Curcubeul din viaţa noastră

Povestea noastră începe cu o sarcină pierdută în iunie 2014, la 22 săptămâni (băieţel). Posibil un virus ce a atacat placenta şi s-au rupt membranele a doua zi după morfologie unde totul a fost ok, bebeluşul era bine. Nu s-a investigat deoarece la prima sarcina nu îi interesează…Ghinion se mai întâmplă a fost răspunsul!!! Bebeluşul nu avea malformaţii, sarcina toată a fost ok, nu m-am simţit rău şi nu au fost alte probleme.

Dna dr. a fost foarte dezinteresată, nu mi-a dat nici la solicitări analizele anat-patologice, mi-a trimis doar un sms în care mi-a zis că bebe nu avea malformaţii. Răspunsul ei pt pierderea mea: Ghinion, se mai întâmplă. Cu cât pierd mai multe sarcini organismul se obisnuieşte şi apoi va duce la capăt o sarcină, că nu are ce analize să îmi dea fiind prima pierdută. Nu i-a dat nicio şansă pt că era sarcina prea mică, deşi încă îi bătea inimioara când am ajuns la spital. Nici noi nu am fost inspiraţi, ca la a doua sarcină, am luat de bun ce ni s-a spus, că nu poate trăi fără lichid, şi nu are nicio şansă. Dar trecând şi prin cea dea doua experienţă, ce urmează în continuare nu pot să nu mă gândesc “dacă”… numai Dumnezeu ştie…
Iunie 2014 – la câteva zile după pierdere am scris ce simţeam pe un grup de suport pentru mame de îngeri:
Tocmai am pierdut o sarcină la 22 de săptămâni. Pe lângă durerea fizică cea din suflet nu are comparaţie, şi pentru ea nu există medicament. Atâtea vise, speranţe, 5 luni în care totul a fost minunat, fără probleme, s-au dus fără nicio explicaţie, fără motiv. De ce? nu pot să nu mă îtreb de ce? Tocmai făcusem morfologia 4d şi era minunat, copilaşul nostru mult dorit era perfect. A doua zi dimineaţă i-am simţit primele mişcări pe care le-a simţit şi soţul. A fost un moment magic, îl iubeam deja cu toată fiinţa noastră. Dar totul s-a terminat prea brusc, doar într-o clipă. În acceaşi zi, noaptea…fără durere, fără vreun semn, o avertizare…nimic…Înţelegem că toată lumea e bine intenţionată dar, cuvinte ca „Sunteţi tineri” „O să faceţi altul” „Data viitoare va fi bine” nu ne ajută cu nimic. E adevărat că ne-am dorit foarte mult, şi ne dorim în continuare. Dar nimic nu şterge pierderea suferită şi toată durerea din suflet. Pentru noi va rămâne primul nostru copil, pentru noi avea deja un nume…şi l-am pierdut de ziua lui. Pe 1 iunie, nu numai de ziua copilului ci şi de Sf. Iustin. Dragul nostru, Iustin Cristian. Cu numai câteva zile în urmă aveam o burtică, acum nu mai e, un vis frumos ce s-a stins mult prea brusc.
Nu cred că există cuvinte pentru ceea ce simt. Îl am pe soţul meu care a fost şi este lângă mine cu toată fiinţa lui. Ştiu că e tare doar pentru mine, şi că suferă şi el foarte mult. Abia de câteva zile am ieşit din spital şi încă nu îmi vine să cred că nu mai e. Nu cred că există durere mai mare ca aceasta. Şi sper să ne ferească Dumnezeu. Durerea fizică a fost cruntă, dar cea din suflet e sfâşietoare. Peste cea fizică probabil treci când îţi ţii puiul în braţe, dar aşa nu există consolare. Nu pot vorbi încă despre asta fără să plâng. Ştiind că totul era ok cu numai o zi în urmă, o sarcină fără probleme, fără greţuri, fără nimic, m-am trezit noaptea pt o nevoie firească şi micuţul meu a rămas fără lichid. Nu putea trăi fără, nu avea cum, era mult prea mic. Dar inimioara lui încă îi bătea când am ajuns la spital. E un coşmar din care nu ştiu cum să mă trezesc. Şi dacă trecem peste toate astea, deşi nu îl vom uita cum să avem oare speranţa că nu se va mai întâmpla la fel? Menţionez că am fost lună de lună, la eco şi controale, analize, am făcut tot ce s-a cerut, nu am depus efort şi nu, nu găsesc o explicaţie…Cum ştim ce putem face data viitoare să fie bine? Cum?
A trecut o săptămână şi durerea mea e la fel de mare. Mi-e greu când mă gândesc că voi începe munca peste 2 zile şi trebuie să dau ochii cu multă lume. Ştiu că nici stând acasă nu fac bine dar mi-e foarte greu când ştiu că am plecat cu burtică şi mă întorc fără.
Nu ştiu cum să fac să trec peste toată durerea asta pe care o simt, nu mă pot gândi la nimic altceva decât la puiuţul meu iubit şi mult aşteptat. Cu ce am greşit? De ce l-am pierdut când totul era minunat? “
Am încercat să fac toate analizele pentru ca povestea să nu se mai repete, inclusiv cele de trombofilie, care au ieşit în mare parte ok, nu punea probleme grave. Am aşteptat 6 luni înainte de a începe cu o nouă sarcină, iar la 3 luni jumate după aceste 6 luni am rămas însărcinată din nou, în martie 2015.
Sarcina a fost mai cu probleme de la început, am primit tratament de menţinere, făceam controale la 2 saptamani. Am stat de la 3 luni în medicale. La 20 de săptămâni am descoperit că în 3 sapt colul s-a scurtat de la 42 mm la 13 mm şi dr mi-a făcut cerclaj. La controlul de 29 sapt, dr meu a considerat că e mai bine să mî internez perioada rămasă de sarcină pentru a fi sub supraveghere medicală deoarece aveam contracţii mai dese ce puneau în tensiune firul de cerclaj(contracţii nedureroase aveam de la 4 luni). La câteva zile, pe 5.10.2015, m-am internat la recomandarea doctorului, aveam 30 sapt de sarcină. După 2 zile de injecţii cu no spa (acelaşi tratament îl luasem toată sarcina pentru menţinere, doar no spa ul l-am trecut pe injecţii) contracţiile deveneau dureroase şi mai dese imediat după injeţtii..atunci a început coşmarul. I-am spus doctorului meu că după injecţii devin mai intense şi dureroase şi că acasă le aveam dar măcar nu dureau…mi-a răspuns că dacă nu îmi convine să dau semnătură că refuz tratamentul,dacă consider că e de la tratament. Dacă îmi era mai bine acasă să dau semnătură şi să plec acasă… Mi-a făcut control că aveam impresia că deja elimin din dop. Nu mi-a zis că ar fi ceva în neregulă…eu plângeam de durere şi am plecat în salon zicându-i că vom face cum consideră că e mai bine, doar el e doctorul. La 10 minute a venit după mine în salon şi m+a chemat pe hol ( în cabinet când discutasem iniţial erau şi alţi dr şi asistente )…şi a început atunci doctorul meu la care mă duceam la privat din 2 în 2 sapt…a încercat să mă convingă să plec din spital pe semnătură. Îmi spunea în repetate rânduri că voi pierde sarcina, că oricum bebeluşul îl voi pierde, că nu are nicio şansă de supravieţuire…că mai mult de 1100/1200 g nu are şi că nu va trăi. Eu printre lacrimi îl rugam să mă îndrume ce să fac, încotro să o apuc, am ajuns până aici să o pierd acum?! Mi-a zis că la un alt spital din oraş sunt 3 ventilatoare(incubatoare) dar nu crede că are şanse, şi că nici la Polizu nu ştie dacă voi ajunge, dar că dacă vreau să plec, să plec pe semnătură, că el e obligat să mă ţină să nasc acolo, că e maternitate şi la el, şi chiar dacă bebe nu va supravieţui el trebuie să fie acoperit. E maternitate şi pot naşte acolo. Şi că dacă mai zic că mă doare (nu mă credea după cum îmi vorbea) orice dr care e de gardă îmi va tăia cerclajul şi o să pierd bebeluşul. I-am zis printre lacrimi că nu pot lua o decizie atunci, că trebuie să vorbesc cu soţul, mi-a zis să îl chem şi mă forţa să iau o decizie cât mai repede. A venit soşul, lui nu i-a vorbit cum mi-a vorbit mie, fără nici un pic de mila, dar zicea că nu avem şanse să ajungem nici cu salvare privata , ne tăia toate şansele… dar ne presa totuşi să luăm o decizie pe semnătură noastră. Am rămas doar noi doi cu gândurile noastre să luăm o decizie… atunci soţul a căutat pe net şi a sunat la Polizu..şide acolo i s-a spus să nu vina cu soţia aşa cu cerclaj şi contracţii că îi poate muri în maşină. I-a explicat procedura de trasfer şi s-a dus şi i-a spus doctorului nostru… până nu s-a răstit puţin că e datoria lui să facă asta nu s-a făcut nimic. După 4 ore s-a realizat transferul şi ni s-a pus salvare la dispoziţie că nu aveau în acel moment. În aceste ore cu cerclaj şi contracţii stăteam în picioare pe holul spitalului să semnez proceduri…deşi eram internată. După grele încercări am reuşit miercuri 07.10 transferul la Polizu, pentru că dr nostru şi-a luat mâna de pe noi când aveam nevoie măcar de îndrumare dacă acolo nu aveau condiţii. Insista să luăm repede o decizie dar să plecăm pe propria răspundere. Că de născut el e obligat să mă ţină acolo dar copilul oricum o să îl pierd, că nici la Bucureşti nu crede că ajungem că mai mult de 1100/1200 nu are. Dacă ne-ar fi zis că el a făcut tot ce s-a putut până la acel moment, dar că de aici nu mai are posibilităţi, că maternitatea nu e pregătită pentru un prematur aşa mic, aş fi înţeles, aş fi apreciat şi i-aş fi fost recunoscătoare.
Într-un final după 4 ore am reuşit să facem transferul şi să găsească salvare. Şi încă 3 ore şi ceva pe drum cu contracţii foarte dese. De la 6 dimineaţa nu mi-au mai dat nici un calmant. Am ajuns aici, mi-au făcut injecţia pt plămâni cu dexametazona şi m-au băgat pe gynipral care şi-a făcut efectul imediat până a doua zi când doza a ajuns la 4,5 şi au reînceput durerile, a urcat până la 6 dar aveam palpitaţii în piept. Nici no spa cu diazepam nu a mers şi joi 08.10 la 20:20 s-a născut micuţa noastră luptătoare de 1740 g si 42 cm. Nu cum a zis dr nostru maxim 1100/1200. Bebiţa după o săpt respira singură fără tub, a scăzut prima săptămână până la 1450 g, apoi după 28 de zile de internare am luat-o acasă cu 2000 g.
Acum are 16 luni , 10700g şi 80 cm, este un copil sănătos, vesel, vioi, cuminte şi nu am avut probleme de sănătate. Este curcubeul nostru după furtună. Mi-am dorit-o atât de mult, iar de când o am îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu că mi-a dat să trăiesc asemenea sentimente și mi-a dat-o mie pe ea, o minune de copil. Nu pot să exprim în cuvinte cât de mult o iubesc, îi spun foarte des asta, nu știu cât mă înțelege, sper să nu o sufoc cu atâta iubire.
Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îndrumat, ne-a luminat şi am ajuns pe mâna unor oameni care fac orice pentru viaţa micuţilor indiferent de greutatea care o au. Altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat…
În urma acestor experienţe, deşi nu mi-aş dori să fie singură, nu mai am încredere în doctorii ginecologi, din păcate, (nu mi-am făcut curaj încă nici pt un control de rutină) şi apoi teama de a nu fi tot prematur (deși ea e perfectă) să stau departe de fetiţa mea o lună cât am stat cu ea în spital nu cred că aș rezista.
Dorința de a avea o minune a mea a fost mai mare și am reușit să trec puțin peste teama după pierdere, sper să am puterea să mai încerc o dată și pentru o a doua minune de copil…

Pin It

22 Comments

  • paula spune:

    Jesus!!! m-au trecut toti fiorii! e crunt ce se intampla in unele spitale! ma bucur ca finalul este unul fericit.

  • Alexandra spune:

    Referitor la prima sarcina, eu am cautat informații privind impactul ecografului asupra fătului si nu am găsit mai nimic, cui zic ca nu e o procedura asa ok imi spune ca nu are cum etc, totuși in Anglia de ex nu îți face ecograf in fiecare luna, săptămâna ca in România, acolo e cam cate un control ecografic pe trimestru! Eu cand aveam 12 saptamani de sarcina am făcut morfologia de prim trimestru si într-adevăr aveam un mic hematom dar care nu imi făcuse probleme pana atunci si luam tratament! Totul bine și frumos după morfologie incantata ca mi-am vazut bebelușul, a doua zi noaptea m-am trezit intr-o balta de sange fara dureri, dar am leșinat, am fost la urgențe unde slava Domnului bebelusul era bine ii batea inimioara dar totusi hematomul meu era enorm 4.5 centimetri. Si apoi am fost tintuita la pat cu si mai mult tratament ! De atunci in capul meu ecograful nu reprezinta o procedura atat de sigura! Dar poate aceasta legătură e doar in capul meu pentru a găsi o explicație celor întâmplate! Multa sănătate! 🤗

  • Mary spune:

    Imi pare rau ca ai avut parte de atat suferinta…Am avut ocazia sa cunosc ,in ziua cand am mers sa nasc, o mamica cu aceeasi problema :pierduse lichidul amniotic la 20de saptamani.A fost internata si cu tratamentul care i s-a dat ,i s-a refacut lichidul amniotic.Se ruga si ea foarte mult ca bebelusul ei sa reziste,cred ca a reusit pana la urma!!Baietel avea si ea.!Precizez ca nu in Ro s-a intamplat asta ci in Spania.Daca doctorita isi dadea interesul , cred ca se putea salva micutul tau..
    Eu nu inteleg de ce vorbesc doctorii asa urat cu mamele care sufera…
    Felicitari pt micuta luptatoare!!!

  • Mira 2 spune:

    Poți sa ne spui despre ce spital e vorba? Cel de la ultima sarcina, de unde ai plecat la Poliție.

  • o femeie spune:

    ma bucur ca sunteti bine si ca s-a terminat.
    Dar ma intristeaza ce s-a intamplat – probabil multi medici in provincie fac asa… habar nu am ce se poate face impotriva echipei medicale deoarece mai multi medici de acolo au stiut problema, solutia, si nu au zis nimic, nu au chemat salvare, nu v-au facut injectie cu dexametazona pt copilas…

    Daca va doriti inca un copil, v-as recomanda sa contactati un dr de la Polizu. Stiu ca drumurile sunt dificile, dar e o solutie. O cunostinta a ales sa urmareasca sarcina si nasterea in Bucuresti, chiar daca ultimile luni a fost mai putin cu copiii mari si mai mult la spital. Astazi sunt bine cu totii, un efort care a meritat.

    • Mira 2 spune:

      Din câte înțeleg eu este vorba de un spital din București, din apropiere de Polizu. Probabil o clinica particulara, pentru ca am mai auzit aceasta practica de „a-și lua mainile” de pe pacientele cu complicații și de a le trimite la spitalele de stat.

  • mihaela spune:

    Polizu este un spital cu multi doctori buni, care au vazut multe cazuri dificile, gemeni, prematuri, etc. Din cate stiu, cel mai mic bebelus ingrijit avea doar 700 gr la nastere.

  • Cinderella spune:

    Cunosc 2 persoane care au pierdut sarcina la1-2zile dupa ecografie. Erau in primul trimestru. Eu nu cred ca ecografia e de vina ci faptul ca stai si astepti prin spitale si poti lua vreun virus.

  • Elena spune:

    Uneori medicii nu au suflet exact in momentele cele mai dificile. Mie mi-a spus dr. ginecolog (o ea) la telefon ca daca mi-a iesit pozitiva analiza de toxoplasma sa fac avort. Mi-a spus lucrul acesta iritata ca o deranjez cu ceva asa evident si pe un ton taios si acuzator parca. Era doctora cu care nascusem si fetita cu 3 ani inainte. De atunci nu am mai vrut sa am de-a face cu ea. Am gasit alti medici si am nascut un copil perfect sanatos. Daca o credeam si ramaneam pacienta ei, probabil baietelul meu nu s-ar fi nascut.

  • Dana spune:

    Mulțumesc doar în România se face așa des. Eu am născut în Austria, și acolo am fost la ecografie la fiecare 4 săptămâni, iar din săptămâna 30 pana in 34la 2 săptămâni, apoi 2 ecografii/ săptămână. Și eu am născut la 35+1prin operație de urgenta, copil cu greutate gestationala de 30 săptămâni (1750gr). Și acolo sunt de părere ca nu afectează ecografia, dimpotriva, aduce pe lume copii și de 400 gr dacă e singura soluție sa supraviețuiască.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *