Cele două lucruri care (încă) mă supără în relația cu copiii și ce fac cu ele

Doar două au rămas în picioare. Au fost multe, dar le-am rezolvat pe rând, iar acum mă enervez foarte rar. Foarte rar, trec zile întregi în care între noi e armonie, chiar dacă unul sau altul se mai supără, ei mai strigă și eu trebuie să intervin. Au mai crescut și ei, sunt rezonabili, am mai învățat și eu, sunt mai rezonabilă, nu mai am așteptările pe care le aveam de la ei când erau bebeluși (să doarmă mult și când vreau eu, să mănânce tot ce și ce vreau eu, să nu plângă când aveam eu nevoie de liniște, să facă ce vreau eu când vreau eu, etc), am citit mult și am fost atentă la ei, am înțeles lucruri despre ființa și nevoile lor, am mers la terapie și mi-am rezolvat problemele vechi, care n-aveau legătură cu ei, doar se declanșau în prezența lor. Pe măsură ce am căpătat experiență și așteptările mele au scăzut, ei au început să mi le împlinească. 🙂

Bun, faza numărul unu: mâini murdare în gură. Amândoi sunt încă în faza orală care pare că nu se mai termină. La Sofia e ceva mai bine, nu mai linge lucruri pe stradă, la Ivan e încă destul de rău, în sensul că stă cu o mână în gură mereu (deși a trecut de mult etapa erupțiilor dentare).

Zilele trecute, l-am lăsat pe Ivan să deschidă el ușa toaletei publice în care urma să intru cu Sofia. Imediat ce a apăsat pe buton și eu i-am spus să aibă grijă unde duce mâna după aia, pac, mâna în gură. Să-mi crape o venă de nervi, nu alta.
– Păi măi omulețule, ce-am vorbit noi?
Pauză. Deget în gură, privire prin mine.
– Înțelegi că butonul acela e foarte murdar?
Dă din cap că da.
– Și că te poți îmbolnăvi foarte rău dacă bagi degetul în gură?
– Ăhă.
– De ce bagi degetul în gură atunci?

Întrebare cretină. Așa i-a venit. Are trei ani. Nu știe să-ți explice, băi mamo. Așa că fie nu mai treceți pe la toaleta aia, fie ești geană pe el cu gelul dezinfectant pregătit, fie te relaxezi și-ți faci o cruce și poate scăpați cu bine și de data asta. Că doar e clar că de băgat în gură tot va băga. Ce poți să faci este să recapeți controlul asupra situației sau să înveți să nu-ți mai pese.

Ușor de zis, greu de făcut. Când am văzut-o pe Sofia ștergând cu palma talpa cizmei, apoi sugându-și degetele am crezut că o să fac hepatită pe loc. Veneam de pe câmp, de la un festival. Oare câte feluri de caca, pipi și alte materii organice or fi cunoscut tălpile alea? Brrrr. Am ridicat din umeri, am zis:
– Știi că acum toate chestiile alea de pe jos sunt la tine-n gură, da?
– Mhm, a zis ea.
– Și, nu te deranjează?
– Mnu.

Oh well, atunci n-ar trebui să mă deranjeze nici pe mine așa tare. Să-i leg mâinile la spate nu pot și nici s-o țin scufundată în gel antibacterian toată ziua nu pot. Îi zic, încerc să previn, apoi gata, că doar n-o să-i fie mai bine dacă fac vreun atac cerebral de nervi.

Al doilea lucru care încă mă enervează este conflictul între ei. Nu reușesc să înțeleg prea bine ce mă activează atât de tare, eu nu am frați, nici surori, dar când o văd pe cea mare că e nedreaptă cu cel mic, mă ia cu pauze la inimă. Văd roșu în fața ochilor și scot fum pe nări. Nu e doar pentru că am un acut simț al dreptății (chestiune de zodie, sau poate formarea de jurnalist) și pentru că mă scoate din sărite să-i văd pe cei mai slabi asupriți, dar mai ales pentru că detest agresiunea de orice fel, iar când ea se îndreaptă asupra unui copil, întâmplător unul dintre copiii mei, inițiator fiind alt copil al meu… ei bine, mă enervez teribil.

Am învățat în timp să nu mă mai enervez când trebuie să le spun de o mie de ori un lucru. Când negociază și ei alături de mine pentru fiecare milimetru. Că totul durează de zece ori mai mult cu ei decât mi-ar lua mie. Că uneori după ce le ofer totul, ei mai vor ceva. Că nu am timp deloc pentru mine. Că sunt atât de insistenți când cer ceva. Cu astea toate am făcut pace. Am învățat să fiu în echilibru, am dobândit răbdare, îi aștept, le explic, până la urmă iese bine.

Doar asta ne-a mai rămas nerezolvată: când cea mare se ia de cel mic. Când el o întreabă ceva cu cel mai suav glas din lume și ea îl ignoră. Când el îi oferă orice, iar ea nu împarte nimic. Când el o urmează peste tot, iar ea îi întoarce spatele. La început l-am apărat feroce. Apoi mi-am dat seama că el nu-și dorește asta. Așa că i-am lăsat, și observ cât de frumos s-au așezat lucrurile. Cum acum refuză și el, cum ea îi oferă și el se gândește dacă să accepte sau nu, cum are și el drepturi egale la joacă, iar ea își cere scuze dacă îi dărâmă jucăria din greșeală.

Se mai întâmplă însă și contre și eu iau foc. Sigur are legătură doar cu mine, și sigur va trece și asta în timp.

Cum fac să nu mă transform în dragonul cu șapte capete când mă enervează unul dintre cele două de mai sus?

1. Nu uit regula celor 90 de secunde. Oricât de furios ai fi, în 90 de secunde, zona roșie trece, iar cortexul prefrontal (partea rațională a creierului) preia din nou controlul (în timpul episodului acut de furie, creierul reptilian, care ne îndeamnă fie să fugim, fie să înghețăm, fie să lovim, acesta deține controlul). Dacă 90 de secunde te abții de la reacții agresive (strigat, împins, amenințat), ai șanse mari să depășești elegant momentul.

În timpul celor 90 de secunde, îmi fac de lucru pe lângă copii. Vorbesc cu mine.

Hai că nu e așa mult. Mă învârt pe-aici puțin, trag aer în piept, îmi așez părul și hainele, pun ceva vase la spălat, dau cu aspiratorul.

2. Îi spun copilului de ce m-am enervat. El trebuie să știe de ce mami s-a repezit să spele vase sau să aspire canapeaua. Trebuie să știe că și mama e om, și ea se enervează, și în plus, îi oferă un model de comportament acceptabil când ești nervos.
Îmi vine să strig la tine, îmi vine să mă tăvălesc pe jos și să lovesc acest copac, dar mă abțin, pentru că știu că asta te-ar speria.

3. După ce toată lumea e calmă, discutăm despre episod. De ce ai făcut ce nu trebuia să faci? Te pot ajuta ca data viitoare să faci diferit? Înțelegi de ce e important să nu mai faci asta? etc

4. În timpul meu de liniște cu mine, mă gândesc (dacă nu am timp sau bani de mers la terapie) de ce mă enervează atât de tare unele lucruri. Ce butoane sunt acolo? Cum le dezactivez? Discuțiile cu un grup de mame de încredere, cu o prietenă bună, cu mama sau cu soțul ajută foarte mult. La fel și cărțile despre cum funcționăm noi, oamenii, literatura, deconectarea și vacanțele. Și ciocolata! 🙂

sursa foto: împăcare cu copiii via Shutterstock.com

Pin It

41 Comments

  • ales spune:

    Eu am o problema, una mare. Am un baietel de 2 ani si 8 luni si o fetita de fix un an. Baietelul ii arunca in cap fetitei in fiecare zi cate ceva. Cum sa fac sa nu scot flacari pe nas? Nu ma pot controla, nu e vorba ca o ignora, ca nu se joaca impreuna, ca nu stau numai imbratisati, ci ma deranjeaza ca o loveste fizic. Ce sa fac?

  • Mamadedoi spune:

    Ciocolata! Daaaaaaa, ciocolata !!!!!!!

  • Florentina spune:

    Felul ăsta al tău de-a scrie… Delicios!
    Te citesc cu atâta drag, să știi… 😊

  • ela spune:

    Si daca nu sunt doar 2, ci sunt muuulte, si nu ai bani de terapie, desi esti constient de problema, dar nici nu identifici butoanele care declanseaza starile de furie si enervare?!
    Oooof!

    • Printesa Urbana spune:

      exista variante de terapie gratuita, daca imi dai un email iti pot trimite ceva contacte.

      desi parerea mea e ca terapia functioneaza mai bine cand ii oferi timp SI bani. daca ai bani de benzina si de cafea, ar trebui sa gasesti bani si de terapie, nimic nu e mai important ca asta.

      • Alina spune:

        Ioana, tu ce fel de terapie ai facut? Si eu as vrea sa merg dar in psiholigie is atatea curente…mi-e teama sa nu schimb zece psihologi pana dau de unul bun.

        Din ce am citit din articolele tale para ca ai facut o terapie care m-ar putea interesa. Nu am nevoie de nume de psiholog ca oricum nu-s in tara, curentul ma intereseaza daca e nunul anume.

        mersi mult!

      • ela spune:

        Am trimis email. Multumesc!

  • O m amica spune:

    Si eu as vrea un contact pentru terapie gratuita. Am facut ceva iarna trecuta, am reusit sa imi infranez cele mai urate porniri dar din motive financiare m-am oprit. Si pe mine ma enerveaza teribil rautatile celui mare (5) catre cea mica (3). Desi eu sunt sora mai mare la randul meu, mi se ridica parul in cap si simt ca imi pocneac venele cand fac asta. Ma mai enerveaza cand le spui sa se opreasca din ceva si parca nu aud. Ciocolata ajuta…dar am ajuns la 80 kg. Trebuie sa gasesc alta metoda 🙁

  • Alunita spune:

    O, daaaa, ciocolata😀

  • Marina spune:

    Hai sa fiu, din nou, Gica Contra … copilul mic este mereu descris ca un inger, ceea ce nu e asa, vrea mereu sa faca ce face cel mare desi inca nu poate, iar cel mare trebuie neaparat, chiar daca nu vrea, sa-l invete cum sa faca. Trebuie sa aiba rabdare cu fratele mai mic chiar si cand nu are, cand are treaba de unul singur.

    Uitati ca si cel mare tot copil este, indulgentele se opresc de cele mai multe ori la cel mic (nu vezi ce mic e?), pentru cel mare sunt doar reprosurile.

    Ii explici ca esti furioasa pentru ca $#@%^ adica pentru ca cel mic l-a deranjat cand nu avea chef de el. Ce concluzie va trage? De cate ori i se explica celui mic ca nu trebuie sa-l deranjeze pe cel mare de cate ori are chef? (vai, dar cum, cand e asa mic si dulce?)

    Daca cel mic ar fi batut la cap/invatat sa-l lase in pace pe cel mare, ca e prea mic pentru anumite activitati etc ce-ar fi?

    • Printesa Urbana spune:

      Bineinteles ca si cel mare tot copil e, de fapt, si cel mare in cazul nostru e tot un copil mic, si la fel de tare ma activez si cand cel mic il agaseaza pe cel mare, eu ma activez de partea celui care mi se pare ca e nedreptatit (in majoritatea cazurilor, la noi e cel mic, dar se intampla si invers). Cel mic nu trebuie neaparat batut la cap sa-l lase in pace pe cel mare, pentru ac observa si singur ca strategia lui nu functioneaza, din reactia celuilalt.

      Cum spuneam, aici sunt problemele noastre, ale adultilor, de ne simtim obligati sa intervenim, altfel, ei se descurca foarte bine. Acum intervin doar daca vreunul e in pericol fizic (dar da, ma enervez mai des de-atat).:)

      • cristina spune:

        Pai, poate e faptul ca si tu erai agresata de cineva mai mare cand ai fost mica.

        La fel e si la mine… pentru ca si eu agresata in copilarie…

        • Eu spune:

          @ Cristina: Cred ca ai dreptate, mama mea a tinut mereu cu sora mea mai mica, eu trebuia sa fiu responsabila si matura in decizii, ceea ce mi-a facut mult rau in dezvoltarea mea emotionala. Ca adult m-am gandit de multe ori de ce a fost asa de nedreapta, la un moment dat am gasit si raspunsul: mama a fost cel mai mic din 4 frati, probabil a fost in copilarie agresata de fratele/surorile ei si de aceea a fost trup si suflet pentru sora mea mai mica.

          Nu ma ajuta foarte mult sa descopar ca am fost „a nimanui” in conditiile in care am avut si mama si tata (tata lucra in deplasare, venea doar sambata si pleca duminica cam toata copilaria mea) dar macar am gasit o explicatie 🙁

          Din acest motiv nu am mai facut un al doilea copil, nu am putut suporta o eventuala nedreptate fata de copilul deja nascut, si sunt mereu foarte atenta la statutul primului copil in familiile prietene. Acest statut este de cele mai multe ori ingrijorator, parintii nu-si dau seama cat de partinitori sunt.

  • Denisa spune:

    Asta cu frecusurile între ei e groaznică!!! La multe m-am mai adaptat și eu, dar la tachinari și lovituri între ei iau foc. Aceeași nedumerire o am și eu: ce butoane se apasă?!? Nu știu de unde să prind firul și e pentru prima dată când mă gândesc serios la terapie. Pur și simplu mă simt copleșită și depășită de situație uneori! 🙁

    • delia spune:

      mi se pare destul de evident ca atunci cand copiii tai arata lipsa de empatie unul fata de suferinta celuilalt sunt niste chestii principale (butoane): frica ta ca nu o sa se iubeasca niciodata, ca esti neputincioasa si faci ceva gresit, ca tu esti responsabila de relatia lor si poate ai stricat totul. Si copilul din tine care la randul lui a simtit nedreptati, lipsa de empatie a celorlalti, respingerea, mai ales daca ai avut frati ai ramas cu niste rani care se activeaza in situatii similare.

  • Oana spune:

    Minunat scris! Dupa citit mult si terapie, incerc si eu sa fiu cat mai constienta si atenta la mine, sa ma observ si sa nu reactionez cand imi sunt atinse butoanele. La punctul 2 poate ajuta si sa te gandesti ca, de cand ne nastem, ne este dat sa trecem prin anumite situatii. Astfel fiecare copil simte la un moment dat rana de nedreptate, de respingere etc. eu ma gandesc ca oricat as incerca sa previn eu, copilul meu va trece cumva prin ce ii e dat sa treaca: va fi si nedrept si nedreptatit, va respinge si va fi respins si tot asa. Ce pot face e sa fiu acolo langa ea sa o ascult si sa o alin, evident cu interventii cand e vorba de vilenta fizica majora:)
    Sa fim sanatosi si bine cu noi! Te imbratisez, Ioana, o zi minunata sa ai!

  • Deea spune:

    Partea cu băgatul un gura: eu am ajuns la concluzia ca de la un punct încolo e o problema senzorială. Am un copil ce ducea la gura orice, încă o face la aproape noua ani. Am avut și accidente din cauza asta. Am zis ca așa e ea, ca așa sunt majoritatea copiilor dar tind sa cred ca deja acolo e o problema ce trebuie cumva remediata (am citit, am idei, aplic unele și pare mai bine). M-am gândit ca e o problema când a apărut celălalt copil, care nu a avut niciodată in mai bine de doi ani acest obicei. A dus la gura dar in limite rezonabile, acum chiar întreabă ( măcar din priviri) dacă e bine sa facă asta. Am fost foarte stresată fiindcă, atunci când mai ai alți copii in casa, inevitabil exista piese mici de lego, mărgeluțe, papucei de păpușa, oricât ai încerca sa păstrezi ordinea. Am constatat ca nu le duce in gura,nu e interesată decât rar de acest lucru. La plimbare, de unde eram obișnuita acum ceva ani sa fiu înarmată cu șervețele umede, gel dezinfectant, chiar și apa și săpun, acum pur și simplu le consider optionale. Referitor la trasul de timp și cerutul de explicații la orice acțiune: am trecut prin asta și la fel, am încercat sa fiu calma, am așteptat cât era nevoie etc. Am impresia ca acest lucru s-a întors împotriva mea, dar mai mult a ei. E greu când ajunge la școala, când lucrurile chiar nu se comentează. La Gradi a avut parte de un alt fel de educație, tot blândă, dar școala e altceva și primește minusuri pe banda dacă ” comenteaza”. Acolo nu se așteaptă încă 5 minute sa termine copilul activitatea, nu se așteaptă nici măcar sa își termine ciorba din farfurie: la ora fixa ii ridica. Îmi pare rău ca nu am dat o educație mai „militărească”,viața reala cam așa e.

  • carmi spune:

    pentru mine articolul este extrem de emotionant.

  • Monica spune:

    Pfuai, asta cu asteptarile noastre fata de ei cand sunt mici….pe mine la inceput m-a coplesit dependenta ei de mine si ma frustram maxim cand nu dormea cand vroiam eu si etc., credeam ca asa pot sa detin controlul si o sa ma ajute (a ajutat doar sa ma frustrez si mai tare). Am invatat sa “let it be” si altfel ne-am conectat dupa momentul ala 🙂

  • Manuela spune:

    Frumos articol, noi avem una bucata de 21 luni și încă una pe drum 🙂 Deci vom vedea cum va fi, cu diferența de fix 2 ani între ei.
    Un singur lucru as adauga la discuția de după. Am învățat ca e de preferat sa evita formulările de genul „de ce ai făcut asta” și sa le înlocuim cu „ce te-a determinat sa faci asta”. „De ce” este acuzator, pe când a doua varianta muta presiunea de pe persoana întrebata pe factorul extern determinant.

  • Mirona spune:

    Cta ti-a luat sa ramai doar cu astea doua? A mea are 2,5 ani si inca am impresia ca am mai multe… Ma lupt cu el, incerc sa le depistez si integrez. Si ma intreb zilnic cum sa fac sa nu o stric. 🙂

  • Roxana spune:

    Sa-mi controlez furia indreptata catre cei mai dragi oameni e cel mai greu lucru pe care stiu ca-l am de facut 🙁 E nasol rau. Eu am incercat sa discut cu maica-mea, sa ii arat lucrurile care m-au „stricat” din pricina comportamentului ei, ca sa nu continue si acum, la 60 de ani sa procedeze identic. Tot ce reusesc este s-o fac sa se simta jignita si neapreciata pentru tot efortul de a-mi procura lapte la 3 dimineata si a-mi spala scutecele zilnic. Inca n-am ajuns la terapie, insa abia astept sa imi fac timp. O sa iasa ceva dragoni…M-as duce doar pentru copiii mei, sa nu-i „gresesc” cum m-a gresit mama pe mine din prea multa incredere ca ceea ce face ea e 100% bine. Multumes pentru articol, vine dupa un weekend greu cu un copil bolnav. Iar cu copilul bolnav imi e CEL mai greu sa relationez :((

  • Ileana D. spune:

    Bună Prințesă! Mulțumim pentru articol-foarte util. Mă bucur să aflu că ciocolata ajută….deși nu îmi este clar care din ele? Cea torcăitoare cu blană sau minunea dulce cu multe calorii?

    Mă întrebam dacă ai putea să faci o listă cu cele mai importante cărți de parenting pe care le-ai citit sau măcar să ne spui cum anume le alegi – ai vreo editură sau vreo colecție preferată?

    • Printesa Urbana spune:

      O sa fac un articol despre asta, in mare sunt cam astea: toate cartile lui Irvin Yalom, Alfie Kohn, Jesper Juul Copilul tau competent, Aletha Solter, Larry Larry Jack Cohen Retete de jocuri, Gáspár György Copilul invizibil, Conceptul Continuum, Nu exista copii rai de Janet Lansbury

  • o femeie spune:

    Fiica mea si la 9 ani juma mai baga deegtul in gura (i se misca niste dinti, se joaca cu ei 😀 ). Ridic din umeri, nu ii zic nimic, eventual ii scot mana din gura si ea incepe sa rada, ca stie de ce (doar discutaram multe).

    In rest, fac tot ce pot sa o accept asa cum e. E lectia mea de viata si motorul imbunatatirii mele.

  • mihaela spune:

    Chiar vroiam sa te intreb ce faci cand mergi cu copiii la baie? In alta parte decat acasa. Stergi colacul, ii zici sa nu se aseze? Pana cand au folosit olita portabila?

    • Printesa Urbana spune:

      in vacante, in tren si avion folosim olita portabila pe post de colac. ivan face oricum din picioare, nr 2 inca nu a facut decat acasa sau la hotel. pe sofia fie o tin eu in brate peste toaleta, fie pun fasii de hartie pe colac si o asez asa.

  • Anca spune:

    Mi-a mers direct in inima si in creier. Si eu tot cam pe acestea le am, de fapt, punctul tau 2 este punctul meu 0. Dar cu exercitiu, merge in cele mai multe din cazuri sa reactionez ok. Multumesc, Ioana ca esti! Imbratisari!

  • Mada_A spune:

    TREBUIE sa povestesc si eu o faza in legatura cu bagatul mainilor murdare, evident, in gura. Eram la un resaurant, relaxati, in concediu, cu multe bunatati pe masa, savurand unul dintre putinele momente de liniste din acel concediu…cand domnisoara de 2.5 ani anunta in gura mare ca ea face caca. Bon! Incerc sa o conving ca toaleta restaurantului nu e cel mai potrivit loc si, daca mai rezista 20 de minute, va face la olita portabila, curata, intr-un loc retras si linistit. De unde, in general, era nevoie sa ii amintim noi sa mai goleasca instalatia, de data asta nu suporta amanare. Iau olita (care functioneaza si pe post de reductor), trag aer in piept (nu stiam ce vom gasi la toaleta :P) si mergem. Ii explic sa nu puna mana pe chestii, incerc sa ne atingem cat mai putin de decor, ma uit ingrozita la colacul deloc imaculat, il garnisesc cu muuulta hartie igienica, montez reductorul, o asez ca pe un bibelou pe tron si in secunda in care bucutele ating plasticul zice „Nu mai fac !”. Nu apuc sa zic 2 silabe din „Hai sa …. (mai aseptam !)”, se pune pe tipat si incordat de zici ca as fi adus-o cu forta acolo. Ea se zvarcolea mai sa cada cu totul in vas, eu nu mai stiam cum sa evit contactul tentaculolor agitate cu toate secretiile reale si imaginare, vizibile si invizibile de pe langa noi. Bineinteles, esec total, reuseste sa puna mainile pe singurii centimetri patrati de colac neacoperit de hartie, apoi pe bluza, apoi pe mine, se scurge jos de pe colac, lipindu-si toate hainele de vasul toaletei. Aman ca prin minune sa fac un atac cerebral, o scot din WC, o rog ma astepte in fata chiuvetei 2 minute, vorbesc intr-una cu ea prin usa, inventez un cantecel in care miscarea scenica presupunea mainile in aer si, complet neinspirat, ii spun pe ultima suta inainte sa ies: „Mami, ies imediat, nu pune mana pe nimic de pe langa tine. Ne spalam in curand amandoua pe maini.” Cu cel mai nevinovat si cristalin glascior o aud: „Doar pe dinteeee …?” Of course, am deschis usa toaletei si ea era cu gura deschisa si cu degetul aratator pe maseaua cea noua, cu tot pumnul in gura, cu ochii mari la mine, asteptand raspunsul meu…
    M-a luat durerea de cap doar povestind…ma duc sa uit la loc :))))

    • Cris Barbieru spune:

      Doamne Sfinte! MADA_A, ma mir sincer cum ai reușit sa eviti atacul cerebral :))) Am simțit fiori reci (pe lângă hohotele de ras), in timp ce citeam comentariul tau :))
      Încă nu am avut întâmplări de genul cu pitica de 2,9 luni, deși are „potențial”; nu de alta, dar încă nu am prea scăpat de scutec.

    • o femeie spune:

      pe vremuri nu aveam olita portabila. pe la 2 ani juma ne-a dus de 5 ori pe rand la toaleta, alerta falsa. 😀 😀 :D. Shit happens, acum sunt senina, a trecut 🙂

  • Elena spune:

    Eu am o fetita de un an jumate si o pisica. Bun, de cateva zile nu stiu ce are de se tot duce la litiera ei, mai exact la nisip si baga mana in el imprastie in toata baia, cred ca a si luat din el…acum trebuie sa tinem usa inchisa, dar ca tot omul mai si uiti. Si cand e liniste in toata casa ,ghici unde i galusca. I am explicat si cu frumosul si cu uratul ca nu are voie, dar nope nici urma sa numai umble acolo.

  • Roxana spune:

    Sa zic, sa nu zic…nici cand cresc nu prea se termina sicanele intre frati :)), nici macar faza cu pus mana murdara pe la gura, pe fata
    Sunt momente cand efectiv imi vine sa imi iau campii cand ma gandesc ca acum merg singuri la toaleta si nu stiu cat de bine se spala, mananca singuri la scoala si, cel mai probabil, nu se spala pe maini.
    Inspir, expir…:)

  • Alexandra spune:

    Si cum faci cand ai sperat ca mainile acelea murdare nu vor duce la ceva grav, intre timp s-a ajuns la operatie la ambii ochi cu dureri destul de mari, o saptamana de hemoragie si multe cabinete oftalmologice umblate, iar obiceiul cu maini murdare peste toata fata nu dispare? Fumeg si rabufesc si sincer i.am zis si ei ca decat sa mai faca o operatie mai bine ma asculta tipand, ca am incercat tot ce mi-a trecut prin minte sa o dezvat, de la explicat bland la filmulete pe youtube

  • Zita spune:

    Am retinut faza cu aspiratorul, sper sa si functioneze. La noi dupa 90 sec vin alte 90 de sec si asa de vreo 5 ori dupa care sunt 0 sec. Sau cele 2 glasuri mici si firave se transforma in sirene de nici gandurile nu se mai aud.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *