Aventurile mele pe sticlă

Cînd aveam eu vreo 4 ani așa, mă jucam de-a prezentatoarea de știri sportive. Mă așezam în spatele unui birou cu o foaie albă în față și turuiam acolo toată serioasă despre echipa Cealăul Piatra Neamț care a învins echipa musafirilor cu scorul de șapte la zero (eu țineam cu echipa Cealăul, după cum se vede). Ai mei m-au aplaudat o dată de două ori, apoi m-au arătat tuturor neamurilor și vecinilor o dată de două ori, în cele din urmă au ajuns să mă ignore, mai ales că se pare că eu în fiecare seară dădeam numa știri despre Cealăul și victoriile sale. După cîteva săptămîni m-am plictisit de meseria de prezentator TV și m-am reprofilat dactilografă: mi-am desenat pe o foaie A3 un soi de tastatură și băteam acolo cu degetele de dimineață pînă seara (hm, ciudat, dar cam asta fac și acum, stau cuminte și bat din degete în tăcere, se pare că am ajuns să fac ce-am visat, ce interesant).

Am uitat de amorul de televiziune pînă în clasa a 12a, cînd am fost invitată la o emisiune la postul local, să vorbesc despre libertățile elevului și alte tîmpenii sindicaliste. Se pare că am vorbit așa de frumos că a sunat un nene telespectator (probabil singurul) să spună în direct că foarte frumos vorbește domnișoara blondă cu ochii umflați (aia eram eu, că nu dormisem noaptea anterioară de emoție).

Și după aia am intrat la facultate, iar la finele anul 1 m-am trezit practicantă la Pro Patria, ceva emisiune despre armată care înțeleg că încă se difuzează pe la TVR. Și cum necum, unul dintre reportajele filmate de practicanți a ajuns în aer. Eu, în fustă de mătase și pantofi cu toc bine înfipt în tranșee, ridicam microfonul cu puf către un soldat transpirat la bustul gol, pe care îl întrebam exact așa: „Și, domnule soldat, cum vă descurcați cu lipsa sexului în unitate?” Pentru că da, asta a fost tema pe care o primisem cînd ne-a coborît din tanc, investigarea posibilității ca numărul mare de dezertări din ultima vreme să fi fost legat de abstinența sexuală. N-am stat să comentez, și, ca un reporter adevărat, m-am dus pe teren să execut. Și acum cred că se mai predă reportajul meu în FJSC, la capitolul AȘA NU.

Cîteva luni mai tîrziu m-am răzbunat. M-am angajat cu acte în regulă în televiziune. La Prima TV, Șef de Producție la Departamentul de Știri. Aveam de coordonat echipa de șoferi și cameramani, țineam bugetele pentru colaboratori și uneori mai rescriam materiale pentru prompter. Muncă tare frumoasă, păcat că în cele trei luni cît a ținut minunea, n-am reușit niciodată să urc cele 6 etaje care despărțeau studioul de știri de facultatea mea de jurnalism. Munceam și cîte 12 ore, weekenduri incluse. Și ca să nu pierd facultatea, am demisionat. Mi-am luat rămas bun de la televiziune și mi-am văzut de cursuri. Apoi m-am angajat în presa scrisă și pe-acolo am rămas. Cu un mic popas de producție TV cînd am făcut emisiunea Zile și Nopți pentru TVR1, vreme de vreo 10 luni. Prilej cu care mi-am adus aminte cît de mișto e să lucrezi în televiziune și cît de oribil e să lucrezi în televiziune. Presiune mare, milioane de telefoane, nervi, răcnete, crize tehnice, bugete prea mari sau prea mici, oameni nebuni. Dar și să vezi marfa pe sticlă, ei da, cumva făcea să merite toată nebunia.

Și azi am revenit la Prima TV, care între timp și-a mutat studiourile în Pipera, să filmez pentru o frumoasă emisiune de mame pe care n-o s-o vedeți, că se difuzează de la 7 dimineața. Nici eu n-o s-o văd, că la ora aia abia reușesc să adorm.

Ei și m-am trezit azi la opt, cu ochii bulbucați ca înaintea oricărei emisiuni în care apar, cu părul măciucă și nasul roșu, ca orice om trezit cînd îi e somnul mai dulce. Am tras pe mine ceva curat și-am sărit în mașina trimisă elegant de producători. Liniștită că se ocupă ei de păr și machiaj, că așa mi-au zisără la telefon. Numa bine că nu s-a ocupat nimeni de mai nimic, așa c-am intrat în platou cu o vagă urmă de glos roz pe buze și o boare de roz în obraji, să nu fie nasul singur în disonanță cromatică. Mi-am dat părul după urechi și aia a fost stylingul. Apoi s-a dat drumul la filmare și în 10 minute a fost gata, mulțumim, naștere ușoară la revedere.

Aia e. Cine e treaz miercurea viitoare la 7 dimineața (sau la 3 după-amiaza, că avem și reluare), să-mi spună și mie cît de penibilă am fost vorbind despre siluetă cu ditamai burta și cu părul ăla de pernă și cu cearcănele mai lungi ca cerceii… E clar, viitorul meu nu e pe TV. Deși recunosc că uneori încă mai cred că mi-ar plăcea.

Pin It

Tags

36 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *