Scrisoare pentru copilul meu mai mare

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

 

Copilului meu mai mare aș vrea să îi spun în primul rând „Mulțumesc!” și apoi „Iartă-mă!”.

De ce „Mulțumesc!”? Pentru că ea (este o fetiță adorabilă copilul meu mai mare) m-a făcut mama care sunt azi. Ea a avut răbdare cu mine atunci când nu am știut ce să fac, m-a înțeles că sunt pierdută, că îmi e teamă că nu fac bine, că e totul nou pentru mine. A avut răbdare, s-a lipit de mine și m-a lăsat să înțeleg că ea are nevoie de mine în pofida tuturor temerilor și greșelilor mele… pentru că a simtit că în ciuda lor, toată iubirea mea era pentru ea și tot greul pe care îl simțeam atunci era doar din dorința și grija de a-i fi ei bine. Și m-a acceptat și m-a iubit înapoi, și mi-a zâmbit mai devreme decât mă așteptam, și m-a privit cu ochișorii ei mari, și m-a mângâiat cu mâna ei mica, și m-a încălzit cu trupul ei mic… și m-a vindecat de depresia care mă omora pe interior.

Abia acum îmi dau seama că ea a făcut asta pentru mine.

Și a crescut ușor și frumos, și am învățat împreună, amândouă pentru prima dată, ce contează, ce e important de fapt. Și m-a lăsat să o învăț, să îi explic, să îi arăt și apoi m-a răsplătit cu învățămintele mele. Și am devenit prietene, eu dependentă de ea, ea dependentă de mine. Ne înțelegem din priviri și îi înțeleg fiecare gest… m-a lăsat să o descopăr așa. Mă strange în brațe când plâng, mă acceptă și îmi spune că are grijă de mine… și ne cunoaștem doar de patru primăveri!

Și m-a înțeles când n-am mai avut răbdare și m-a iertat pentru că am țipat și pentru că am greșit… și a plâns și m-a lăsat să o imbratisez… M-a înțeles și m-a iertat!

Și m-a făcut cea mai fericită, cu ea am învățat ce înseamnă fericirea și împlinirea. M-a lăsat să o pup, să o iubesc, să o strang în brațe, să o privesc, să o miros, să o simt a mea și din mine.

Și pentru toate astea eu îi Multumesc! Pentru mama care sunt azi, ei îi sunt datoare și ei îi Mulțumesc!

Datorită ei sunt răbdătoare, întelegătoare, atentă, liniștită, calmă, fericită, pentru că ea m-a învatat să fiu așa. Toate lecțiile și clipele petrecute lângă ea, când eu am greșit, m-au făcut să înțeleg ce e de fapt important în viață, ce vrea copilul de la părintele său, ce trebuie să fac, cum trebuie să mă comport. Ea a acceptat greșeala mea, m-a iubit și a avut răbdare cu mine să învat.. Si pentru asta îi multumesc!

Și apoi m-am gândit că mai vreau un copil și l-am făcut și pentru asta îi spun „Iartă-mă!”

Durerea din ochii copilului meu mai mare atunci când aduci bebelușul acasă ucide sufletul părinților, dar cred că și pe cel al copilului.

Și nu pentru că nu-l iubește sau nu-l place pe bebeluș, ea știe că el nu are nicio vină, ci pentru că simte trădarea, simte că deși eu n-am împărțit-o niciodată pe ea cu nimeni, pentru că mereu a fost și va fi doar a mea, ea e nevoită să mă împartă pe mine.  Simte că ea va fi mereu toată doar a mea, însă în același timp simte că eu n-aș mai fi toată doar a ei. Și asta o doare, și e normal, și o înteleg, și are dreptate, și eu am înteles asta abia acum.

Datorită copilului meu mai mare fratele ei are o mamă mult mai sigură pe ea, mai echilibrată, mai experimentată, mai încrezătoare și mai bună! Și pentru asta îi Mulțumesc!

Eu nu cred că există copii care nu sunt făcuți să aibă frați sau surori, dar cred că există copii care se simt trădați pentru că ne împart. Și pentru asta îi spun copilului meu mai mare „Iartă-mă!”

shutterstock_162856046

Sursa foto: soră mai mare via Shutterstock.com

 

Pin It

34 Comments

  • Oana spune:

    Am experimentat acum 9 saptamani durerea din ochii fratelui mai mare si nu voi uita niciodata privirea lui cand am pus-o prima data pe cea mica la san … Si totusi, in fiecare zi merge langa leaganul in care sta ea si o mangaie si isi lipeste obrazul de al ei si o pupa, desi pe mine din propria lui initiativa nu m-a pupat niciodata. Si tot asa, datorita lui pot fi pentru ea mai echilibrata si mai rationala, iar pentru intelegerea si afectiunea de care da dovada fata de ea si eu ii multumesc.

  • lorelei spune:

    Superb! Si pe mine as vrea sa ma ierte cineva… Ii spun in fiecare zi ca o iubesc, ea imi răspunde, dar dupa ceva timp ma intreaba din nou: „Mami, ma mai iubesti?” Sau „Pe bebica o iubesti mai mult?”… Si ma doare ca stiu ca o doare si pe ea, probabil, asa-zisa trădare si nesiguranta… Pe mine m-a apucat spaima ca suntem bătrâni, ca are doar o bunică foarte bătrână si bolnavă, ca fratele meu e plecat in străinătate, al lui taica-sau are propriii copii si multe probleme financiare, alte rude apropiate nu avem nici unul si mi-am dorit sa nu care cumva sa rămână singură pe lume… Si i-am facut o surioara pe care si-a dorit-o, de altfel… Acum chiar zice ca mai vrea un fratior, culmea! Eu i-am zis ca iubirea nu se termina niciodată, ca nu se împarte ci creste atunci cand apare un frate sau o sora, ca pe amandoua le iubesc la fel de mult, ca pe sora ei o va avea toată viața alături, pe mami, pe tati si pe mamaie cât timp vor trăi ei si chiar după. .., nu mai stiu ce sa ii spun, help!

  • mihaela spune:

    Eu zic sa nu exageram. Cred ca in ziua de astazi, copiii sunt infinit mai iubiti decat am fost noi. Si mai cred ca daca toata lumea din jurul copilului mai mare il intreaba daca este gelos, etc., atunci va deveni. Copiii de astazi sunt iubiti, sunt mai bine ingrijiti, haidem sa ne relaxam si noi si sa ne bucuram de ei fara sa ne mai facem mii de ganduri.

    • Printesa Urbana spune:

      67% dintre copiii din Romania sunt batuti zilnic, conform statisticilor Salvati Copiiii. Azi, 2 din 3 copii sunt batuti de parinti.

      • Ana spune:

        Deci, daca unde da mama creste, ar trebui sa fim o natie de uriasi 🙂
        Incerc sa fac haz de necaz – situatia este dramatica.
        Pe langa cei 67% agresati fizic, ma aventurez sa spun ca procentul celor agresati psihic este mai mare decar rata vaccinarii, la ora actuala.
        Copiii cresc cu frica de esec, teama sa nu rada altii de ei, mentalitatea: „esti bun – esti prost”, e rusine sa fii slab…

    • Star G. spune:

      bine ziceţi!

    • Roxana spune:

      avem cea mai mare rata a mortalitatii infantile din UE, statisticile World Vision despre copiii care mor de foame sunt infricosatoare….45% din populatia Romaniei este la sate, iar in oraselele mici sunt 5 femei cu dorinta de „parenting modern”. Nimeni nu exagereaza aici, din contra, suntem o minoritate. Uita-te doar cine ne conduce tara 😉 Uita-te in jurul tau, du-te prin parcuri in provincie sau prin Berceni….te iei cu mainile de cap si fugi inapoi in bula ta de iubire…

  • Emilia spune:

    Foarte frumos și sensibil transmise toate trăirile. Am înțeles perfect ce ai scris aici și vreau să îți spun că înțelegerea copilului tau se datorează și ție, pentru că ești un părinte deschis. Și eu am doi copii, și fata este mai mare și ea s-a simțit trădată și am muncit cu toții ceva timp să ne regăsim liniștea. Și a mers 🙂 Să îți fie bine și ție și familiei tale!

  • Bi spune:

    Frumos!!!! Eu am devenit mămică pentru prima dată acum 8l1s (cu a 3 a sarcina) fetita a fost și este enorm dorită, nu simt acel iarta-ma pt „împărțirea” dragostei, însă am rezonat cu multe din ce a scris mămica mai sus si îi spun iarta-ma fetiței mele pentru momentele când nu stiu ce decizie să iau, pt atunci când am avut emoții și să ii schimb scutecul, pt atunci când sunt fără răbdare, energie, atenție dar mai ales pt primele ei zile de viață când eu sedata (naștere cezariană cu complicații și anestezie generala) nu i-am fost alaturi, cei din spital nu mi-au adus-o…Iar pe mine ma doare enorm numai când mă gândesc cum de nu am făcut mai multe să o am imediat la piept…Îi cer iertare daca a simțit că am abandonat-o….Regret enorm acea ruptura care m-a afectat extrem de mult iar când va înțelege îi voi povesti, însă până atunci o sa o ador, iubesc, o să o divinizez, o respir prin fiecare por….Și o să o țin în brațe cât vrea ea și o secundă 😉 deși cei din jur nu sprijină în totalitate asta ;)) îmi este egal….E din mine pt totdeauna ….E din cer ce ma face sa simt și îi mulțumesc că m-a ales sa fiu mamica ei!!!

  • Geo spune:

    As zice sa nu fim extremisti. In povestea de azi, o extrema, in statistici, cealalta. E frumoasa povestea, dar iti lasa un of in suflet. Pt ca iti dai seama ca parintii totusi se identifica la extrem cu trairile copiilor lor. Si asta nu cred ca e cea mai sanatoasa abordare. Mai ales pt copii.
    Cred ca un parinte vindecat e cel care se bucura langa copiii lui si le accepta suferinta fara vinovatie. E drept. E bun si bland. E ferm. Si relaxat. E impacat. Pentru ca stie ca face bine.
    Durerile astea itite, vinovatiile, tradarile si alti demoni pe care ii proiectam asupra copiilor nostri…sunt ale copilului din Noi. Noi ne simtim vinovati, noi simtim ca tradam, noi vedem in ochii copilului, noi, noi. Ceea ce pt Noi poate parea o prapastie fara fund, pt copil poate fi o durere care se vindeca usor, daca n o facem Noi o prapastie! Da, e bine sa ne vindecam, copiii ne ajuta cel mai tare, e sensul existentei un progres.
    Dar e un proces personal, sa nu uitam (!) in care copiii (1, 2 si n) trebuie sa fie beneficiari si cam atat.

    • Snow Flow spune:

      Cred că ai pus perfect punctul pe „i”. Dacă gândim că ne trădăm în vreun fel primul născut, aducând pe lume pe celălalt/ceilalți, deja pornim cu stângul. Sentimentele copiilor și geloziile lor sunt fireşti (desi am vazut relații între frați fără gelozii) și nu cred că trebuie să facem din ele un eșec personal sau să proiectăm vinovății.

      Chiar făcând tot ce se poate face la nivel emoțional și psihic (pregătirea celui „mare” pentru venirea celui mic, timp special doar cu cel mare după apariția „intrusului”, implicare atât cât e doritor copilul, explicații) este foarte posibil ca cel mare să exprime tot arsenalul sentimentelor de copil unic până la acel punct. Și e bine că le exprimă, pentru ca noi să îi ajutăm să gestioneze ce simt, nu să ne cerem iertare că i-am dat lumea peste cap.

      La mine e diferență de 6 ani între fete și deși majoritatea are impresia că e mult mai ușor așa decât cu diferențe mici, când deja primul copil are un loc al lui şi o viață faină cu un program anume este uneori și mai dificil de integrat cel mic și apar cu totul alte probleme de gestionat în preadolescență.

      Concluzia: dacă te simți ca un trădător că ți-ai făcut copilul să sufere cu bună știință, copilul va prelua din simțămintele pe care le exteriorizezi fără să vrei și problema, în loc să capete soluții, escaladează.

      • Silvia T spune:

        Subscriu si eu la cele spuse de voi, uneori ne complicam existenta sufleteasca cu si mai multe frici, vinovatii care nu isi au locul. In loc sa ne cerem iertare ca nu ii vom lasa singuri dupa moartea noastra mai bine ne preocupam sa ii invatam iubirea, apropierea de frate. Eu am o sora mai mica si desi parintii traiesc, pe ea o iubesc enorm si ii sunt extrem de recunoscatoare maica-mii ca a adus-o pe lume, ca mi-a creat cel mai loial, sincer, permanent, unic prieten pe lume. Ii spun mereu ca ea este a doua mea jumatate de inima. Cu aceste ganduri intentionez sa aduc pe lume si cel de-al doilea copil, pentru ca stiu ca e bine, e frumos, e sanatos, dincolo de toate geloziile, absolut firesti si normale din copilarie.

    • Diana spune:

      Perfect de acord. Si eu am 2 copii cu o diferenta de 5 ani intre ei, cel mic are acum 10 luni. Niciodata, dar niciodata nu am vazut in ochii copilului mare acea privire si cred ca e pentru faptul ca eu niciodata n-am simtit nici cea mai mica urma de vinovatie. Dimpotriva, mereu am simtit si i-am spus si eu ca ii ofer cel mai mare dar pe care-l poate primi vreodata, un frate pentru care el va fi ca un erou si care ii va fi coleg de joaca si care va invata multe de la el. Si daca la inceputul sarcinii nu voia sa auda, spre final era deja asa de dragastos incat zilnic venea la mine si pupa burtica, iar seara citeam povesti cu voce tare sa auda si bebe, iar in seara in care m-am dus la spital sa nasc a ramas cu bunica lui si s-au rugat lui Doamne Doamne pentru ca bebe sa vina cu bine pe lume. Bineinteles ca niste gelozii sau rivalitati sunt firesti, mai ales cand vine vorba de impartitul jucariilor. Insa chiar si acum, daca merge la bunici, unde ii place foarte mult, ne suna sa-mi spuna ca ii e dor de bebe si chiar si-a luat o poza cu bebe cu el ca sa nu-i mai fie dor cand vine acasa. Seara la culcare e foarte intelegator si daca ii promit ca dupa ce il culc pe bebe, vin sa dorm cu el, totul e ok. Norocul meu e ca se implica si sotul foarte mult si asta-mi ofera timp special pt cel mare.
      In concluzie, cred ca atitutidinea copilului e o reflectie a atitudinii noastre. Eu ii repet celui mare in fiecare zi, si chiar cred cu tarie asta ca e cel mai norocos baietel pentru ca are fratior, iar cel mic e cel mai norocos sa aiba cel mai bun frate mare pe care si-l poate dori cineva.

      • Printesa Urbana spune:

        sa stii ca uneori chiar nu conteaza ce spui si ce faci tu ca parinte, copilul mare nu-l accepta pe cel mic si basta, tine si de firea lor, nu doar de ce le spunem si aratam noi. si la noi e foarte complicat si nu, eu nu m-am simtit vinovata ca mai fac unul, a fost doar bucurie si recunostinta ca vine si el, dar fetita cea mare ar fi preferat sa ramana doar ea. asta e, sigur va fi mai bine in timp. 🙂 sau nu, aud si cazuri in care fratii au ramas straini si la maturitate. deocamdata sunt doi copii iubiti, care primesc timp si atentie, se joaca mult impreuna, dar na, nu e perfect. durerea surorii mai mare e acolo, se vede.

  • Mihaela spune:

    Cred ca fiecare ar trebui sa multumeasca si sa isi ceara iertare copilului mai mare,atunci cand in viata familiei vine un nou bebelus.Nu m-am gandit pana acum la aceste ganduri,simtiri,adevaruri…Va mulțumesc pentru aceste rânduri.

  • Carmencita spune:

    Sunt iubiti copiii mamicilor „de internet”. Desi sunt sigura ca nu toate procedeaza asa cum declara pe net (sper ca macar si-ar dori si nu proclama doar ca sa dea bine). Sunt copil unic si incerc sa inteleg ce simtiti voi ca mame si ma doare cand incerc sa inteleg ce simt acele mici sufletele, deveniti frati mai mari. Ma gandesc si la cel mic ce nu va stii niciodata ce inseamna sa fii totul pentru mami si tati, bunici. E o decizie grea!

  • Geo spune:

    Nu interveneam, dar nu e prima data cand sesizez ca e promovat mesajul asta cum ca „Vai, ce i am facut eu copilului mey mai mare ca am facut un alt copil”. Cred ca o asemenea gandire nu face decat sa concretizeze si acutizeze neiubirea intre frati. Or, asta chiar cred ca e o problema.
    Hai sa daruim iubire si nu regrete, copiilor nostri.

    • Oana spune:

      Copilul mai mare chiar sufera, pentru el e o trauma venirea fratelui mai mic si asta nu o spunem noi, o spun psihologii. Eu chiar am citit inainte sa nasc al doilea copil, o carte numita „Parinti linistiti, frati fericiti”, unde explica foarte pe indelete durerea fratelui mai mare si e comparata la modul hazliu ( si nu prea) cu situatia in care sotul ar aduce intr-o zi acasa o noua sotie, mai tanara, mai frumoasa decat cea existenta. Si bineinteles cu mai multa atentie din partea sotului care spune ” uite, draga, ea e noua mea sotie, dar tu sa nu-ti faci griji, ca o sa te iubesc si pe tine in continuare la fel, ea va ramane cu noi in casa, obisnuieste-te cu ea, uite ce draguta e, nu-i asa?”. Cam asa cu fratele mai mare, trebuie ajutat sa depaseasca hopul, cu mult tact si multa grija,

      • Adina spune:

        Iar comparatia cu o noua sotie, neaparat mai tanara si mai frumoasa?:) Mi se pare deplasata, sorry. Si ma mir ca tot dau de ea, parca e o mantra… Nu stiu cum de a devenit o comparatie universal acceptata. Am mai zis-o si imi asum. Gelozia unui copil e reala si puternica, dar extrem de diferita de cea a unui adult, unde gelozia e incarcata cu tensiune sexuala si etc, si trebuie tratata ca durerea unui copil si nu ca durerea unui adult. Ca adult ma gandesc ca bagi divort si-l dai naibii pe tradator, nu incerci sa depasesti „hopul” si sa traiesti cu amanta in aceeasi casa ca surorile…. Insa ma abat. Textul mi se pare frumos, emotionant. Si da, cel mare sufera si durererea lui e reala. Dar a-ti cere iertare nu cumva pune lucrurile intr-o lumina nedorita?… Eu imi cer scuze cand simt ca am gresit fata de cineva. A-i cere copilului iertare ca ati mai facut un copil nu suna un pic ca a-ti asuma o gresala cumva? Mie cel putin asa imi suna. Si nu stiu ce poate intelege un copil mic cand parintele isi cere iertare pentru asa ceva. Dar, fiecare procedeaza cum crede.

    • Autoarea ? spune:

      Nu, nu e vorba despre asta. In cazul nostru nu a fost vorba nicio secunda de neiubire intre frati pentru ca fetita nu a avut niciodata resentimente fata de bebelus, ba dimpotriva. Fata de noi insa, parintii ei, situatia a fost usor diferita… Ne-am revenit, acum suntem bine insa discutam in permanenta despre iubirea noastra

  • Am plans cu lacrimi de crocodil. Asa de mare dreptate are autoarea… intrebarea ramane: Ce putem face noi ca sa le fie mai bine? Vorbim despre asta sau evitam? Cum sa reactionam ca sa le usuram schimbarea prin care trec?

    • Oana spune:

      Eu zic ca trebuie vorbit deschis,se spune ca acei copii care par ca reactioneaza foarte bine, si care nu vorbesc despre subiect, tin de fapt ingrijorarea in suflet si este recomandat sa se discute cu ei la modul: „uite, si pentru mine e o perioada mai grea, pana ne acomodam, imi imaginez ca si pentru tine e greu, dar impreuna o sa reusim si dupa aceea ne vom distra foarte bine, ai incredere in mine”.Recomand cu multa incredere cartea de care am spus mai sus: „Parinti linistiti, frati fericiti”, sunt date foarte multe exemple, e atat de frumos scrisa si te ajuta foarte mult la rezolvarea conflictelor.

    • Autoarea ? spune:

      Vorbim, avem rabdare, iubim si usor lucrurile isi revin la normal. Au trecut 8 luni de cand am scris randurile de mai sus. Situatia e mult mai linistita acum. Fetita si-a revenit, relatia dintre ei a fost inca de la inceput una frumoasa,se iubesc si se bucura ca se au unul pe celalalt. Inceputul e greu dar durerea trece si ce urmeaza e pe masura ?

  • Maria spune:

    Sincer, si tu o imparti: cu tati, cu bunicii, cu prietenii din parc de care se desprinde cu greu cand o chemi acasa. Cred ca daca ar intelege asta, macar daca i s-ar explica, ar lua lucrurile mult mai in usor.

  • Mami spune:

    Urmeaza sa aduc pe lume un bebe (al doilea) intr-o saptamana, maxim doua, asa ca articolul asta pt mine nu a picat chiar bine.. ??

    • Monica spune:

      nu le mai citi. fac mai mult rau decat bine. vei vedea ca va fi frumos si perfect.
      la noi asa este. bb1o iubeste pe surioara lui. am picat si eu in capcana articolelor pe tema asta. asculta ti instinctul, va fi bine so frumos, nu are cum sa fie altfel, decat daca porniti la drum cu ideile astea stupide promovate de mamicile bloggari.

      • Simona spune:

        Idei stupide? As fi curioasa sa aflu unele exemple. Daca „mamicile bloggari” scriu despre trairile lor, framantarile lor, ideile lor, emotii inseamna ca sunt idei stupide?
        Cine decide asta?

    • Diana spune:

      Dar de ce nu te gandesti ca ii aduci cel mai mare dar pe care i l-ai putea oferi vreodata si ca e un copil foarte norocos. Cred ca o asemenea abordare ar fi mult mai buna si pentru tine si pentru ceea ce ii transmiti copilului. E foarte greu pe termen lung sa fii copil singur la parinti.

  • Ana spune:

    Dragostea parintilor pentru copii nu se imparte,ci se multiplica atunci cand vine pe lume un alt frate/alta sora. Tocmai de aceea,comparatia cu sotul care aduce o noua sotie ,chiar daca suna asemanator cu situatia celui de-al doilea bebelus adus acasa,e fundamental diferita.Pana la urma,noi suntem adultii care le explicam copiilor situatii de viata,si la ce bun atatea carti de parenting daca nu suntem in stare sa le transmitem faptul ca ii iubim indiferent ce s-ar intampla.Eu cred ca un copil nu are nevoie de” iarta-ma „in tot felul de situatii(mai ales cand e mic si nici nu intelege exact iertarea de care avem nevoie),ci de un parinte adult,care ii transmite siguranta si iubire.Oricum,ii doresc autoarei si copiilor ei bafta indiferent de abordarea situatiei si liniste sufleteasca.

  • Andreea spune:

    Drama, drama si iar drama!Oare doar mie mi se pare ca folosim exagerat de mult cuvantul „trauma” , in cresterea unui copil?

  • Cristina spune:

    Nu vroiam sa las un comentariu la acest articol dar ma mananca degetele rau 🙂 Noi asteptam al doilea copil acum si i-am spus galustii de la inceput. Galusca are 2 ani si intelege si nu prea dar in fiecare zi intelege mai multe 🙂 Nu insistam foarte mult cu informatii despre bebe, nu facem referire mereu la faptul ca va avea i surioara dar stie, i-am luat carti cu povesti despre fratele mai mare si le mai rasfoim uneori, il intrebam diverse, merge cu noi la doctor sa il vedem pe bebe si l-am implicat in alegerea unui nume ( momentan vrea sa se numeasca Mos Craciun :))). Sunt sigura ca va fi greu cu doi copii sau trei, patru dar incet lucrurile vor intra in normal. Noi trebuie sa avem grija doar sa le aratam iubire si sa le acordam atentie pentru a nu creste oameni frustrati ( am cazuri in familie cand al doilea copil a fost lasat mai singur si acum nu are nici o legatura cu fratele sau chiar parintii- ii iubeste dar nu sunt o familie cum vedem prin filme 🙂 Eu nu cred ca am de ce sa ii cer iertare pentru ca ne-am dorit un al doilea copil pentru ca galusca este si va fi mereu copilul nostru iubit si dorit si perfect chiar si in imperfectiunea lui. Galusca a doua va fi la fel, o mare iubire care ne va intregi ca familie. Vinovatie probabil ca va exista in momentele in care noi amandoi nu vom mai putea sa le acordam infinita atentie pentru ca vom fi obositi, bolnavi, stresati dar vom invata si vom incerca sa facem cu randul si cu calm va fi bine. Asa ca noi le spunem copiilor nostrii ca ii iubim infinit si ca vom fi mereu langa noi asa imperfecti in familia noastra perfecta. Restul e cancan si se uita repede 🙂

  • RS spune:

    Si eu am trei fete. Cea mare 6 ani jumatate, cea mijlocie 5 ani iar cea mica 2 ani. Intre cele doua mari fiind diferenta mica nu si-au dat seama ce se intampla, parca au fost dintotdeauna impreuna. Nici nu am simtit vreodata vreo problema intre ele. Sunt impreuna mereu, la gradi impreuna, se joaca aceleasi jocuri si au aceeasi minte. Se inteleg fff bine.
    Cand a aparut cea mica le-am spus ca vor mai avea o surioara si s-au bucurat amandoua. Nu vreti sa stiti cat de mult o iubesc amandoua pe cea mica si cum cea mica e topita dupa ele. Ele au invata-o sa mearga, ele o invata sa vorbeasca. Sunt toate ok si niciodata nu mi-am pus problema ca ar fii altfel. Cred ca noi ne facem prea multe ganduri pe care copilul de multe ori nici nu le are. Si daca e gelos ii va trece . In ziua de azi parintii nu mai pot hotari nimic din cauza copilului. Nu mai facem al doilea copil ca e cel mare gelos, nu mai mergem la lucru ca abandonam copilul si-l traumatizam, nu mai dormim cu sotul ca odrasla se simte neglijata, etc. Cred ca prea ne conduc copiii si nu cred ca e in tocmai ok. Ei trebuie sa stie si sa invete ca nu toate pretentiile lor se pot satisface. Viata nu e asa cum am vrea noi si asta trebuie sa invete si ei. De multe ori facem lucruri pe care nu le dorim dar care trebuie facute.
    Asta e doar parerea mea. Fiecare e liber sa aleaga in dreptul lui.

  • Simona spune:

    Eu cred că se ajunge mereu la eterna concluzie : trebuie sa găsim un echilibru în toate. Nu cred ca gândurile de vinovăţie ajută în relaţia cu copilul şi mai cred că nu e în regulă să proiectăm trăirile noastre asupra lui, a copilului, cum a mai zis mai sus cineva.

    O bună colaborare cu un psihoterapeut ar putea face minuni pe termen lung în găsirea echilibrului, a constientizării situaţiei de fapt şi în rezolvarea conflictului interior. Desigur, ajută si expunerea asta, dar eu nu cred ca rezolvă problema doar pentru că şi alţii trec prin asta sau simt la fel.

  • Mirona spune:

    Mai am vreo patru luni si vine nr 2. Nr 1 o sa aibă vreo 2 ani atunci.
    M-am gândit si eu cat de diferit va fi. Pentru fata deja născută. Pentru băiatul care se va naste, comparat cu fata.
    Nu simt ca ii dăruiesc ei ceva facandu-i un frate. Fratii, ca orice membri ai unei familii, nu sunt obligati sa se iubească sau sa se accepte. E decizia lor daca se plac sau nu si tine de personalitate.
    Concluzia mea e ca ai mei copii vor fi diferiti din start. Cresc in conditii diferite. Sarcinile sunt diferite. Primii doi ani din viata lor sunt automat diferiti.
    Dar sunt diferiti. Nu neapărat mai buni sau mai rai. Nr 2 o sa se obisnuiasca mai de mic cu tatăl sau spre deosebire de nr 1. Nu am de unde sa stiu daca o fi bine sau rau. E doar diferit. Si asta o sa-i formeze diferiti si o sa le construiască personalitati diferite.
    Pentru prima născută nu îmi fac mari griji. O sa găsim o cale sa ii normalizam frustrarea. Tine si de mine ca adult sa găsesc solutii.
    Deocamdată îmi mângâie burta si îl pupa pe bebe si ma pune sa ii dau lapte. Iar uneori îmi zice pe limba ei sa-l scot afara. Vedem ce o iesi.
    Cred ca gânduri ne facem cu totii. Doar ca trebuie tinut cont ca oamenii sunt diferiti si ca nu toti reactioneaza la fel in situatii asemănătoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *