Nu vreau să-mi agresez copilul! Ce să fac? (1)

Tot mai multe mame îmi scriu să-mi ceară sfatul. Vor să afle ce pot face ca să nu-şi mai plesnească, tragă de păr şi de urechi copilul, să nu-l mai împingă, jignească, amenințe, încuie în camera lui.

Eu nu-s specialistă, nu am studii de psihologie, nu am decît experiența mea de copil agresat, pe cea de părinte care şi-a propus să nu-şi agreseze niciodată copiii şi de om care se informează cît poate despre metode alternative de educație şi autocontrol.

Am scris mult despre violența împotriva copiilor, o să scriu încă de o sută de ori pe atît, pentru că văd tot mai mulți oameni dispuşi să nu mai ridice mîna, iar pentru asta îi felicit. E nevoie de curaj să ceri ajutorul şi eu le mulțumesc celor care mi-au scris, pentru ei am pus la un loc acest articol (vor urma şi altele) cu soluții practice (şi sper şi eficiente), astfel încît cît mai mulți copii să crească fără să cunoască agresiuni şi umilințe din partea părinților.

shutterstock_174196007

Împreună cu alți părinți care luptă şi ei zi de zi cu sine pentru a nu-şi pierde răbdarea şi controlul, pentru a-şi înțelege şi accepta copiii şi a-i creşte cu respect, blîndețe şi empatie, am pus la un loc mai multe idei care sperăm că pot fi de folos şi altor părinți. Ideile de mai jos sînt rezultatul experiențelor a peste o sută de părinți care au aplicat instinctiv sau după ce au citit în cărți sau articole documentate cum pot fi gestionate situațiile tensionate între copii şi părinți.

Pentru că în timp ce scriam articolul mi-am dat seama că volumul de informație pe care vreau s-o transmit e foarte mare, îl împart în trei capitole:
1. Ce pot face părinții pentru a evita conflictele cu copiii și pentru a-și gestiona furia și tendința de a fi agresiv.
2. Motive pentru care copiii se pun de-a curmezișul
3. Idei, strategii, soluții practice în locul agresiunii

Mai jos aveți prima parte.

Idei de aplicat de către părinți cu ei înşişi

Odihneşte-te. Sună imposibil, știu, și pe mine mă enervează să aud sfaturi gen: dormi tu cînd doarme el etc etc, mai ales că știu cît de greu e să adormi la comandă, să stai întinsă cînd ai atîtea de făcut prin casă. Dar odihnă înseamnă și să stai cu ochii închiși o jumătate de oră. Cheamă pe cineva să îți spele vasele, rufele, podeaua, plătește pe cineva dacă nu ai familie aproape. Nu face în casă decît ce e absolut obligatoriu, restul poate să aștepte. Oboseala vă face nervoși, irascibili, agresivi. Pentru copil e mult mai important un părinte calm și vesel decît o podea lustruită.

Gîndeşte-te la propria copilărie, la amintirile frumoase versus cele urîte. Ale mele frumoase sînt momente plăcute cu părinții, joaca noastră, iubirea, nu hainele aranjate la dungă în dulap. Neplăcute sînt palmele la fund și peste ochi.

Rîzi. De voi, de oboseală, de copii. Fă orice să eliberezi din tensiune. Uitați-vă la Seinfeld, la Vacanța Mare, orice vă amuză ca adulți.

Ia o pauză de la copii. Eu am doi copii. Momentele mele libere pe zi se măsoară în minute. 10 minute de duș seara. Jumătate de oră de citit sau de scris noaptea. Visez la o oră singură în oraș, poate la anul pe vremea asta o să mă bucur de ea. Orice pauză ajută, oricît de mică. Fă ceva ce-ți place, colorează-ți unghiile, calcă rufe dacă asta te relaxează, vezi un serial pe telefon, vorbește cu o prietenă. În fiecare zi o pauză cît de mică.

Respiră. Cînd simți că te enervezi și te apropii de punctul în care vei ridica mîna, ieși din cameră. Lasă copilul în siguranță undeva (în patul lui, în scaunul de masă, în camera lui) și mergi să numeri plăcile de faianță din baie. Spală-te pe ochi. Țipă la tine în oglindă. Plîngi de furie. Cinci minute vor fi suficiente să depășești criza.

Fă mișcare. E și ăsta un mod excelent de a elibera din energia negativă. Dacă nu ai timp de sală, ieși cu copiii în parc. Dacă plouă, dansează cu ei pe covor, fă genuflexiuni cu ei în brațe.

Gîndește-te bine care sînt motivele pentru care vrei să loveșți copilul. Nu fix atunci, în criza de furie, ci în momentele de liniște. Despre motivele pentru care cred eu că părinții agresează copiii și de ce sînt ele greșite am scris deja aici.

Vorbește cu o altă mamă. Sun-o cînd simți că pierzi controlul, spune-i cum te simți și ce-ți vine să faci, las-o pe ea să fie vocea rațiunii, simpla conversație cu ea te va ajuta să depășești momentul tensionat.

Caută ajutor specializat. Dacă ai fost un copil abuzat de părinți, dacă ai lucruri nevindecate din trecut, sînt șanse mari ca din ele să vină neputința ta de a-ți controla emoțiile negative. Uneori e nevoie de îndrumarea unui psihoterapeut să ne ajute să ne vindecăm ca și copii pentru a deveni părinți funcționali și a nu produce copiilor noștri traumele cu care am crescut noi. Știu că nu e timp, dar sînt mulți terapeuți care practică psiohterapia prin SKype, funcționează foarte bine. Vă pot ajuta cu recomandări de doctori, dacă aveți nevoie.

În următoarele două articole din serie am scris despere motivele pentru care ni se opun uneori copiii și despre moduri de a relaționa cu ei astfel încît ei să devină coperanți, iar noi să nu ajungem în punctul în care agresiunea ni se pare o soluție.

sursa foto: abuz via shutterstock.com

77 Comments

  • Marishka spune:

    Printesa!!! Am dat copy-paste la postare ca sa nu uit ce ai scris. Te rog sa scrii cat mai multe despre subiecte de acest gen. Nu -mi plac articolele cu concursuri su reclama la produse. Astept cu sufletul la gura continuarea….

    • dojo spune:

      Marishka, articolele cu concursuri si reclama tin blogul in picioare, deci is si ele bune la ceva 🙂

      Revening la discutie … MA BUCUR ca exista mame care doresc sa isi schimbe modalitatile de educatie, desi este greu sa recunosti ca gresesti si mai ales sa faci o schimbare cand in Romania inca este NORMAL sa iti lovesti copilul.

      Nadia are doar un an, deci, dupa cum glumesc eu, e cam devreme sa pun cureaua pe ea. Acu’ lasand misto-urile mele la o parte, sunt multi parinti chiar si in parc care aproape ca se lauda ca ii mai troznesc pe ai mici. Am mai asistat si eu la cate o palma peste fund, care, chiar daca nu doare neaparat (mama in cauza nu dadea cu putere), este ineficienta si oricum nedorita.

      Inca mai exista insa multi parinti carora li se pare normal sa-si altoiasca pruncii si societatea inca ‘pedaleaza’ pe idei din astea retro. Chiar am prietena care imi spunea ca ea o va mai atinge pe fii-sa, numai sa mai creasca – si ma privea ca pe o tampita, cand i-am spus ca nu am de gand sa-mi lovesc copilul (si sper sa ma tina asta si cand va fi mai greu).

      Asa cum zici, Ioana, OBOSEALA e nasoala, cand e vorba de nervi. si eu sunt uneori torpilata de oboseala si simt ca-mi vine sa rup ceva cu dintii uneori. Ma uit insa la copilul asta nevinovat si stiu ca nu face nimic de-al naibii. Este doar foarte activa, curioasa si jucausa. Asa ca imi inghit o injuratura si ii zambesc.

      Astept cu mult interes restul de articole, este un subiect complicat si dureros, dar orice parinte care incearca o alternativa este deja un rezultat senzational: un copil in plus care va creste fara unele dintre traumele care au tarat milioane de vieti deja.

    • samofrakiyskaya spune:

      Eu mai resimt si acum imbrancelile mamei, sau cum ma tragea de maneca sau de gluga ca sa merg mai repede, sau cand, altadata, ca sa imi arate ca e suparata pe mine mergea cu pasi mari lasnadu-ma sa fug pe trotuar s-o ajung din urma, sa nu o pierd din vedere. Faze din astea de violenta pasiva cred ca sunt cele mai grave, mai bine imi dadea o palma la fund (lucru care nu s-a intamplat niciodata). Imi amintesc si acum cum vroiam s-o pedepsesc, ma imaginam mama ei si tot asa o smuceam si o lasam im urma mea. Sper sa fiu inteleapta si sa nu repet figura cu copii mei.

    • Printesa Urbana spune:

      wow, multumesc pentru altruism si sustinere, ce frumos ar fi daca toata lumea ar face numai ce vrem noi… gratis…oh dar stai, eu chiar scriu gratis…

    • catgal spune:

      dar ce e așa de neplăcut la niște articole faine despre niște produse simpatice (sau nu) că nu ne obligă nimeni să cumpărăm…. E postul cu Publicitate marcat+ http://www.printesaurbana.ro/publicitate -mi se pare de foooooaaarte mult bun simț

    • Mihaela s spune:

      Ok nu iti plac art reclama, dar crezi ca putem trai din like, comentarii si aplauze? Fain sa dai copy paste moca:). Sa nu mai zic ca printesa le zice mai chitit decat psiholoaga din spitalul de copii care cica ma scotea din depresie si batea campii.. A reusit sa ma enerveze … O fi si asta o tehnca:)))

  • catgal spune:

    Mașina de spălat vase 🙂 am căutat de curiozitate care sunt prețurile și există și la 900 de lei/ 365 zile pe an= 2,5 lei pe zi x minim o oră economisită pe zi= 3650 ore libere de făcut altceva. Eu zic că e la fel de necesară ca mașina de spălat haine. Și o mamă mai liberă egal o mamă mai calmă.

  • Robo spune:

    Buna, sunt Robo si comentez aici pentru ca presupun ca va fi un topic cu trafic, iar in seara asta sotia mea m-a intrebat de ce nu-mi pun blogul in semnatura, moment in care eu am avut o mica revelatie. Chiar asa!
    Deci daca vreti sa cititi un blog chiar mai bun decat asta, puteti sa dati click!
    /end publicity

    • Printesa Urbana spune:

      nu e mai bun, dar e bun!

    • Teodora spune:

      clar nu e mai bun, caci nu scrii mai des :)))))
      mie imi place ce si cum scrii, asa ca m-as bucura sa te vad mai activ
      on topic: nu ma aflu in situatia de a fi mama, dar ma bucur atat de mult sa vad astfel de posturi, pentru ca ma ajuta sa invat si sa sper. experienta mea de copil agresat psihic de catre mama si-a lasat o puternica amprenta si ani de zile am spus ca nu vreau copii, in principal din cauza fricii de a nu perpetua aceleasi tratamente la care am fost supusa. mai pe scurt: multumesc printesa pentru tot ceea ce scrii pe aceasta tema

    • Mirona spune:

      Bun, cu ocazia asta am descoperit si eu cine e Robo! Ca il citeam urmand alte cai. :)))))

  • Alina spune:

    Concurenta in familie 🙂 imi placeeee

  • Andreea Ilie spune:

    Subiectul acesta este foarte bine venit intr-o vreme in care parintii inca isi agreseaza copii. Eu am fost un copil agresat. Am ramas fara tata la 8 ani si mama a intrat intr-o depresie puternica, pe un fond existent de probleme psihice. A avut o perioada de un an cand m-a batut aproape zilnic cu pumnii in cap! Apoi o perioada indelunga cand ameninta ca se sinucide, ma lasa in camera mea si ea mergea sa : ia pastile, sa isi puna gazul, sa isi taie venele in baie. Trauma a fost imensa pentru mine. Uneori ma mir de mine si ma felicit ca am reusit sa fiu un adult optimist si coerent. Imi este foarte greu sa vorbesc despre asta… Acum am si eu copilul meu. Sunt momente in care plansul lui ma scoate din minti dar ma stapanesc si nu ii arat asta. Ma enerveaza cumplit cand vad cum ideea bataii e adanc inradacinata in mintea celor de 40 de ani + . Am patit sa merg cu baiatul la rude ( bunici, matusi, etc) iar acestia sa ii zica „in joaca” ca „iti dau bataita la fundulet” sau „cresti tu mare si iti dau bataita”, toate afirmatiile insotite de rasete si maimutareala ca pentru bebelus. Degeaba bat eu apa in piua ca sa nu mai zica asa ceva, ca el nu va primi niciodata „bataita”, nu am cu cine ma intelege!

    • Oana Na spune:

      Andreea, sunt un strain pt tine dar simt nevoia sa ti spun ca-mi pare rau pt ce a trebuit sa induri.

    • Ana spune:

      Andreea, si eu sunt un strain pentru tine si simt ca trebuie sa iti spun ca imi pare rau pentru tot ce a trebuit sa induri.

    • alina nicoleta spune:

      felicitari pentru vointa ta de a nu face cu copilul tau ceea ce tie ti s-a facut!

  • Estsanatlehi spune:

    Am si eu un punct de adaugat la lista, care pe mine ma ajuta de fiecare data. (Nu mi-as lovi baietelul niciodata, dar cand ma musca a suta oara, asteptandu-mi reactia, mai ridic vocea la el, sau il imping de langa mine – nu dur, dar hotarat.) Ma privesc din afara: ce as gandi eu despre scena respectiva, daca ar fi vorba despre un alt duo mama-copil? As proceda la fel si daca as avea adulti in jurul meu, al caror opinie conteaza pentru mine? Pana la urma la incercarile de la inceput nu e important motivul pentru care nu dai in el, ci ca reusesti sa nu dai.
    Eu de exemplu intotdeauna imi amintesc de scene asemanatoare vazute in parc, in care imi dadeam ochii peste cap: ce naiba, cucoana, e doar un bebelus, musca tocmai pentru ca testeaza limitele, si tu tipi la el! Sau ma rusinez, dandu-mi seama, ca daca ar fi sotul de fata sigur as incerca sa fiu mai calma, ca el este mereu foarte bland cu copilul, orice ar face.
    Banuiesc ca ar functiona si daca Doamne fereste as avea porniri mai sadice, pentru ca imaginarea situatiilor imi da un momemt de ragaz, si incet nervii dispar…

  • Adriana spune:

    Oboseala bat-o vina (si a noastra si a lor) cred eu ca ne face misiunea asta uneori aproape imposibila! Datorita ei imi doresc cate-o data sa pot alerga repede, repede pana sus pe deal,sa urlu tare si sa revin asa ca-n desene animate. 🙂

  • Ana-Maria spune:

    Din păcate adevărul este că există mulți oameni care au fost agresați de părinți și aleg să nu rupă acest lanț al violenței fizice și verbale.
    Și eu am fost victima abuzurilor părinților mei. Îmi amintesc când eram copil, cum simțeam uneori că am să mor de durere, cum plângeam nopțile singură în pat și mă rugam să țin minte ce simt, să nu fac niciodată așa copiilor mei. Tot părinții mei însă, mă și mângâiau, erau uneori lângă mine. Atunci erau frumoși, minunați.
    Consider că schimbările mari încep din lucruri mărunte, cu fiecare dintre noi. Eu am ales să lupt pentru copii, dar și pentru vindecarea rănilor adulților. Până la urmă, cât timp vor exista răni nevindecate, e puțin probabil să nu repetăm aceleași greșeli. Iar copiii… copiii au dreptul să fie fericiți, să crească înconjurați de iubire necondiționată…copiii au dreptul la PĂRINȚI.
    Îți mulțumesc pentru articol, prințesă. Îți mulțumesc din tot sufletul meu că vorbești despre asta.

  • Flory spune:

    Foarte greu 🙁 , cand simt ca nu mai pot ies din camera .Nu vreau sa simta ce am simtit eu copil fiind , ma feream la orice gest de al mamei . Acum mama spune ca era prea obosita si cu 4 copii pe cap fara nici un ajutor , isi varsa nervii pe noi . Din greseli invatam , foarte util articolul , astept continuarea :*

  • Me spune:

    Cred că ar mai merge adăugat şi: „lăsaţi problemele de la serviciu la birou”. Iar în cazul în care stresul e atât de mare poate o schimbare de serviciu vă ajută.

    După ce am revenit la muncă am devenit mult mai nervoasă. Stăteam peste program destul de des, dimineața mă luptam cu ajunsul la timp şi lăsat copiii la grădiniță, eram mereu obosită şi supărată că nu petrec suficient timp cu familia, în plus se acumulaseră şi destule frustrări la muncă, ce mai, eram un pachet de nervi. Aveam momente când simţeam că vreau să-i bat sau să-i las în mijlocul străzii şi să fug (mai ales dimineața când eram deja în întârziere şi unul din ei se tăvălea pe jos că nu vrea la grădiniță, vrea să se tundă acum). Norocul meu că făceau crize de astea pe rând şi-l luam în braţe.

    În fine, după vreo 8 luni de mers pe la interviuri (cam 2-3 pe lună, mai mult n-aveam timp) am reuşit să-mi schimb locul de muncă. A fost greu, nu-mi doream să plec, îmi plăcea ce lucram şi mă pricepeam, dar sincer e mult mai bine acum. Aşa că acum sunt mult mai relaxată.

    • Yoyo spune:

      Sincer, eu m-am relaxat dupa ce m-am intors la lucru, si asta s-a vazut si acasa. Imi plac foarte mult oamenii cu care lucrez si parca am inviat de cand m-am intors. Si simt ca la lucru ma odihnesc mult mai mult, mai ales fizic, decat cat am stat acasa. O sugestie din partea mea ar fi si asta, sa te intorci la lucru, sa porti o discutie cu un adult, sa faci Si ceva mai matur decat gangureli si maimutareli. N-am nimic impotriva lor, dar eu am simtit nevoia sa fac si altceva. Cat am stat acasa am fost intr-o depresie continua, nu aveam cu cine sa vb in general, iar cand totusi gaseam pe cineva, era tot o mama cu copii mici care vb numai despre copii. Sincer n-am inteles niciodata cum cineva poate fi fericit avand ca singer univers copiii, dar nu-mi place nici sa ma judece altii ca de ce vreau si altceva de la viata in afara de familie.

    • cristina spune:

      Yoyo…parca ai redat cuvant cu cuvant ceea ce simt si eu :(( . A nu se intelege gresit, draga mea are 7 luni si o iubesc si ingrijesc cu atata pasiune pe care au observat-o si ceilalti, alaptez exclusiv, dormim impreuna toti 3, practic suntem nedespartite, DAR simt ca mi-am pierdut identitatea de femeie si singura care mi-a ramas e cea de mama si asta uneori ma deprima foarte tare :(( . Una peste alta, o mama cu 3 copii mi-a zis ca prea multe femei fac din copiii lor un scop al vietii si centrul universului, mai sanatos atat pentru noi, cat si pentru ei este ca dupa aceasta perioada de ingrijire exclusiva sa ne regasim echilibrul, sa be reintoarcem la viata noastra sociala, la placerile noastre nevinovate, la obiectivele noastre de cariera, etc . Sper sa reusesc si eu cand va veni momentul 🙂 .

    • Printesa Urbana spune:

      eu cred ca fiecare femeie simte lucrurile astea diferite, pentru ca slava domnului, sint diferite. daca eu aleg sa stau cu copiii si sa nu ma intorc la serviciu nu inseamna ca sint dezechilibrata, ci ca echilibrul meu e diferit de cel al unei femei care se intoarce la job.

    • cristina spune:

      De acord cu tine printesa, nu am insinuat ca e musai reintoarcerea la job ! Dar, cred ca sunt multe care tin si de context in echilibrul acesta. Am o prietena mamica care ar vrea sa ramana acasa chiar si dupa CIC, insa ea a avut parte de fiecare cand a simtit nevoia de acel „time-out” , pt ca avea parinti, socri care sa o ajute cu toate cele. Aproape zilnic avea parte de 2-3 h singura, nivelul ei de energie era de 3 ori cat al meu :))))

    • Yoyo spune:

      Sunt perfect de acord si e super ca suntem asa diferiti. Daca nu eram diferiti eu n-as fi gasit-o pe bona asta super care a dorit sa stea acasa cu copiii ei dar sa mai faca si un ban in plus. Si daca eu nu ma intorceam la lucru ea nu putea sa faca rost de bani. Asa, toata lumea e fericita, dar cel mai important a fost ca fiului meu i-a placut de ea, a fost independent de mic si n-a avut nimic impotriva sa mai stea si cu altcineva. Oricum copilul m-a ajutat mult sa fiu relaxata in privinta asta pt ca e foarte sociabil si are un temperament OK. Daca ar fi fost mai dependent de mine nu pot sa spun cum ne-am fi descurcat.

    • Ema spune:

      Eu una nu cred ca viata sociala inseamna viata profesionala. Ce poata sa spuna un pensionar ? Ca nu mai are viata sociala? E adevarat ca o mama mai devreme sau mai tarziu va constientiza ca copiii devin tot mai independenti si se va orienta si spre altceva.

    • cristina spune:

      De acord cu tine, dar cu cine sa iesi la o cafea la pranz cand toti prietenii tai sunt la job ? :)) Sunt perfect de acord ca nu viata profesionala te defineste, dar dupa 10 ani de facut unul/mai multe joburi care iti si plac, as fi ipocrita sa spun ca nu imi lipseste acel ceva, rutina respectiva. Si da, as vrea sa imi pot petrece cat mai mult cu pitica mea, ideal ar fi jobul part-time, dar pe la noi nu prea se practica (in afara sunt mult mai deschisi la part-time ) :((

  • unniana spune:

    Printesa, nu faci tu un articol si despre de ce nu e bine sa iti lovesti copiii?, te rog. Ca in jurul meu sunt parinti care nu vad nimic rau in asta, li se pare normal, eficient si se mai si lauda cu asta. Adica, nici macar nu incearca sa nu ii loveasca. Si sunt oameni educati, aparent…
    Eu raman fara replica la povestile lor, nu stiu de unde sa incep, ma blochez, ei imi spun ca sunt ipocrita, ca si eu o sa imi bat copilul, deh, acu e bebe, ce stiu eu…
    Daca ai ceva pe tema asta, imi cer scuze, nu am gasit eu.
    Desi, ma gandesc ca oamenii astia sunt asa de convinsi ca fac bine ce fac si ca le e prea greu sa admita ca gresesc, incat nu stiu ce ii poate convinge de contrariu…
    felicitari pt articol si pt demers!

  • C. spune:

    Ar fi intereant si un articol despre mamele care se intorc la munca si incearca sa (re)cladeasca o cariera. Cum reusesc ele sa imbine cele doua aspecte. Ce obstacole intalnesc la munca, in „competitie” cu cele care nu au inca o familie si deci sunt mai dispuse sa se „jertfeasca ” pe altarul de la birou. Cum isi pastreaza ele rabdarea cu cei mici care testeaza limitele adultilor pe fondul unei lipse acute de timp si a oboselei acumulate.

    • Printesa Urbana spune:

      Astept articole de la cititoare pe tema asta, eu nu am trecut prin aceste experiente.

    • Luiza spune:

      Tot ce am eu este experienta mea si inca fac terapie ca sa ma refac. Daca se accepta si fara copii, i-ar face mare placere sa o impartasesc.

    • Printesa Urbana spune:

      Sigur, astept un draft.

    • Yoyo spune:

      M-am intors la lucru la 11 luni ale copilului si am si plecat in delegate in Bruxelles o saptamana. Am lasat copilul cu taica-sau si a fost ca o gura de aer. Am lasat lapte in frigider (m-am muls mai bine de in an ca fiul meu s-a nascut premature Si n-a supt niciodata dar am avut lapte cat pt toata strada cu tot cu pompa) si am plecat linistita ca si tatal stie ce are de facut. Dupa ce m-am intors in tara am inceput sa inlocuiesc laptele meu cu ceai, copilul n-a protestat asa ca m-am „intarcat” si pe mine. Am gasit o bona super la care l-am dus acasa, asa ca la mine era curat toata saptamana si nici nu faceam de mancare. Il obosea cu joaca in ultimul hal asa ca pe la 9 deja era in pat Si dormea pana dimineata fara treziri. A invatat multe acolo, ca bona mai avea Si copiii ei acasa, de varste apropiate si se jucau impreuna. A invatat sa umble Si sa manance singur la ea. La lucru a fost super intoarcerea, lucrez cu oameni minunati, programul e flexibil, iar eu ma odihnesc fizic mai mult decat cand stateam acasa. Am un chef de viata cum n-am mai avut inainte.

  • Oana Na spune:

    Sotul meu a fost batut, umilit, insultat etc de catre mama lui. Acum vreun an, si-a facut curaj sa o confrunte si sa o intrebe „de ce?”. Raspunsul ei ma bantuie aproape zilnic „o sa ajungi sa-mi multumesti si sa imi dai dreptate”. In mintea ei otravita, in ceasul al 12-lea, avea sansa sa-si ceara iertare, dar nu. Si suporta consecintele, un fiu rece si distant, o nora careia ii e frica sa si lase copilul cu ea, un nepot care creste fara ea.
    Imi povestea tot el cum ajungea sa se intrebe daca nu cumva era adoptat de ea pt ca nu credea ca-l iubeste.
    Le doresc, si mie in acelasi timp, tuturor mamelor rabdare si putere de a trece peste situatiile tensionate.

  • Alexandra spune:

    Eu si sotul meu ne-am pus o regula de time out. Cand unul dintre noi simte ca se enerveza, nu trebuie decat sa strige „time out” si e imediat inlocuit de celalalt. Nu trebuie sa justificam de ce ne trebuie „pauza”…si functioneaza pentru noi foarte bine. La fel, cand unul dintre noi il vede pe celalalt ca e prea nervos, are drept de „veto” de a-l da la o parte de langa copil :).

    • Printesa Urbana spune:

      Foarte buna metoda!

    • alexandra spune:

      Si noi facem treaba asta!!! Si functioneaza foarte bine! Chiar mi-am dat seama ca nici nu e nevoie sa spun ceva, deja ma simte si preia controlul. Mare usurare, serios!
      Cand sunt insa singura, treaba ce a functionat e sa-mi dau mie un time out. Ies pe balcon, trag o gura de aer sau intru-n baie, ma spal pe maini, respir, inspir… Asa-i de greu uneori… ufff

  • Laura spune:

    da, la mare fix…Mihu e la perioada in care arunca mancarea pe jos (am eu un pitic cu treaba asta, sunt oameni care mor de foame deci aruncatul cu ea pe jos mi se pare o blasfemie) si intr-o sambata mi-am pierdut rabdarea si am ridicat vocea la el…a inceput sa planga si mi-a parut atat de rau ca nu m-am abtinut…el a uitat repede, eu nu voi uita prea curand..iarasi la muscaturi nu reactionez prea bine, dar macar acolo imi iese sa ma stapanesc , ca prima reactie (practic ma simt agresata de muscatura) e sa-l agresez si eu pe el, sa ma apar in felul asta…sau cel putin asa ma scuz eu in capul meu pentru instinctul de a-i lipi o palma pe copanele…ma abtin, sper sa-mi iasa tot timpul…sau sa gasesc o alta cale de a ma apara..dar imi doresc si vreau sa cred ca voi si reusi sa nu-l „ating” cum considera lumea ca e nevoie/necesar…vad parinti/bunici cu copii de varsta lui care incearca sa se impuna cu forta prin vorba/fapta…le-as spune ca cum ii trateaza acum, asa vor fi tratati in cativa ani la randul lor

    • dojo spune:

      Si fii-mea e in faza de muscat. Ori imi ia degetele si le capseaza cu aia 4 dinti ori ma musca de gat sau de umar. O indepartez usor cu gura de mine si ii zic ca ma doare. Apoi ii zic ca nu e cutu-cutu, na, Grivei si o pufneste rasul. Momentan functioneaza, ca inca nu e chiar foarte perseverenta in activitatea respectiva 😀

  • Alex spune:

    Eu inca nu am copilasi, nu pot sa imi dau cu parerea legat de rabdarea sau nervii mei in situatii dificile cu copii. Sper sa fiu asa cum vreau sa fiu si cum invat de la tine, Printesa, si restul oamenilor care sunt oameni cu copii lor. Pot doar sa va spun cum ma simteam eu, copil fiind, atunci cand eram lovita de parinti, in mod special de tata. Parintii mei sunt niste oameni extraordinari, corecti, iubitori, oferindu-ne (mie si sorei mele) ajutor cand am avut nevoie (facultate, credit, doctori, etc). Tatal nostru are insa, o problema cu nervii pe care nu si-o trateaza. Nici nu stiu daca o constientizeaza neaparat, desi noi i-am spus-o de nenumarate ori. Avea si are schimbari bruste de comportament, un lucru minor il poate scoate din sarite, urla, se enerveaza, jigneste si nu isi cere niciodata scuze. Lucrurile acestea se intamplau frecvent cand eram acasa, ulterior am plecat la facultate si ne intalneam destul de rar. Au fost mai mereu tipete, certuri, legate de: am trantit o felie de paine pe jos, am spart un bibelou, am stricat ceva..lucruri marunte. Acest comportament a facut ca noi, copii, sa ne simtit nesigure, sa ne fie frica sa stam in jurul lui, sa interactionam cu el. Am primit si palme la fund si la fata, eu mai mult (sora mea mai putin), de fiecare data cand „faceam ceva”. Ultima data cand am primit bataie a fost in clasa a 8a, cand nu am vrut sa fac temele la matematica deoarece nu imi placea matematica, in acel moment eu lucrand la engleza pe care o iubeam. Acela a fost momentul in care mi-a spart capul. A fost ultima oara cand m-a mai atins, s-a speriat si el foarte tare, si eu la fel. In momentul de fata, relatia dintre noi nu exista. Nu vorbesc niciodata la telefon cu el, cu mama vorbesc zilnic. Sigurele interactiuni sunt atunci cand ajung acasa si e necesar sa vorbesc si cu el. Atat. Nu am spus ca nu ma iubeste, sunt convinsa ca ma iubeste enorm, tot ce a facut a facut pentru mine/noi, insa nu pot sa iert modul in care s-a comportat cu noi atatia ani. Eu zic ca inainte sa lovim sau sa agresam verbal copilul nostru sa ne gandim ca se va face mare si poate se va razbuna si el (inconstient, poate) prin cel mai dureros gest, si anume renuntand la a fi parte din viata noastra.

  • stela cristina spune:

    Eu, recunosc, cu lacrimi în ochi ca după ce am citit un articol de al tău , prințesă, atitudinea mea s a schimbat. Băiatul meu de 5 ani nu a mai fost „corectat” cu violenta. NICIODATĂ! Articolul se numea „Lasă mana jos ” Îți mulțumesc!

  • Dan spune:

    Dintr-o carte pe care o citesc zilele astea ( http://goo.gl/tcJZAL ): nu a existat nicio perioada istorica in care copiii sa nu fi fost agresati si aproape orice comportament considerat in secolul 21 ca deviant a fost candva parte din regula, normal (gen pus mana prin zonele intime ale copilului era un „hai noroc baiete”). Bataia a fost privita pana foarte recent ca o manifestare a dragostei („il bat ca sa fac om din el”); nicio categorie sociala nu a fost scutita de asemenea comportamente, incluzand mostenitorii regali (da, regii isi biciuiau aproape zilnic copiii, tot pe ideea de a face oameni capabili din ei). Pe de alta parte in nicio epoca istorica parintii din „clasa de sus” (middle sau upper class dupa definitia moderna) nu si-au crescut singuri copiii, ii expediau la bone („wet nurses”) de la nastere iar apoi (daca supravietuiau) ii luau inapoi in casa dupa varsta de 2 sau 3 ani, unde intrau in grija servitorilor („parental bond” – e o chestie moderna, intr-o societate strict hierarhica legaturile dintre oameni erau oricum decise de altii). Continuam – la 5-7 ani ii dadeau la scoli unde erau batuti si sodomizati de pedagogi iar in final ajungeau adulti (nu toti – multi se opreau la cimitir) cu un sistem de valori… discutabil? Sigur ca nu putem vorbi de iubire parentala, nici in prezent foarte multi parinti nu isi iubesc cu adevarat copiii sau sustin ca ii iubesc doar cand dorm si nu le solicita atentia. Ca si concluzie „schimbarea” a inceput in epoca industriala, cand a crescut nivelul de trai in intreaga societate; in Anglia secolului 16 apar primii parinti „buni” (dar oricum extrem de abuzivi dupa standardele noastre). Iar modificarea radicala paradigmei de parenting a inceput cam dupa 1960 si nu se aplica niciunei societati in intregul ei ci doar unei minoritati educate, cu resurse materiale. Chiar si pe acest blog inca se face munca de pionierat fiindca suntem inca in zorii unei noi societati umane. Suntem generatia care rupe un urias cerc vicios. E un lucru pentru care merita sa traiesti? Eu zic ca da.

    • Printesa Urbana spune:

      Absolut da!

    • Alina spune:

      Trist…dar instictul maternal unde era??

    • Dan spune:

      E o intrebare cu raspuns greu, poate imposibil de dat. Imbunatatirea semnificativa a atitudinii fata de copii a coincis si cu aparitia unor metode „curate” de a limita dimensiunea familiei (intreruperi de sarcina sub supraveghere medicala cu risc minim de deces matern, pilule contraceptive, cresterea utilizarii prezervativului in toate clasele sociale). Ce se intampla „inainte”, adica in epoca pre-industriala? Infanticid si abandon cvasi-generalizat. In epoca greco-romana infanticidul era metoda de facto pentru a limita dimensiunea familiei; se facea o selectie in momentul nasterii, in general primul nascut daca era baiat se pastra, restul pana la 10 sau cate sarcini ducea femeia respectiva trageau paiul scurt. Crestinismul a schimbat un pic nuanta, dar nu fondul problemei – copiii erau „abandonati” in viata (cu o sansa minima de a fi adoptati) si nu cu funia la gat. Bine, in timp infanticidul a scazut in volum si a devenit limitat la asa numitii „copii din flori”, inclusiv in secolul 21 mai apar cazuri in anumite segmente sociale. In cartea pe care o citesc sunt cifre de la recensaminte, intr-un oras din Grecia antica se ajunsese la un raport de 4:1 intre barbati si femei la varsta adulta iar prin Evul Mediu pana spre secolul 19 cifrele indicau un 1,5:1. Oare chiar se nasteau mult mai multi baieti, daca e sa rejectam ipoteza infanticidului? Ca o paranteza, primele orfelinate au fost infiintate de catre biserica pe la anul 1000 (in Italia moderna) si pana tarziu spre 1950 rata de supravietuire pana la varsta adulta a unui copil de orfelinat a fost de sub 10% (expunere la boli, hrana insuficienta… tot o forma de infanticid). Statele (autoritatile civile, seculare) au inceput sa dea bani pentru copiii in situatii dificile de-abia in secolul 20, in SUA ca parte a programului de iesire din criza din anii ’30 iar in Europa de-abia dupa razboi. Strabunicii nostri au trait de fapt niste vremuri absolut ingrozitoare si au fost niste norocosi doar prin faptul ca au supravietuit si s-au inmultit; multi dintre fratii lor nu au avut de fapt sansa asta.

    • Alina spune:

      Mai bine nu intrebam…nu pot sa imi imaginez asa ceva, eu nu as putea sa dau copilul de langa mine in nici un fel. Sentimentele astea de iubire maxima si (reversul medaliei) paranoia pe care o am de cand am ramas gravida ca ar putea pati ceva el, sau eu si sa ramana el fara mine, mi se par atat de firesti ca nu pot crede ca sunt influentate de statut sau IQ…
      In orice caz, am invatat ceva azi, deci iti multumesc.
      Si printesa, iti multumesc pentru articolul asta! Eu recunosc ca mai scap cate un rastit si o palma la fund, si imi pare rau apoi…incerc sa gasesc metodele de a rezolva altefl problemele si tu esti o inspiratie pentru mine!

    • Ema spune:

      Ambele tipuri de educatie pe care le-ai prezentat sunt in extreme. Apoi mult timp in istorie nici nu exista notiunea de copilarie, ci doar o perioada in care nu esti apt sa muncesti, ci te pregatesti pentru munca. Modul cum ai prezentat noua metoda de parenting e un pozitivism slab. Eu cred ca metoda asta de parenting va disparea odata ce copii deveniti adulti se vor confrunta cu problemele contemporane sociale(comunitatii care tot migreaza spre Europa,America, care sunt tot mai numeroase, care au un self esteem ridicat, dar nu dau 2 bani pe dreptul celuilalt).

  • Bianca spune:

    Si eu mi-am propus sa nu o lovesc niciodata. Sotul imi spune ca asta e doar teorie si ca atunci cand voi fi nervoasa sigur ii voi „aplica” una. Sper sa nu. Poate de-al naibii, ca sa-i demonstrez lui ca nu, n-o s-o fac. Si-atunci vom iesi cu totii castigati.
    Iar un plans al meu elibereaza, clar, si e mai nevinovat decat o palma la fundul ei.

  • costel spune:

    Îți zic io ce tre’ să faci: nu-l fă 😉

  • Corina spune:

    Doamne, cum sa dau in copilasul meu? El se supara doar daca ma aude ca ma doare ceva (capul, piciorul etc.). O singura data in aproape 2 ani am ridicat vocea la el pentru ca nu vroia sa ii pun scutecul. Eram la o cabana cu niste prieteni, cu un baiat mai mare decat al meu cu aproape un an jumate. In fine, dupa ce m-am calmat mi-am cerut scuze de la al meu fecior, mai ales ca facuse o mutrita poznasa de genul „Mami, ce-ai facut? Tu nu esti asa”, fara a parea ca este suparat pe mine. Credeti-ma, mai bine imi dadea o palma decat sa se uite asa la mine. M-am simtit foarte aiurea

    • Tudorel spune:

      Bine c-ai baiet, altfel trebuia sa-i dai jos pelinca pe la 12 ani ca sa-i pui tamponul. Poate reusesti sa-l inveti pan’la pubertate sa-si schimbe singur scutecul…

  • Rebecca spune:

    Cateva sfaturi foarte bune

  • ANDREEA 28 spune:

    Eu nu-i bateam pe ai mei cand erau mici, dar mai tranteam usi…urmarea? fetita mea tranteste usi….trebuie sa repar cumva chestia asta…

  • Sabina spune:

    Nu-mi dau seama daca este o coincidenta sau nu: http://www.totuldespremame.ro/familia-ta/psihologie/6-sfaturi-pentru-a-nu-mai-tipa-la-copii . Nu ar fi trebuit semnat articolul de pe site de catre tine?

    • Printesa Urbana spune:

      Articolul despre TDM e scris de Delia, informatia e cam tot aia, pentru ca na, cam asta e ce se poate face…

  • Raluca PN spune:

    Foarte instructive articolele tale, Printesa!
    Cand eram insarcinata nu mi-as fi putut inchipui sa bat sau sa tip la copil, dar se pare ca ideea cu bataia e rupta din rai e adanc inradacinata in mine, am vrut de cateva ori sa-l lovesc, cand eram nedormita si fara nici un ajutor.
    M-am oprit, in parte datorita articolului tau „Lasa mana jos” si pentru ca m-am gandit ca deoarece nu am batut niciodata pisica, altceva imi declanseaza impulsul asta, doar imi iubesc copilasul foarte mult.
    Am analizat putin momentele astea si mi-am dat seama ca reactionez asa cand sunt foarte frustrata, cand nu-mi ies lucrurile asa cum le-am planificat (sunt un pic control freak), cand nu am sustinere din partea sotului.
    Asa ca vazand ca nu copilasul e de vina, imi reprim cum pot impulsurile astea, doar m-am rastit de cateva ori la el, insa expresia lui m-a facut sa-i cer imediat iertare.
    Sincer nu stiu de ce reactionez asa, eu si sora mea am fost batute doar ocazional de tata cand stricam lucruri obtinute cu greu de parinti, dar nu cine stie ce. In schimb s-a tipat la noi ca metoda de disciplinare.
    Asa ca iti multumesc pentru articole, au schimbat ceva in mine, astept cu mult interes continuarea.
    Si da, cuvintele pot schimba multe! Te felicit pentru ce si cum scrii!

  • Roxana spune:

    Mama m-a crescut singura. A fost greu pentru amandoua. Ea se mai calma cand ma batea, cu cureaua, cu palma, cu pantoful. Tin minte bataile, vag, dar cel mai bine imi amintesc cand ma ameninta ca ma lasa la politie, pentru ca am fost obraznica. Inca incerc sa o iert, sunt mama la randul meu, stiu ca poate fi greu. Dar NICIODATA nu o sa imi bat baiatul. Si, mai important decat atat, mereu o sa il ocrotesc. Sunt mici, dependenti total de voi, faceti-va timp si rabdare.

  • laura spune:

    Daca ti se pare util pentru cititoarele tale, poti face publica aceasta postare. Am scris in ideea de a oferi raspunsuri unor intrebari la care nimeni nu se grabeste sa raspunda.
    http://www.ganduridaruite.ro/2015/02/evaluare-psihosomatica-cu-doamne-zambitoare/

  • Irina spune:

    Apropo de batai, ca am mai luat si eu cand eram copil, mi se pare ironic ca singurele persoane care m-au lovit in aproape 30 de ani au fost parintii mei. Persoanele langa care trebuia sa ma simt in siguranta.
    Probabil suntem multi asa. Ganditi-va si la asta cand va vine sa va loviti copiii.

  • Mirona spune:

    Am fost un copil batut in copilarie. A trebuit sa ajung la 18 ani si sa trec prin patru ani de facultate de psihologie ca sa imi constientizez traumele. De scapat de ele nu cred ca poate fi vorba, doar ca invatam sa traim cu ele.
    Cand am vizitat maternitatea pe aici, moasa care ne-a facut turul ne-a spus urmatoarele: „o sa simtiti impulsul sa va aruncati copilul pe geam. E normal, nu va panicati, nu va simtiti vinovate. Puneti copilul in patut sau undeva unde sa fie in siguranta si iesiti imediat si faceti o plimbare pe hol / prin casa.”

  • Mira 2 spune:

    Veau să atrag atenţia că sunt situaţii în care fraţii (de obicei mai mari) îi chinuie pe cei mai mici mai rău decât o fac unii părinţi care de bine de rău au discernământ şi încearcă sa se controleze.

    • alinush spune:

      exact in situatia asta sunt eu. am un frate mai mare cu 4 ani care toata copilaria si adolescenta m-a batut. si mama imi mai tragea cate o palma insa cu fratele meu bataile erau crunte. tocmai de aceea avem o relatie f. rece in ziua de azi. locuim in tari diferite. pentru mine e ca si cand nu ar fi.el are probleme cu bautura deci mi se pare un caz pierdut de a incerca sa il fac sa constientizeze raul pe care mi l-a facut. incerc eu sa lucrez cu mine.

  • Anca spune:

    Nu vreau sa scuz aici pe parintii nostri, insa vreau sa intelegeti ca ei au trait vremuri f grele. Cand nu se gasea mancare, cand mai toti copiii era accidente pt ca nu se gaseau metode contraceptive, cand nu era libertate. Nu stiu cum as fi reactionat daca aveam copii pe vremea aceea. Cel mai probabil o luam si eu razna…

    • Cristina spune:

      Da, au trait vremuri grele, dar chiar cunosc cateva persone care au crescut cu principiile de acum, iar parintii/bunicii lor nu aveau acces la informatia la care avem noi acum. Deci, se poate.

      Intr-adevar, depinde si de personalitatea fiecaruia, dar cum te-ai simti tu daca seful tau te-ar da afara de la serviciu doar pentru ca i s-a stricat masina si a venit cu mijoacele de transport in comun?

      Sa te defulezi pe cineva care nu are cum sa se apere si pentru care esti totul pe lumea asta nu rezolva lucrurile. Dar acea persoana, pentru ca te iubeste, va ierta mult mai usor o fapta mai grava, nu? Stiu din proprie experienta.

  • Cristina spune:

    Eu am fost un copil abuzat psihic, nu fizic. Mama mea chiar se mandreste cu faptul ca m-a batut de foarte putin ori, uitatnd de : mai bine nu te faceam, nu esti in stare de nimic, nu ai sa reusesti, de ce nu poti sa fii/sa faci si tu ca x, te bate D-zeu ca …, etc. De multe ori as fi preferat sa fiu batuta ca vecina de sus, decat sa fiu ignorata complet cu orele pentru ca nu am vrut sa termin tot din farfurie.

    Sunt constienta de sechelele mele, ma „lupt” sa le depaesc. Dar ce ma sperie este ferocitatea sentimentelor mele atunci cand sunt foarte obosita, iar bebele plange. Pentru cateva secunde am cateva imagini extrem de vivide de cum l-as face sa taca. Mai tot timpul traiesc cu teama ca as putea sa cedez.

    „La rece” stiu de ce le am, ca nu e bine si ce ar trebui sa fac, dar pe moment … e greu. Si atunci, ori il iau in brate si il pup, imi cer iertare ori plang, sau plec sa ma spal pe fata, chiar daca plange.

    Tot ce sper e ca niciodata acele ganduri de cateva secunde sa devina mai mult decat gaduri. 🙂

    Fiecare trebuie sa „lucram” la felul nostrum de a fi, nu numai copiii. Noi macar am invatat, teoretic, sa ne controlam.

  • gabitzu spune:

    Nu te cunosc si am dat intamplator de postarea ta, Cristina. Sper sa vezi ce as vrea eu sa iti spun…

    Eu zic ca e musai sa vorbesti cu cineva calificat. In tara in care locuiesc acum si la cursurile prenatale si apoi in maternitate mi s.a mentionat de mai multe ori ca daca ma gandesc la cum sa imi fac mie rau sau copilului asta e un semn de depresie postnatala si trebuie sa merg la doctor. Se da medicatie ( inteleg ca e o imbalanta chimica in organism daca pot spune asa) si e un lucru care se ia foarte in serios, sunt multe persoane care apeleaza la asta (desi in ro eu nu auzisem de nici un caz care sa vb deschis despre asta).

    In concluzie nu esti singura care gandeste asa dar te rog vorbeste cu cineva de asta!

  • Corina spune:

    Sunt de acord ca odihna e importantă, iar dacă nu are cine săte ajute cu treburile în casă și nu îți permiți să plătești, renunță la pretenția de a avea o casă lună și fă doar ce poți cât poți…minimul necesar, atât!

  • Georgiana TLP spune:

    Buna, Printesa!

    Articolul e mai vechi, dar poate ma ajuti acum…ai scris despre psihoterapeuti cu care as putea vorbi…nu-mi bat copiii, dar am ieșiri necontrolate în care zic lucruri pe care le regret amarnic în următoarele 10 secunde…si vreau sa le elimin. Ma poti ajuta cu niste recomandări?

    Multumesc frumos!!!

  • Lena spune:

    Buna, m-ar interesa si pe mine un psihoterapeut cu care sa vorbesc.De ceva timp am intrat in depresie si asta se răsfrânge asupra copiilor unul de 8 luni si altul de 2 ani si 10 luni. Recunosc ca am momente cînd urlu la ei cu toate ca in secunda următoare îmi dau seama ca nu e bine si ca sunt prea mici iar eu prea obosita si nervoasa ca sa fac fata, mai ales la cel mai mare am ridicat si mana. Mai târziu imi pare rău si pling, îmi cer iertare. Nu vreau sa lovesc. Ajutati-ma!!!

  • Adriana spune:

    Vreau o recomandare de psihoterapeut te rog pe skipe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *