Multă vreme m-am gîndit că am eu o problemă de-mi vine să-mi mestec copiii! Înainte să-i am pe ei, îmi venea să-mi mănînc pisica, mai ales că atunci cînd am primit-o era așa toată cît un breloc, pufoasă și ciocolătoasă și cu ochii ăia albaștri și atîta se mai lipea de mine că-mi venea s-o înghit dintr-o îmbucătură!
Apoi am născut-o pe Sofia, care a fost de la început rotundă ca un pepenaș, cu mînuțele și picioarele alea ca niște pufuleți, și în timp ce o țineam la sîn sau o plimbam să adoarmă îmi lăsa gura apă deasupra ei, îmi venea s-o mușc și s-o mestec încetișor, cît să nu se trezească. Acum e mare, ditamai domnița de aproape trei ani, dar pumnișorii sînt tot grași și eu încă bălesc la propriu să-i gust din cînd în cînd.
Ce să mai zic de Ivan, care e un bebeluș mult mai gras ca Sofia, pumnișorii lui arată fix ca niște bezele mari, iar copanele alea, mamă mamă ce le mai mozolesc și le mai molfăi, iar cînd doarme la mine-n brațe și-i văd obrajii ăia ca două bile de ciocolată albă, mă ia cu leșin de poftă și foame.
Și mă tot gîndeam c-o fi ceva defect la mine, adică ok, îmi place mîncarea și-mi iubesc copilașii, dar chiar să visez că-i mănînc? Asta nu e neapărat ceva normal, deși am tot auzit mame că le lasă gura apă la vederea odorului. Ei bine, sîntem bine, doamnele mele. Se pare că e absolut firesc să-ți plouă în gură după copilașii tăi sau ai altora, cîtă vreme nu te gîndești și cu ce sos să-i prepari. Tentația uriașă de a-i strîîîînge la piept pînă icnesc, de a le boți moaca pînă nu li se mai văd ochii, de a-i mușca de ici colo, toate-s normale, zic specialiștii. Se numește agresiune din prea multă drăgălășenie (cute aggression) și e un fenomen inofensiv de care se pare că suferă majoritatea populației.
Studiile specialiștilor în psihologie de la Yale University spun că această reacție de a mușca sau strînge la piept un ceva drăgălaș e un mecanism de control al emoțiilor. Cercetătorul șef Oriana Aragon explică: „Oamenii își reglează emoțiile în multe feluri. Uneori analizăm din nou contextul în care ne aflăm, alteori ne cenzurăm emoțiile prin forța voinței. Alteori ne îndepărtăm de sursa emoțiilor. Iar uneori reacționăm fix opus stimulului, iar asta ne ajută să ne echilibrăm”. Adică vedem ceva atît de simpatic încît singurul mod de a face față emoției este un soi de agresiune soft asupra obiectului sau ființei drăgălașe. Creierul nostru pur și simplu nu știe să rezolve altfel situația decît printr-un impuls canibal.
Pfiu, deci nu-s defectă, aleluia! Acestea fiind zise, poftă mare!
Sursa foto: pisică drăgălașă via Shutterstock
He he… cand eram in maternitate si crescuse fiica-mea suficient sa o pot lua in brate, i-am spus: esti atat de delicioasa ca te-as pune intre doua felii de paine si te-as manca toata! Si mi-am apropiat buzele sa o pup. Am primit niste priviri ciudate de la o d-na dr. rezident, asa ca am lasat dragalelile pe mai tarziu.
Iar acasa i-am strigat sotului cand dadeam copila cu ulei: adu repede cimbrul, sare, piper si aprinde cuptorul; azi mancam o veverita! Copila a ras, sotul la fel. Suntem ok, zici :-))))
Drăgăleșeniile și pufoșeniile e normal să ne vină să le mâncăm. Grav este dacă ne vine să ne pupăm pe noi înșine când ne vedem în oglindă :)))))
Pe mine ma enervează maxim când îmi zice lumea că îmi pup prea mult bebelușul. Ca cică nu e bine, ca nu știu ce! Să mă mai lase cu toții in pace, eu îmi ador copilul si asta e o forma prin care eu manifest dragostea.
Mama mama, eu ma uit la fi-mea si deja mi se umple gura de pofta 🙂
Pfff așa îmi vine si mie sa o mananc!! Eu am pata pusă pe obrăjori, i-aș molfăi toată ziua :)) am noroc ca acum pot sa fac ce vreau cu ea, când o crește nu cred ca ma mai lăsa :))))
tocmai ce am papat niste bulane delicioase. si mai devreme l-am pupat atat de mult ca a inceput sa imi dea cu palmutele in cap :))
dimineata il pup din cap pana in picioare si rade piciul de se prapadeste..il ador 🙂
In asteptarea copchilei, am flocosit niste porcusori de guineea dimineata. Nu i-am mancat, ca aveam clatite cu nuttella la micul dejun. Au scapat si de data asta. :))))
Phew!Deci e in regula :)) Ca si mie-mi vine sa-i mananc pe nepotei.Si cea mica imi spuna sa mananc mancare,nu pe ea! La fel a zis si de nasicul ei,ca „e nebun,ca ma roade”,deci nu stiu daca si ei apreciaza la fel dragalasenia noastra. haha!
Foarte frumos ai pus in cuvinte dragostea asta si dulceata copiilor. Pofa buna!
Apropo de dragalasit.Oare de ce ne vine,din prea multa dragalasenie,sa vorbim copiilor mici in cuvinte pocite/diminutive?(Gen: te picioluse dagalase ale!)
HM… nu stiu, dar nu e musai, uite, mie nu-mi vine…
Eu l as pupa toata ziua , mai ales acum cand a inceput si el sa se pufoseasca :)) saracul cateodata se uita la mine cu ochisorii mari cu speranta sa l las in pace . Dar nu sunt singura care vrea sa l pupe toata ziua , sotul si fetita la fel :)) , asa drag imi este de el mai ales cand sta la san simt cum mi se umple sufletul
Si eu il pup pe bebelan, are 1 an si 2 luni. Cel mai dulce e cand ma pupa si el si ma papa!
de aia babele de la bloc imi ciupesc fetita de obraji? nu, nu le scuz, indiferent de studii!!! 🙂
eu n-am copii, iar fata de nepoata mea, n-am avut impulsuri chiar canibale. 🙂 dar tot as strange-o tare-tare. o ating mereu si incerc sa fiu mai blanduta- e mica (7 luni) si nu o vad chiar zilnic si mi-e sa n-o sperii.
dar eu am avut impulsuri d-astea ciudate fata de propria casa. mai demult, abia ce ma mutasem, stateam intr-un colt pe canapea si de acolo se vede tot livingul si o parte din bucatarie si erau ale mele, decorate cum ma dusese pe mine capul si bugetul si mi-as fi luat apartamentul in brate si l-as fi smotocit ca pe o matza. si acu’ ma mai apuca uneori.
Frumos!!:))))
Este o vorba: dragalasenia inspira agresivitate 🙂 acum inteleg (un pic) canibalii :))
Si nu, nu imi vine deloc sa vorbesc stalcit, diminutivat si pitigaiat (numai cand ma gandesc la asta, parca mestec o furculita!)