Cafeaua pentru copii şi Bunica Sofia

E încă foarte devreme azi. Şi aşa plouă… Mi-am făcut o „cafea pentru copii” şi mi-am adus aminte de bunica mea Sofia. Care a murit într-o noapte de 28 decembrie acum mai bine de două decenii. Avea 59 de ani. Şi o iubeam mult, pentru că mă lăsa să-i împletesc părul gri şi pentru că-mi dădea uneori „cafea de copii”. De la ea am învăţat că pilaful de orez e mai bun dacă-l laşi să se prindă puţin de fundul tigăiţei de metal în care-l încălzeşti pe aragaz. Că fursecurile tip OZN cu nucă în vîrf sînt bune şi necoapte. Apoi a murit şi m-a învăţat că oamenii mor. A fost primul şi ultimul om foarte apropiat care mi-a murit. Am avut nevoie de mai bine de zece ani să nu mi se mai pară c-o văd pe stradă. Nu mi-au rămas multe lucruri de la ea. Am o poză alb negru cu portretul ei. Am două poezii despre ea scrise de bunicul Petrică. Şi mai am cafeaua de copii. Mai ştiţi? Inka. Trebuie s-o ştiţi, mai ales dacă aveţi peste 30 de ani.

La noi în Piatra Neamţ nu prea se găsea cafea înainte de revoluţie. Noi nu prea aveam prieteni la Shop, nici pile la partid. Casă de comenzi nu exista. Cafeaua era ceva rarisim. Aşa că se bea muuultă cafea de copii, adică un amestec de cereale prăjite şi cicoare, cu gust asemănător cu cel al nessului. Bunica îi zicea cafea de copii pentru că nu avea cofeină şi pentru că uneori, copiii curioşi ca mine puteau sorbi dintr-o cănuţă mică licoarea maronie cu gust de cafea, ca să se joace de-a oamenii mari. Îmi amintesc cîteva după-amieze de sîmbătă, cînd bunica Sofica mă poftea la „cafea” şi fursec şi eu mă aşezam pe scaunul înălţat cu cea mai serioasă figură, apucam cănuţa de toartă cu degetul mic ridicat şi sorbeam cu zgomot, cum aveam eu impresia că fac cucoanele cînd sorb cafea de oameni mari.

Eu nu beau cafea, ştiţi doar, cofeina îmi face rău la sistemul nervos. N-am mai băut o cafea cu cofeină de hm… să tot fie vreo 9 ani. Uneori îmi mai fac cîte-un espresso decaf la espressor. Dar cel mai adesea, cînd mi-e poftă de o cafea (că deh, cel mai adesea ţi-e poftă de lucrurile care-ţi sînt interzise), beau o inka. Nu are pic de cofeină. Merge bine cu lapte (de soia, că nici cu lactoza nu mă împac foarte bine), cu miere, ba uneori pun peste ea şi scorţişoară. Merge şi-n tiramisu, în loc de ness. Pentru mine, nu e un surogat, e ceva ce-mi place. Ceva care vine de departe din copilăria mea şi încă se mai găseşte. Pentru că deh, napolitanele cu ciocolatată Margareta şi pufuleţii cu lapte praf nu se mai găsesc de o viaţă de om. Dar Inka încă mai e la raft. Şi pentru că-s client fidel, Inka e recunoscătoare (puţine branduri îşi cunosc clienţii fideli, trebuie să recunoaşteţi) şi îmi dă să vă dau două cadouri. Două rame foto digitale. Că şi-aşa vin Sărbătorile şi sînt sigură că nu prea ştiţi ce să mai luaţi şi anul ăsta mamelor, soţilor, surorilor care au deja de toate. Şi ca să nu fiţi supăraţi că n-aţi cîştigat la concursul Sony de ieri. Sau poate ca să cîştigaţi de două ori, şi să fie ăsta semn că acuş începe un an extraordinar!

Trebuie să-mi scrieţi aici azi şi mîine în comentarii, sau la voi pe blog şi să-mi daţi link, o poveste (adevărată, dar scurtă) despre omul de care vă e drag din familia voastră. Un om la care vă gîndiţi cu drag, un om ale cărui poze le-aţi pune în rama asta foto în care încap mii de poze. Apoi o s-o rog pe bunica mea Veronica să aleagă două poveşti care-i plac, şi pe ele le premiem cu cîte-o ramă foto şi produse Inka pe săturate. Şi dacă merge bine concursul şi ne amintim lucruri frumoase împreună, mai facem unul înainte de Crăciun.

Deci, cine-i Omul? Pe cine-aţi pofti la o „cafea de om bun”?

Pin It

58 Comments

  • oq spune:

    La multi ani, draga printesa! ..cu mare intarziere, stiu si cer iertare. Sa-ti fie regatul plin de copii zburdalnici, santosi si voiosi! Si sa mancati macarons roz impreuna!:) Cu drag, a ta cititoare care se bucura si se intristeaza citind povestile tale printesesti.

  • ime spune:

    Neata! Coincidenta face ca si pentru mine Omul sa fie tot bunica:) Bunica din partea tatalui pe care am iubit-o si inca o iubesc enorm si care speram ca nu o sa se duca niciodata…din pacate s-a dus prea repede si prea devreme. Cu toate astea eu o simt tot timpul langa mine. Cand ma intreb ceva in minte pe ea o intreb si cand fac mamaliga tot pe ea o intreb daca e gata. Ea m-a invatat sa glumesc, sa iubesc, sa ma rog la Dumnezeu si sa ma inchin. Ea m-a invatat ca familia trebuie sa fie unita si duminica trebuie sa fim acasa la masa cu totii.
    Ii tin poza in portofel, in sufragerie si in suflet si cel mai rau imi pare ca nu a apucat sa ma vada mireasa (intotdeauna am zis ca eu vreau sa ma fac mireasa sa ma vada mamaia mea…probabil ca m-a vazut cumva) si imi pare rau ca nu imi va tine copiii in brate si nu-i va invata ce m-a invatat pe mine. Ea m-a crescut si daca ar fi sa poftesc pe cineva la cafea, ea ar fi…chiar daca nu obisnuia sa bea cafea…am sta la povesti si atat.

    Inchei pentru ca sunt la serviciu si mi-a dat o lacrima. Multumesc ca iar m-ai facut sa ma gandesc la oameni dragi:)

    • Printesa Urbana spune:

      Observ ca pentru jumatate dintre noi e vorba despre o Bunica!
      A ta sigur a fost o Zina, cum am si eu una…

  • Laura spune:

    Ce faine amintiri ai cu bunica ta. Am avut si eu un bunic Petrica, indragostit pana peste poate de bunica Eliza, care culmea, a murit tot la 59 de ani. Din pacate nu am cunoscut-o dar a fost atat de iubita si amintita incat a fost un personaj extrem de prezent in copilarie…
    Dar omul a carui imagine as pune-o intr-o rama foto ar fi tata. Care nu mai e de vreo 10 ani pe lumea asta, dar care-mi lipsea de mult inainte. Si din pacate multa vreme m-am axat pe ce-a lipsit, pe ce n-a fost si mai putin pe cum si ce a fost el. Din fericire, am recuperat recent vreo 350 de diapozitive, unele fotografii facute de el (era pasionat si zic eu mandra, talentat), unele fotografii de familie fericita din primii mei ani, fericita asa cum nu stiam niciodata sa fi fost. L-am vazut carismatic, cool, indragostit dar si bucuros si mandru de copiii lui si lucrul asta a completat imaginea stirba cu care ramasesem, a vindecat si m-a minunat. A fost cea mai mare si importanta descoperire a anului (chiar a ultimilor ani) si as pune-o in rama!

  • Diana spune:

    Ce poveste trista..:( si asociata cu vremea de afara..foarte trist. Dar totusi frumos. Si eu locuiesc cu bunica mea iar povestea ta chiar m-a pus pe ganduri.. M-a facut s-o apreciez mai mult.

    Multumesc!

  • Ada spune:

    Draga Ioana,
    Eu nu ma prea bag la genul asta de concursuri, dar de data asta coincidenta face că exact ieri ma gandeam la o astfel de rama foto pe care n-as pastra-o pentru mine ci i-as da-o bunicii Irinei. Bunica Irinei se-ntalneste rar cu Irina, din motive pe care probabil ti le-am povestit. I-am pregatit un calendar cu poze de cand era Iri mica, dar incap doar 13 poze din cele cateva sute pe care le avem. Duminica la Ateneu le-am facut cateva fotografii mai proaspete, sa aiba amintire din toti anii. Așa ca intru in concursul tau pentru bunica Irinei, pentru toate diminetile in care a strabatut o jumatate de oras ca sa ajunga la timp la noi ca eu sa pot merge la sedinta de sumar. Pentru tristetea bunicii care se sufoca de neputinta de a-si schimba viata ei si pe cea a fiului ei, pentru ca e un om care nu-si va permite poate niciodata o astfel de rama dar care ar privi-o cu toata dragostea din lume. Pentru ca acum nu pot sa-i cumpar eu una si ma tem ca atunci cand am sa pot ea n-o sa mai fie. Cat despre cafele, Bunica si Irina au ritualul lor cu cafea (adevarata, picurata-n lapte) asa de bine impamantenit ca s-a transformat intr-o poveste din cartea cu Firicel. Se cheama „o poveste despre ingeri” si o poti citi aici: http://firicel.blogspot.com/2008/03/o-poveste-despre-ngeri.html

  • Olguta spune:

    Draga printesa, nu stii cat ma induiosat postul tau despre bunica ta. Ai mei bunici traiesc si sper sa fie in putere cat mai mult sa isi vada stranepotii si sa ii tina in brate asa cum m-au tinut pe mine cand eram mica. Imi sunt cele mai dragi fiinte de pe pamant, m-au crescut de la 3 luni si mi-au insuflat niste principii foarte solide pe care la randul meu le voi transmite copiilor mei. Bunicul m-a invatat sa scriu si sa citesc inca de la 5 ani. Tot el m-a invatat sa joc table pentru ca il vedeam jucand mereu table cu vecinul „Nenea Zaru” si nu intelegeam cum fac ei mutarile pe tabla. De ciuda ca nu stiu si ca sa ma invete, am bagat un zar pe nara si am ajuns la spital sa imi scoata „nazbatia” de acolo ;)). Si acum pastrez un pulovaras albastru cu dungi pe care mi l-a luat cand aveam 6 ani…l-am purtat pana s-au tocit manecile si nu ma mai incapea, ba chiar am rugat-o pe mama sa imi tricoteze alte maneci ca sa il pot purta in continuare (cred ca si acum mai e in dulap la mama acasa). Bunica face cei mai buni cozonaci ever, pufosi ca norii…are ea o tehnica prin care „bate” la propriu aluatul…si il tranteste si il rasuceste de ies niste minunatii de cozonaci, plini cu nuci si rahat, pe care nici nu ii scoate bine din cuptor ca si dispar ;)). Iar cafeaua ei e cea mai buna…facuta la ibricul cel mic maro, mangaiata cu lingurita ei lunga. Nu e zi sa nu isi faca o cafeluta si sa stea la taifas cu vecinele (bunica a fost o doamna la viata ei, obisnuita cu ce e mai bun). Pe tataie nu il invita, stie ca nu mai bea cafea de vreo 10 ani, cand s-a lasat si de tigari.
    Uite, iti trimit si o poza (una din sutele de poze pe care le am cu ei)…prima pe care as pune-o in rama digitala: http://www.panoramio.com/photo/31678646 (au 55 de ani fericiti de casatorie si sper sa adune cat mai multi). Ii iubesc enorm si abia astept sa ajung de Craciun acasa, sa stau langa soba si sa beau vin fiert cu tataie, sa o ajut pe mamaie sa pregateasca bucatele pentru Craciun si stam cu totii la masa exact ca atunci cand eram copil.

  • diana spune:

    draga mea, multumesc pentru ca ai imapartasit amintirea asta frumoasa cu noi. si subscriu la Inka, si buni a mea imi mai dadea sa gust. Ieri cautam prin casa niste poze pentru ramele pe care le-am cumparat si mi-am dat seama ca am luat din tara doar o poza cu buni si una cu bunu cand au fost tineri. si mi s-a facut dor de ea. e placut sa vad ca nu sunt singura, da, as imparti o cafea cu bunica mea:)

  • krisstyna spune:

    ioana te citesc mereu, desi nu am comentat pana acum…azi m-a emotionat povestea ta, mi-am amintit de un post scris de mine acum ceva timp despre bunicu’ Nicolae, care nu mai este…pentru ca azi ar fi fost ziua lui, chipul lui galben de vreme, l.as pune-o intr-o rama foto…
    http://cristinadurbalau.blogspot.com/2011/01/pentru-bunicu.html

  • Evergreen spune:

    Omul drag mie este bunica mea pe care o vad destul de rar, dar care face cea mai buna cafea din Univers. Nu e inka, e normala, dar probabil pentru ca o face cu dragoste si apa de tara, are alt gust! De cate ori merg s-o vizitez ne bem cafelele aromate si slabe (nici eu nu tolereaza prea bine cofeina, dar e incapatanata) in canutele noastre de plastic, mov. Si stam pe prispa si ne amintim cine stie ce nazbatii.

    Omul pentru care as pune la pamant universul si femeia care ma tine mereu pe linia de plutire este ea. Gandul ca as putea s-o dezamagesc sau gandul ca s-ar supara pe mine ma sfasie. Este cea mai puternica femeie pe care am cunoscut-o si niciodata nu se da batuta. Are peste 80 de ani si munceste zilnic, desi e bolnava si ar putea sa stea.

    Bunica mea este o zana buna, dar de pe pamant, care a muncit cu bratele si cu spatele. Cu parul lung alb si ochii caprui-verzui cu picatele. Asa-i ziceam cand eram mica.

  • Monica spune:

    Eu ii faceam lui mamaie ness cu scortisoara. Si ea, saraca, il bea, de dragul meu…

    Ma bucur ca mi-ai amintit de mamaie, mi-era dor s-o revad, macar cu ochii mintii..
    Mai jos povestea ei:
    http://forfecutsa.blogspot.com/2011/12/zestrea.html

  • Corina spune:

    mi-au dat lacrimile…as invita-o pe mama, sa mai povestim, sa ne apropiem, caci nu stiu cum, dar de cand m-am facut mare parca nu mai avem timp sa stam si noi, ca fetele, sa povestim, sa radem si sa spunem, sa-i spun cum as vrea sa-i ofer o nepotica pe care s-o botez Sofia, exact ca pe strabunica sau Catherina, asa cum trebuia sa ma cheme pe mine, sa-i spun ca mi-e dor de-acasa de nu mai pot, mi-e dor sa-mi faca omleta dimineata, la pranz si seara, c-asa imi place, sa-i spun ca am zile in care as da oricat numai sa fie langa mine, sa-i spun ca intr-o zi ploioasa cum e asta as vrea sa stam la gura sobei si sa-mi impleteasca parul.
    Nu vreau sa intru in concurs, caci am rama de-asta cu multe poze, da-o cuiva care are nevoie de ea, eu am vrut doar sa-mi spun oful, sa-mi spun dorul de mama. te pup si pe tine si burtica! sanatate!

  • Valentina spune:

    Ioana, mi-ai adus aminte de bunica mea… :-). Azi, intamplator sau nu, port cerceii cu pietre roz care mi-au ramas de la ea. Mereu mi-i pun cand ma simt trista sau cand am un mare hop de trecut in ziua respectiva. Mamaia Gherghina a murit cand aveam eu 16 ani, adica acum 12 ani, si timp de ani buni o visam aproape in fiecare noapte. A murit in patul in care eu m-am jucat toata copilaria in timp ce ea tricota sau gatea.
    Imi amintesc de ea aroma ceaiului din frunze de gutui (care este senzational, insa frunzele trebuie sa fie culese cand sunt galbene bine si doar din gutuii salbatici), mirosul laptelui cald pe care mi-l fierbea pe plita si al cartofilor copti in cuptor care ma trezeau in diminetile de iarna.
    Bunica a avut o viata grea – in copilarie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial a petrecut luni intregi dormind pe casa, ascunsa intre crengile unui cais batran, impreuna cu surorile si mama ei, in timp ce tatal ei dormea pe prispa casei, cu o bata la indemana, sa le pazeasca de invadatorii rusi; a muncit toata viata din greu, la camp si in gospodarie, si a stiut sa isi tina familia unita, sa ne stranga pe toti in jurul ei de sarbatori. Dupa moartea ei nimic nu a maifost la fel. Mi-as dori candva sa insemn si eu pentru nepotii mei cel putin jumatate din cat a insemnat ea pentru mine!

  • Carmen Tobias spune:

    Nu inteleg cum reusesti sa imi storci cate o lacrima de (aproape)fiecare data cand iti calc pragul…

    Acum m-ai adus aminte de Inka,pe care o savuram cu atata satisfactie,deh…aveam si eu voie cafea,la 5 ani 🙂 Si mai ales,mi-ai adus aminte de bunicul,care s-a stins acum 10 ani,si care a fost singurul om care nu m-a judecat pentru problemele mele de sanatate,nu m-a etichetat,nu m-a mustrat pentru ca aveam prostul obicei sa imi introduc boabe de fasole in ureche 🙂
    Tot el a fost singurul care mi-a adus brad,sa il impodobesc dupa inima mea.A fost singurul brad pe care l-am impodobit vreodata.Acum am posibilitatea sa impodobesc cate vreau,dar…mi-e frica.Mi-e frica ca nu va fii la fel de frumos,de impresionant… 🙁 Poate de dragul copilului o sa trec peste frica,sa aiba si el amintiri in jurul bradului 🙂
    Din pacate nu am decat 2 poze cu bunicul,dar ar avea loc de onoare (si au) in rama oferita de tine 🙂

  • Georgia spune:

    Dimineata melancolica… Persoana cea mai draga sufletului meu imi bantuie gandurile de cand m-am trezit, am vazut pe cineva care ii semana in tramvai si parca ploaia si-a schimbat influenta si mi-a oferit un zambet. Ajung la birou, iti deschid blogul si… imi accentuezi nostalgia. Inainte plangeam de tristete doar cand ma gandeam la ea, acum parca e o stare de bine… de multumire ca am avut-o pe ea in viata mea.

    Mi-e dor de batranica mea draga.
    Mi-e dor sa o vad iesind in prispa cand auzea zgomotul masinii la poarta. Mi-e dor sa stam de vorba iarna la gura sobei in timp ce coceam mere. Mi-e dor sa o mangai pe basmaluta si sa o sarut pe frunte. S-a dus…si nu am putut face nimic. As fi vrut sa o mai pastrez langa mine. Era atat de blanda si frumoasa. Nu a baut cafea niciodata, in schimb altceva imi va aduce aminte de ea mereu: zmeura abia culeasa, merele coapte in toiul iernii si dulceata de visine. De fiecare data cand ajungeam acolo ma lua de mana si ma ducea la locsorul secret unde ascundea, pentru fiecare astfel de ocazie, un borcan cu dulceata de visine. Eram fascinata de sclipirea ochilor ei si de frumusetea ei simpla… si curata. Iarna era o placere sa ajung acolo si mai ales sa raman peste noapte, pentru ca merele coapte pe soba erau delicioase in compania ei. Am mai mancat mere coapte prin alte locuri, chiar si facute de mine, nu au fost niciodata la fel de bune.

    Am reusit sa mai merg acolo la cativa ani dupa ce s-a dus … dar ea nu mai era in poarta sa ma astepte, stiam ca imi va face foarte rau acest lucru.

    O casa goala, o prispa prafuita, un tavan pravalit peste dusumeaua subreda, o soba rece, o fereastra sparta ce da voie vantului sa cotrobaie prin camera, un gard daramat de tiganii de peste drum, o curte napadita de buruieni… o curte mare … care totusi ma strange din toate partile. Navalesc amintiri, o vad pe prispa, o vad la cotetul gainilor, o vad culegand florile din gradina sau zmeura care tocmai s-a copt si ascunzand-o pentru ca atunci cand apar la poarta sa ma intampine cu zambetul pe buze si cu desertul in palme. O vad stand in poarta cu lacrimi in ochi si spunand „pe curand”. Ma mangaie chipul ei bland din toate partile, as vrea sa o iau din nou in brate, sa nu-i dau drumul, sa nu o mai las sa plece, … dar nu pot face nimic acum. Curtea, gradina de flori, casa, soba…nu mai sunt ale ei, dar raman ale mele, cum ramane si ea, asa cum le stiu, curate si inflorite, zambind in amintirile mele. Imi este dor, … nu pot pasi pe locul de unde a plecat.

    Mi-e dor de batranica mea blanda cu basma si baston.

  • Adriana spune:

    Sa stii ca in se mai gasesc napolitanele cu ciocolatată Margareta 🙂 Aici in Sibiu, unde se produc, la fabrica „Victoria” 🙂 Si acum mai am una cumparata de anul trecut de la targul de Craciun. E drept ca nu se mai gasesc peste tot, dar din cand in cand am mai dat peste ele.

  • Teo spune:

    E complicata cererea de a nominaliza o singura persoana, e lunga lista celor foarte dragi.
    Mai ales acum in preajama sarbatorilor mintea mea este ca o rama foto digitala, rulez imagini, gusturi si parfumuri cu cei de care imi e foarte dor…
    Imi e dor de mama si cu dorul voi ramane…de diminetile noastre tandre cand ma ruga sa ii fac o cafeluta si sa ii pun jumatate de pastila de indulcitor…si o servea incet stand la povesti cu mine, facand liste cu prajiturile care ar trebui sa le pregatim pentru Craciun, apoi cele de Revelion.
    Imi e dor de mama mamei mele…de Mamaco…veneam de la scoala la amiaza si casa ei mirosea a curat si a cafea scumpa. Nu era genul care sa piarda timpul la cafea dar cand avea doamne in vizita facea cele mai elegante prajituri si servea o cafea aromata.
    Imi e dor de mama tatalui meu si ma bucur ca mai pot bea cafea cu ea. Inca de mica a existat ritualul statului la cafea. Stam picior peste picior, servim o cafea nu foarte tare, mancam un biscuite sau orice are ea ascuns prin dulapurile cu dulciuri, dar intotdeauna se gaseste ceva dulce de pus la cafea, povestim povesti iar la sfarsit imi ghiceste in zatul amestecat cu firmituri de biscuiti. Inca de anul trecut imi vedea in cana un bebe.
    Duc dorul cafelelor baute cu tata dimineata in gradina de acasa, a nessurilor tari din facultate, a cafelelor dulci servite la unchi in vizita…sunt nostalgica dupa toate dar acum e la fel de bine cand imi fac o cana cu scorti-cicoare-bruna si ma grabesc la Mihimamii care ma cheama de atata dor „ce iti ia mamaaa asa mult sa faci o cafea !!!!” (cred ca asta incearca sa imi zica la cele trei luni)
    Teo
    si OAOAAA de la Mihneamamii (cred ca incearca sa te salute sau ma cearta ca tastez asa incet cand imi sta in brate)

  • Stefania spune:

    Si pentru mine Bunica era omul meu preferat, era pentru ca nu mai este langa mine de 8 ani deja.
    A fost cea mai apropiata persoana si cea cu care impartea patul inca de cand eram mica, ea ma ducea de manuta la gradinita si apoi ma ajuta la lectii, mai tarziu ma „asculta” in sesiune la pregatirea examenelor si ma impresiona cu rabdarea ei. Cateodata ma gandeam ca poate se plictiseste de prea multe detalii, insa ei ii placea ca imi petrec tgimpul cu ea.

    Cu ea imparteam ceasca de cafea sau ness (eu nu mai consum cafea de probabil 10 ani deja) in fiecare dimineata.

    Era atat de placut sa ne petrecem timpul impreuna, locuiam impreuna cu ea si cu parintii, insa mamaia imi era „jumatatea de portocala”.
    Din nefericire boala a daramat-o si desi nu vroiam sa plece niciodata de langa mine, a plecat.

    Nu prea reusesc sa vorbesc mult despre ea, pentru ca nu am uitat-o si e dureros pentru mine sa mentionez orice, pentru ca amintirile imi revin si ma intristez.

    Insa un lucru este cert, fara mamaia nu as fi fost fiinta care sunt acum.

  • Loredana spune:

    draga printesa urbana…
    urmaresc de ceva timp blogul tau (chiar l-am adaugat la mine la blogroll , sunt si eu incepatoare in ale blogosferei) si in sfarsit am zis sa iti scriu si eu.
    Pentru mine…omul drag care ma „urmareste” in visurile mele, in gandurile mele…este bunicul meu. Am avut si am o legatura foarte intensa cu el si cand a murit, am crezut ca se frange lumea in jurul meu. A trecut binenteles insa dorinta de a-l revedea inca o data (absurda evident) este atat de mare incat foarte des imi apare in vis si in acele momente stiu ca este cu mine si ca ma ajuta. In toate momentele grele si de cumpana ale vietii mele, mi-a aparut in vis si am stiut ca lucrurile le voi rezolva si asa a fost.
    Cand m-am nascut, el a fost primul care m-a vazut la maternitate ptr ca tatal meu era in armata. Si de la o saptamana pana la 7 ani am crecut la bunicii mei. Eram muza lui, am mii si mii de poze pe care mi le facea, majoritatea alb negru…aveam o gramada de pantofiori si gentute de al un an , eram fashionista de pe atunci. Ieseam mereu la cofetarie, de mana si in fiecare zi la 16.30 ieseam in intampinarea bunicii care venea de la servici (el era pensionat pe caz de boala, boala adevarata 🙂 ).
    Cand s-a stins din viata, a murit si o parte din mine si tot timpul ma gandesc la el…si au trecut 12/13 ani de atunci.
    voi reveni cu comments si la alte posturi, promit! 🙂

  • Larisa spune:

    In rama foto, in care incap mii de poze asi pune cateva imagini vechi ale unui Om care, de 7 ani, nu mai este langa mine. Iar astazi de Sfantul Nicolae ar fi fost ziua lui. Din pacate nu ii pot spune „La multi ani”, dar sper, de fapt sunt convinsa ca de acolo de sus imi „citeste” gandurile.

    Si mai sunt convinsa ca „ma vade” si imi vegheaza pasii, iar eu incerc sa nu il dezamagesc atat cat pot. A ales, el sau destinul, sa plece de langa noi exact in pragul sarbatorilor de iarna din 2004, cand implinea 51 de ani, poate, nu stiu, dar sper, catre un loc mai bun. Pentru ca merita.

    E ciudat, noi oamenii suntem programati genetic sa trecem peste multe lucruri, sa le depasim, sa fim mai puternici decat credem noi ca am putea fi, iar viata isi reia usor cursul sau firesc si mergem inainte. Oamenii dragi care pleaca de langa noi raman doar in amintirea noastra, iar in anuminte momente ale vietii, momente de de fericire sau de cumpana, ne dam seama cat de tare ne-am dori ca ei sa fie langa noi.

    Eu mi-am dorit in multe momente, vesele sau triste, ca tatal meu sa fie langa mine. Mi-asi dori, mai ales astazi, sa ii pot zice „La multi ani” si sa il strag in brate. Macar pentru o clipa…

  • Ingrid spune:

    Pe tata 🙂
    L-as invita la o cafea si i-as povesti cum l-am iertat. Pentru trecutul nostru (tata-fiica) trist. M-as uita in ochii lui si i-as spune cat de bine imi pare ca am reusit sa-l iert si ca el a devenit in sfarsit TATA, dandu-mi astfel posibilitatea de a-l ierta.

    E departe acum, in tara si nu ma mai satur sa vorbesc cu el la telefon. Stiu, n-o sa recuperam niciodata mai bine de 20 de ani pierduti in resentimente (el) si convingerea ca esti un copil nedorit si neiubit (eu). Dar macar putem avea anii ce-or sa vina.

    Si mai presus de orice, i-as spune ca-l iubesc si ca, Doamne, e atat de bine sa-ti fie dor de tatal tau…. Am avut nevoie de asta ani de zile.

  • Andra spune:

    As invita la cafea pe omul cu care nu am baut niciodata o cafea. Pentru ca eu nu ii dadusem inca de gust la 19 ani, iar el era mare iubitor de ceai cu miere. Intr-o asemenea ipostaza, ar merge o „cafea de copii” nu-i asa? As invita deci pe tatal meu, cu care nu mai am posibilitatea fizica sa vorbesc, sa impartasesc, sa rad si sa ma bucur de aproape 4 ani. L-as invita la malul Dunarii,asa cum obisnuiam sa stam in fiecare vara, la apusul soarelui, doar ca sa stam in liniste si sa ne bucuram de faptul ca ne vedem, singura data in an. Se spune ca adevarata iubire intre oameni este atunci cand poti sta langa cineva fara sa spui nimic, ore intregi. Am trait asta si sunt recunoscatoare. Si as mai chema-o si pe mama cu noi, la o cafea, ca tot n-a apucat sa vada Dunarea de la 25 de ani, desi tata ii facuse deja cu mainile lui masuta la care isi va scrie Romanul atunci cand va fi batrana. Parintii mei nu s-au vazut ani de zile dar s-au iubit prin mine. Mi-ar placea macar o clipa sa oo reunesc, macar in imaginatia mea, la o cafea, de oameni mici sau mari, ca sa traim impreuna un mic moment ce va ramane in eternitate.

    Te imbratisez draga mea si iti mutumesc pentru povestea cu bunica ta si tabieturile care te-au incantat.

  • Andreea spune:

    Pe mama , sau bunica , daca as castiga concursul pentru una din ele ar fi rama . http://andreeabeldie.blogspot.com/2011/06/am-crescut-la-tara-prin-tarana-jucandu.html

  • Raluca spune:

    Pe tataie!
    S-a dus acum ceva timp si a lasat in sufletul meu un gol pe care nu o sa-l poata umple nimeni vreodata. Fara sa vrea, mi-a facut acest ”cadou” in preajam zilei mele de nastere, si astfel a facut ca acea aniversare sa fie de neuitat. Nu am prea multe fotografii drept amintire cu el, doar cateva, insa cele mai frumoase amintiri le pastrez in suflet.
    Cea mai arzatoare dorinta a mea este sa mai pot sta macar 10 minute la o casca de cafea impreuna cu el si imi doresc din suflet ca anul viitor, atunci cand voi fi studenta, sa-l fac sa fie mandru de nepoata lui. In sufletul meu voi ramane mereu „studenta” lui si el va ramane mereu bunicul meu drag, cel care imi facea toate poftele, cel mai bun si bland om pe care l-am cunoscut.

  • Baby spune:

    Eu as pune poza bunicilor mei din partea mamei, amandoi…pentru ca au fost mai mult decat niste parinti pentru mine, pentru ca m-au crescut si m-au iubit si au avut grija de mine pana in ultima zi din viata lor.
    Ei m-au crescut de cand eram mica si parintii se duceau la munca…asa ca petreceam ziua mai mult cu ei. Ei imi faceau mancare, aveau grija de mine, dormeau cu mine la pranz…si aveau grija sa nu-mi lipseasca nimic. Ei erau cei care imi dadeau pastilele cand eram bolnava, ma duceau la doctor, plangeau si radeau o data cu mine.
    Bunica a murit cand aveam 15 ani. Cancer de colon… Nu a stiut niciodata ce avea de fapt (doctorii nu ne-au dat voie sa ii spunem), dar s-a luptat vitejeste cu boala, si nu am auzit-o niciodata plangandu-se. Si sunt sigura ca nu i-a fost usor sa suporte chimioterapii si operatii si dureri.
    De cand a murit, din cand in cand o visez. O visez asa cum era, vesela, buna si cu multa iubire in ochi. O visez pentru ca odata ne-a promis ca daca exista viata dupa moarte va avea grija sa ne dea de veste (asta i-a promis mamei…eu am aflat de abia anul trecut ca s-a tinut de cuvant). Asa ca din cand in cand o visez, imi zice ca i-au dat voie sa stea putin cu noi, ca ii e dor de noi, dar apoi trebuie sa se duca inapoi. Si ne zice ca ea este bine, ii e tare dor de noi, dar in rest e foarte bine si fericita acolo unde este. Apoi se pune sa-mi faca niste prajituri bune cum numa ea poate face (si din care niciodata nu putea manca prea mult, ca avea diabet si nu avea voie dulce). Iar la sfarsit ma terzesc cu ochii in lacrimi…ca desi imi face bine sa o mai revad (chiar si in vis), parca simt ca o pierd din nou. 🙁
    Bunicul a ramas singur cand a murit bunica. I-a fost greu, dar si-a dedicat viata sa aiba grija de mine, si sa imi satisfaca orice dorinta. La 80 si ceva de ani facea singur piata, se plimba prin oras, facea de mancare…orice numai sa nu stea in pat…si sa se gandeasca la toti cei care nu mai sunt. Voia sa umble cat mai mult, ca-i era frica ca sa nu ajunga sa-l lase picioarele si sa fie nevoit sa stea la pat. Ii era frica sa nu ne chinuie pe noi, asa ca tragea de el cat putea…sa se mentina in putere.
    Avea grija de copii si nepoti, incerca sa nu zica nimic din ce ne-ar putea supara si face tot posibilul sa ne ajute, sa ne bucure, sa ne faca cate o surpriza sau o mica bucurie.
    Mereu spunea ca o sa moara de inima, ca tatal lui… Ca o data o sa cada si acolo o sa ramana. I-am zis sa nu se mai gandeasca la asta…ca el are inima sanatoasa, nu are nici o boala de inima ca stra-bunicul.
    A trecut si peste faptul ca a pierdut toti banii pe care i-a strans, din putinul pensiei, timp de ani de zile, pentru a-i avea pentru inmormantare (a zis ca el nu vrea sa cheltuiasca copiii lui din banii lor pentru el, ca el vrea sa le lase lor niste bani, nu sa-i puna la cheltuieli). Asa ca renunta la cateva dintre pastilele lui, renunta a manca asa cum trebuie, pentru a mai pune deoparte niste bani. Bani pe care i-a pierdut pe toti intr-o zi cand i-a cazut pur si simplu plicul cu bani din buzunar.
    A trecut si peste momentul cand ne-a luat foc o camera din casa si aproape tot din ea a fost distrus. Si cand plangea zicand ca daca nu pierdea banii, macar avea cu ce sa ne ajute sa refacem camera.
    Insa toate astea l-au afectat, a strans supararile…si intr-o zi, vara trecuta, cu o saptamana inainte de ziua mea, cand se intorcea de la piata, a facut infarct. A mai trait o zi in spital, timp in care I s-au ma oprit inima de 3 ori si a fost resuscitat…si apoi a murit la 86 de ani.
    A fost un soc pentru noi pentru ca isi facuse analizele cu o saptamana inainte si-I iesisera perfecte. A fost un soc pentru ca mereu a fost puternic, si se simtea bine, si nu mai avusese niciodata probleme cu inima.
    Imi este groaznic de dor de el..insa ma linisteste gandul ca acum este cu bunica, ca nu mai sufera si ne vede de acolo de sus…si se bucura pentru fiecare reusita a noastra. Si in fiecare Craciun ii simt pe amandoi aproape de mine… As vrea sa le iau cadouri…dar nu stiu adresa unde sa ajunga la ei. Dar ei stiu ca ii iubesc, si ma gandesc la ei…si se bucura cu mine.

  • Oana B spune:

    Am sa scriu povestea pe scurt la inceput si apoi cine vrea citeste si continuarea si ceea ce m-a determinat sa scriu povestea (care trebuie sa fie scurta):

    ,,As invita la cafea 2 oameni dragi: sotul meu, care nu bea cafea, dar poate gustul INKA l-ar convinge si as mai vrea sa impart INKA si cu baietelul meu, macar asa, o lingurita, deoarece nu are nici 3 ani. Chiar azi voi primi de la gradinita fotografii si nu am rame, dar am camera nou amenajata si care sigur ar fi mult mai frumoasa cu ramele cu fotografiile celor doi baieti dragi ai mei, cum le spun eu”

    Si acum continuarea care initial a fost inceput…
    Ce frumos … a doua oara cand ma faci sa scriu. In general nu-mi place sa dau detalii despre mine, dar asa cum am spus si in comentariul de la concursul anterior imi place sa castig si ma bucur mult cand castig si primesc ceva.
    Ceea ce m-a determinat si mai mult sa scriu iar este faptul ca sunt oarecare coincidente intre noi, frumoase … Am avut si eu o bunica, tot Sofia o chema si nu mai este din 2004. Ca si bunica ta, ne facea cafea cu lapte si aveam, fiecare din nepoti, cana noastra pe care uneori vroiam sa o iau si acasa sa-mi aminteasaca de ea. Ce mai tin minte din copilaria mea de mai bine de 30 de ani sunt dulceata de smochine, cea de caise intregi cu smaburi in ea, pe care ni le facea mamaia Sofi cum ii spuneam noi si tin minte si fursecurile pe care le numesti tu OZN, noi le spuneam corabioare si aveau mereu in varf cuisoare al caror gust imi aminteste mereu de ea. Chiar zilele trecute am cumparat cuisoare de la magazin sa fac si eu in casa fursecuri bune ca in copliarie.
    Acum sa revin la cafea… la Inka sau nechezol cum i se mai spunea… am baut si eu. Eu ador cafeaua de orice tip si mai mereu o beau cu lapte. Cand eram inarcinata timp de 9 luni si apoi inca 1 an si 4 luni cat am alaptat nu am baut decat f rar cafea si o beam cu mult mult lapte, asa de gust.
    Daca voi avea o fetita tot Sofia as vrea sa fie numele ei!

  • Moni spune:

    Imi aduc si eu cu drag bunica la o cafea pentru copii cu mult lapte: http://dezordineacuvintelor.blogspot.com/2011/10/bunica.html

  • Lidia spune:

    Ce amintire ai putut sa aduci la suprafata! Am un zambet intins de la o ureche la alta. Noroc cu urechile :))
    http://fantasmeleuneifarame.blogspot.com/2011/12/amintire-poznasa-cu-cafea-pentru-copii.html

  • marcel spune:

    hehe. ce chestie. ca sa vezi. mai eu inca mai am rame goale prin casa. pentru ca tot fac fotografii, toata lumea crede ca trebuie sa primesc rame. am primit la Secret Santa, anul trecut parca o rama si abia am reusit sa pun o poza cu una din fetele pozate de mine. vezi in blog, alexandra, poza alb negru.

    insa mi-ai dat o idee cu o rama din asta. ar merge in loc de ipad. si as putea pune pe ea toate pozele postate de mine pe blog. ar fi ceva interesant sa te duci la un client cu o asemenea rama.

    in acelasi timp la cate poze am eu, si adica bune, de pus in rama, inca mai am de facut albumele cu Istanbul si Obiceuri de la Muzeul Satului, le-as pune si pe astea in ramana digitala, doar pentru ca in fiecare zi sa am cate o noua poza din fiecare zi, din fiecare anotimp. cred ca pot face asta.

  • oq spune:

    eu as pofti pe Bubu la cafea. va fi al doilea craciun fara el. renii de plus si mingea „umpluta cu suflet” pusa in plasa impletita de el ( nascut pe vas, impletea prostovoale) imi amintesc de grija si tandretea care il caracterizau. mereu primii ghiocei ii primeam de la el..am si o vaza sculptata din lemn, de cand am implinit 5 ani. si un suport pentru o poza, cu 2 cizmulite din lemn : „primii pasi” si dedesubt, mica de tot, cu hornul cat o scobitoare , baia moderna din braila, unde locuiam la mansarda, unde bunicul era fochist si eu coboram printre masini si galeti atarnate de lanturi, in curte la leaganul de sub cires.
    nu vreau sa particip:), doar sa povestesc.

  • zarina spune:

    Oh, Doamne! Tocmai s-a stins unul dintre „cei mai iubiti dintre pamanteni” si ma gandeam impreuna cu mama cum sa „aranjam” un spatiu cu multe poze de-ale noatre impreuna astfel incat sa-l avem mereu cu noi si pe retina, nu doar in inima!
    Insa la o rama foto digitala nu ne-am gandit! Daca nu ne-o trimite bunica ta, sigur i-o va aduce Mosul mamei mele!
    http://ivanovele.wordpress.com/2011/11/20/tatal-meu-s-a-dus-la-stele-sau-atunci-cand-ti-se-duc-radacinile-te-agati-de-lastari/

  • Ursa spune:

    Foarte, foarte frumos postul si povestile la fel. As intra si eu in concurs dar nu ma simt in stare sa povestesc despre bunica mea care mi-a fost mama. Prea multe emotii,…
    Felicitari!

  • Vertange spune:

    Printesa draga,
    Imi pare rau ca viata de om mare imi mananca aproape toata ziua si iti vizitez din ce in ce mai rar regatul…sper sa treaca anul asta greu care ma asteapta si sa revin la vechiurile obiceiuri. 🙂
    Si eu am avut o bunica tare draga, care a devenit insa praf de stele de cand aveam eu 7 ani, asa ca amintirile despre ea se amesteca cumva cu vise si povesti, asa ca daca imi ceri sa spun cine’i Omu’ nu o voi alege pe ea. Bunica mea a fost un vis frumos si din pacate mult mai scurt decat mi-as fi dorit.
    Omu’ meu de acum este mama, fiica bunicii de care aminteam. Si din asa o bunica de basm, nu putea iesi decat o mama-zana, care m-a sunat in urma cu 2 zile sa-mi aminteasca sa ii cumpar fratelui meu ceva dulce de Mos Nicolae, ca poate ii e dor de diminetile geroase in care iesea descult in hol sa verifice ghetutele. Aceeasi mama care l-a sunat si pe el sa il roage sa imi cumpere mie ciocolata preferate de Mos Nicolae. O mama careia ii e dor de cele 2 odoare si care ne lipseste din ce in ce mai tare. Drumul e lung de la Gorj pana la Bucuresti, copiii devin oameni mari si ocupati, vremea trece, dorul creste!

  • Intuneric spune:

    Nici eu, si nici M. (despre care e istorisirea mea) nu bem cafea. Desi… cred c-am face amandoi o exceptie pentru a castiga o experienta pe care o vom chema in ajutor, si unul si altul, cat de curand.

    Insemnarea ta mi-a trezit o amintire care era pacat sa se piarda – astfel incat eu deja am castigat; premiul „de facto” e deja un detaliu.

    http://cronicauneimortianuntate.blogspot.com/2011/12/m-de-la-mama.html

  • Andr spune:

    Nepoata-mea de un an si 2 luni!! Pentru ca seamana cu toti oamenii pe care ii iubesc, inclusiv cu mine (are ochii mamei mele, buzele fratelui meu, parul cret al cumnata-mii, figura solemna a lui taica-miu si evident sprancenele mele stufoase inainte de a face cunostinta cu penseta!).
    Am o poza ei sugand tacticos un deget – pe desktopul de acasa si cand vine cineva pe la mine vrea sa vada mai multe poze ale nepoticii extra cutie (vrei sa o vezi si tu printeso?) si stai sa vezi la ce ma inham: scoate folderele de la naftalina, browseara profilul de FB al cumnatei, arata-i pozele din iphone…
    Deci fara indoiala ca pozele ei le-as pune primele pe o rama foto si nu doar pentru ca este o miniatura a familiei mele, ci pentru ca este atat de curioasa dpvd al papilelor gustative cum noi am uitat sa fim la varsta asta!! Buna idee ne-ai dat cu inka, caci si asa isi baga degetele in cafelele noastre si si asa e extra plina de energie!!

  • Merat spune:

    Inka… Inka… Inka… ce sonoritate are Inka in capul meu. Cand a aflat ca are ceva probleme de sanatate si ar trebui, printre altele, sa renunte la cafea, tatal meu a vrut Inka. Pentru ca isi amintea de Inka de cand era mai tanar si ca nu are cofeina si ca ii placea. Am mers la Metro si am gasit Inka. Si era asa bucuros. Si imi placea cum zicea el Inka. Pe el l-as chema la o cafea. Una adevarata, ca acum nu ar mai conta ce bea. Ar putea bea ce vrea el. Pentru ca acum e Sus. L-as chema la o cafea sa-mi mai povesteasca de pescuit si studentie si viata la tara si de bunicul caruia ii port numele, tatal lui, si despre cum a venit bunicul meu de la rusi pe jos dupa ce a fost prizonier de razboi. L-as chema la o cafea azi, de ziua lui de nume, cand ar fi, ca in fiecare an, Mos Nicolae pt toti cei care ii calca pragul. Nu voia cadouri, le facea. L-as chema sa bem o cafea si sa vad din nou cum o savureaza si cum plescaie zgomotos si satisfacut.

    Si apropo: NU VREAU sa fiu inscrisa in concurs! Nu as putea sa am Inka in casa fara sa fie tati aici sa o bea, in cazul ca as castiga. Am scris aici pentru ca e ziua lui. Si merita pomenit peste tot. Si daca tot mi-ai amintit de el, am simtit nevoia sa scriu.

    Te pup, printesa draga!

  • Diana spune:

    draga printesa, sa știi ca eu mi-as invita la o cafea bunicul căruia am sa-i spun mereu tataie.El m-a învățat ce înseamnă dragostea de animale, de pământ,de frumos, el m-a învățat sa fii vertical in viața,sa ai cuvânt si onoare si a fost alături de mamaia mea un model demn de urmat.Tataiului meu ii plăcea cafeaua dar cum erau vremuri in care nu se găsea una de buna calitate căci vremurile cum erau nu știu cum mamaia mea făcea rar de tot câte una si i-o duceam intr-o cescuta pe care o vad si acum fie in grădina unde muncea pământul fie in atelierul lui unde mesterea care ceva.Tataiul meu a plecat de 8 ani lângă stele ,a rămas mamaia-sa-i de Dumnezeu sanatate !! si acum când am citit rândurile tale nu am putut sa nu scriu cu cuvinte sărace despre Tataiul meu…si tare mult mi-ar place sa ii mai duc câte o cafea….

  • Bear spune:

    tata. fiindca si acuma, cind se intimpla sa il visez, il visez asa cum era acuma aproape 20 de ani, cind s-a dus. in vis povestim despre ce povesteam mai tot timpul. despre carti. ce e foarte misto e ca nu povestim despre cartile alea pe care le-am dezbatut pe cind mai traia, ci despre cele pe care le citesc eu acum. sau despre cele pe care tocmai le fac sau as vrea sa le fac. si-mi spune parerile lui care, culmea, nu-s intotdeauna aceleasi cu ale mele. nu ne certam in vis, da’ ne-aprindem si dam fuga la biblioteca si ne-aratam citate si bem cafea (eu) si ceai de sunatoare culeasa chiar de el (el). ii povestesc despre ce-am vazut in tirgurile de carte, despre prietenii pe care i-am intilnit pe-acolo (penultima oara cind l-am visat i-am spus si de tine, printesa, si de cit de misto scrii), despre berile ciudate baute cu varu-meu si despre progresele pe care le fac cu stefana in materie de indragostire de lectura. ce e si mai misto, e ca uneori imi da sfaturi si, de cele mai multe ori mi le amintesc limpede a doua zi si le pun in aplicare. de cele mai multe ori e imbracat asa cum era pe-acasa, cu niste blugi mai jerpeliti si o camasa albastra cu dungi pe care si-acum o mai port eu din cind in cind, tot pe-acasa. si miroase a spuma de barbierit bob si a snagoave cu filtru, mirosul lui dintotdeauna. mama a pastrat neatins sertarul noptierei lui. cind si cind, ma duc si-l deschid si adulmec, e acolo un pachet de snagov pe jumatate gol, tigarile-s iasca de mult, dar tot mi se pare ca le simt mirosul. si-s pozele facute in anglia, la newcastle, in ’78, si niste creioane ascutite, le folosea ca sa sublinieze chestii in cartile pe care le citea, asezat turceste pe patul din dormitor, cu scrumiera in dreapta si cu muzica din anii 70 la casetofon, in spatele lui, pe noptiera. mi-e dor de el, dar visele astea imi astimpara bine de tot dorul si, cind visez cu el, stiu sigur c-o sa am spor si o zi buna.

  • Veleasca spune:

    atat de duios!mi s-a facut asa de dor…de vremurile cand bunicii mei erau plini de viata, sanatosi.Bunicul s-a dus…la 89 de ani, a ramas bunica dar sunt asa departe de ea!M-a uimit si ma uimeste cat este de resemnata in fata singuratatii.Nu se plange niciodata de nimic!
    Bunica facea cafea din naut prajit, ne servea si pe noi, nepotii, cu o cescuta din cand in cand!Cand am crescut i-am dus cu mare drag cate-o cafea buna :)!
    Ce dor imi este!

  • Diana spune:

    hmmm..mi s-a facut tare dor de Buny!! Buny e bunica si strabunica in acelasi timp…in februarie implineste 90 de ani si inca isi face curaj si schimba 2 avioane ca sa-si vada nepoata si stranepotul preferat..taman la Hamburg ” unde -a agatat Dumnezeu harta-n cui” zice draga de ea..si ca sa fiu in ton cu subiectul..anul trecut de Craciun imi storceam neuronii cu gandul la un cadou…mai deosebit..caci de papuci..capoade..esarfe..crema Nivea cred ca are casa plina!!
    Si pentru ca stiu ca a uzat albumul foto de atata „privit la el” si pentru ca mama ( respectiv fiica ei) se plimba cu laptopul in brate la ea in fiecare saptamana pentru a-i arata ultimile poze cu „iubirile” ei emigrate ..am decis si i-am cumparat o rama foto digitala si un stick….si acum plimba rama prin toata casa….fericita ca ne vede in toate ipostazele ( cred ca are vreo 500 de foto salvate pe stick)…Credeti -ma ca nu s-a bucurat de nici un alt cadou atat de mult..imi pare rau ca n am avut ideea mai devreme! felicitari printesa!!! Liniste si fericire in regat va doresc! Diana

  • Diana spune:

    mentionez ca nu particip la concursul acesta!!!! las cadoul pentru alta bunica care nu are….eu poate.. la urmatoarele!! aceeasi Diana

  • Geo spune:

    Daca e vorba de oameni buni din familie si ar trebui sa nominalizez doar unul atunci as zice sis. Pt ca, asa cum mi-a spus mie mama odata, ea este de fapt cadoul lor pt mine ca sa nu fiu singura pe lume atunci cand ei nu vor mai fi. Pt ca, atunci cand ne-am mutat amandoua la Bucuresti mi-a fost teama ca va trebui sa dau socoteala pt ea si am descoperit ca, de fapt, am cel mai bun aliat si prieten pe care l-as putea avea vreodata. Pt ca, cu ajutorul ei, am descoperit chestii bune si frumoase si inteligente. Pt ca acum, cand nu mai stau cu ea, ca inima mi-a dat ghes de mutat la Brasov cu 2 ochi verzi deliciosi, ii simt lipsa si nu ma simt intreaga fara ea. Ca pe ea as invita-o la cafea in fiecare dimineata, la pranz si seara si tot nu ar fi de ajuns. Ca acea „cafea de om bun” as imparti-o doar cu ea cum am impartit mereu napolitanele ce le primeam ca desert la gradinita. Ca acea „cafea de om bun” nu poti bea decat cu cineva pe care nu te-a lasat sufletul sa-l lasi in drum, sa-l ia tiganii, pt ca nu vroia sa mai mearga la cresa.

  • gabriela d. spune:

    Ufff… V-as spune si eu despre bunica mea sau „Frumusetea” cu F mare, cum ii zic eu:) Dar sunt la serviciu si mi s-ar intinde rimelul pana in barba pentru ca niciodata nu pot sa ma gandesc la ea fara sa plang. Este in viata, slava Domnului, dar regret fiecare zi in care sunt departe de ea.. Locuim la 100 de km distanta si o vad mult prea rar, insa vorbim la telefon zilnic si imi incalzeste sufletul. De fiecare data cand imi inchide telefonul, imi lacrimeaza ochii pentru ca (poate sunt nebuna), dar ma gandesc cum ar fi daca… Nevermind…. Am zis ca nu povestesc:)
    Ba hai ca povestesc pentru ca m-au vazut colegii de birou plangand acum o luna cand a fost ziua ei. Am ajuns la munca si m-am pus pe plans pentru ca tocmai vorbisem cu ea…Si da, era un moment fericit ziua in care implinea 74 de ani, dar de la o varsta incolo ordinea crescatoare a varstei nu mai e un motiv de bucurie. Sau cel putin eu asa simt. Simt ca fiecare zi care trece ma duce mai aproape de momentul in care n-o sa mai fie…
    Uf, si mi s-a pus nodul in gat…
    Frumusetea mea, alintata cateodata Frumusete Mica :), este cel mai bun si curat om din cati exista pe lume. Este o Frumusete simpla, de la tara, o babuta luminoasa la fata, cu par frumos si acum, dar intotdeauna acoperit de batic pentru desi traieste intr-o lume moderna in care se face sex in public, traieste dupa regulile bunului simt din vremea in care s-a nascut..
    O cunosc de 29 de ani si niciodata nu am auzit=o vorbind pe cineva de rau, barfind, spunand lucruri urate despre cineva sau stand peste gard la palavre, asa cum fac vecinele ei.
    Este omul care ma face sa plang de emotie si de fericire fara sa fie langa mine, doar auzindu-i vocea, iar atunci cand ne vedem, stam imbratisate minute bune. Si o strang tare de tot in brate si ma rog cui vrea sa ma asculte sa nu mi-o ia niciodata. Stiu ca asta nu e posibil si uneori ma gandesc ca viata mea fara ea nu ar mai avea nici un sens. Nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi fara, insa o fac. Ca si acum, cand scriu randurile astea cu un nod in gat care imi opreste respiratia…
    Niciodata nu m-a suparat nici macar cu o privire. Aproape ca nu este omeneasca relatia noastra pentru ca oamenii in general au stari diferite si macar o data in viata se enerveaza pe cei pe care ii iubesc. Si scapa vorbe urate, si priviri urate, si mai dau cu usa, si se supara. Dar ea nu. Este omul pentru care mi-as da o mana sau un picior sau pe amandoua fara macar sa clipesc.
    Este omul care m-a crescut, omul care m-a iubit neconditionat si care imi spune cat este de fericit atunci cand mie mi se intampla ceva frumos. Chiar si un nimic. Daca eu am zambit, ea intinereste.
    As putea sa vorbesc despre ea la nesfarsit…
    Nu-si doreste nimic mai mult decat sa ma vada mireasa si sa-si cunoasca nepotii. Mi-a spus ca dupa aia poate sa moara. Si am certat-o. Si chiar am plans cand am auzit-o rostind cuvantul cu „M”. I-am interzis sa-l mai foloseasca vreodata si sa-si permita sa mai spuna asa ceva:(
    In fine..
    Am spus ca este frumoasa…am spus! Am spus ca este buna…am spus! Si mai este foarte inteligenta. Iti poate da un sfat oricand, despre orice. Nu are scoala, decat 4 clase, insa la scoala vietii l-ar ingenunchea pe orice doctorand. Are un simt al umorului iesit din comun si stie sa faca glume destepte, cu talc, din care tot timpul poti trage o concluzie:) Am vazut-o punand la punct cate un nesimtit in cel mai haios/inteligent/nesuparacios mod cu putinta. Te poate face sa pui privirea in pamant fara sa te jigneasca, fara sa spuna un singur cuvant urat… O ador!
    Cand voi avea o fetita, o voi numi Alexandrina, dupa ea! 🙂

  • kiki spune:

    Eu as invita-o pe Nasa Magda, cea care mi-a fost ca o a 3-a bunica. Daaaa, atat de norocoasa am fost, incat am avut 3 bunicute si 2 bunici.
    Incerc de azi dimineata sa scriu despre ea, sau despre celelalte bunicute sau bunici, insa eu nu ma pricep la vorbe si mi-e greu sa sintetizez in cuvinte ceea ce au insemnat ei pentru mine, si inca mai inseamna desi nu mai sunt printre noi decat cele doua bunici de sange.
    Ei, totusi, tema concursului ma ajuta putin caci atunci cand mi-am luat carnetul auto la 18 ani, unul dintre primele drumuri facute a fost la bunica-nasa. (ii spuneam nasa Magda pentru ca era nasa de botez a tatalui meu) Cand am ajuns acolo, ea a facut o cafea si am stat amandoua, ne-am baut cafelele si am vorbit despre politica si carti. Ei bine in acea zi m-am simtit matura, atunci m-am simtit prima data adult.
    Apoi, cand ea deja nu mai era si eu aveam un iubit care a innoptat la mine acasa, am vrut dimineata sa fac o cafea, dar eu nu mai facusem niciodata si nici nu aveam habar cum se face (detalii de genul cate lingurite de cafea la o cana de apa trebuie puse) si eram prea mandra sa recunosc ca nu stiu sa fac nici o cafea, asa ca mi-am zis in gand: „Nasico, tu faci cele mai bune cafele, deci sa purcedem.” Si am facut asa, la plezneala sau la inspiratie venita de la ea, o super cafea. 🙂
    Deci da, pe ea as invita-o la o cafea. Mi-e dor de ea si tare mi-as dori sa mai poata sa vina in casa mea cea inchiriata sa bem o cafea….

  • loredana spune:

    Buna printeso,
    Am citit povestea ta,apoi am citit ce ti-au scris celelalte fane a blogului tau si m-am decis sa ma descarc.Nu o fac pentru concurs(probabil nici nu vei apuca sa citesti tot..mai ales la cat povesti s-au scris) o fac pentru mine.Simt nevoia sa spun asta:As sta la o cafea cu parintii mei pentru todeauna.Am niste parinti cum rar intalnesti in lume..oameni simplii,cu frica de Dumnezeu si care ar face tot pentru copiii lor.Am putin peste 20 ani si nu siu nimic despre „cafeaua de copii”despre care vorbeai si care cu siguranta era un deliciu in copilaria fiecarui copil…Ideea e ca as sta cu parintii mei la orice:un pahar cu apa,un ceai,o cafea,un suc…si as vrea sa stea impul in loc.Sa nu mi rapeasca nimeni,sa fie langa mine mereu,sa nu li se intample absolut nimic.Nu vreau ca vreodata in viata asta sa imi i-au ramas bun de la ei.Asta e marea dorinta a vietii mele..Dumnezeu sa imi tina parintii sanatosi si sa ii vad in fiecare duminica dimineata in pat,glumind si sorbind cafeaua.E imaginea perfecta a fiecarei duminici din viata mea….M-am descarcat si am lacrimat…Ar tebui sa vi cu povesti mai haioase pentru ca altfel o sa ai un numar mare de vizitatoare melancolice.Te pup!

  • M. spune:

    :))) „nechezol” cum ii spun ai mei. Daaa.. si eu beau tot „cafea” din asta, ca de la cealalta incep sa transpir toata si sa tremur 😀 desi cealalta, adevarata, miroase incredibil si e delicioasa si consistenta ..si daaaaa, e delicioasa si in Tiramisu!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *