauzi fara sa te astepti ca vreodata sa o mai faca? Sa o spui doar pentru acel moment, nu cu scopul de a obtine ceva?
      Cum crezi ca ar reactiona el daca l-ai aprecia mai des?
      Cum ar reactiona sa il surprinzi si din punct de vedere intim la un moment dat?
      Toate, putin cate putin, duc poate la ceva mai bun.
      Tine doar de voi.

      Din ce am mai citit, se pare ca una din conditiile ca o relatie sa supravietuiasca pe termen lung este ca niciunul sa nu fie 100% ca celalalt nu il va parasi, orice ar face. Si sa vada ca partenerul poate este dorit si de alte persoane.
      Acum asta nu inseamna jocuri toxice in a-l face pe celalalt gelos.
      Este vorba, zic eu, de respectul si grija fata de propria persoana.
      Mai intoarce cineva capul dupa tine pe strada? Daca nu, ar fi asa grav daca ar face-o?
      Din nou, nu e vorba de aspect fizic. Conteaza enorm starea de spirit, respectul si increderea de sine.
      Toti ne dorim ceva ce putem obtine mai greu. Tu esti acolo de ani de zile. Si fara sa fac pacatul de a acuza pe cineva, spun si eu o vorba auzita: Barbatul nu insala pentru ca e mai frumoasa, mai desteapta sau mai tanara. Insala pentru ca e alta.
      Poate il lasi sa vada o versiune mai interesanta a ta.
      Capcana in care din pacate cad multe femei e ca, dupa ani de trait pasiv, toxic sau chiar abuziv, imediat ce vad ca pot sa fie independente si puternice, ajung sa calce pe cadavre, al fostului in primul rand, ca razbunare, si apoi si ale copiilor, separandu-i de tata, „pentru ca poate”.
      Cu speranta ca poti sa gestionezi situatia si in momentul in care vei vedea ca poti evolua foarte frunos si fara el, sper sa iti/ va fie bine.

      Sunt si situatii in care clar sunt dereglari chimice asimilabile depresiei si care fac oamenii sa devina apatici si fara chef de nimic.
      Daca e pasiv si cu cei din jur, poate este nevoie sa fie ajutat sa iasa din stare.
      Daca pasivitatea lui este legata doar de tine, atunci tu decizi ce eforturi esti dispusa sa faci pentru tine in primul rand (inteleg ca admiti ca „e ai si tu pe ale tale”).
      Daca le va vedea si aprecia si el, cu atat mai bine.

    • Draga Autoare,
      am citit ce ai scris, am citit si comentariile cu mare interes pentru ca viata mea este partial asemanatoare cu a ta, si sa iti spun in care aspecte. Avem varste apropiate, avem 2 copii, sotul este o persoana mai rece care nu isi arata afectiunea prin imbratisari decat in context sexual (dar aici e si o diferenta pentru ca limbajul iubirii la el este altul), castiga mult mai mult decat mine practic doar el sustine casa, ma lasa pe mine sa iau toate deciziile, eu caut vacantele, eu stabilesc unde, cand si cat stam cand plecam, ce e nevoie de cumparat in casa, etc. Banii in casa sunt impartiti astfel: banii lui sunt banii casei, vacantelor si copiilor, banii mei care sunt mult mai putini sunt banii mei. Diferentele intre situatiile noastre incep de la ajutatul in casa la treburi, aici ma ajuta. nu se intampla des, trebuie uneori sa insist, uneori face voluntar. Spuneam ca limbajul iubirii la el este altul, nu e genul sa stam ore in sir imbratisati, sa ma pupe de o suta de ori pe zi, dar m-a sustinut activ in tot ce mi-am dorit sa fac, de exemplu cand am nevoie sa ma duca cu masina inclusiv in alte localitati, cand am de lucrat ceva si nu am timp sa fac mancare, sau curatenie, nu se plange si nu imi impune sa fac asta intai si dupa aia sa ma ocup de afacerea mea (care dupa cum am zis, nu aduce multi bani, dar o fac din pasiune si imi ocupa cea mai mare parte din timp). Unde voiam sa ajung e ca eu sunt fericita si in echilibru cu acest stil de viata. La fel ca tine, nu sunt pisicoasa, nu sunt genul lipicios si dulceag care sa vrea sa stea bot in bot cu partenerul non stop, dar am momente cand poate as vrea doar sa ma tina in brate, fara ca asta sa duca la s*x. Se intampla foarte rar, si m-am obisnuit asa, am inteles ca nu asta este limbajul iubirii omului meu. limbajul iubirii lui este sa imi acorde libertate si sa ma sustina cand o urmez. Da, poate imi zboara si mie mintea la cum ar fi o relatie mai pasionala si mai arzatoare pe toate planurile, nu doar in dormitor (aici la noi e la fel ca in prima zi), la cum ar fi o relatie cu cineva nou si la fluturii aia din stomac si la emotiile unui nou inceput, dar cum am zis, suntem apropiate ca varsta, si cred ca ceea ce ne imaginam noi acum ca ar putea fi romance si pasiune ca la 20 de ani, in realitate are cele mai mari sanse sa fie o dezamagire, si sa nu fie deloc cum visam. inclusiv felul in care credem noi ca am putea fi/deveni, ca ne-am putea transforma intr-o noua relatie, sau libere, nu are sanse mari sa devina realitate. Nu, nu sunt vreo resemnata trista, doar m-am maturizat suficient cat 1: sa imi dau seama ca o relatie intre doi parteneri care sa fie de durata nu se bazeaza pe giugiuleli ci pe lucrul in echipa unde stie fiecare care e partea lui (avem 10 ani in plus de relatie fata de voi) dar care sa fie si negociabila si flexibila. azi nu pot eu, faci tu sau nu te plangi ca nu fac. 2: sa ma adaptez si sa vad avantajele faptului ca eu iau deciziile si aleg ce imi place iar el le sustine financiar. ce e drept, nu sta morocanos in vacante, nu imi critica alegerile si noi avem prieteni cu care iesim si cat de cat o viata sociala. eu mi-am gasit echilibrul si fericirea în acest stil de viata. 3: sa imi dau seama ca orice visuri sau fantezii in afara casniciei ar putea sa imi treaca prin cap, sunt mari sanse ca unu la mana, sa nu fie acea alta persoana asa cum mi-o imaginez eu, si nici eu sa nu fiu si sa nu ma simt asa cum imi imaginam ca ma voi simti libera sau intr-o noua relatie. incearca sa iti gasesti un echilibru in interiorul relatiei tale, sa iti gasesti fericirea si in altceva decat un comportament mai afectuos al sotului, din ce am citit nu pari nici tu genul sa vrea tot timpul sa ii stea partenerul pe cap sa o sufoce. ceea ce îmi ridica mie un semnal de alarma cu privire la sotul tau sunt maniile alea cu opritul curentului, ca tine post hai, merge, dar daca e insotit de manii religioase sau habotnice si incearca sa le impuna intregii familii, atunci da, m-as panica putin. Faptul ca voi abia daca mai schimbati doua vorbe in casa nu e bine. nu trebuie sa discutati numai chestii importante, discutati fleacuri, arata-i un filmulet amuzant sau cu ceva ce il pasioneaza pe el, povesteste-i o situatie funny, daca e vreun subiect care va pasioneaza pe amandoi, discutati la un pahar de vin, la o cafea daca nu bea alcool. nu discutati numai chestii stresante. ce il face sa rada? Rasul e cel mai usor mod de a face o persoana sa se deschida. Si cel mai insipid si scortos om trebuie sa aiba ceva care il face fericit. in fine. am scris mult, te-ai prins ca parerea mea e sa vezi avantajele si tot ce ai, nu ce nu ai, si sa iti faci din ele fericirea, ca vrabia de pe gard (libera sau intr-o alta relatie) poate nu e ce iti imaginezi tu (mai ales ca spuneai ca nici tu nu esti sociabila, adaptata incat sa iti refaci viata si sa fie altfel).

    • @autoarea acestui articol
      Incerc sa inteleg care a fost scopul trimiterii articolului Ioaneinpentru publicat..
      Fiecare a cetit, a trecut prin filtrul personal numit creier si si-a spus parerea…pentru ca ti-ai insiruit gandurile, emotiile…si pentru ca ai pus o intrebare.
      Parerile care nu iti plac despre sotul tau au venit in urma celor descrise de tine.
      Eu cred ca din pacate, dupa ce verbalizam ceea ce simtim si vin si unii si ne spun din afara ca „nu e totul asa negru”, ne ducem inapoi la starea de complacere a ceea ce ne e deja cunoscut, familiar: e rau cu rau dar e mai rau fara rau.
      Iti doresc mult sa nu te pui singura in „comfortabilul neplacut”, pentru ca nu trebuie sa fii recunoscatoare ca te lasa sa alegi vacante , etc., adica sa nu te simti vinovata ca uite cat munceste el si „e de inteles ca nu e disponibil emotional pt tine si ca are si el demonii lui nerezolvati.” Ce simti tu si ce ai descris aici, nu, nu e sanatos intr-o relatie deci nu lasa unii sa iti invalideze trairile, nu ii mai gasi scuze. Toti suntem mai mult sau mai putin afectati de copilatie, viata in general dar asta nu ne da dreptul sa fim aiurea cu altii. Singuratatea in doi e crunta…poate sa fie dusa cu stoicism din lene, frica si comfort…dar asta nu inseamna ca nu este acolo cu unii din noi fiecare zi. No acum depinde de tine ce vrei tu pentru tine, cate resurse mentale ai sa faci ceva diferit sa iti fie altfel sau sa continui acest dolce far niente si sa te superi cand unii iti percep singuratatea in doi, nefirescul si inertia. Da, noi care avem un graunte de intelegere prin ce treci (ca nu suntem exact in papucii tai si nu simtim toti la fel), te-am cetit, ascultat si imbratisat…ce inceec sa spun…nu prea inteleg acest comentariu al tau. Adica…care este sensul publicarii acestui articol daca te superi pe cei care si-au spus parerea despre sotul tau bazat pe ce ai insirat tu in scris? A fost intrebarea ta una retorica? Un monolog? Nu prea cred…eu nu incerc sa te cert, incerc sa inteleg…pentru ca stiu foarte bine cat de usor este sa nu faci nimic si sa puci inapoi in galeata cu „merge si asa”…insa iti spun sincer, ca poate merge inca 15 ani dar nu merge pentru totdeauna, pentru ca o sa devii tot mai anesteziata la suprafata si un vulcan de depresie in adancul mintii si sufletului.
      Nu, nu ti se pare, da, meriti sa fii bine.
      Curaj …sa ai grija de tine!

  37. Poate te simti singura si neinteleasa in aceasta situatie, dar cauta “the great divorce” si o sa vezi ca faci parte dintr un trend.

    In ultimii ani femeile ajung la concluzia ca au nevoie de un partener in casnicie, in timp ce barbatii isi doresc sotii-mame care sa i trateze exact ca atunci cand erau copii. Din ce am vazut, aceasta este situatia si la voi, ba chiar primeste admiratia tuturor pentru ca se joaca cu copiii in timp ce tu speli vasele si cureti bucataria.

    Nu stiu ce sfat sa ti dau, trebuie sa decizi daca iti doresti un partener sau inca un copil (adult) pe care sa nu poti conta decat ca aduce banii acasa. Ma gandesc ca fata de momentul in care v ati cunoscut ati evoluat fiecare in alta directie – subiectul calatoriilor mi se pare unul in care daca nu esti pe aceeasi lungime de unda nu rezisti 15 ani – si daca este asa, fiecare dintre voi merita sa aiba sustinere pe drumul ales, nu reprosuri si discutii.

    Ce pot sa ti spun, din experienta de mama de adolescent, multe din lucrurile pe care le ai povestit le asociez cu fiul meu de 14 ani, amanari, delegari, neatentie, neimplicare… am speranta ca e doar o faza pentru ca are doar 14 ani, la 50 nu stiu daca tot o faza as numi o.

    Iti doresc succes sa ti se intample toate asa cum este mai bine pentru voi!

  38. Am citit tot. Să fiu sinceră, fără nicio implicare emoțională, tipul cu care te-ai măritat era exact așa de la început. Semnele erau acolo. Nu poți să “schimbi “ un om ca să ți se potrivească ție. Schimbă-te tu dacă tot nu-i pasă. Acceptă că asa e el și cam vezi-ți de treaba ta, să vezi ce face el când simte că scaiul care-l cicălește zilnic s-a desprins

  39. Relația soț soție se construiește toată viața. Sunt suișuri și coborâșuri, dar nu trebuie să uitați de ce a fost dat să fiți împreună și să aveți 2 copii. E adevărat că un trai apăsător este greu de dus, dacă nu primești nimic din partea lui. Cred că și muncește f mult, muncind 10-12 ore pe zis, psihic nu poți duce, imposibil să nu fie un bourn-out… Eu nu aș renunța așa de ușor, după 15 ani cuplul intră și într un fel de criză, cred. Reinventați-vă, iar bărbații nu sunt la fel de creativi ca femeile, așa că tot pe noi pică greul. Și la mine, totul ține de mine, toată casa, copiii… cred că noi suntem motorul.

    Eu zic că poți aborda totul cu el, cu iubire, fără orgoliu, fără reproșuri, cu acceptare cu întelegere sinceră. Si vezi ce se întâmplă. Înainte de divorț, ar fi bine să încerci totul.

  40. Draga mea,
    Am fost si eu in situatia ta. Te inteleg foarte bine, nu este usor prin ce treci. Te imbratisez!
    Toate trecem prin dificultati in casatorie, mai ales cand sunt copii. Lucrul care m-a ajutat pe mine cel mai mult a fost psihoterapia. M-a ajutat sa vad traumele mele, sa vad contributia mea la dinamica durearoasa din familie, si usor usor eu m-am schimbat. Dupa aceea a inceput usor sa se schimbe si el, sa fie atent cu mine, iubitor. Programeaza iesire in oras doar tu cu el daca poti saptamanal, si o bona sa stea cu copii. Saptamanal mers la terapie pt tine. Eu cred ca este o provocare pt cuplul vostru, din care puteti iesi mai maturi, mai intelepti si mai fericiti. E nevoie de munca cu tine insati. Poate dupa munca din psihoterapie vei realiza ca intr-adevar este mai bine sa divortezi. Insa nu o face inainte de a obtine claritatea pe care ti-o ofera autocunoasterea in cadrul psihoterapiei. Mult succes draga femeie, suntem alaturi de tine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *