Lactarium: povestea poveștii lor

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Mi-am promis că a doua naştere nu va mai fi un coşmar… şi totuşi, sâmbătă, pe 1.11.2014, la 22.00, eram la camera de gardă de la Polizu tremurând ca varga intr-o cămaşă înflorată de spital, cu soțul lângă mine, spunându-i că nu cred că trebuie să rămân, că sigur e o alarmă falsă.

Am rămas şi, la 4 dimineața, se năştea Nectarie, o naştere mai uşoară decât mi-aş fi putut închipui. A urmat calvarul: două săptămâni şi jumătate de spitalizare, cu investigații neurologice peste investigații în privința copilului, cu ochi de părinți plânşi zi şi noapte, cu inimi sugrumate de teamă.

Dar nu despre noi şi experiența noastră vroiam să vă scriu, ci despre ele, despre tinerele mamici de la Lactarium.

Eram pe hol, în fața terapiei intensive nou-nascuți, aşteptand-o pe doamna profesoara să-mi dea sau să-mi ia sensul vieții dupa ce mi-a examinat bebeluşul născut de o zi. Atunci le-am văzut prima oara pe două dintre ele intrând într-o cameră pe care scria Lactarium.

Trei ore mai târziu şi eu intram pe aceeaşi uşă. Urma să-mi alăptez bebeluşul şi trebuia să urmez procedura de sterilizare pentru acces la terapie intensivă halat, spălat pe mâini cu săpun special şi şters pe degete cu tinctură de iod. Din acea clipă şi până când am părăsit spitalul, femeile din acea încăpere m-au primit în lumea lor.

Tinerele mamici de la Lactarium sunt 99% mamici de bebeluşi născuți prematuri. Cazurile similare mie constituiau cei 1% rămaşi. Toate veneau să se mulgă pentru a-şi hrăni bebeii cu lapte matern. Fie ca-şi congelau laptele, pentru că bebeii lor nu aveau organismele suficient dezvoltate pentru alimentație, fie că-l puneau direct in biberon , toate se mulgeau MANUAL… De aici şi sânii plini de vânătăi, trunchiurile veşnic aplecate asupra borcanelelor ca nu cumva vreo picatură valoroasă să se prelingă pe exteriorul lor, frunțile mereu asudate de frustrarea gramajului „de obținut” . Erau mamici care se chinuiau şi 45 de minute pentru 20 ml!!!

Erau mămici care sub îndrumarea psihologului, dar mai ales prin propria voință, reuşiseră să-şi reactiveze lactația pierdută ca urmare a depresiei şi şocului suferit. Mămici care vorbeau despre o luptă de săptămâni, de luni de zile, cu sine, cu propriul corp, cu doctorii şi asistentele deveniți insensibili, cu restul familiei, cu pereții propriului salon, cu pericolul microbilor spitaliceşti, cu lipsa banilor pentru şpaga şi mâncare, cu nesomnul şi cu ceasul ce sună din trei în trei ore.

Şi cu toate astea erau mai puternice decât mine, eu nu le împărtăşeam suferința de a naşte un prematur. Se împrieteniseră acolo, în Lactarium şi, precum prizonierele din inchisorile clasice, îşi împărtăşeau viețile şi visele, gândurile şi planurile care, obligatoriu, includeau minunile ce se zbăteau pentru viață între pereții incubatorului. Lactarium-ul era un melanj de naționalități, de mentalități, de minorități, de personalități. Lactarium-ul era însă o singură mămică, cu sufletul plâns, cu sânul veşnic vânăt, cu voință de neclintit, cu inimă de leoaică, o mămică a cărei unică motivație şi scop de a trăi între zidurile spitalului o constituia trupul de cîteva sute de grame de la terapie intensivă.

Nu cred că am asistat la ceva mai sensibil decât la întâlnirea uneia dintre mămici cu bebeluşul ei, despre care spunea cu un surâs dârz că încă nu are kilograme, ci doar sute de grame. Să vezi reacția lui, tradusă de piuitul asurzitor al aparatului de măsurat pulsul, la auzul şoaptei dulci a mamei şi la atingerea surdă de către aceasta a geamului ce-i despărțea, să simți vocea sugrumată de grijă a mămicii scuzându-şi emoțiile necontrolate care l-au rascolit pe bebe, să vezi riposta imediată și rece a asistentei „Vedeți ce i-ați făcut acum? V-am zis să nu mai veniți dacă nu sunteți pregătite!”

Câte rugăciuni, câte iconițe, câte perechi de mâini împreunate şi câte lacrimi vărsate pe furiş şi şterse repede din suflet ca „să nu simtă copilul” am văzut veghind deasupra incubatoarelor nu voi putea spune, dar voi putea spune asta: să nu bravați in sarcină, să nu riscați şi să vă protejați cât mai mult, căci Lactariumul e deja suprapopulat.

Raluca D.

Sursa foto preview: bebeluș prematur via Shutterstuck.com

35 Comments

  • Cristian spune:

    Emoționant acest articol, te cam pune pe gânduri și ar fi de preferat și pe șine, atâta luptă dură, neștiuta de noi, mireni ce trăim decuplati de sensurile pure și atât de profunde in simplitatea lor ale vieții.

  • Ioana spune:

    Am impresia ca la noi in tara nu sunt spitale dotate cu aparatura necesara ingrijirii copiilor prematuri. Stiu ca la un moment dat, se strangeau 2% pentru dotarea unei sectii de prematuri, macar atat putem face si noi, astia care n-o patim (sau cine stie). Mie uneia, mi se rupe sufletul cand ma gandesc ca exista o viata de om de 800 grame care spera sa traiasca si nici nu vreau sa ma gandesc ce e in inima acelei mame. Poate tocmai de aceea, medicii si asistentele care ii ingrijesc devin „aspri” si „insensibili”, pentru ca nu este ceva usor de indurat iar daca nu ai sange rece, nu o poti face.

    • Printesa Urbana spune:

      Acum exista incubatoare performante la Marie Curie.

    • Mira 2 spune:

      Am un medic în familie care s-a ocupat de copii născuţi prematur şi din câte am înteles este o întreagă ştiinţă. Cu rezultate bune CHIAR şi în România. Dar, ca de obicei, pe ei nu îi observă nimeni, înafară de familiile în cauză, bineînteles.

    • Cristian spune:

      Campania continua! daca trimiti un sms la 8833 donezi 2EUR pentru modernizarea maternitatilor.

      http://www.salvaticopiii.ro/bunvenitpelume/

    • Icstina spune:

      Exista cateva spitale in Romania dotate cu aparatura performanta. Dar sunt putine.

      Cat am stat in Polizu, am vazut si copii nascuti la 500 gr. Parintii mei au botezat o fetita nascuta la 600 gr., caci sansele de supravietuire erau minime si au vrut sa faca un gest umanitar pentru parintii fetitei. Fetita este bine 🙂

    • Adriana spune:

      Eu pot spune ce inseamna pt ca in luna februarie am nascut o fetita de 800gr , a fost infiorator de greu sa ma pun pe picioare si sa lupt alaturi de acest ingeras.Dar cu ajutorul minunatilor oameni de acolo (medici, asistente) in special al doamnei profesor probabil rezultatul nu ar fi fost acelasi.Da este adevarat ca la lactarium sunt doar doua pompe pe care le folosesc pe rand mamicile si probabil nu sunt deajuns insa oamenii de la terapie sunt minunati!!!Fetita mea are acum 4,800kg si este sanatoasa.Dumnezeu ne iubeste!!!

  • Catalina spune:

    Ce tablou impresionant ai reusit sa creionezi, Raluca! Tare emotionant…

  • Mili spune:

    Emotionant…suntem mame si avem o putere extraordinara sa trecem peste toate. Si cand te gandesti ca unele femei au lapte si renunta la alaptat din comoditate.

  • Luiza B spune:

    Am plâns! De mult nu am mai citit un articol așa de emoționant. Felicitări autoarei. Are perfecta dreptate cititoarea de mai sus, Ioana, în legătura cu cadrele medicale: ca sa poți sa trăiești zilnic cu atâta suferință lângă tine trebuie sa încerci sa te desensibilizezi cumva. Eu am plâns. ..

    • Alina spune:

      Sa te desensibilizezi nu inseamna sa te porti atat de neprofesionist. Esti cadru medical, face parte ein job description sa ai de-a face cu parinti devastati de durere. Ar trebui sa te porti normal cu parintii, nu sa arunci acuze de genul: nu mai veni daca nu esti pregatita. Ce te pregateste ca mama sa iti vezi puiul conectat la aparate si sa stii ca nu poti face nimic ptr el?

  • Lavi spune:

    Am fost o mama din Lactarium. Inca plang de fiecare data cand povestesc.

  • Ana spune:

    Am nascut in 2013 la spitalul Polizu o fetita minunata. Nu am avut probleme cu nasterea, a fost si este o fetita sanatoasa. Am stat cu fetita in salon dupa ce s-a nascut si am alaptat-o. Dupa o zi insa mi s-au intarit foarte tare ambii sani si aveam pielea rosie si ii simteam fierbinti. Am vb cu dna neonatolog (doar ea are voie sa te trimita la Lactarium cu un biletel) sa ma pot mulge ca sa nu fac febra laptelui. Tin minte ca aveau program de la ora 14.00..nu puteai merge mai devreme. Am intalnit acolo trei mamici care se mulgeau singure intr-un recipient de sticla sterilizat cred si inca o mamica care era pusa la o pompa de san cu motoras. Le-am urmarit timp de 3-4 minute cat am asteptat-o pe asistenta sa vina sa imi arate cum trebuie sa ma mulg. Erau mamici optimiste, dar speriate, ingrijorate. Pe mine m-a pus la o pompa cu motoras cand a vazut cat de pietroi erau sanii. Am scos 250 de ml din ambii sani lapte galben deci inca cu colostru..si doar cat sa se elibereze sa nu ma mai doara.Tot spuneai ca mi-am pus silicone.Nu o sa uit niciodata privirea mamicilor cand au vazut cum am scos eu atata laptic in 5 minute si ele se chinuiau de un sfert de ora sa scoata 20 de ml. Asistenta a vrut sa imi dea laptele sa il iau cu mine. Nu am vrut. I-am spus ca nu i au nici un tratament, sunt sanatoasa, nefumatoare si nici cafea nu am baut in viata mea. I-am spus sa il dea bebelusilor care au mai mare nevoie de el. Pentru fetita mea aveam laptic destul in sani. Dupa ce s-a consultat cu dr. Neonatolog am vazut cum a impartit laptele in 5 recipiente. M-am dus inapoi in salon si mi-am luat fetita in brate si i-am multumit lui Dzeu ca e sanatoasa.

  • Nicola Anda spune:

    Eu sunt o mamica de bebe prematur, 32, 33 de sapt, putin peste 1 kg si jumatate. Au fost o luna si jumatate de spitalizare,de muls din 3 in 3 ore. 45 de minute de muls nu este chiar atat de mult, multi bebelusi sug stand mai mult timp. Eu stateam de multe ori o ora la muls (pt maxim 30 ml) si dupa alte doua ore incepeam din nou. Seara abia asteptam cantarirea copiilor, pt 20 de grame eram foarte fericite! A fost extrem de greu, dar am remarcat ca, neavand termen de comparatie, multor mamici in situatie normala de lauzie, cu bebe ok, prim copil, tot li se pare greu, tot stresate sunt si panicate pentru orice. Eu aveam un gust amar auzind micile plangeri si vaicareli ale mamicilor pt motive minore, dar stiam ca e din cauza implicarii enorme si tot greu le era si lor…Sotul ma incuraja cand vedeam traiectoria alor copii, spunand ca noua ne va fi usor, poate tocmai cand altora le va fi greu, si chiar asa este. Copilul nostru mananca greu si rau, dar invata incredibil de repede, este cooperant, iubitor si afectuos, empatic si bun la suflet cu cei din jur. Este un copil despre care nimeni nu ar fi zis ca a stat asa mult separat de mama si luat in brate de mine dupa 3 saptamani. Sanatate multa tuturor!

  • Raluca spune:

    Si eu fac parte din femeile care au fost nevoite sa isi stoarca sanii pentru o picatura de colostru care reprezenta sansa la viata pentru copilul ei care se afla in incubator. Din fericire, eu am avut sansa sa nasc intr-un spital privat, unde cadrele medicale iti ofereau tot suportul si toate conditiile ca sa poti iesi invingatoare din lupta aceasta,impreuna cu puiul de om venit prea devreme. Insa nu e corect asa, toate avem aceleasi drepturi si toate,absolut toate meritam sa avem parte de acest ajutor. Caci in lupta asta, nimeni nu trebuie sa fie singur.

  • Mara spune:

    Am trecut prin asta,am fost acolo…nu se poate descrie in cuvinte ce simti cand bebelusul pe care ai vrea sa il strangi in brate e intr-o ” cusca ” de sticla conectat la aparate, castigand fiecare secunda pt a supravietui. Aceste mici fapturi de cateva sute de grame sau putin peste 1 kg au o forta fantastica si sunt un exemplu pt noi. Am stat 40 de zile cu puiutii mei in maternitate pana au ajuns la 2 kg fiecare si nu am decat cuvinte de lauda pt echipa de la ATI nou nascuti prematuri maternitatea Giulesti, condusa de dna dr Ioana Rosca. Eforturile pe care acesti oamenI le depun pt a salva niste ingeri sunt fantastice. E bine ca avem si astfel de oameni printre noi.

  • Ioana spune:

    sunt o fosta mamica din Lactarium (Vacarium) din Polizu,si inca mai am cosmaruri despre perioada petrecuta acolo.Nu cred ca exista persoana angajata in Polizu care sa nu fi tras de sanii mei acolo ptr ca nu credeau ca nu am lapte, lactatia mi-a venit la 5 zile dupa nastere(naturala, nastere prematura) si imi ziceau ca sunt vinovata daca copilul meu va muri de foame…tot ce pot spune ca dupa ce am apelat la un consultat in alaptare, am alaptat pana la 2 ani jumate.Chiar daca conditiile si comportamentul celor de la neonatologie nu au fost ok din punct de vedere uman,sunt recunoscatoare ca totusi au aparatura performanta si ca i-au oferit copilului meu sansa la viata( eu am petrecut 4 luni in Polizu, 3 inainte de nastere si inca una dupa nastere )

  • ramona spune:

    Si eu sunt mamica de prematur de 1100g la 32 saptamani. Am avut noroc de un spital de stat foarte bine dotat cu medici exceptionali si aparatura cat de cat moderna iar acum dupa aproape doi ani totul e bine. Si acum imi amintesc de prima atingere piele pe piele (metoda cangur), primul gram de lapte pe care l-a papat, primele 10g luate in greutate, cat de mica si fragila era si cata vointa de viata avea. Sunt tare mandra de ea!

  • Alexandra spune:

    Si eu sunt mamica de prematur.am stat 2 luni jumate in spital.nu pot sa uit cate emotii am avut cand mi s-a spus prima data ca o pot atinge dupa 5 saptamani de la nastere.sentimente amestecate de fericire si teama sa nu se desatureze asa cum facea de obicei cand ma duceam la ea ca sa-mi arate ca ma simte.si nu s-a desaturat.m-a luat de deget cu manuta ei mica si a adormit linistita.medicii si asistentele au fost mereu alaturi de noi,cei din terapie si ne incurajau atunci cand se desaturau copii,nu ne spuneau ca din cauza noastra se intampla asta ci ne spuneau ca e normal sa reactioneze asa in prezenta noastra,au si ei emotii.de 13 luni imi arata mereu ca esentele tari se tin in sticlute mici.

  • corina spune:

    mi-au dat lacrimile 🙁 ma uit la puiul de 7 luni ce a adormit la san si ii multumesc lui dumnezeu ca e al meu si ca e bine. multa putere mamici !

  • Mami spune:

    Nu pot sa ma pun in pielea unei mamici descrise aici pentru ca la mine lucrurile au fost mult mai simple dar ma doare sufletul cand citesc aceasta poveste. Cred ca e o suferinta de nedescris si totusi puterea lor depaseste limite.

  • gabriela spune:

    Am lacrimi în ochi….în suflet e furtuna …e greu când te răscolesc amintirile…..mulgi câteva zeci de ml de lăptic apoi auzi de la terapie intensiva aparate piuind, aleargă asistentele la incubatoare….nu vreți sa știți Cum arata o resuscitare la un suflet de om de câteva sute de grame ..apoi se întoarce la tine și afli ca nu a fost al tău. De data ăsta. Și Îți cere 2 ml de lapte poate poate reușește sa îl hrănească pe bebe, și tu tremuri nu știi dacă te bucuri ca în sf papa de la mama lui sau ți e frica de ce urmează. …fiecare colt l.am plâns am dat cu capul de pereți am implorat divinitatea sa nu le lase….eu nu am avut noroc atunci….dar lucrurile trebuie sa se schimbe. Parcă a fost ieri….

  • Luiza G spune:

    Wow! Ai reusit sa ma faci sa simt pentru cateva minute durerea lor, atat de clar ai putut sa redai povestea lor. Bineinteles, ca eu nu voi reusi niciodata sa le simt durerea si zbaterea, neputinta si dorinta de a-si vedea puii bine, la nivelul lor. Bravo mamici eroine, pentru speranta voastra si pentru ca nu renuntati!

  • Icstina spune:

    Ma alatur si eu mamicilor de prematuri care au cunoscut Lactariumul din Polizu. Maine se implineste un an de cand am ajuns acolo, cu viata ravasita, confuza de ceea ce mi se intampla la numai 28 saptamani.
    Imi aduc aminte socul pe care l-am avut atunci cand am intrat in lactarium si am vazut inca 15 mame cu privirile pierdute si m-am intrebat ce e cu ele acolo.
    De sticluta pe care am scapat-o din maini dupa 40 minute de chin, in care reusisem, totusi, sa obtin 20 ml. Pe care i-am varsat, lucru care mi s-a parut de neiertat pentru o mama adevarata.
    De vizitele la terapie intensiva, de ziua in care asistenta, dintr-o lipsa de atentie in exprimare m-a intrebat: „Da’ tu de ce ai mai venit aici? Nu stii ca A. nu mai e?”. Voia sa spuna ca nu mai e la terapie, s-a mutat pe sectia de prematuri. Dar ce poate intelege o mama careia i s-a spus ca sansele de supravietuire sunt minime…
    Ma bucur ca a trecut un an de atunci si suntem sanatoase amandoua; iar timpul a arhivat mare parte din momentele groaznice pe care le-am trait.

  • Elena spune:

    Eu din fericire nu am trecut prin aceste momente extrem de grele, insa baietelul meu nu a vrut sa suga, avea icter si adormea in 2 min, si tot scadea in greutate. Cand dr mi a spus ca ii pun viata in pericol si ca am doua variante: sa ma mulg sau lapte praf, atunci am stiut ce am de facut. Am inceput la fel ca acele mamici, cate 45 de minute pt 20 de ml de lapte, pus ceasul sa sune din 3 in 3 ore, zi si noapte. Deja dupa o saptamana timpul s a redus semnificativ si scoteam cate 100 ml in 15 min, iar de pe la 2-3 luni cam 1 litru pe zi. Si am continuat ,,alaptarea” timp de 8 luni de zile 🙂

  • Maria spune:

    Din fericire eu am reusit sa evit sectia de terapie intensiva si spun asta, pt ca am avut risc de nastere prematura la ambele sarcini. Am stat imobilizata la pat cate 6 luni la fiecare bebe si am trait cu teama unei nasteri inainte de termen, insa am reusit sa duc ambele sarcini la termen, numai eu stiu cum, cu pumni de medicamente si spate intepenit de la atata stat in pat. Am inteles insa gravitatea unei potentiale nasteri premature, doar dupa ce l-am nascut pe Bebe1 si treceam pe langa sectia de terapie intensiva atunci cand mergeam la alaptat. Peisajul era acelasi pe care l-a descris autoarea articolului, desi spitalul si orasul erau altele. Piuitul incubatoarelor si starea mamicilor imi dadeau fiori de fiecare data cand treceam pe acolo si ii multumeam lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa rezist psihic si fizic pana la capat. Merita cu adevarat o statuie fiecare mama care a trecut prin sectia de terapie intensiva cu puiul ei.

  • Dana spune:

    Numai cine a trecut prin asa ceva poate intelege cata durere este in sufletul unei mame cand isi vede copilul conectat la aparate. Si eu sunt tot o mamica de prematur, o fetita de 1300 g nascuta la 27 saptamani. Am stat 2luni de zile in spital la terapie intensiva. Plang cand vine ziua ei de nastere, tresar la orice chestie care are legatura cu un prematur…Si, desi fetita mea face 5ani luna viitoare….inca am cosmaruri si plang de fiecare data cand vine ziua ei de nastere.
    Tot ce pot sa spun este ca….ai nevoie ca mama, respectiv tata (si tatal copilului sufera), de mult curaj si credinta ca sa poti rezista.
    Multumesc

  • yoyo spune:

    Si al meu a venit la 32 de saptamani, 1800 de grame. Mi se parea ciudat ca se vorbea de el in grame. Inca nu pot trece peste, deja sunt aproape 2 ani si 12 kile de la acel moment. Acum e un baiat in toata splendoarea, bine facut si cu niste plete ca de zana. Ma mai uit cateodata peste primele lui poze si imi aduc aminte cum eram toata plansa, cum plangeam isteric si in hohote lasata peste incubatorul lui si asistentele veneau si ma certau. Cum sa certi pe cineva in situatia respectiva? Eram ca un leu in cusca, as fi rupt pe oricine de durere. Am „dat la pompa” si eu din 3 in 3 ore, nu m-am lasat. Muream cand vedeam pe cineva apropiindu-se cu laptele praf de el. Si bine am facut, ca apus cate 2 kg pe el in primele 2 luni. Si asa am dus-o pana a implinit un an. N-as fi crezut ca voi trece vreodata prin asa ceva, dar uite ca inca ma apuca plansul de fiecare data cand aud de prematuri si de mamele lor.

  • stefan spune:

    Si eu am trecut pe acolo, este foarte greu. Dupa cevam avut o” sarcina perfecta” dupa spusele doctoritei mele m-am trezit in ziua in care l-am adus pe lume pe David intr-un mare cosmar din care credeam ca nu mai am scapare.Am nascut la Ploiesti iar cei de acolo mi-au spus ca nu
    isi asuma raspunderea in cazul in care puiul meu pateste ceva. Asa am ajuns la Polizu , disperata sa ii sau puiului meu laptic m-am asezat la pompele electrice unde mi-am facut rani groaznice.Tin minte si acum la o masa dupa ce am scos cei 20 de ml asistenta de acolo a scapat recipientul pe jos. Am crezut ca mor, am inceput sa plang pentru ca stiam ca trebuie sa o iau de la cap iar din sanii meu iesea sange.Am trecut peste tot si toate, am invatat sa cred in miracole si am acum un miracol de 10 luni care imi zice mama, tata, papa, baba , miracol pentru care a-si repeta la infinit experienta din „Lactarium”

  • Roxana spune:

    Foarte emotionant articolul si povestile adaugate in comentarii!! Ca mamica de copil nascut la 4 kg, fara probleme deosebite la alaptare, sunt foarte impresionata de povestile acestor mamici eroine!!

  • Mirela spune:

    Sunt o mamica de prematur care s-a emotionat maxim si a retrait cele 6 saptamani de inceput. Citind articolul si comentariile, mi-am adus aminte de multe spaime si multe dureri. Mi-am amintit cum intr-o noapte, dupa ultima vizita la camera de pompite, s-a oprit curentul in spital. Nu stiam daca au sau nu generatoare, nu am avut timp sa ma gandesc la asta. Am tipat la colega de salon si i-am zis atat: incubatoarele, apoi am alergat ca nebunele pe scari spre terapie intensiva. Acolo un spectacol care mie mi se parea de cosmar: toate aparatele piuiau iar asistentele pareau destul de agitate. Ne-au linisitit si ne-au spus ca totul este in regula, ne-au aratat ca aveau lumini si ca pornise generatorul, dar noi tot nu am putut pleca imediat din fata sectiei. A fost cumplit. Cum la fel de cumplit mi s-a parut programul de vizite: la 14.00 si la 20.00, cate 2-3 minute. Era cumplit dimineata sa nu stii cum a trecut puiul tau peste noapte, daca a trecut. Mereu aveam impresia ca ora 14.00 este undeva departe, intr-o alta zi asa….

    • Oana spune:

      Am facut parte pentru o saptamana doar din etajul de prematuri a maternitatii in care am nascut bebe nr 2, noi am avut probleme usoare insa atmosfera si lupta mamicilor de acolo era apasatoare si impresionanta in acelasi timp. La un moment dat ma simteam total in plus si aiurea ca eram singura care venea si il lua pe bebe la san pe cand toate celelalte stateau fiecare langa un incubator, pe scaun si se mulgeau privind prin geam la bebelusi. Erau mamaici ce stateau acolo de 4 luni, erau mamici care treceau printr-o depresie de fiecare data cand plecau lasand bebele bine si la urmatorul muls il gaseau din nou cu nu stiu ce temperatura sau parametru schimbat la incubator semn ca ceva nu era ok, cadre medicale care le rotau in cele doua camere de muls astfel incat mamaica X sa nu afle ca bebele mamicii Y e mult mai bine caci se lasa cu depresie. Alaptand la cerere nimeream si in perioade in care ele nu erau acolo si merge cu bebe la san citind pe fiecare incubator data nasterii si kilogramele, mai bine zis sutele de gram avute la nastere de fiecare bebe si fisa cu masuratorile din ziua respectiva si atunci intelegeam depresia, si enervarea, si privirile inrosite de lacrimi ale fiecareia.
      Dupa experienta de 1 saptamana acolo cumulata cu pregatirea mea tot de cadru medical este ca suportul psihologic ar face o diferenta uriasa, din pacate insa spitalele nu isi permit asa ceva sau prefera sa directioneze putinul de suport financiar avut catre alte prioritati ce se ivesc in permanenta intr-o maternitate. Ramane ca fiecare sa gaseasca suport psihologic in familie sau in sine dar in conditiile acelea fara o indrumare de specialitate rezultatele sunt extrem de putine si majoritatea mamelor privind inapoi asa cum spun si in comentariile de mai sus, realizeaza ca numai ele insile stiu cum au trecut peste acele saptamani sau luni.

  • Dana spune:

    Mi-au dat lacrimile citind articolul! N-am trecut prin asemenea experienta, pot doar sa-mi imaginez ce e in sufletul mamicilor de bebelusi prematuri… Al meu a facut pneumonie la 26 zile si stiu ca plangeam la usa cabinetului, auzindu-l cum urla cand asistenta incerca sa-i puna branula… Pe mine m-au tinut afara… Acum a trecut, bebe are aproape 9 luni, dar fiecare tuse imi face inima ghem… Le doresc toata puterea din lume mamicilor cu copii bolnavi, sa le poata fi alaturi puiutilor…

  • roxana spune:

    sunt mamica de fetita prematura, dar la 36 de saptamani; am avut noroc sa am lapte si fetita mea sa nu fie tinuta la incubator, dar am trecut prin chinul mulsului timp de o saptamana ca nu putea fetita sa suga; am avut parte si de indiferenta unora dintre asistente dar si de daruirea altora; eu am nascut tot la Polizu si tin minte cat de mult se bucurau mamicile care erau si de 2-3 luni in spital pt fiecare gram luat; e cumplit sa il vezi asa mic si sa stii ca nu il poti ajuta cu nimic

  • Andreea spune:

    Am dat de acest articol întâmplator. Am adus pe lume un luptător la doar 29 de săptămâni, acum 2 săptămâni si 5 zile. Suntem la Polizu, la terapie intensiva, am trecut prin multe in aceste zile, dar pe toate le-am trecut cu zâmbetul pe buze si eu si boaba mea de fasole. Am ajuns si dupa usa de termopan pe care scrie cu litere de tipar “LACTARIUM”. Atunci cand i-am pășit pragul am fost îndrumata de un grup de mămici sa imi spăl mâinile bine cu apa si săpunul special si sa imi dezinfectez mâinile cu soluție, apoi sa îmbrac halatul alb cu cele doua găuri minune… Scaunele roși din piele cu gaura aceea din mijloc o sa imi rămână pe retina toată viata. Grupul de mămici acum mi-au devenit prietene, am descoperit o alta lume, asa cum imi place sa o numesc, lumea femeilor “Spartane”. Acolo se strâng mămicile copiilor insetati de viata, luptători din prima secunda. Etajul 2 din spitalul acesta nu miroase a medicamente, nu este prin de sunete puternice si deranjante, miroase a luptă, suna a agonie si extaz de la secunda la secunda. Va doresc putere si răbdare tuturor mămicilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *