Când Sofia spune NU

Acest articol a fost scris acum mai bine de un an. Ca să vă încurajez, perioada lui NU a trecut. Sofia are acum patru ani și în general viața noastră e o sumă de negocieri și propuneri din toate direcțiile, majoritatea lipsite de tensiune și nervi. Au trecut zilele în care eu propuneam și ea refuza. Acum cel mai adesea ea propune și eu accept sau refuz sau decidem împreună. Dacă sunteți în perioada de NU a copilului, am pus mai joc câteva strategii care ne-au ajutat să trecem peste etapa lui NU și NU și ÎN NICI UN CAZ.

Sofia (2 ani și 9 luni) spune NU tot mai des în ultima vreme. De multe ori spune NU doar ca să spună NU, o simt c-ar vrea să DA, dar nu, e mai interesant să NU. Uneori o las în NU-ul ei.

NU vrea să mănînce ce îi pregătesc, deși ea a decis ce să mănînce, aia e, nu mai primește nimic pînă la următoarea masă.
NU vrea să se îmbrace, foarte bine, nu mergem în parc.
NU vrea să bea laptele, sănătate, o să bea apă cînd i-o fi sete.

shutterstock_120823396

Alteori însă, NU-ul ei vine peste un MUSAI de-al meu. Trebuie să plecăm din parc, să ajungem în vreun loc, să nu stea goală pe gresie cînd e răcită cobză și alte asemenea.

Și atunci începe dansul transformării lui NU în DA.

Uneori am noroc și ne înțelegem în cinci minute. Alteori reușește să mă scoată din minți: după ce încerc totul, își pune o moacă de impasibilă și în momentul ăla știu că nu mă mai ascultă. Sau mă lasă vorbind și pleacă spre camera ei, de unde trîntește ușa de parc-ar fi intrat deja în focurile adolescenței.

Mbon, ce fac, mă întrebați? Una dintre următoarele, cîteva sau pe toate:

1. Explicația.

Îi explic frumos de ce e important să coopereze. Merg pe discursul: uite tu știi că eu îți spun ție foarte rar NU, pentru că tu de cele mai multe ori ceri lucruri rezonabile. Acum îți cer și eu ție un lucru rezonabil și te rog să nu mă refuzi doar pentru că poți. E important să facem X lucru pentru că Y.

Merge în 10% din cazuri.

2. Rugămintea.

Mai știi cum mă rogi tu uneori să te iau în brațe, deși nu ai nevoie să te iau, dar eu te iau oricum, deși mi-e greu, dar o fac ca să te fac fericită? Ei, acum am nevoie să faci asta, nu e doar că mi-ar plăcea mie să-mi faci pe plac, dar chiar am nevoie să mă ajuți, te rog. Chiar dacă nu mori de nerăbdare să faci ce te rog, te rog s-o faci pentru mine.

Merge în 10% din cazuri.

3. Negocierea.

Ce vrei TU să faci de nu vrei să faci ce te rog eu? Bun, păi facem întîi ce vrei tu și apoi ce vreau eu. Sau invers. De cinci ori ce vrei.

Merge în 10% din cazuri.

4. Identificarea și rezolvarea adevăratei probleme.

De ce nu vrei să faci asta? E pentru că așa și pe dincolo? Bun, păi uite, poți foarte bine să mergi la doctor în pijamale pe sub geacă. Sau luăm cu noi și puzzle-ul ăsta cu care vrei neapărat să te joci acum. Mîncăm mărul în mașină. Mergem pe jos în loc de cu mașina, ca să ne mai plimbăm. Poți lua cu tine un animăluț de pluș, dacă nu vrei să te desparți acum de ele.

Merge în 10% din cazuri.

5. Jocul.

Mă duc la ea în cameră sau acolo unde face ea pe supărata și o imit. Daaaa?? Perfect, că oricum nici eu nu voiam să fac asta. Îmi încrucișez mîinile pe piept și pun un bot cît continentul african. Nu rezistă prea mult pînă izbucnește în rîs.

Îi spun că nu-i nimic că nu vrea ea să meargă/facă nu știu ce, o să rezolv cu amicul meu imaginar, Ursul Vasile. Pe care-l iau de braț și încep să vorbesc cu el. Și zi, bre, vrei să-ți pui pantalonii ăia mișto, cu bufnicioare? Nu? Dar pe care? Cuuum, rochița roz de mătaseee a Sofiei? Biiine mă Vasile, pe aia ți-o dau. Garantat vine după mine și urs să-l cunoască și ea.

Merge în 10% din cazuri.

6. Descrierea consecințelor.

Îi explic ce se întîmplă dacă nu facem ce trebuie în momentul ăla. Nu la modul de pedeapsă, ci la modul cauză efect. Dacă nu plecăm acum din parc, o să întîrziem acasă și tati o să fie îngrijorat, o să-ți fie somn la masă și n-o să te bucuri de mîncare.

Merge în 10% din cazuri.

7. Sinceritatea

Îi spun că e foarte important pentru mine să mă asculte și că refuzul ei de a coopera mă supără și mă enervează. Că eu îi fac pe plac în majoritatea cazurilor chiar dacă de multe ori nu am chef să fac ce vrea ea și că am nevoie să facă și ea asta pentru mine uneori, iar refuzul ei mă deranjează.

Merge în 10% din cazuri.

8. Luatul pe sus.

Oricît urăsc să fac asta, am fost nevoită să o trag după mine într-o zi ultrageroasă în care refuza să plece din parc. Nu o puteam lua în brațe, îl aveam și pe Ivan în manducă, mă rugase deja de cîteva ori să o mai las 5 minute, o lăsasem, îi explicasem, încercasem deja toate de mai sus, ne era frig tuturor și era foarte tîrziu, iar ea băgase moaca aia de „nu știu nu-mi pasă”. Așa că am luat-o de haină și am tras-o spre mașină. A izbucnit în plîns de uimire și fustrare și o înțeleg, și eu aș fi făcut la fel. Seara am vorbit despre asta, am lăsat-o pe ea să povestească episodul, mi-am cerut scuze, a înțeles, ne-am iubit după. Am mai fost în parc de multe ori de atunci și niciodată nu a mai refuzat să plece. Mai cere cîteva minute, apoi mă ia de mînă și pornim spre casă în bună pace.

Merge cînd orice altceva nu merge.

Nu, diversiunea nu o practic, pentru că mi se pare lipsit de respect față de ea s-o duc cu zăhărelul. În plus, nici nu înțelege nimic din episodul cu pricina dacă îl acoperim cu altceva. Ca să nu mai zic că nici nu merge, se prinde imediat și ne ia la mișto.

Uite așa mă distrez eu zilnic de cinci ori pe zi, în pauzele de alăptat adormit schimbat bebeluș adorabil. Poate vă sînt de folos strategiile mele, că aud că majoritatea toddlerilor sînt adolescenți așa…

Despre cum fac să mă calmez cînd mă enervează Sofia am scris mai de mult aici.

Sursa foto: fată încăpățînată, via Shutterstock.com

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4215

56 comentarii

  1. Been there done that!Am incercat si noi varianta cu zaharelul, adica haide sa plecam din parc dar nu ne ducem acasa, ne ducem la cumparaturi (lasam super-marketul ultimul pe lista sa avem unde ne duce din parc)…1-2-3…doar nu mergem in fiecare seara la super-market, apoi alt zaharel…hai sa cumparam o masinuta…NU este bine!Incercat pe pielea noastra…concluzionat…never again!!!La noi faza cu luatul pe sus s-a intamplat de 4-5 ori,discutie acasa despre cele intamplate,scuza-ma eu, nu mai fac el…dar pana la urma a iesit bine!Acum imi spune dinainte sa intre in parc ca atunci cand ii voi spune ca trebuie sa plecam vine fara plansete/zbierete/trantelei pe jos…si chiar o face!!!

  2. La noi crizele cu NU au inceput la 1 an jumate. Nu schimbat scutec,nu imbracat, nu dezbracat, nu mancare, nu baie, nu afara. Tot atunci au inceput si crizele de „ordine”. Totul trebuie pus „la loc”, mai putin jucariile ei. Pantofii, papucii, farfuriile, hainele, etc. Nu avem voie sa schimbam lucrurile intre noi, adica eu sa iau caciula lui tati sau tati sa-mi tina geanta.
    Pe mine sincer ma seaca de energie aceasta perioada, mai ales cand ne grabim undeva.
    Am citit toate cartile de parenting si stiu ca trebuie sa-i explici copilului insa la varsta asta nu intelege. Asa ca de multe ori o luam pe sus si in acelasi timp ii si explic de ce trebuie sa iesim afara sau trebuie sa-i schimb scutecul. Fiecare se descurca cum poate…

    • Anca, si la noi e la fel…doar ca e baietel. 2 ani fara 2 saptamani si cam tot de pe la 1 an jumate, un pic peste, cand a invatat sa zica NU.
      De atunci, NU este primul raspuns pe care il da la orice. La fel si cu fixurile cu ordinea…cana de apa sta numai pe marginea canapelei, tati tre sa se incalte numai cu bocancii cu sireturi, laptopul lui tati sta neaparat deschis si cu incarcator, mami tre sa aibe mereu papuci in picioare (culmea, si el la fel)…e bine ca nu e singurul, incepusem sa imi fac griji:)
      De multe ori pana la urma coopereaza (niciodata nu ii zic ceva neadevarat de genul…hai din parc pana acasa si ne intoarcem…) dar cateodata nu merge decat sa il las sa se manifeste un pic, chiar daca deranjeaza pe altii.

  3. Majoritatea merg in cazul copiilor cooperanti, cum a fost Max cand era mic. La Vera in schimb nu tine nimic in afara de punctul 6. Iar daca e pe tripul ei, trec direct la 8, caci restul s-au dovedit a fi pierdere de vreme si inghetat aiurea in parc. 😀

  4. Eu incerc sa le aplic pe toate, dar ajungem si la luatul pe sus. Cel mai greu este cand am bebe in marsupi si cel mare (2.7) vrea in brate. Am incercat sa-l ridic si a vazut ca nu sta bine. Mai exista si varianta in care tati se enerveaza ff tare, copilul se enerveaza si mai tare si nu mai rezolvam nimic, mai dureaza inca o ora pana gasim o solutie. E bine cand citesti ca nu doar al tau face asa. Si nu doar tu iti pierzi cumpatul…

  5. Si M a inceput pe la 1 an jumate sa refuze tot doar de dragul lui NU.Si bineinteles ca sunt momente in care nu merge nimic dar eu ii explic in continuare si intelege chiar daca se face ca nu.Ma bucur ca ai scris acest articol pt ca de multe ori in carti sau in articole gasesti doar ce nu trebuie sa faci nu si ce sa faci.

  6. Sa scriu, sa nu scriu… hai ca scriu.
    Ieri la somnul de pranz, Sof nu voia sa se bage in sacul de dormit. Nu voia si gata. Dupa 5 minute de rugaminti, i-am spus asa: „bine Sof, eu te las sa dormi fara sac, dar nu iti mai spun poveste”.
    A stat si s-a gandit 2 secunde, apoi s-a bagat in sac.
    Deci mai poti adauga si nr. 9 pe lista: santajul. :))
    Ok, am facut-o, sunt vinovat, dati cu rosii incoace. 🙂
    Sincer, mai mult am facut-o de proba, nu ma asteptam sa functioneze.
    Si nici nu stiu daca e santaj, sincer sa fiu, am si eu dreptul sa fac sau sa nu fac ceva, nu?

    • Nu e santaj, sau poate ca e. Dar mi-a amintit de o alta metoda care la noi in ca functioneaza: ea alege si ex aliss din ce cana bei laptele, alba sau roz? Sau iesim afara cu caciula cu blanita sau cu ciucuri

    • Si care e diferenta dintre negociere si santaj? La noi ambele sunt la mare pret. Pana-ntr-acolo incat deobicei marfa de schimb vine de la ei: „ma imbrac daca imi dai piesele de lego”, „strang jucariile daca imi citesti”, „ma spal pe dinti daca….”. Am mai folosit doua, trei variante din ce in ce mai neplacute, gen „mananci supa crema brocolli, mancare de frunze sau ciorba de gandacei?” 😀

    • nu stiu exact care e diferenta dintre negociere si santaj, cred ca santaj e atunci cand copilul e pus in fata situatiei de a fi lipsit de ceva bun sau de a primi ceva rau, dar oricare ar fi diferenta dintre ele, cred ca se inscriu in logica educarii prin pedepse sau recompense, despre care s-a mai vorbit pe aici, in sensul ca nu ar fi grozava de aplicat in viata.
      🙂

    • :)) E buna ultima, insa miroase de departe a manipulare. Am incercat-o si eu, insa la noi miroase ca vrem sa-l determinam sa faca ceva anume si refuza pentru ca poate.
      NU a aparut la 1 an; intre 1 an si 2,3 ani scutecul se punea cu muuuuuult chin. Scutecul a fost prima manifestare de independenta, apoi au urmat altele. Lucrurile stau mai bine daca ii las mai multa libertate. Adica tinde spre absolut. Are niste limite interne bune, insa tac-su nu-i ca mine. :))
      Aia cu santajul, am facut-o si eu, merge rar si am apelat la ea in cazuri extreme. Nu e ok sa conditionezi afectiunea fata de copil, or cititul, imbracatul adormitul cu cineva inseamna afectiune pentru ei inca la varstele astea. Repetat prea mult, nu vad sa aiba rezultate bune.
      Exemplu: nu vrea sa doarma, vrea sa vada un desene animat. Bun, n-ar fi mare lucru, daca nu ar fi turbat de somn, desenul ala nu i-ar revigora simturile si indeparta somnul de tot si urmarea n-ar fi o seara de urlete frustrate de oboseala. Adica asta inseamna… circa 4-5 ore de smuls parul din cap pentru toti, atat pentru el, cat si pentru noi.

      Inca ceva despre santaj, aplica si ei tie in timp: nu fac aia decat daca imi dai aialalta. :))

    • Fiica-mea ar zice la faza asta „atentie, viiine amenintarea!”. Fazele de acest gen eu le bag in categoria „santaj-amenintare-pedeapsa” , le-am folosit, acum din ce in ce mai rar eu, mai des tatal. E drept ca fata, la cei aproape 6 ani, e deja „batrana”. Am trecut prin toate, crize de la 1an jumatate si la noi, accentuate de o intarziere in limbaj (pe care o recupereaza acum). Luatul pe sus si santajele erau inevitabile, pe masura ce a crescut lucrurile au devenit suportabile spre adorabile. La 3 ani era ok, la 3 jumate vorbea perfect si coopera de minune. Acum mai avem tendinta de santaje dar ea stie sa ne ia la misto, pentru a ne reaminti ca merg si alte variante. Eu ma mai enervez si i-am explicat cum sta treaba cu nervii adultilor, asa ca imediat ce ridic tonul imi zice „mama, respira adanc cu mine, inca o data, bravo! acum hai sa rezolvam problema” sau „mama, iar te crizezi, cred ca ai nevoie de putina odihna” . Uneori imi pare atat de rau ca nu sunt mai”ca la carte” si am sentimente de vinovatie cu zecile. Sper ca ei sunt intelepti si ne iarta si ne iubesc asa.

  7. Din categoria „nu faceti ca noi”: piticul nostru l-a descoperit pe „nu!” abia la 2 ani (tarziu se pare comparat cu colegii de cresa) dar e asa de dulce cand zice ca noi ne stricam de ras. Mda…Ba mai si punem intrebari capcana: Mergem in parc? Nu! Vrei ciocolata? Nu! Treaba ta eu te-am intrebat!
    In momentele noastre de parinti responsabili le incercam pe toate de la 1-7 dar nu prea functioneaza. Nu le intelege pe astea cu consecinte, sau intai facem aia dupa facem ailalta. Asa ca ajungem la zaharel sau luat pe sus. Dar nu ne pierdem speranta.

  8. Nu am testat încă suntem prea mici ( 10 luni ),dar am înțeles că funcționează treaba când eviți întrebările la care răspunsul este da sau nu . Sa îi dai copilului 2 variante la modul : schimbam scutecul acum sau după ce pui jucăria la loc , mai stăm 2 minute în parc sau preferi sa plecam acum , bei laptele după ce facem baie sau preferi înainte ……etc. Teoria ca teoria … sa vedem cum o sa stăm cu practica :)).

  9. Mara este de aceeasi varsta cu Sofia, imi sunt atat de cunoscute scenele, negocierile si rugamintile… la noi niciodata nu merge cu forta, totul e pe negocieri explicari si rugaminti. Azi dimineata incepusem ritualul de pregatire pentu gradi, doar ca brusc, cand reusisem sa ii trag rochita pe ea, in fundul gol si fara ciorapi si-a dat seama ca nu „a dansat balet de ieri”… jumatate de ora a baletat si cantat prin casa, cu pauza sa isi caute incaltari potrivite: cizmele de cauciuc. Asa ca imaginati-va o prichindea blonda, intr-o rochita cu Minnie in fundul gol si fara chiloti dar cu cizme de cauciuc dansand in toata casa si cantand (cu decibelii la maxim) si o mamica exasperata si un tatic care era deja la masina (pentru deszapezire & incalzire) furios ca nu mai coboram. Dupa ce am epuizat totul, am intrebat-o daca vrea sa mearga la cursuri de balet, unde o sa invete sa fie balerina adevarata, si povestindu-i cum va fi am reusit sa ii trag chilotii si dresurile sa sa o scot din bloc. Acum caut cursurile promise 😀 – mereu ma tin de promisiuni, lucru care vad ca a inceput si ea sa il faca in 50-70 % din cazuri.

  10. e o strategie de distragere a atentiei prin setarea unei agende diferite de ce are copilul in cap, strategie care functioneaza… pana la o anumita varsta… 🙂

  11. frumos articol! As vrea sa dai un exemplu de diversiune, eu cred ca fac des asa ceva. Jocul tot diversiune l-as numi. Eu am niste variante care functioneaza fara batai de cap, alteori ma supar tare si ii pun hainele inapoi in dulap, il chem la calculator sa vada daca teatrul/filmul a inceput deja. E de ajuns sa-i arat din nou afisul, sa-i spun ca incepe in jumatate de ora si ca multi copii sunt deja acolo si va incepe chiar daca ajungem la timp sau nu; coopereaza. Pentru atunci cand nu vrea sa se imbrace dupa baie de exemplu, am inventat un joc pe care chiar el mi-l cere: sa il imbrac repede-repede, sa-l acopar din nou cu prosopul si sa-i spun sotului: ‘tatiii… vino si-l imbraca pe copil ca incepe sa-i fie frig si nu are pe el pijaaamaleeee’. E incantat sa vada reactia tatalui 🙂

    • DRaga mea, e frumos, dar primul exemplu nu e santaj, e cauza-efect. Santaj era daca ii spuneai ca mergi doar tu sau ca pierde altceva decat spectacolul, ca ala era decizia lui sa-l piarda.
      Deci e bine, pentru cauza-efect votez cel mai des.

  12. Si eu folosesc 1-5 si 7 sunt pentru „NUuri obisnuite”. NU contra MUSAI da cam mereu in 6 sau 8. Gen 6 e o cvasi-amenintare (peste 5 min te iau de manuta si mergem acasa) in care iti pastrezi calmul si te autoconvingi chiar sa faci chestia respectiva, iar cu 8 te testeaza din cand in cand daca blufezi. Never bluff :).

    Mai am…
    – hiperpovestit viitorul. O sa iti pun intai ciorapi si apoi ghete apoi iesim si mergem… eu nu merg nicaieri… dadada, fara ciorapi si ghete nu mergi nicaieri, de aia intai punem ciorapi, apoi ghete si dupa mergem la… in general ajunge la a negocia cine ce face si care sunt ciorapii. Si e intr-un mare stil cand te imita si auzi aceleasi chestii de la ei…
    – uite, eu te astept aici pana cand termini apoi facem x. Cand termini ma anunti. Basically poate sa faca fix ce vrea si nu ma include. It works surprisingly well, atunci cand chiar esti dispus sa astepti – si daca nu am mai multa rabdare decat un 3 year old, atunci ce?

  13. Al nostru are doar un an si 4 luni …. si vrea sa iasa din casa in fundul gol, scutec nu vrea sa schimbe decat in picioare langa masuta, nicidecum culcat, baia nu vrea decat ca sa se spele pe dinti, ar manca toata pasta daca i-am da. Cand nu vrea sa manance face din cap a „nu”, inca nu-l poate pronunta. Sper sa ajung cat de rar la punctul 8.

  14. Nu am copii (si probabil nu voi avea mai devreme de 3 ani de acum incolo), dar imi place sa citesc acest blog. Pur si simplu mi se pare interesant sa vad cu ce se confrunta parintii, cum e psihologia copilului (mai ales ca unele strategii se pot aplica si in relatiile cu adultii :)) ).

    Privind asa din exterior, ma gandeam ca folosirea intensa a lui „NU” se invata/se ia cumva si de la parinti. De exemplu, am 2 nepotei, de 2, respectiv 3 ani, si am observat ca parintii (si adeseori bunicii) le spun foarte-foarte des „NU atinge aia”, „nu face aia”, sau pur si simplu „nu” si semn spre un anumit obiect interzis, incat ma intreb daca nu este natural ca si copiii vor prelua acest limbaj „negativ”. Ma gandesc ca o abordare pozitiva din partea parintilor este si ea binevenita. De genul, „Lasam floarea in pace. Daca rupem frunzele, o sa se ofileasca si o sa devina urata”.
    De altfel, parca si Printesa recomanda la un moment dat ceva de genul. Ma gandeam ca ar merita mentionat si acest aspect, ca actiune proactiva, in afara de cele reactive mentionate in acest articol, pentru mamicile care acum dau prima oara peste acest blog :).

    O saptamana pumoasa si rabdare+iubire cat cuprinde!

    • Pot sa spun ca e testata asta,cu nepotica mea.Cand i s-a spus „Nu rupe floarea,nu ai voie!” fix asta a facut.Cand i-am spus „iubita,pe floare o doare daca ii rupi frunzele”, a inteles si a lasat floarea in pace. Gata,scuze,ca am divagat de la subiecul de azi.

    • Exact asa ma gandesc si eu ca stau lucrurile! Cred ca adesea copiii tind sa insiste sa faca exact ceea ce li se cere sa nu faca, in schimb abordarea aceasta oarecum inversa mi se para foarte buna si mai eficienta si pe termen lung si pe termen scurt.

    • Bravo girl! mai deșteaptă decât toate mămicile! de fapt noi suntem atât de obosite, incat,știm multe, dar la aplicare le uităm. e bine să ni le reamintească cineva!

    • A da, orice spunem noi creeaza o imagine in capul copilului. Cand il vezi cu o vaza in mana si cu zambetul malefic, „ce idee buna, hai sa o umplem cu apa” are o sansa (okay, mica), fata de „nuuuuuu, nu o arunca!”.

  15. La noi spre marea mea surprindere a functionat metoda optiunii. Ii dau de ales intre ceva ce stiu ca nu ii place (spre exemplu sa doarma) sau sa faca ce trebuie (schimbam scutecul, ne imbracam sa plecam, etc). Si ca sa nu avem surprize, ii explic din casa ce urmeaza sa facem (mergem la cumparaturi cu masina, deci stam in scaunul de masina). Asa ca stabilim un plan impreuna, daca am ok-ul lui, atunci plecam. Daca nu, stau de vorba cu el si ii explic pana cand e ok :). Are 2 ani si 5 luni, intelege absolut tot, desi uneori da impresia ca nu intelege.

  16. Cred ca ar fi de investigat si de ce simte nevoia aceasta, niciodata un comportament nu apare din senin. Strategiile sunt bune ca sa rezolvi situatiile in sine, dar rezolvarea acceptabila a efectelor nu inseamna ca si cauza e indepartata; probabil ca sufletelul ei are un mare of pe care nu-l poate exprima acum decat prin „nu”-uri repetate.

    E doar o parere. Mie din tot textul mi-a atras atentia fraza asta : „Uite așa mă distrez eu zilnic de cinci ori pe zi, în pauzele de alăptat adormit schimbat bebeluș adorabil”…

    Sunt sigura ca ai sa gasesti ce anume din tine ii desclanseaza „nu”-urile ei (fiindca din ce ai povestit ele iti sunt adresate direct tie). Multe, multe felicitari pentru rabdare si pentru modul in care o tratezi, cu respect si apreciere pentru ceea ce e si ce simte!!

    • nu am copii, dar din ceea ce am citit/auzit/observat, toti copii au o etapa a nu-urilor obsesive. la un moment dat trece, presupun ca dupa ce s-au lamurit ei care sunt efectele, limitele acestui nu. cred ca mai dubios e sa fie tot timpul de acord, cu toate ca pentru adulti ar fi cea mai lejera situatie. mai tineti minte filmul cu jom carrey, yes man?

  17. Copiii isi refuza mama in general, pentru ca doar ea are disponibilitate de gestionare a nu-urilor. Restul persoanelor sunt categorice, timpul cu tatal e mult scurt si apreciat, ca atare nu poate fi risipit

  18. Ce te faci cu un bebelus de 4 luni care isi roade mainile pana vomita?!..
    Ca dejeaba ii explic ca nu e bine pentru el ce face, iar daca ii dau manusi tot si le indeasa in gurita.
    Datul peste manuta a mai functionat un pic, parca uita de acest obicei dar dupa o zi revine.
    Nu mai stiu ce sa ii fac…

    • Scuze, nu am specificat.
      Ma ingrijoreaza ca isi formeaza reflex vomitiv.
      Deja are cateva zile bune si vomiturile se inmultesc, nu scad..

    • Jucarii pt dentitie ati incercat? Poate il supara gingiile si se calmeaza cu ce are la indemana – manutele. Sau acum si-a descoperit manutele si le exploreaza. Urmeaza piciorusele … 🙂

    • Exact asa a fost si in cazul baietelului meu, incepand cu varsta de 3 luni, cand a inceput sa saliveze intens, baga pumnisorii in gura pana la voma.
      Are o intreaga colectie de jucarii pentru dentitie, care nu l-au interesat deloc. S-a oprit fix la 6 luni cand i-au aparut primii 2 dinti.
      Cu toate episoadele de voma, copilul a luat in greutate corespunzator, dupa ce voma se cerea la san, asadar manca mai mult.

  19. La mine aia cu optiunile e singura chestie care nu a functionat deloc. Vrei pijama albastra sau verde? Nu vreau sa ma culc niciodata! Stau aici sa ma joc toata ziua.

    Ma consolez ca „he thinks outside the box”

  20. A, alta chestie care merge 10% sunt intrebarile oarecum deschise. Daca intrebarea nu e de da sau nu, atunci raspunsul nu e nu. Gen – e ora de culcare, ce facem acum? Strangem jucariile (true story!). Afara e foarte frig, de ce haine ai nevoie?
    Iar daca ceva nu e optional, putem sa evitam sa punem intrebari. Iti pui te rog caciula? implica o oarece optiune. Pune-ti caciula, e frig! functioneaza uneori mai bine, chiar daca suna mai nepoliticos.
    Si mi se pare ca e important sa avem asteptari pozitive de la copii. Cand gandesc aaaaa, iar o sa-mi ia o ora sa-l imbrac, chiar imi ia o ora. Merge o pauza, respirat adanc si facut un scenariu pozitiv in care copilul alearga sa isi ia singur hainele. Cred ca pot, cred ca pot, cred ca poate, cred ca poate. Se simte in ton si in atitudine si uneori raspund mai repede la asta. Easier said than done, of course.

    • Pe la mijlocul anilor 2000, noua generaţie de părinţi (cei care au făcut să urce statisticile natalităţii 2004-2009) avea şi ea aşteptările negati… maniile ei, care se manifestau după ce copilul trecea de epoca scutecelor. Manii la fel de comice ca ale personajelor lui Cărtărescu, dovadă că omul nostru se inspira din realitate. Spre exemplu: aveau o frică destul de caraghioasă de faptul că puştiul imită ceea ce vede în jur (toţi copiii o fac, altfel nu au cum să înveţe să se poarte şi să vorbească).

  21. Cu toate sunt de acord în afară de cerutul scuzelor atunci când ai fost nevoită să iei copilul pe sus. La 2 ani si 9 luni e clar că nu are discernământ și ai făcut ceea ce era bine pentru el, adică nu l-ai lăsat să înghețe în parc. Deci mi se pare că nu ai greșit cu nimic având în vedere că ai încercat toate celelalte variante posibile. Si atunci de ce să îți ceri scuze ? De data asta copilul a greșit cu încăpâțânarea de care a dat dovadă iar dacă părintele își cere scuze ce va fi în capul lui ? Va gândi că mama a greșit că s-a enervat și nu el că nu a vrut să plece acasă când tuturor le era deja frig…
    Sunt de părere că nu întotdeauna micuțul are dreptate și nu trebuie să-l punem pe un piedestal și să se încline toți în fața lui.

    • mie mi se pare ok ca si-a cerut scuze, si eu as fi facut-o si o fac uneori cand, desi procedez corect, el se supara. cand trece momentul de criza, imi cer scuze -ei, poate scuze e mult spus- ii spun ca imi pare rau ca l-am suparat, dar x, y, z, imi justific comportamentul. rezultatul e ca si el spune ca ii pare rau pt cum s-a comportat, intelegem fiecare punctul de vedere al celuilalt, ne impacam si nu ramane nimeni frustrat. daca-l tratezi ca pe un om, nu ca pe un accesoriu, nu cred ca inseamna ca pui copilul pe un pediestal…

    • Eu cred ca tocmai aici e buba. Daca iti propui sa tratezi copilul ca pe un om, atunci trebuie sa ii dai de inteles si cand greseste; nu poate avea dreptate mereu. Si cu cat invata sa-si asume greselile si/sau sa-si ceara scuze mai repede, cu atat mai bine; este o lectie de viata pe care unii nici la 30 de ani nu au invatat-o. 🙂

    • Eu cred ca oricine se foloseste de marimealui pentru a forta pe cineva sa faca ceva ce nu doreste greseste. Nu ii poti transmite copilului ca tu esti mai mare, deci daca TU crezi ca el greseste, il poti lua pe sus.
      Asa incat, cand se intampla asta, e bine sa lasi lucrurile sa se linisteasca si apoi sa ii explici ca el a gresit vrand sa inghete in parc si ca tu ai gresit luandu-l pe sus. Pentru ca sa inteleaga ca nu e un comportament ok cand la scoala unul mai mare il va forta sa faca ce nu vrea.
      Pe de alta parte nu ingheta copilul, nu cred ca ar fi avut degeraturi.
      Pentru situatii punctuale ca aceasta, noi am folosit o alta metoda care ne-a salvat de mii de nervi de toate partile. Il anuntam din timp ca trebuie sa plecam, mai stam 10 minute, apoi il anuntam ca mai avem 9 minute si tot asa. Putea prevedea plecarea, se putea pregati pentru ea.
      Dupa cateva saptamani, il intrebam pe el in cat timp vrea sa plece, spunea 8 sau 5 sau 10… nu uita sa numere, nu trebuia sarit vreun numar. Uneori spunea pe la 3 ca e oosit, deci hai sa mergem acum. Era, in esenta, tot un nu adresat noii metode, un fel de „nu merg in 5 minute cum vrei tu, merg acum”. In toate cazurile, era bine ca pleca atunci cand era pregatit.
      Totusi, depinde de copil, pentru unii poate fi frustranta metoda, asa cum pentru altii poate fi frustranta alta. La noi a mers de minune, se baza si pe bucuria lui de a numara, adora numerele.
      Indiferent de cum o adaptezi, e bine ca copilul sa preconizeze, sa vizualizeze ca e timpul sa plece, asa ca sa aiba timp sa isi incheie joaca, sa se mai dea intr-un tobogan sau sa se invarta inca odata.
      Acum aceeasi metoda s-a transformat, ii spunem de cate ori se mai urca acolo, dincolo etc. Nu mai e pasionat de cifre si deja acum are o alta intelegere a timpului, nu-i place sa fie contra cronometru.

  22. asta cu prietenul imaginar nu stiu daca e cea mai buna idee. Niste amici au un copil care a avut un prieten imaginar, vreo trei ani de zile. Cumplit era, ala era autoritatea suprema. L-au tot dus la psiholog si pana la urma n-a mai venit prietenul la ei.
    PS: finutei mele ii e frica de paianjeni si eu am inventat un prieten paianjen, paianjenul Filip care e tare simpatic si locuieste la mine in coltul ferestrei si face si drege multe. Si ea pare acum ca nu se teme de paianjeni, vom verea. M-a intrebat daca ii zic Filippo :)), ca are ea un coleg la gradi la care ii zic Filippo :))

  23. Dar ce te faci cu Elena???Vara trecuta avea aproximativ varsta Sofiei.Am incercat toate variantele de mai sus,ba chiar si unele extra.Ea tot nu,nu,nu ,nu plecam din parc.Exasperata,obosita,insarcinata,incerc sa recurg la nr 8. In momentul acela se tranteste fata mea pe nisip si se pune pe plans tare,in gura mare de zici ca luase foc.Si plange,plange,plange de nimic nu o mai opreste,nici vorbele mele,nici privirile compatimitoare ale celorlalti copii ca:”uite,mai ce suparata e mititica de ea!”
    Se transformase copilul meu intr-un pachet de nervi.A fost horror atunci………..

  24. O, da,asta cu plecatul din parc era jale pana când m_am făcut ca plec și îl las acolo. Aveam o jumătate de oră de rugăminți de când ii spusesem copilului sa mergem acasă pentru ca era foarte frig. Lui nu cred ca ii era, ca se mișca mai mult ca mine. 🙂 Și încep: ” mami, hai sa mergem acasă, ca nu mai pot de frig „. El: „nu, parcu,da”. Eu insistam, el refuza. L-am luat în brațe vreo 10 pași m-am deplasat de la locul negocierii, el se zbătea. L-am lăsat jos din brațe cu gândul ca merge de mână cu mine. De unde! A luat în fuga spre locul de joacă. Și încep: Vrei să rămâi în parc? Bine, dar sa ai grija când traversezi! ( bineînțeles ca nu îl lăsăm să traverseze) . Și încep sa merg. În spatele meu cine credeți că era? Omul mic! Am ținut-o într-o supărare pana am ajuns acasă, unde i-am explicat de ce trebuia să plecăm din parc. Din ziua aceea nu mai avem probleme, mai negociem, avem timpul nostru: 3 minute. După ce trec cele 3 minute, ne luam de mână sau urca pe ” acliteta”( motocicleta lui, care e de fapt tricicleta) și mergem acasă fără sa ne supărăm.

  25. Dar ce te faci cu o zâna de 2 ani si 8 luni care nu vrea nimic din ce spui si nu funcționează nimic? Nici latul pe sus…scuipa (nu știu de unde a văzut ca nu merge la gradi si ieșim rar în colectivitate), urla si plange, își da palme, îți cere sa pleci si nu vrea sa o atingi si n7 o deranjează sa rămână singura, ba încă se depărtează si mai mult de locul respectiv. Sper sa treacă repede perioada nu-urilor…ca vine si pitica de 5 luni din urma…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *