Gelozia surorii mai mari

Am pregătit-o pe Sofia cît s-a putut pentru venirea lui Ivan. Am citit cărți, am jucat roluri, am povestit cum va fi nașterea, venirea lui acasă, viața noastră împreună pe termen scurt și lung. Nu mi-am imaginat nici o clipă că ceva din toate astea o va face mai puțin geloasă, doar am vrut să ştie ce se va schimba în rutina noastră. Să ȘTIE. Ce urma să SIMTĂ, ce avea să se schimbe în sufletul ei nu avea cum să fie evitat, pregătit, prelucrat.

De cîte ori mă gîndesc la durerea pe care o simte cînd mă vede zîmbindu-i lui cu toată dragostea mea, strîngîndu-l în brațe, cîntîndu-i, mi se strînge stomacul. Nici nu-mi pot imagina cum e să-l împarți pe cel mai iubit om cu cineva care are şi mai multă nevoie de iubirea persoanei cu pricina, cu cineva pe care persoana îl iubeşte la fel ca pe mine, poate chiar mai mult. Aş muri de tristețe. Mi-ar veni să țip, să plîng, să cer dispară, să revenim la cum eram, aş trînti şi aş sparge, poate aş urî puțin. Cum ar fi să plece ea undeva şi peste trei zile sã vină să-mi spună:
– Hei, ea e cea de a doua mamă a mea. Dar stai liniştită, pe tine te iubesc la fel de mult, doar că de acum o să stau mai puțin cu tine şi mai mult cu ea, ea e nouă, are mai multă nevoie de mine ca tine, trebuie să o adorm, să o țin mereu în brațe, dar tu eşti încă mama mea şi eşti foarte importantă, mai ții minte cum am citit în cartea cu copertă mov?

Ce carte, lasă-mă cu cartea, tot universul meu se năruie şi tu vii cu o carte mov?

E normal să fie geloasă, şi eu aş fi, orice om ar fi. Ce mi-am dorit e ca ea să dea o şansă noii noastre familii, să aibă răbdare să constate singurã, nu pentru că îi repet eu asta, ci pentru că simte, că şi viața în patru e ok. Niciodată nu va fi la fel de bună ca viața în trei, sigur că nu. Sînt sigură că a pierdut multe din momentul în care a trebuit să ne împartă cu fratele ei. E normal.

Mi-am dorit să nu fie rea, nu doar să nu se poarte agresiv cu el, ci să nu simtă nevoia s-o facă. Iubirea pentru el n-am cum să i-o transfer, o s-o cîştige el singur în timp, n-am nici o grijă.

E rea cu el uneori, agresivă nu, bună încă n-a fost niciodată. El întinde spre ea mîinile lui mici şi grase, rîde la ea, iar ea se uitā la el ca la un animal ciudat şi-i întoarce spatele. Şì înțeleg din nou cît îi e de greu.

E încă foarte mică, uit mereu asta, pentru că acum e sora mai mare. Dar ea e mică, e foarte ataşată şi dependentă, are imensă nevoie de mine, de dovezi că nu plec, nu o uit, încă sînt acolo pentru ea, chiar dacă dorm alături cu alt copil al meu în brațe.

Îi primesc cu brațele deschise gelozia, e semn că mă iubeşte nespus. În timp va înțelege că nu a pierdut din dragostea mamei, doar a cîştigat una de frate, care e aproape la fel de valoroasă.

Mă simt vinovată, întotdeauna mă voi simți vinovată. Față de ea, că i-am răpit atît de mult timp prețios cu mama ei, şi față de el, că n-a avut parte doar el de mama nici măcar o zi.

Doamne, complicat mai e… şi dureros. Mereu doare iubirea, dar asta de copii mă înjunghie, toate celulele mele se strîng şi dor la fiecare gînd cu ei, despre ei, pentru ei.

shutterstock_264068786

Sursa foto: sora mai mare via Shutterstock.com

Pin It

103 Comments

  • Ioana spune:

    Si plange si urla si face uneori si isterii- iubita mea zana de 2 ani si jumatate- pentru ca are un frate mai mic, dolofan si zambaret de vreo 10 luni cu care trebuie sa o imparta pe mama..E complicat si dureros si pentru ea si pentru mine, numai ca ea nu stie sa exprime asta prea bine in cuvinte, si eu tot insist si ii explic in toate formele posibile schimbarea din familia noastra (exemple din natura, din lumea animala, etc). Ea spune acum ca il iubeste (ca tot o intreaba lumea daca isi iubeste fratiorul!! si cand o intreb de ce imi raspunde: „pentru ca e frumos sa iubim toti copiii”…oare eu am spus asta si ea copie? probabil, la 2 ani juma’ nu cred ca poate rationaliza acest raspuns. Nu ma asteptam la aceste sentimente de culpabilitate fata de „cea mare” inainte sa il nasc pe „cel mic”, poate alaturi de ea treabuia sa imi spun si mie povestioare ca sa ma pregatesc..Ma imbarbatez stiind ca pe masura ce cresc vor avea- si fiindca eu voi face tot posibilul- o relatie fantastica, o dragoste foarte mare unul fata de celalalt si vor uita drama inceputului, cand se bateau din priviri pentru suprematie..Dar aceste luni (sper sa nu fie ani..) mie imi sunt extrem de greu de suportat uneori..Sfaturi de la alte mamici? Mergem la psiholog sau ne imbatam de bucurie si uitam tot cand se iau- cu frecventa de o data pe luna- in brate?

  • Mira 2 spune:

    Fratele meu mai mare nu a iertat niciodată faptul că m-am născut. În coplilărie m-a agresat, la maturitate m-a dispreţuit. Cel mai rău îmi pare de părinţi, ei suferă pentru că nu ne înţelegem, asta în condiţiile ei ne-au crescut fără nicio palmă şi fără niciun scandal. Şi mi s-a povestit cum au încercat să-l pregătească şi facă să accepte situaţia de a nu mai fi singur la părinţi. Ce să-i faci, există şi poveşti care nu se termină cu happy end.

    • g. spune:

      eu am fost sora mai mare cu 5 ani si mama mi-a cerut toata viata sa fiu o a doua mama, sa fiu responsabila si sa am grija de sora mea chiar daca si eu eram un bot de om iar mama era casnica … sora mea a pretins sa am grija ei pana cand am renuntat eu sa mai am grija ei in defavoarea copilului meu si a sotului meu … are peste 40 de ani 🙁 … si acum nu ma mai cauta, daca nu mai obtine ajutor nu mai are de ce …

      si nici la noi nu au fost palme si scandal 🙁

      • Ioana N. spune:

        Mi-e mi-a adus mama acasa o comoara cand aveam 9 ani..Nicio secunda nu mi-a cerut sa ii fiu o a doua mama desi el m-a „adoptat” ca fiindu-i fooarte apropiata si de incredere. L-am iubit si l-am rasfatat cu toate puterile mele si chiar daca eram cu 9 ani mai mare, mama nu a facut niciodata vreo diferenta intre noi. Nu am reusit niciodata sa inteleg de ce exista ura si divergente intre frati, sange din sange, carne din carne, desi sunt inconjurata de nenumarate exemple.. Noi eram frati doar dupa mama, dar pentru mine nu a contat catusi de putin acest aspect..
        L-am iubit si am avut grija de el pana in ultimul moment. A murit brusc cu doi ani in urma, inainte de a implini 19 ani…Probabil ca de aceea l-am si iubit intens si nu ne-am urat vreo secunda..nu avea sa ne fie lasat prea mult printre noi.. 🙁

        • Mondana AL M spune:

          Te imbratisez si iti multumesc pentru comentariu! Stiam eu ca se poate! Si eu am o fetita si sunt in prezent in momentul in care ma gandesc la bebe doi cu un alt barbat pe care il iubim amandoua enorm si el pe noi la fel 🙂 Sunt convinsa ca esti un om cald si bun si Dumnezeu iti va fi alaturi ca si pana acum! 🙂

        • Ileana D. spune:

          Cat de frumos scris Ioana N.! Imi pare foarte rau pentru pierderea ta!

    • Roxana spune:

      Eu am un frate mai mare cu 3 ani. Mi-a povestit maica-mea ca atunci cand eram bebelus si plangeam venea si imi punea o perna pe fata ca sa nu ma mai auda maica-mea si sa vina la mine……era sa ma sufoce. Am crescut, ne-am jucat impreuna o perioada, dupa care el nu m-a mai bagat in seama ca deh, era adolescent. Ne-am dispretuit toata perioada pubertatii :)) la maturitate , acum eu 31, el 34 ne intelegem si ne ajutam DAR eu am simtit TOATA viata ca maica-mea il prefera pe el si-l iubeste si-l favorizeaza…Va spun cu mana pe inima ca nu mi-as fi dorit nici sa fiu singura la parinti dar nici sa simt toata viata ca orice as face nu-s la fel de iubita precum fratele meu mai mare 🙁 Dar nah, poate e vorba de parinteala de acum 30 de ani cand „trebuia” sa ne intelegem ca doar suntem frati….

      • Printesa Urbana spune:

        de ce ti-ar povesti mama ta asa ceva nu pricep… cui ii foloseste o asemenea marturisire? in afara ca intristeaza, inraieste, sperie, creeza sau sporeste resentimente…
        de-asta spun ca rolul parintilor e urias, nu poate schimba totul, dar poate ajuta sau incurca mult.

        • riri spune:

          De ce nu i-ar povesti,face parte din trecutul lor,sunt cu totii adulti acum,pot sa gereze.

          • Printesa Urbana spune:

            Pentru ca nu inseamna nimic gestul respectiv, nu aduce nimic bun. Nu gasesc nici un motiv pentru care o mama ar povesti asa ceva unui copil despre celalalt. De ce nu? pentru ca face rau celui care aude patania. daca sint adulti nu inseamna ca o sa-i lase rece asa o amintire a mamei.

            • G. spune:

              Ai mare dreptate, daca parintii stiu sa arate dragoste egala copiilor acestia nu vor mai avea sentimente negative unul fata de altul. Dar cand ti se tot spun lucrurile negative, nimicurile care se intampla in copilarie, se nasc resentiment ece nu mai pot fi oprite. Pe mine mama m-a pus sa fac sacrificii pentru sora mea (trebuie sa intelegi ca esti mai mare, lasa sa-i iau ei pufuleti, pentru tine nu mai am bani … sau lasa ca va iau haine la fel ca sunteti surori, ce daca ea are 7 ani si tu ai 12 si esti deja adolescenta etc). Acest comportament nu mi-a facut bine nici mie, suferind ca nu primesc destula atentie, nici surorii mele care a primit prea multa si nu a reusit sa invete sa se descurce singura in viata.

              • riri spune:

                Am avut parte de fix acelasi tratament ca al tau,dar nu are legatura cu ce scriam mai sus.Daca parintii arata impartialitate de la inceput,dupa 35 de ani de la nastere se pot discuta relaxat chestii de gen,far asa incepi s aiti urasti brusc fratele dupa o viata de drag si iubire impreuna ,pentru ca atunci cand avea 3 ani voia sa scape de tine.Judeci un adult dupa faptele copilului care a fost?

        • Carmen spune:

          Printesa nu te arici asa. Pe mine ma amuza copios povestirile de acest gen din copilaria mea. Nu suntem toti la fel de ranchiunosi incat sa ne suparam pt asemenea copilarii petrecute acu’ 100 de ani. Cum sa te superi pentru asa ceva?

    • Carla spune:

      Nu esti singura,am niste prieteni care au un baiat si o fata.Baiatul nu a acceptat-o pe sora lui niciodata,sub nicio forma.O ignora total sau cel mult o tolereaza prin preajma lui.Cea mica este de-a dreptul topita dupa el,face orice ca sa ii intre in gratii sau sa ii fie aproape.El nu ii raspunde la intrebari,o priveste ca prin sticla.Le spune tuturor,daca este intrebat,ca nu este obligat sa o iubeasca,decizia a fost a parintilor de a o avea si nicidecum a lui.Situatia asta dureaza de mai mult de 10 ani si nimic nu a putut-o schimba.
      Sunt si copii care verbalizeaza si isi doresc un frate sau o sora si se inteleg de minune (ok,exceptam micile diferende din joaca).
      Nu cred ca este o diferenta ideala de varsta intre frati.Intre ai mei sunt 18 ani si da,se iubesc foarte mult.Ma intreb uneori cum ar fi fost daca ar fi fost alta diferenta de varsta.

      As vrea sa va intreb ceva,desigur pe cei/cele cu cel putin un copil :
      Simtiti ca unul dintre puii vostri vi s-a lipit mai mult de suflet?
      Intreb pentru ca noi am fost trei si tata mi-a spus la un moment dat ca eu nu am de unde sa stiu pentru ca am un singur copil (la vremea aia),dar ca atunci cand ai cativa,unul dintre ei devine cel preferat…am trait cu gandul asta,m-a urmarit si pot spune acum cu mana pe inima ca la mine nu se aplica absolut deloc.

      • riri spune:

        Eu cred ca asta e o intrebare f delicata,insa tocmai aceasta este provocarea,copiii sa nu simta niciodata usoara ta inclinatie catre unul din ei.

  • Ruthie spune:

    Asta este cea mai mare temere a mea:gelozia intre frati si durerea ca nu ii voi putea da fiecaruia timpul si atentia de care au nevoie.Am o fetita de 15 luni si sunt insarcinata in 6 saptamani. Diferenta intre ei sau ele va fi de 1 an si 11 luni. Ca sa nu ma ia totul prin surprindere, ma gandesc la ce este mai rau.Nu stiu cum voi face fata cu amandoi mici si cum il va primi ea pe cel mic.Totusi imi doresc din inima ca ei sa nu ajunga sa se dispretuiasca asa cum scria cineva mai sus.Ar fi mult prea dureros.Am crescut cu frati si stiu cat de frumos si bine e sa ai pe cineva alaturi oricand.Imi doresc numai sa am putere si rabdare.

    • Mira 2 spune:

      Datoria (şi sunt convinsă că şi dorinţa) părinţilor este să facă tot ceea ce pot ca să fie totul bine, dar unele cazuri sunt pur şi simple pierdute din start. E ca o loterie. Ştiu părinţi care au ales să facă un singur copil tocmai ca să evite astfel de situaţii. Îmi pare rău că sunt atât de cinică pe un blog care îmi este drag, dar nu m-am putut abţine să nu comentez.

    • Joy spune:

      Eu am frati mai mari si mai mici si nu a fost vreodata gelozie intre noi. Parintii povestesc ca niciunul nu a fost gelos cand s-a nascut urmatorul. Nu pot garanta ca asta s-a intamplat cu adevarat insa din ce imi amintesc cand s-au nascut fratii mai mici eram super incantata, fratele de dupa mine (3 ani diferenta) a fost un fel de jucarie vie pentru noi, de el se leaga primele mele amintiri… Suntem la fel de uniti dintotdeauna, chiar daca acum ne despart mari si oceane… tot la ei apelez cand am orice bucurie sau tristete.

  • lala spune:

    Eu mai am un frate si o sora. Ii iubesc foarte mult, ne intelegem bine si nu i-as da pentru nimic in lume.

  • Ancu spune:

    Articolul asta parca e o melodie, una ce rimeaza cu sentimentele mele…frumos cantatPrinteso!

  • Andreea Ilie spune:

    Ufff, delicata problema asta cu fratele mai mare, fratele mai mic… Si eu ma gandeam ca daca vom mai avea la un moment dat un alt copil, cred ca imi va parea rau pentru cel mic ca nu va primi niciodata aceeasi tip de atentie, adica TOATA atentia, asa cum o primeste primul nascut. Eu totusi tind sa cred ca cel mare va fi mereu cel favorizat, doar din simplul motiv ca el a avut o perioada de 1-2-3-….-16 ani ( de ce nu?:)) ) in care a fost doar el THE ONE and THE ONLY! Desigur, este greu pentru toata lumea, dar cred ca cel mic se naste direct cu un deficit.
    Cred totusi ca daca diferenta de varsta este putin mai mare intre copii, nu mai este aceeasi gelozie. Stiu doua cazuri, o diferenta intre copii de 3 ani jumatate si alta diferenta de 5 ani jumatate. Surorile mai mari se poarta foarte frumos cu fratii mai mici si ii complesesc cu iubire ( mai ales cazul nr.2). Acum, poate fi, desigur, doar o intamplare.

    • Miruna spune:

      Nu sunt neaparat de acord cu regula primului nascut… sora mea mai mica cu 9 ani a primit muuulta atentie de la parinti si, in plus, foarte multa atentie de la mine 🙂
      Poate nu degeaba se si spune ca mezinii sunt putin mai rasfatati decat intaiul nascut.
      In alta ordine de idei o iubesc f mult pe sora mea, asta am simtit de la inceput; ea, in schimb, a fost mereu in competitie cu mine (pentru dragostea parintilor, cel mai des). Nu pentru ca nu primea suficienta iubire, ci pentru ca simtea nevoia mereu sa primeasca mai mult.
      Multi parinti fac aceasta greseala: isi imagineaza ca lucrurile trebuie impartite 50/50. Cand, de fapt, nu trebuie decat sa se muleze pe cerintele copiilor. Poate unii au nevoie mai mare de gesturi de afectiune decat altii, poate unii au nevoie constanta de atentie si altii nu etc…

  • Andreea spune:

    Cand ai un frate, necazurile se impart la doi si bucuriile se inmultesc cu doi. Am trait de multe ori asta. Am doar o fetita de 20 de luni si abia astept sa vina urmatorul bebe; iubeste tare mult bebelusii si sunt convinsa ca nu o sa fie geloasa, nu imi fac nici o grija. Am vazut-o cum reactioneaza cand iau in brate alti bebelusi mai mici, sau pur si simplu cand ii vede, ii vine sa ii ia in brate si toata e numai un zambet. Intre mine si sora mea sunt 18 luni; cand a adus-o de la maternitate m-am dus la patut si i-am spus ‘tu sulioala’ cu mare drag si n-am fost niciodata geloasa sau suparata, din ce isi amintesc mama si bunicii. Da, sunt unii copilasi gelosi dar sunt si care se bucura de un fratior sau o surioara.

  • moonlight spune:

    Am un frate cu un an și jumătate mai mic. Ani de zile am fost geloasă pe el, am trăit ani de zile cu impresia că ai mei au mai făcut un copil pentru că eu eram defectă și au vrut ceva mai bun. Una dintre primele mele amintiri este cum îl dădeam jos din leagăn pentru că era al meu și credeam că mi l-a furat – ai mei m-au mutat în pat de copil mare când s-a născut el și, evident, m-am simțit dată la o parte, pedepsită. Acum suntem ok, suntem prieteni foarte buni, ne împărtășim orice, suntem mereu alături unul de celălalt. Dar până în adolescență lucrurile nu au stat așa – poate și din cauză că ai mei nu au făcut altceva decât să mă oblige să-l iubesc „pentru că sunteți frați și trebuie”. Contează mult atitudinea părinților. Voi vă creșteți copiii într-un mediu plin de iubire și se vor schimba lucrurile când va mai crește puțin și va începe să înțeleagă că dragostea pentru ea tot acolo e, că nu i-a luat-o nimeni.

  • SquiKo spune:

    Prima mea fiica e nascuta 2 saptamani mai tarziu decat Sofia, gemenii 2 luni mai tarziu decat Ivan. Te citesc de atatia ani pentru ca ma identific nu doar cu subiectele despre care scrii dar si cu struggles de familie noua, copii, tabieturi si obiceiuri, sarcini, nasteri, alaptari, diversificari, dureri si iubiri ce iti redefinesc existenta.
    Nu comentez des (mai deloc) dar de data asta trebuie sa iti spun ce mi-a spus doctorul cand am plecat din maternitate cu gemenii rupta in suflet de cum va reactiona prima nascuta. Quote:
    Bringing home the new babies to your first born feels a bit like your husband coming home with a new woman and announcing she’s a new wife, there to stay. You gotta get along, share and learn to live together. How would you feel about that?
    No comment

  • Andreea 28 spune:

    Noi suntem 3 frati, eu fiind in mijloc, fata intre 2 baieti..cu cel mare m-am batut cot la cot iar pe cel mic l-am ingrjit mult, ma simteam responsabila pt el…au fost zile frumoase si mai putin frumoase intre noi…am ales sa-mi amintesc cele frumoase!! acum ,adulti fiind, mergem in fiecare an cateva zile in concediu impreuna!! e frumos sa ai frati!!!

  • Yoyo spune:

    Si atunci… Sa nu va suparati ca va pun o intrebare. De ce sa faci mai mult de 1 copil? Mai ales la varste asa apropiate. Eu sunt singura la parinti si nici nu mi-as fi dorit altfel! Am vrut frati cam 2 ani ca aveau toti copiii de pe strada, doar eu nu. Dar mi-a trecut destul de repede. Un alt exemplu care mi se pare bun e cel al mamei mele care e cu 10 ani mai mica decat matusa-mea si a fost OK asa, fara gelozii si drame. Eu am doar in copil si ca sa imi fie viata mai simpla, nu mai am voie medical sa fac altul. Si e foarte bine si asa.

    • moonlight spune:

      Am scris mai sus de gelozia pe care am simțit-o în copilărie după ce s-a născut fratele meu, și că lucrurile nu au fost întotdeauna mișto între noi. Daaaaar… după ce am mai crescut și ne-au venit mințile la cap, am devenit complici, confidenți, parteneri de joacă, de prostii. Fără el cel mai probabil că aș fi fost egoistă, răsfățată, prețioasă, așa cum din păcate văd la mai toate cunoștințele mele care nu au frați (nu vreau să generalizez, e doar observația pe care am făcut-o în cei treij(+) de ani de viață). Iar când a murit mama pe când eram adolescentă, dacă nu-l aveam pe el, aș fi luat-o razna. E uneori greu cu încă un frate, mai ales în copilăria mică, dar n-aș fi fost adultul de acum dacă aș fi fost singură la părinți.

      • Yoyo spune:

        La partea cu pretios si rasfatat &etc nu sunt foarte de acord. Un copil nu e asa pt ca e singur la parinti (eu in nici un caz nu am fost asa, ba dimpotriva, imi auzeam ce bine ar fi fost sa nu fiu nici eu), ci pt ca parintii se comporta cateodata cu singurul copil asftel incat sa ii dea lui totul, sa se concentreze totul pe el, toata afectiunea lor, toata viata lor, toti banii lor. Intr-adevar, daca ai mai multi copii e greu sa dai tot fiecaruia, mai ales daca vorbim de lucruri materiale, gen bani, masini, case, si probabil de aceea acei copii invata ca trebuie sa imparta. Dar ce am vazut eu printre prietenii mei ajunsi la maturitate era ca si-ar fi dorit orice, numai sa nu imparta, mai ca si-au dat in cap pentru mostenire. Deci e cu doua taisuri faza cu copiii si cu fratii, ma gandesc ca e dupa cum ti-o fi norocul.

    • Joy spune:

      Exista o legatura intre frati, un fel de iubire pe care nu ti-o poate explica nimeni… O legatura pe care parintii (bunicii in cazul meu) o cladesc in copilarie iar apoi devinde indestructibila. De aceea am facut mai multi copii.

  • Anca spune:

    Din aceasta cauza am ales cu sotul meu sa mai asteptam inainte de a face al doilea copil. . Astept ca fata cea mare sa nu mai fie asa dependenta de mine, sa inceapa gradinita, sa-i placa acolo, sa inceapa sa se descurce singura. Si daca acest lucru nu se va intampla niciodata sau se va intampla prea tarziu, nu cred ca voi regreta ca am facut un singur copil.

  • Madalina spune:

    Asta e motivul principal pentru care sunt convinsa ca intre frati, pentru o buna intelegere, trebuie sa fie o diferenta mare. Si ce daca nu se vor juca impreuna? Cu atat mai bine, isi vor face prieteni in afara familiei si vor avea parteneri de joaca.
    Inteleg speranta unei mamei in situatia asta. Insa dragostea asta s-ar putea sa nu vina niciodata.
    Cunosc bine situatia fratelui mai mic si e dramatica. Cei mai mici sunt condamnati practic la mai putin din tot. Mai putina atentie, mai putina dragoste afisata, mai putina rabdare.Mi se pare o viata chinuita si nu inteleg care-i scopul suferintei generalizate.

    • Dana spune:

      Eu sunt mai mare cu 3 ani și jumătate față de fratele meu și toată copilăria și adolescența mea s-ar putea rezuma în LASĂ TU, CĂ EL ESTE MAI MIC! Și acum la 30 și ceva de ani, mama are tendința de a se purta altfel cu el pentru ca este mai mic….Așa că depinde de la caz la caz, poate fi foarte dramatic și pentru fratele mai mare.

    • Ana spune:

      ba dimpotriva 🙂 intre mine si frate-miu sunt 6 ani si vorbim de paste, craciun si zilele de nastere. la fel si cu alti frati in aceeasi situatie.
      Cum o sa comunice el cu mine cand el deja a terminat liceul si eu inca n-am nici 14 ani? ce o sa vorbeasca cu mine, pe ce baza se va creea acea relatie de intelegere si apropriere? cand ne intalneam in oras, pe strada, si el era cu gasca – nici nu ma baga in seama, eu o mucoasa de 12 ani. There you have it 🙂

      • Rox spune:

        Intre mine si fratele meu sunt aproape 5 ani (eu fiind mai mare) dar cum sa nu avem treaba unul cu altul? Ne-am jucat impreuna, apoi am inceput sa povestim tot felul, stim unul despre altul chestii de care parintii habar n-au, ne-am acoperit cand am facut prostii, cand a avut prima prietena i-am spus una alta despre fete si cum „functioneaza” ele, iar asta poate fi valabil si cand e invers raportul de varsta. Si acum ca suntem adulti si lucram in orase / tari diferite, vorbim pe FB constant, la telefon periodic si ne vedem de cate ori se poate, fie ca-i sarbatoare, fie ca nu e.

        • Lavinia spune:

          Exact asa si in cazul meu si al fratelui meu, mai mic cu 6 ani si jumatate. Desi in copilarie ne certam si chiar bateam 😀 din motive stupide si copilaresti, spre disperarea mai ales a mamei care a fost singura la parinti si nu intelegea, cand am crescut ne-am apropiat foarte mult, ne ajutam, ne sfatuim mereu, suntem alaturi unul de celalalt si la bine si la greu. Mama imi povestea ca se simtea cateodata vinovata pentru ca el s-a nascut fix in vara care a precedat intrarea mea in clasa intai si spunea ca avea senzatia ca nu se ocupa suficient de mine fiindca cel mic ii solicita atentia. Dar eu nu am suferit, am iubit scoala si am devenit mai putin dependenta de ai mei. Aveam grija de el si il iubeam iar faptul ca nu am fost geloasa cred ca e exclusiv meritul parintilor si al bunicii din partea mamei, cu care am copilarit. Si, cu toate ca in copilarie poate mi-as fi dorit o sora, acum nu l-as da nici pe zece surori 🙂 .

    • riri spune:

      Iar eu revin si spun ca adultii din jur construiesc relatia intre frati.Eu am o sora mai tanara cu 3 ani si ea a fost intotdeauna favorizata,pe motiv ca e mai mica,mai fragila,mai dependenta,mai draguta ca e bebe etc Apoi:mai bolnavicioasa,mai naiva,mai…etc Rezultat:pe mine m-au obligat sa lupt si asta am facut,pe ea au condamnat-o sa fie vesnic asistata si in nevoie.Are 35.

  • Alina spune:

    Offf ce ma asteapta intr-o saptamana ….:( Ce tocmai ai scris, am simtit de prima oara de cand am vazut 2 linii rosii ,a 2-a oara !

  • Ilona spune:

    daca ai observat ca este un copila gelos carecrede ca totul i se cuvine nu trebuia sa il faci pe al doilea si asa scapai si de gelozia copilei si de sentimentul tau de vinovatie ca trebuie sa te imparti in doua….sau asteptai cativa ani buni sa aiba Sofia viata ei (scoala,innot,balet orice alte preocupari) ca sa poti avea grija de Ivan linistita fara frustrari.

    • Printesa Urbana spune:

      sofia nu este un copil gelos in general, nici nu mi-am pus problema vreodata in felul asta. nu cred ca asa isi fac oamenii calcule, nu mai fac un copil sa nu cumva sa fie gelos primul. daca vrei multi copii, ii faci. gelozia e o stare fireasca, nu e ciuma. cel mai adesea fratii au o relatie foarte frumoasa intre ei si cu parintii, primii ani sint uneori mai complicati, e nevoie de timp de acomodare cit sint mici de tot, dar ei cresc si lucrurile devin mai usoare si mai frumoase apoi.

      nici sa fac copii la 45 de ani nu pot, sa nu cumva sa fie gelos primul. come on…

      • Robo spune:

        fata, trebuia sa o fi intrebat:
        „Sof, in situatia ipotetica in care noi, parintii tai, vom mai avea un al doilea copil, tu vei fi geloasa?”

        si cu variante de raspuns:

        1. Da, normal, wtf man?

        2. Nu. Adica nu cred. Vreau sa spun nu stiu.

        3. tatatatatatataatatatatataaaaaa!

        4. Bineinteles mami ca exista posibilitatea sa dezvolt sentimente de gelozie in situatia in care monopolul meu asupra ta va fi distrus, insa pentru mintea unui copil de 2 ani este dificil sa se proiecteze intr-o situatie ipotetica, asa ca nu pot sa spun cu certitudine da sau nu. Las la o parte ca nici nu inteleg complet, deocamdata, conceptul de „gelozie”. Te rog sa ma mai intrebi peste 15 ani.

        5. Nu, sunt cool cu asta mami, hai, voi treceti la iepureala in dormitor, eu o sa continui sa citesc tratatul asta de psihologie infantila.

      • strugariu oana spune:

        Prima a avut 4 ani…da mami..dar îl prefera pe tati:)…a venit frățiorul dar ea l-a avut tot timpul pe tati…asa ca nu a fost geloasa pe mine:) îl iubea enorm pe bebe…iar când a venit surioara la un an după frățior o prefera pe ea…dar e mărișoare..doarme singura,gradi, inot…etc…cei mici se lupta pe. iubire totala…dar tați ne salveaza…preia mijlociul..si e liniste!!!

  • Violeta spune:

    Ma regasesc complet in aceasta situatie delicata si ma declar rapusa de durere datorita faptului ca cel mare nu isi iubeste fratele si nu il protejeaza si il raneste de cate ori poate. Si-a dorit foarte mult un frate si nu era absolut deloc gelos cand luam alti bebelusi in brate, dimpotriva, ma intreba cand o sa aiba si el un fratior sau surioara. Din momentul in care am ajuns acasa cu cel mic, desi nu am acordat extrem de multa atentie bebelusului, s-a instalat o gelozie fara limite si oricat i-am explicat cum stau lucrurile, s-a dovedit a fi o cauza pierduta.
    Acum suntem in asteptarea celui de-al treilea bebe si sunt terifiata la gandul ca cel mijlociu va trece prin aceleasi traume ca fratele lui.
    Eu am un frate cu 2 ani mai mare care nu m-a suportat niciodata, si desi, odata cu trecerea anilor, lucrurile s-au mai imbunatatit, si acum exista discutii cu mama, ca eu as fi favorizata, desi tot el este cel care are parte de mai multa atentie si ajutor din partea ei.
    Never ending story:(

  • Ana spune:

    Eu am fost surioara mai mare. Intre mine si sora mea sunt 1 an si 6 luni, deci eram destul de micuta atunci cand ea a aparut in peisaj. Tin minte insa ca mi se parea cea mai adorabila si mama mereu mi-a povestit ca am fost cea mai buna surioara. Aveam grija de ea, ii cedam intotdeauna portia cea mai mare de prajitura si incasam intodeauna scatoalcele de la mama in locul ei :)). Si acum suntem cam la fel. Eu sunt cea practica si capabila sa gestioneze orice situatie, iar ea e cea mamoasa (desi are deja 28 de ani). Pentru mine a fost foarte bine asa si ma bucur ca ne avem una pe alta, neconditionat. Cred ca dragostea rezolva tot, si asta am primit din plin, amandoua 😉 Asa ca fetelor, fara griji inainte! Zi frumoasa!

    • Iulia C spune:

      Si eu sunt fix in aceeasi situatie. Am o sora mai mica cu un an si 5 luni, si nu am nicio amintire din copilarie in care ea sa nu fie prezenta. Ne mai certam cand eram mici, spre supararea parintilor, insa am avut mereu un partener de joaca garantat. Apoi am mai crescut si lucrurile au devenit din ce in ce mai frumoase. O ajutam la teme (chiar din clasa 1), imparteam tot ce primeam, iar cand plecam undeva eram nedespartite. De multe ori ne luam o singura portie de mancare si o imparteam ca sa avem mai multi bani de shopping :). Ne ajutam si acum cat de mult putem, este matusica perfecta pentru fetita mea de 6 luni. Recunosc ca a fost nevoie de multa rabdare din partea parintilor cand eram mici – „nu va mai certati” era o replica zilnic rostita, insa acum sunt fericiti ca suntem amandoua in Bucuresti, ca ne stiu aproape si ca avem pe cine ne baza in caz de nevoie. Sincer, eu nu am simtit nici un moment ca ea mi-a furat ceva, si nu imi pot imagina cum ar fi fost sa fiu singura.

    • Andreea spune:

      fix asa si la noi, ma bucur sa vad ca scriu si persoane la care a fost bine, pentru ca sunt astfel de cazuri si daca citesti comentariile ai impresia ca sunt foarte putine

      • Adina spune:

        Intre mine si fratele meu e diferenta de 3 ani jumate. Eu mi-am dorit mult un frate sau o sora. Cred ca la varsta aceea dorinta a fost creata si de faptul ca mai toti copiii pe care ii cunosteam aveau frati si mi se parea the best thing ever 😀 Cand a aparut in peisaj pe bune, intial m-am speriat ca era mic si rosu si fara dinti. Dar el a fost genul de bebe foarte razacios si l-am adoptat apoi ca pe „papusa” mea preferata. Radem cand ne vedem si povestim ce fain era vara la tara, cum ne jucam pe prund, cum mergeam la pescuit impreuna, cum ne jucam si cu papusi si cu masini impreuna. Cred ca semanam destul de bine atat fizic, cat si la simtul umorului, la anumite gesturi. O buna parte din timp am petrecut-o non-stop lipiti. Inca folosim poreclele din copilarie si cred ca e unul dintre putinii oameni care chiar ma cunoaste foarte bine. Am avut ciondanelile noastre, dar in general ne-am inteles, iubit, ne iubim. In timp am devenit o echipa. Imi iubesc parintii, dar dragostea pentru fratele meu e diferita, pe el il simt foarte al meu cumva si mereu aproape, fara sa judece. Nu-mi imaginez viata fara el. Din aceste motive as vrea si eu macar doi copii si sper sa isi fie sprijin unul altui si prieteni buni.

  • Luminita spune:

    Am un baiat de 3 ani si 5 luni si inca unu pe drum, de doar 18 saptamani iar gestionarea relatiei dintre ei este cea mai mare temere a mea, evident dupa sanatatea noastra a tuturor. Eu am o sora cu 3 ani mai mica iar proasta gestionare a relatiei dintre noi s-a transformat intr-un razboi permanent in copilarie si inca nu m-am „vindecat” de tot. Sper sa fie alta situatia copiilor mei. In alta ordine de idei, Printesa, te-as ruga daca-mi poti recomanda niste carti din cele ce le-ai citit tu pe tema asta. Am inceput si eu sa ma documentez si sa pregatesc baiatul dar mi-ar fi de folos niste recomandari, daca ai timp. Multumesc, o zi frumoasa!!

  • AlinaM spune:

    Eu am un frate mai mare cu 2 ani si 4 luni. E super gelos pe mine si acum, la 30 si ceva de ani. Asta e, am inteles intr-un final. Nu tinem legatura foarte strans, ba chiar ne indepartam si mai tare. Judeca orice chichita care o fac cu Mariuca mea. De ex: Daca are febra de ce o tii mai dezbracata? Imbrac-o bine sa nu raceasca. Degeaba ii explic: „ba, omule, asa se face”. etc. Aaa, si ca sa nu mai zic cat poate comenta ca puiul meu de om are la 19 luni aproape , in jur de 9 kg….ceva de genu ca-mi infometez copilul :))
    In alta ordine de idei. Intre copilasii mei o sa fie diferenta de 2 ani si o luna (puiul 2 urmeaza sa se nasca in octombrie). Mariei i-am luat deja un bebe al ei, stie ca e un bebe in burtica (am luat-o cu mine si la prima eco si i-a ascultat inimioara). A devenit mai lipicioasa in ultima vreme, dar ii spun in fiecare zi cat de mult o iubesc si cat de mandra e mami de ea.
    Sper sa fie bine…vom vedea

  • Madalina spune:

    Si pitica noastra e mai rea cateodata cu el, dar de cele mai multe ori are grija de el si fara ca eu sa ii cer asta. Bine, poate ii mai spun cateodata sa ii atraga atentia pana ii pregatesc eu mancarica,dar ei chiar ii place(cred). Il pupa,il chinuie cu iubire si abia asteapta sa se faca mare sa se joace cu el. El e destul de cuminte ,asa ca imi permit sa il mai „neglijez” cateodata ca sa imi fac de cap cu ea.

  • Codrina spune:

    Da, a fost greu pentru Erica sa primeasca toate schimbarile din viata ei de trei anisori: venirea pe lume a fratilor (nu unul, ci doi deodata, astfel se imparte gelozia in mod egal:), schimbare de doua case in 2 ani, schimbare de tara si de limba. Poate de aceea acum are o expresie pe care o foloseste atunci cand se joaca si incearca sa reconstruiasca identic acelasi joc de lego…”sa fie totul ca inainte”. Dar imi creste inima si mi se sterge tristetea si sentimentul de vinovatie cand ii vad cum se joaca, chiuie, tipa, alearga impreuna. E o garantie ca in viitor se vor avea unul pe altul, poate cand noi nu vom mai fi…

  • raluca spune:

    Am citit randurile tale printre lacrimi ca la final sa bufnesc de tot in plans..hohote de plans…durere..In curand va fi si la noi asa..in fff putin timp va veni pe lume fratiorul cel mic iar ea, micuta Maria va simti gelozia..deja o simte ..desi am incercat sa o pregatesc…cata durere exista in ceea ce ai scris…sau poate doar hormonii mei de femeie insarcinata reactioneaza asa?
    Am temeri..multe..f multe..uneori as vrea sa opresc timpul si sa mai aman putin..alteori plang asa fara rost..sper sa scap de depresie..sper

    • riri spune:

      Eu iti sugerez sa consulti un specialist,depresia nu trece de la sine,iar dupa nastere se agraveaza.Mai ales ca nu e un lucru bun pentru copilasii din jurul tau.

  • Cris spune:

    Of ce spuneti voi aici e ingrozitor. Noi suntem amandoi singuri la parinti si nu prea stim cum e cu frati si surori dar de cate ori intreb prieteni si cunoscuti aud aceeasi placa „ne-am urat/certat/batut toata copilaria”.Mi-as dori al doilea copil dar nu vreau sa trec prin 20 de ani de gelozie si conflicte. Un prieten are doi baieti de 5 si 7 ani si toata ziua ii pazeste sa nu se omoare unu pe altu. Da, exact expresia asta a folosit-o, sunt foarte violenti unul cu celalalt. Asa o fi viata dar mie nu mi se pare deloc normal. Haideti cu niste povesti fericite ca altfel scade drastic natalitatea…

    • strugariu oana spune:

      Eu am trei…cel mijlociu e un pic derutat…dar se iubesc muult…totul e de la noi…noi ii transformăm asa…știu sigur!!! e normal sa mai aibă și conflicte…dar nu vad viata decât asa…și ei simt la fel! Suntem cotropitoriii..mulți dar ne iubim:)

    • riri spune:

      Prietenul tau sa se intrebe unde au vazut model de violenta.

  • Alexandra spune:

    Am citit comentariile de mai sus si m-am intristat sa realizez cate probleme intre frati creaza gelozia. Pentru mine este cel putin ciudat sa constientizez problema asta pentru nu am simtit sa existe gelozie intre mine si fratele meu cu 6 ani mai mare. Ne-am certat deseori cand eram mici, imi mai manca portia de ciocolata si de placinte, nu avea mereu chef sa se joace cu mine :), dar mi s-a parut cel mai firesc lucru de pe lume sa impartim dragostea parintilor nostri. Nu am copii inca, dar observ ca in prezent parintii revarsa atata dragoste si atentie incat unii copii ajung sa se creada centrul pamantului, fiinte speciale, cu drepturi nemasurate, cand de fapt sunt speciale doar pentru parintii lor si cam atat. Cred ca e important sa fie educate generozitatea si afectiunea fata de alti copii (nu neaparat frati), orientarea catre exterior.

    • Ana:) spune:

      Pentru tine nu a existat gelozia, pentru ca ai fost cea mica si nu ai simtit niciodata cum e sa fii singurul copil :).

      • Alexandra spune:

        Ideea e ca nici pe el nu l-am simtit gelos vreodata. Bine, nici nu am avut curiozitatea sa-l intreb ce a simtit cand am venit pe lume 😀

  • Ana:) spune:

    Sunt sora mai mare cu 5 ani iar cand a aparut el nu am fost chiar fericita.
    Sigur, vremurile erau altfel, ma enerva ca trebuia sa am grija de el, ma urmarea permanent si ma copia in tot.

    Dupa ce a devenit mai putin dependent (pe la 6-7 ani) am inceput sa il tolerez si apoi am devenit foarte apropiati.

    Ce vreau sa spun este ca fratele mai mic ia atentia mamei, iar mai tarziu te urmareste peste tot, dar devine progresiv cel mai drag om. 🙂 Diferenta de varsta mica dintre copii, mi se pare minunata pentru ca elimina un pic din responsabilitatea fratelui mare de a avea grija de cel mic.

  • iulia spune:

    Eu cred ca totul depinde de felul in care parintii isi focuseaza atentia asupra copiilor. Solutia nu cred ca este nici pe departe sa ai doar un singur copil sau sa fie o cat mai mare diferenta intre ei. Daca ai gemeni ce faci? Abandonezi pe unul din ei ca sa nu fie concurenta sau gelozie? Astea sunt lucruri firesti, care, cu un pic de intelepciune din partea parintilor, vor disparea .
    Eu am un frate cu 6 ani si o luna mai mic. L-am asteptat atat de mult.. Mereu plangeam dupa un fratior (de fapt eu ceream o „fratioara”, fiindca voiam sa fie fata) si in sfarsit il aveam. Nu conta ca era baiat pana la urma, sa am pe cineva pe care sa iubesc. Abia asteptam sa vin de la gradinita sa stau cu el. Nu mai ieseam nici afara la joaca.. Doar ca timpul a trecut si mereu am ramas cu un „handicap” din cauza diferentei de varsta dintre noi. Cand mergeam in excursii as fi vrut ca si fratiorul meu sa vada ce am vazut eu. Cand am crescut voiam sa-i povestesc despre baiatul de care imi place sau despre fata cu care nu ma inteleg. Astea nu erau posibile din cauza varstei.
    Acum eu am 25 ,el 19 si totusi ne iubim enorm. El nu a fost niciodata gelos e mine sau eu pe el. Doar ca nu am putut sa ne spunem secretele unul altuia, mai ales in perioada adolescentei .
    Si el spune ca si-ar fi dorit sa fim mai apropiati ca varsta.
    Deci, eu mereu mi-am dorit sa am copiii „unul dupa altul” .. Primul e deja pe drum. Vom mai vedea .

  • Alina spune:

    Eu una nu cred ca exista distanta „perfecta” intre frati ! Intre fetita mea si soon to be surioara, va fi o diferenta de 2 ani si 8 luni…boonnn…nu stiu cum o fi (God help me 🙂 , indiferent cum va fi o sa ne descurcam ca deh…TREBUIE ! Intre mine si fratele meu este o diferenta de 7 ani , eu fiind sora mare. Eh, cat am fost mica nu am suportat ca mama mi-l dadea tot timpul , sa stea cu mine la joaca peste tot…ma enerva la culme…aveam si eu activitatile mele , cu fetele cu care ma jucam, si frate-miu doar ma incurca :)…Pe baza povestii mele am realizat ca si daca a fost diferenta mare intre noi, tot a contat ca el a existat…si eu eram geloasa..mai ales ca ai nostri parinti aveau vorbele la ei „lasa baiatu’ ca el e mai mic, tu esti mare ” blah blah blah. Abia dupa ce am plecat la liceu nu prea am mai dat importanta la favoritisme (care sincer abia acum realizez ca erau doar in capul meu ). Parintii nostri ne-au iubit si ne iubesc pe amandoi la fel de mult …sooo….KEEP CALM AND HAVE KIDS WHENEVER THE FUCK YOU WANT , BECAUSE IT DOESN’T MATTER 🙂

  • Maryna spune:

    Same here Ioana, parca ai vazut in sufletul meu.Baietelul are 3 ani si jumate si fetita 5 luni, nu e agresiv cu ea, o iubeste, o mai si pupa uneori, dar aceeasi privire ii arunca si el…si la fel ea il adora.Si eu ma simt vinovata, ma intreb daca nu cumva am gresit 🙁 Dar eram mai demult la medic si era o doamna care povestea ca parintii ei sunt la pat si ea fiind singura la parinti nu stie cum sa se imparta, cum sa faca, nu stiu cum poate fii judecat gandul asta, dar eu am parintii batrani si desi mai am frati eu am ramas sa le port de grija(nu ma plang, e ceva firesc) dar mi-ar prinde bine un pic de ajutor…nu stiu, e greu acum dar am speranta si credinta ca o sa se inteleaga, o sa se ajute, o sa se iubeasca(exista si cazuri in care nu o fac, am si eu in familie) dar mie imi place sa cred ca puii mei se vor iubi,ajuta…

  • alexandra spune:

    Eu sunt sora mai mare, sotul, fratele mai mic. Povestile noastre-s asemanatoare, doar rolurile difera. Eu pe sor-mea as fi batut-o non stop, fara sa am un motiv anume. Pur si simplu ma scotea din minti prezenta ei. Ai mei au fost foarte ok de la inceput, niciodata n-am simtit ca ne diferentiaza in vreun fel, dar totusi, aparitia ei, mi-a stricat mie intreg spectacolul. Au trecut ani buni pana am gasit o cale de comunicare, acum suntem bine, dar si la aproape 2000 de km distanta :))) Sotul, bietul de el, numai el stie ce-a indurat. Are 32 de ani si fratele mai mare inca-i trage cate una peste cap („din dragoste” acum, evident) de cate ori se vad. Locuim la trei strazi distanta si ne vedem doar la evenimente de la care nu putem lipsit. Am avut incercari de a-i aduce impreuna, esecuri de fiecare data. Acum nu mai incercam nimic. Habar nu am de-i vreun sfat pe care ti l-as putea da, nu cred ca exista reteta secreta, pana la urma e vorba de caracterul fiecaruia… Sper ca Sofia ta sa fie mai putin egoista decat am fost eu…. 😉

  • Mihai spune:

    Cred ca majoritatea problemelor sunt doar in mintea parintilor. Eu am 34 de ani, o sora cu 7 ani mai mare, de cand ma stiu, de la 4-5 ani pana acum nu m-am certat o data cu sora-mea, si nici nu am fost gelosi unul pe altul. Mai discutam si acum si ne miram ca noi am fost prieteni toata viata si acum suntem exact la fel. Ce a fost diferit? Am fost prieteni, parintii nostri ne-au lasat sa ne cream lumea noastra, sa avem intimitatea noastra, secretele noastre, bucuriile sau tristetile noastre impreuna, fara sa se bage intre noi, sa incerce sa ne faca sa ne iubim mai mult sau mai putin, efectiv ne-au lasat sa ne dezvoltam singuri relatia si a functionat perfect.

    Eu am acum o fetita de 5 ani jumate si un baietel de 2 ani jumate, au o relatie impecabila. Bineinteles ca am avut ceva discutii cu cea mare inainte sa vina bebe, insa nu foarte multe/lungi/stresane, mai mult de informare. Can a venit am lasat-o sa se poarte cu el cum a simtit, imlicand-o in orice faceam si cu el, ea avea 3 ani si ii tinea biberonul sa pape, sau venea si ne dadea pampersul la schimbat. ne prosteam si ne jucam cu el toti in casa, impreuna, sigur ca avem timp si separat de fiecare, insa nu il percepe nimeni ca un timp limitat pentru ca se merge la celalalt, pus si simplu este un timp in familie. Rezultatul, acum se joaca impreuna tot timpul, isi fac jocuri amandoi, comunica excelent si se iubesc foarte mult. Cea mare il ia in brate si il pupa la 5 minute si repeta mereu ca il iubeste cel mai multe pe lumea asta. Deci este o problema mai mult in mintea noastra, un frate/sora trebuie sa fie un prieten si un partener pe care sa te bazezi la joaca cand esti si in viata cand mai cresti, in rest timpul de acasa este timpul frumos din familie nu individual si posesiv. Cel putin asa este la noi si functioneaza de minune.

    • Printesa Urbana spune:

      asa sper si eu, insa din ce spun oamenii mai sus, unii frati pur si simplu nu se inteleg niciodata. conteaza multe lucruri si nu toate sint in controlul nostru.

  • Andrea spune:

    Am fost la mega cu fetita mea de 5 ani si am primiti multe cartonase cu personaje. Si am intrebat-o dupa ce le-a luat pe toate, „Ai sa-i dai si fratiorului tau, nu?” Iar ea mi-a raspuns „Maimi, cred ca ai facut o gluma, nu? Stii ca ii dau si lui R. :)” Si i-a dat fix jumate din ele „ca sa nu ne certam”. Se cearta si se iubesc deopotriva, are grija de el, dar ii si fura jucariile si incearca sa-l prosteasca ca e mai mic…

  • Mihaela spune:

    Eu am 2 frati, unul mai mare si unul mai mic cu diferenta de 2 ani intre noi. De cel mare am fost mereu apropiata in copilarie dar de cel mic mai deloc; mai mult, de multe ori faceam echipa cu cel mare impotriva celui mic. Nu cred ca i-a fost prea usor celui mic 🙁
    Eu am fost febletea tatalui, ei au fost febletea mamei.
    Acum la maturitate ne intelegem grozav toti 3 fara sa existe discutii intre noi legate de dragostea parinteasca.
    Cred ca pe termen scurt e foarte greu pt frati (si pt cel mai mare si pt cel mai mic) dar pe termenul lung beneficiul este incomensurabil.

  • Simona spune:

    Cred ca fiecare situatie in parte difera.E dureros cand se intampla lucruri de genul,cu gelozii si sentimente de vinovatie.
    Exemplul 1: eu am doi frati si o sora,mai mari decat mine cu 10,11,12 ani.Ea si-a dorit mult o sora,vazandu-si fratii jucandu-se cu lucruri de baieti.Ei intre ei,dar si eu cu ei ne-am inteles mereu bine,ei m-au ingrijit fiind mai mari,fara a ma rasfata-cum tind unii sa spuna. Sora-mea ma lua cu ea peste tot,nu mi-a zis vreodata ca a suferit,dar banuiesc ca nu ii era usor cu „copil” dupa ea mereu. De cativa ani (desi asta-i alt subiect), aud de la tata „sora-ta nu facea asa”, „sora-ta nu era asa”,comparatii suparatoare.
    Exemplul 2: fratele meu are o fata de 8 ani,baiat de 3.Fata mereu a fost geloasa,s-a purtat mai rautacios cu el.Acum,ca deja e la scoala si are responsabilitati,o deranjeaza episoadele „galagioase” ale fratelui mai mic.
    Exemplul 3: 3 surori, de 24, 18, 5 ani – la aflarea vestii ca vor avea o surioara au fost deranjate de faptul ca nu vor avea loc in dulapuri de ea,ca-s fete si nah,au multe chestii. Imediat ce s-a nascut,a devenit sufletul lor,o iubesc si ii fac toate poftele.
    Printesa, iti doresc multa putere!Sunt sigura ca vei gestiona bine situatia cu dragostea pe care le-o porti.

  • Alina spune:

    Noi suntem 7 frați (4 fete si 3 băieți), de la 28 de ani (cel mai mare) la 3 ani (cel mai mic). Eu sunt al doilea copil, diferența între mine si sora mai mare e de 2 ani. Geloasa nu cred ca am fost niciodată, deși cei mai mici aveau mereu prioritate 🙂 câteodată ma gândesc ca mi-as fi dorit poate mai multă atenție, dar cand pun in balanța cat de frumos e sa mancam împreuna toți 9 si sa mai povestim.. Ies pe foarte plus! Nu mai zic ca pe cel mic de 3 ani il adoram si răsfățam cu toții 🙂 ps. Nu suntem din nicio secta sau ceva, ai mei pur si simplu si-au dorit multi copii 🙂

    • rusu spune:

      Frumos ! si eu am in vecini o familie cu 9 copii si-s foarte fericiti si echilibrati, au o mentalitate aparte fata de cei ce au doar un copil. Copiii sunt mult mai responsabili, generosi, descurcareti, autonomi de la varste mici, fara pretentii, fara mofturi, harnici, familisti.

      • irina ge. spune:

        Pentru ca la 9 copii mama nu -si face mea culpa ca nu le acorda timp egal si lui x si lui z si lui dublu ve, n-are timp sa faca lungi introspectii duioase pe tema maternitatii , iar copiii mai mari sunt de fapt” bonele” copiilor mai mici. Exact ca in oricare familie patriarhala de la 1900. Si la gramada nu-ti mai vine sa faci figuri ca maamaaa, de ce mi se pare mie ca il iubesti mai mult pe Gigel?

    • Cristina spune:

      Am crescut singura la parinti si mi -a fost groaznic de greu la 14 ani o imploram pe mama sa-mi faca si mie o surioara sau un fratior sa am cu cine impartasi in viata lucrurile bune si mai putin bune! Nu a fost sa fie am ramas unicul copil asa ca mi-am promis ca voi avea doi copii din start cand o sa fiu la casa mea! Am doi baieti diferenta de 7 ani intre ei asa a fost sa fie (noi am vrut sa fie mai apropiati de varsta dar nu ne-a iesit)! Sunt convinsa ca cel mare are si momente de gelozie in rest il iubeste enorm pe cel mic se joaca cu el vrea sa ii dea sa manance daca il cert pe cel mic imediat ii ia apararea! Nu stiu ce va fi peste ani dar sper sa aiba aceeasi relatie ca si pana acum! Incercam sa iesim separat cu cel mare cand avem posibilitatea la un film, la cumparaturi la un atelier sa vada ca nu s-a schimbat nimic fata de perioada cand era doar el singur la parinti!

  • rusu spune:

    Dan al meu avea 2 ani si 5 luni cand dupa luni de „consiliere”, negociere, discutii, poze, si promisiuni de viata faine, i-am adus acasa o mica buburuza. Micul rege-leu s-a simtit detronat pe loc la inceput si a lasat sa se afle acest lucru printr-o stare melancolic-depresiva. De unde pana mai ieri casa era plina de hohote de ras zglobiu-contagioase, de tropaieli energice, deodata era prea liniste. Nu mai cerea mancare, nu manca decat fff putin. Nu mai dormea bustean, se foia, gemea, lovea cu picioarele in saltea. O privea pe surioara ca pe un ET, si ma lua de mana „sa stam doar noi doi”. Alaptatul pt el era cred crunt de suportat. Gelozia razbatea prin toti porii, insa agresivitatea nu. Nu mi-era teama sa o las cu el in camera, singurul lucru ce-l facea era sa-i scoata suzeta, sa -i zica „hai sa ne jucam, nu mai clesti odata, zi si tu ceva”, dupa care astepta o reactie din partea ei, ii molfaia si el suzeta de cateva ori si pleca plictisit. Venea sa ma informeze ca „nu vlea sa se joace cu mine”. Ii explicam ca nu poate, ca e mica inca, nu stie sa seada, dar se va juca in curand. Curandul asta a venit pe cand ea a implinit 1 an jumate si se putea deplasa prin casa dupa el. A facut-o catelul lui, a pus-o sa construiasca si ea castele, sa faca garaje din cuburi, el avand 3 ani +. Acum au el aproape 11 si ea 9 impliniti. Sunt cei mai buni parteneri de joaca si de cearta. Sunt tot gelosi unul pe altul. Daca unul primeste un mar, trebuie ca si celalalt sa primeasca ceva. Sunt f atasati unul de altul, el o accepta pe ea in trupa lui de baieti cu care merge la joaca jos la bloc, pt ca ea crescand cu el, e la curent cu tot ce le place baietilor, jucarii, jocuri, si are limba ascutita, se impune printre baieti f bine. Se joaca si cu fetele dar nu cu fetele mai mici ca ea, iar cu cele mai mari e ferma, diplomata. E in elementul ei printre baieti insa. Au crescut greu, amandoi au tras si trag inca de mine f mult, uneori simt ca explodez, sunt doar un om cu 2 maini, 2 picioare, 2 urechi si o singura gura. Am invatat sa ascult stereo, ce zice fiecare, dar nu pot decat sa le raspund pe rand. Si pana raspund unuia celalalt face 13-14 uneori. Pana ajung sa l ajut pe unul cu ce vrea, celalalt asteapta si uneori nu le convine asteptarea si se cearta care sa fie primul servit. Oau, am nevoie de multa rabdare si energie. De regula am stoc dar uneori raman cu stocul gol, si atunci dau in balbaiala. Greu dar frumos, frumos, dar greu….

  • Diana Coman spune:

    Copilul e de inteles ca e gelos. Dar nu inteleg comparatia: cum adica ar fi mama geloasa daca propriul ei copil ar iubi pe inca cineva cu tot atata intensitate? Eu chiar n-as fi geloasa deloc, ca iubirea nu e nici la schimb, nici cu monopol si din ce iubeste omul (si copilul e om, da, chiar daca mic), din aia e mai multa iubire, nu mai putina. Eu ma bucur pentru fiecare noua legatura pe care o face copilul si cu cat e mai multa iubire acolo, cu atat mai bine pentru el, deci cu atat mai mult ma bucur eu. De ce m-as enerva?

    Gelozia e mai mult un semn de nesiguranta (interna) a gelosului si daca e de inteles la copil, zic ca-i semn de probleme nerezolvate la un adult.

    • Printesa Urbana spune:

      iubire este nemasurata, dar timpul si atentia sint, iar pentru un copil, sint toate cam acelasi lucru.
      iar adultul sufera de lipsa de timp si atentie cind e gelos, nu neaparat si de iubire, mie asa mi se pare. adica tot n-as trece gelozia la semne de disturbare, nici la adult.

  • catgal spune:

    O să treacă sigur. E doar o fază complet normală. Va fi bine. Și ai scris foarte fain.

  • riri spune:

    Nu am apucat sa vad comentariile.
    Ce cred eu:in momentul in care tu vei termina cu aceasta vinovatie,ea va termina cu aceasta gelozie.E o furtuna intr-un pahar cu apa.Ce mare lucru,o familie cu doi copii,doi copii la parinti.O situatie normala,nicio drama.
    O mama de doi,baiat si fata,cu 2 ani jumatate intre ei.

  • Mihaela spune:

    Deocamdata am un copil, dar tare mult imi doresc un al doilea. Am si eu aceleasi temeri legate de gelozia primului copil, care a trait pana acum ca un enfant-roi.
    Cei care au deja doi (sau mai multi) copii mai maricei, ce faceti voi concret sa ii apropiati, sa creati acel spirit de familie si intrajutorare, care sa persiste si atunci cand vor fi adulti:
    – activitati de familie, jocuri, vacante?
    Si inca o intrebare:
    – in cazul in care unul dintre copii are o personalitate diferita de restul (ex:sa zicem ca este mai „poet/visator”, in comparatie cu fratii lui foarte sportivi), cum faceti sa conciliati diferentele si sa ii apropiati?
    Cineva mai sus a recomandat o carte despre rivalitate intre frati. Daca mai stiti carti bune pe tema asta, va rog sa le mentionati.

    • riri spune:

      Eu zic asa:te porti cat se poate de corect si cinstit in cea mai mica situatie,cu fiecare din ei;adica lucrezi cu tine sa fii obiectiv si nepartinitor.

  • Cătă spune:

    În ordinea numerelor de pe tricou…avem 25, 20 și 18 ani. Suntem trei fete, eu fiind cea mare. Din fericire, în copilărie nu am avut divergențe de nici un fel. Recunosc, îmi iubeam atât de mult surorile încât renunțam la jucării, dulciuri, plimbări în favoarea lor. La adolescență, am renunțat la partea mea de bani pentru haine, pe motiv că cele două vroiau mereu ce era mai scump. Puneau mai mult preț pe sfaturile mele, decât ale mamei. Cea de 20 de ani e studentă la Medicină și spune tuturor că a ajuns acolo datorită sfaturilor mele. Sunt tare mândră de fetele mele. Așa că…certurile au fost inexistente…până în decembrie 2014. Atunci, ca și cadou de Crăciun, părinții ne.au cumpărat câte un set de bijuterii din aur, modele asemănătoare. Scandalul a început când eu am refuzat să schimb setul meu, cu al uneia dintre ele. A fost pentru prima oară când am zis „nu“. Mi.am șocat familia, iar surorile mele abia mai vorbesc cu mine, pentru că am fost egoistă, în opinia lor.

    • YoYo spune:

      Da, lumea se socheaza cand brusc incepi sa spui NU, dupa o gramada de DA. Same in here, dar cu parintii. E greu sa te dezobisnuiesti ca cineva absolut, automat, oricand o sa faca ce te astepti tu si ce ii ceri tu sa faca. Eu am patit-o cu parintii pe la 25 de ani, cand am plecat din „casa lor” unde trebuia sa le respect regulile si m-am dus la „casa mea”. Si ca sa vezi, la „casa mea” nu am mai respectat regulile lor, evident. Si de aici, tragedie si drama 😀

      • Cătă spune:

        Adevărul e că din decembrie, ai mei consideră că s.a întâmplat o tragedie în familie. Ani de zile am cedat în fața surorilor, fără să fiu obligată. Am făcut.o de drag. Am refuzat o singură dată să le fac pe plac așa că…e ditamai drama în familie. Aseară a venit mama la mine în vizită. Bineînțeles că a menționat acel incident și faptul că surorile mele suferă, că nu am lăsat de la mine. Suuuuper.

  • Monica N spune:

    Eu am un frate cu 5 ani mai mic fara de care nu as putea sa traiesc. E aevarat ca atunci cand eram mai mici ne bateam si ne certam intre noi, dar in fata celorlalti intotdeauna eram uniti. Daca cineva se lua de el…era vai si amar :). Mai mult de atat, am integrat-o in grupul nostru si pe verisoara noastra care e cu 6 ani mai mica ca mine(si cu un an mai mica ca el). Si acum, 31 e ani mai tarziu, suntem cei mai buni prieteni, vorbim cel putin o data pe saptamana la telefon si iesim la masa o data pe luna toti 3. Ne sunam si cand avem bucurii, si cand vin necazurile peste noi si stim ca ne putem baza unii pe altii. Ne facem concediile impreuna si intotdeauna masa de Craciun si cea de Paste este ori la mama ori la matusa mea. Nu as putea sa traiesc fara ei! Asa ca in mod clar imi doresc sa am doi copii pentru a avea si ei parte e aceasi relatie minunata cum am avut si eu.
    Prin urmare Ioana eu cred acesta etapa este doar trecatoare pentru Sofia (si s-ar putea chiar ca ea sa nu o resimta asa puternic ca tine) si ca in mod cert se vor juca impreuna cand vor fi un pic mai mari si vor fi foarte buni prieteni 🙂

  • ady spune:

    am un frate mai mic cu 2 ani decat mine. mama sustine ca nu am fost niciodata geloasa. sincer nu-mi amintesc perioada dinainte de a se naste el, nu-mi pot inchipui copilaria mea fara el, si nici viata in general. cand vorbesc despre copilarie vorbesc la plural, si nu e ala senioral. 🙂
    cand eram mici (pana-n 12-13 ani sa zic) ne jucam impreuna, ne si bateam ca chiorii, dar fara rautate si fara sa ne ranim efectiv.
    a ajutat si faptul ca parintii nu au facut niciun fel de diferenta intre noi. acasa toate bunatatile (vorbim mai ales de ante ’90) se imparteau nu la 2, ci la 4, inclusiv parintii.
    cumva in adolescenta ne-am indepartat cumva sufleteste si n-am mai stiut niciunul sa ne apropiem asa cum imi amintesc eu ca era cand eram mici.
    dar in acelasi timp suntem alaturi unul de altul la bine si la greu; mi-a fost alaturi fara fasoane, fara sa ceara nimic in schimb, fara sa-si puna probleme, fara sa ceara ceva in schimb in clipe nasoale. si m-a sprijinit mereu; si sper din tot sufletul ca si el s-a simtit sprijinit de mine. (si-a dorit mereu mai mult de 1 copil; are deja unul si planuri pt al doilea).

  • Ileana D. spune:

    Personal nu am avut frați sau surori însă nu îmi pare rău. Adult fiind, sunt de părere că acest scenariu a fost optim pentru mine. Mama mea era profesoară și avea lipici la copii, fiecare apropiere a mamei de elevii săi mă chinuia.
    Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost cu un frate mai mic! Îmi doresc să fi putut învăța cumva să nu mai fiu geloasă însă mi-ar fi reușit? În cât timp? Dacă o copilărie nefericită și o relație precară cu fratele meu ar fi fost costul?

    Spunea cineva mai sus că cel mic se naște cu un deficit. Eu nu sunt de acord cu asta.
    Îmi aduc aminte de o cină cu niște prieteni de ai noștrii, care au 2 băieți. Rareș de 3 ani spune că nu mai are suc în pahar. Ștefan de 1 an jumate nu știe să vorbească însă pune mână pe paharul său plin și îi toarnă fratelui său jumătate din conținut (din care jumate a aterizat pe masă :))) însă asta chiar nu mai contează). Un gest atât de frumos …în condițiile în care cel mare îl ignora sau brusca pe cel mic aproape tot timpul.

    Eu cred că „cei mici” devin mai darnici, mai buni, mai toleranți, mai iubitori. Vor crește puternici pentru că au „concurenta” dar și un model de urmat.
    Iar cei mari, cu puțin ajutor din partea părinților vor conștientiza ce bine e să ai un frate… în timp.

  • Andreea spune:

    Mi-aduc și eu aminte de bătăi cu perne, mici gelozii între surori, dar nu atât de tare încât să mă marcheze. Ce m-a marcat însă, sunt gesturi mari pe care sora mea le-a făcut pentru mine în toată copilăria, din dragoste. O iubesc până la cer și înapoi, îi sunt recunoscătoare pentru fiecare moment la care ea a contribuit să-mi schimbe mie drumul în viață, în bine și nu mi-aș putea imagina cum ar fi lumea fără ea.

    Sunt sigură că dacă le vei explica copiilor tăi și îi vei iubi la fel de mult pe amândoi, ei vor simți asta. Dragostea între ei o să vină de la sine. Nu cred că mama a învățat-o pe Oana cum să mă iubească pe mine. Sau eu pe ea…

  • Cristina spune:

    Sunt singura la parinti si toata viata mi-am dorit un frate / sora. Toti prietenii mei au un frate sau o sora mai mare si absolut toti (fara exceptie) mi-au spus de nenumarate ori ca se simt defavorizati fata de cel mare si mi-au povestit diverse situatii din care reiesea asta. Eu cred ca parintii, din dorinta de a nu il rani pe cel mare cand vin acasa cu un fratior / surioara, tind sa ii acorde lui mai multa atentie, in ideea ca ala mic nu intelege inca, nu e gelos…Se pare insa ca cei mici cresc cu sentimentul ca nu sunt la fel de iubiti sau ca parintii nu fac la fel de multe pentru ei.

  • Cătă spune:

    Toți prietenii mei au frați, surori. De obicei, fratele mai mare se simte defavorizat. Se merge pe principiul „ ești mai mare, dă.i lui/ei că e mai mic/ă.“ Nu.i normal. Părinții trebuie să găsească un echilibru în tot, atunci când au mai mulți copii. Ai mei l.au găsit, cu toate că au muncit foarte mult, și timpul era limitat. Am avut lipsuri materiale, însă sentimental…am fost mereu mulțumite. Divergențele pe care le am acum, la maturitate cu surorile mele, sunt din cauza mea. Toată viața le.am făcut pe plac și acum am început să refuz. S.a dezlănțuit iadul :))

  • Claudia spune:

    O scriere trista dar foarte profunda.
    Eu am doua surori.Eu sunt cea mijlocie.
    Nici nu pot sa-mi inchipui viata fara ele,cred ca ar fi fost incompleta.
    Asta probabil si pentru faptul ca mama noastra ne-a invatat mereu ca trebuie sa ne iubim neconditionat.
    Chiar daca uneori am avut senzatia ca mama o iubeste mai mult pe una din surori,am realizat apoi ca m-am inselat.
    Si copilasii tai o sa inteleaga in timp asta.

  • denisa spune:

    Ti-am descoperit blog-ul cand baietelul meu avea cam opt luni si citeam pe nerasuflate articolele ce aveau ca subiect copilul. Am invatat multe lucruri aici, atat din experienta ta cat si a cititorilor care lasau comentarii. Nu ma simteam singura/ciudata in ale parintelii. Am rezonat cu multe dintre ideile si sfaturile intalnite pe blog.
    In fine, nu ma gandeam la al doilea bebelus prea curand, de fapt, nu stiu daca luam in calcul aceasta varianta. Dar ce sa vezi?!? In iulie,cam in perioada in care s-a nascut Ivan, o sarcina m-a luat pe nepregatite. Asa ca, in luna februarie familia s-a imbogatit cu o fetita. Diferenta de varsta mica intre ei, un an si jumatate…
    Citesc cu inima stransa atat articolele despre cei doi pitici ai tai si despre relatia dintre ei, cat si parerile cititorilor. Pana acum cel mare pare sa o fi acceptat destul de bine. Este atat de absorbit de activitatile proprii incat nu simte nevoia sa ii acord atentie non-stop, dimpotriva, imi e ciuda mie cand nu pot sa il smotocesc eu atat cat mi-as dori. Desi la inceput imi propusesem sa evit momentele de dragalasenie cu cea mica in prezenta lui, nu am reusit sa fac acest lucru. Deocamdata el pare destul de protectiv si iubitor in putinele momente in care ii da atentie si sper sa continue asa.
    Personal, cred ca nu exista o diferenta ideala intre copii, depinde mult si de firea primului nascut. Atitudinea parintilor probabil face diferenta si la acest capitol eu am avut multe de invatat de pe blog. Va multumesc!

  • ana spune:

    Ioana, mi-e ca ai o teama putin cam mare pe tema asta. Poate pentru ca nu ai avut un frate? Majoritatea fratilor se inteleg bine si foarte bine, chiar si cu ciondaneli. Diferenta de varsta e mica si o sa aiba multe preocupari comune.
    Incearca sa ii implici cat mai mult in activitati impreuna: cred ca e indeajuns de mare sa ii dea ea cateva lingurite de mancare, gaseste jocuri pentru doi, povesteste-i cum se vor juca impreuna si cum va fi partenerul ei preferat de joaca, pentru ca nu trebuie sa lucreze sau sa faca alte treburi de adult si sa ia pauze. Arata-i gesturile lui bebelusesti si spune-i ca si ea facea la fel.
    Sa il invatati impreuna sa vorbeasca, aratandu-i poze din carti…
    Destul de putine articole vorbesc despre ei doi impreuna, tu facand ceva impreuna cu amandoi, mai mult despre ei doi separat.
    Spune-i ca poate si lui Iv ii pare rau ca nu poate sa mearga in picioare, sa vorbeasca cu mami si cu tati, si are si el motive de gelozeala

  • Marga spune:

    Am citit toate comentariile 😀
    Familia noastra e cea non-ttradiționala… adica parinti divortati, bunici divortati, frati buni, vitreg, prin alianță… avem de toate 😀 Asa ca am avut ocazia sa simt si sa vad gelozii din mii de motive.
    Eu sunt sora cea mare, fratele meu (avem mama si tata la comun)3 ani si jumătate mai mic… un pic de gelozie a existat mereu, nu pt ca nu l-am vrut ci pt ca familia a sadit sămânța geloziei (eel e mai mic si mai firav, da-i lui si de la tine, e vina ta pt năzbâtiile facute la comun etc.)… dar am fost mereu uniti, l-am luat la grădiniță cu mine, direct in grupa mare pt ca nu suportam sa stau fara el atatea ore… si povestea s-a repetat pana in facultate. Eu i-am cunoscut toti colegii si el pe ai mei, cu toate ca erau 4 ani de scoala intre noi. cand eram mici spunea in gluma ca eu sunt ” mama cea mica” 🙂 si de multe ori asa am si fost. Iar in adolescenta a fost confidentul meu, eu am copilarit pana târziu iar el s-a maturizat mai devreme. Asa ca am împărțit tot. Si chiar daca au existat certuri, drame si istericale intre noi… am cel mai minunat frate si sunt sigura ca ajutorul va veni mereu de la el.
    Dar experiența mea nu se rezuma aici… am si o sora vitrega cu 11 ani mai mica si o sora prin alianta cu aproape 5 ani mai mica (DIIn partea tatalui meu). Probabil si datorita faptului ca mi-am dorit mereu o sora, nu am simțit niciodată un pic de gelozie fata de ele. Sora prin alianta am cunoscut-o cand avea 1 anisor, imi venea sa o mananc atat de draga imi era. Iar ultima surioara, am aflat de existenta ei abia cand s-a nascut (ppărinții erau timorati ca se va dezvolta o gelozie)… dar eu pur si simplu m-am-am îndrăgostit! Strângeam banutii de la pachet pe care mi-i dadea mama si in weekend ii cumparam jocuri si dulciuri.
    Drumurile noastre ca adulti acum s-au cam îndepărtat… dar raman cu idea ca multi copii= fericire.
    Sper sa reușesc sa fiu impartiala si sa ii invat sa se iubeasca si pe copiii mei 🙂

  • Mia spune:

    Draga Printesa,

    Mai devreme sau mai tirziu, noi toti trebuie sa intelegem ca nu suntem buricul pamintului. E o lectie dureroasa, si unii niciodata nu o invata (you know the type: me, me, me!). Fetita ta e foarte norocoasa, mai norocoasa decit milioane de alti copii, pentru ca invata lectia asta intr-un loving environment — pentru ca are doi parinti care o iubesc pina la luna si-napoi 🙂 Ceea ce e important pentru orice copilas e sa stie ca cineva il/o iubeste no matter what; asigura aceasta calitate a vietii, si copilul o sa fie ”minte sanatoasa in corp sanatos” pentru toata viata. She’ll be fine, I promise you.

    Cit despre relatiile dintre frati, surori etc. la virsta mica, we know one thing for sure: that we don’t know anything for sure. In foarte multe cazuri, felul cum s-au comportat in copilarie nu determina comportamentul si sentimentele adultilor … Cel mai important e ca puii de printesa sunt iubiti, ocrotiti si intelesi de mama printesa. Ce copilasi norocosi! 🙂

  • g spune:

    Credeam ca o voi avea doar pe ea.. insa cand ea a inceput sa ceara surioara… crescand fara alti copii in anturaj… nici vecini.. nici verisori.. doar colegi de la scoala .. ne am dorit toti inca una.. a venit 🙂 pe drum catre casa de la spital am plans.. insa de vinovatie, ca ea nu va mai fi unica.. desi ar fi meritat.. pentru ca este perfecta.. insa si ea, cea mai mica este perfecta… amandoua dau semne de gelozia. Cea mica arata, la cea mai mare ghicesc. Planul meu de actiune este sa petrecem timp cu fiecare.. asa cum merita, cu amandoua si neaparat multe imbratisari… & pupici. Amandoua sunt mici si astfel ma si exprim.. „cea mica si cea mica”.. sau cea mica A si cea mica K… chiar daca nu sunt prezente. Iar cantecul s-a transformat in „are mama doua fete”… nu este simplu insa trebuie sa facem mai mult decat putem. Si nu stiu pentru care este copil este mai dificil.. cel mai putin mic pentru care lumea se schimba brusc sau pentru cel mic, ce nu a avut niciodata parintii pentru el. Vreau sa cred ca un copil satul nu va dori niciodata mancarea altuia, deci ca parinti ocupati si stresati.. care nu fac fata nici cand au doar un copil trebuie sa ne saturam copiii de dragoste .. daca se poate spune asa. Tinut in brate, joc, pupici, mai putin tv, multa miscare, si activitati de grup .. pentru toate varstele. Cea mica 5 ani si jum, cea mica mica 16 luni. Aah.. si foarte importat.. niciodata nu mi-am acuzat fetita ca minte.. si nu minte..inca.. si niciodata nu am folosit cuvantul „gelozie”.. sau o astfel de acuza.. decat ceva de genul.. aa .. ce draguts.. vrea si pitik un pupic.. nu stiu daca ajuta insa mi se pare ciudat sa iti acuzi copilul ca e gelos.. am stabilit ca e un sentiment normal… natural.. e ca si cum l-ai acuza ca ii este foame… si nu ar face decat sa incurajeze manifestarea. A fi gelos e normal… a-si lovi fratiorul nu se numeste gelozie, se numeste violenta.. deci e nepotrivit sa fie acuzat de gelozie atunci cand actiunea e nepotrivita.(violenta, separare.. etc) Mie imi este teama doar de gelozia nemanifestata, care sta adanc intr-un suflet mic, si pentru asta citesc articole care ma pot inspira in actiunile mele. Nu vreau sa sufere, sau relatia lor sa sufere din cauza greselilor noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *