Discutând cu copiii despre moarte

Am trimis încă de acum cîteva săptămâni către Nicoleta Căpraru, psihoterapeut centrat pe persoană, mai multe întrebări despre cum le vorbim copiilor despre moarte, cum îi ajutăm să înțeleagă și să accepte nu doar conceptul, cît mai ales realitatea lui cumplită atunci când moare un bunic, părinte, animal de casă, prieten. Habar n-aveam atunci cât de trist de potrivit în context va deveni acest interviu.

shutter

Mai devreme sau mai târziu, la urechile părintelui ajung, inevitabil, sub o formă sau alta, întrebările copilului despre moarte.
– Mami, cum adică a murit? Ce înseamnă moarte? Ce înseamnă că e mort? E ca un fel de boală? Se mai face bine? Îl doare?

Începi să te frămânţi şi să te întrebi ce şi cum să răspunzi, cât să îi spui, cum să îi spui, oare cum îl va afecta răspunsul tău?

Prima regulă e asta: ia-ţi puţin timp şi încearcă să îţi stablești relaţia TA cu moartea, cum o percepi, ce emoţii aduce în tine (frică, neputinţă, furie) şi ce resurse ai ca să le gestionezi. Abia apoi discută cu copilul tău. A două regulă ţine de ce îi spui copilului, iar aici răspunsul este unul singur: adevărul. Sigur că adevărul nu este întotdeauna cel mai confortabil, dar nu creează aşteptări, nici nu distorsionează realitatea. A treia regulă ţine de cum îi spui: răspunde-i clar şi concis la întrebări, fără să intri în teorii care mai de care mai filozofice legate de moarte. În plus, încearcă să întrebi şi să asculţi cât mai mult părerea copilului, dacă vârsta lui permite.

Ce răspundem copiilor la întrebările: Ce înseamnă moartea? De ce mor oamenii? Eu cînd o să mor? Dar tu, mami? Ce e după moarte?

Nu există cuvinte perfecte pentru a-i povesti copilului despre moarte. Cuvintele pe care le foloseşti trebuie să fie sincere şi să îi ofere informaţii clare şi suficiente pentru nivelul lui de dezvoltare. Atunci când copilul te întreabă sau face afirmaţii confuze despre moarte răspunde-i, clarifică-i informaţia şi linişteşte-l. De cele mai multe ori cea mai simplă şi mai sinceră explicaţie este cel mai bine primită. Şi ar putea suna aşa: “Corpurile noastre nu funcţionează pe perioada nelimitată. Noi ne naştem, creştem, îmbătrânim, şi începem să nu mai funcţionăm foarte bine, să ne îmbolnăvim, până într-un moment în care nu mai funcţionăm deloc. Acest lucru ni se întâmplă şi nouă, dar şi plantelor sau animalelor. Spre exemplu, frunzele care cresc primăvara, rămân verzi pe toată perioada verii, pentru ca mai apoi toamna să îngălbenească şi să moară, desprinzându-se de copac.”

Această metaforă din natură te ajută să răspunzi şi la o altă întrebare: Tu o să mori, mama? Dar eu? Răspunsul este “Da, însă peste mult timp. Plănuiesc să fiu aici lângă tine până o să fii adult şi să îţi cunosc copiii. Aşa cum şi tu vei muri peste şi mai mult timp, după ce vei creşte, vei merge la şcoală, vei avea copii şi nepoţi.”

Toate acestea sunt importante pentru a creşte sentimentul de siguranta şi a diminua frica în fața pierderii. Legat de ce este după moarte, aici intervine religia şi credinţa fiecăruia şi convingerile pe care doreşti să le împărtășești sau nu copilului tău: moartea este doar la nivel fizic, dar spiritul trăieşte în continuare, cei care au murit ne veghează din cer, aud rugăciunile noastre etc.

Cum explicăm copiilor moartea unui om drag?

Răspunsul este unul singur: cât se poate de sincer şi de deschis. Explică-i ce s-a întâmplat cu persoana respectivă, că s-a îmbolnăvit şi corpul nu a mai putut funcţiona. Că există un moment când organismul nostru cedează şi nu îl mai putem ajuta. Răspunde-i la întrebări, oferă-i informaţiile pe care le cere, dar asigură-l în acelaşi timp că vei fi lângă el să îl ajuţi să treacă prin aceste momente, că durerea este normală. Chiar dacă nu există o reţetă despre ce şi cum să-i spui copilului tău despre moartea unei persoane dragi, există totuşi variante pe care ar fi de preferat să le eviţi. Spre exemplu: bunica a plecat într-o călătorie lungă, din care nu se mai întoarce. În acest caz copilului îi va fi dificil să înţeleagă de ce bunica a plecat fără să îşi ia rămas bun? De ce nu se va mai întoarce? Nu-i va fi dor de el? Sau chiar se va întreba dacă nu cumva el a făcut ceva nepotrivit şi bunica a plecat din cauza lui. Şi varianta de a explica moartea printr-un somn adânc, din care persoana respectivă nu se mai trezeşte, aduce cu sine emoţii precum nesiguranţă, frică. Copilul poate chiar refuza să adoarmă de frică să nu moară şi el. Dacă şi mie mi se întâmplă la fel? Dacă nu mă mai trezesc?

Cum îi afectează pe cei mici (pe vârste) moartea unui om drag?

Moartea unei persoane dragi aduce în copil, pe lângă tristeţe şi suferinţă, și frică, neputinţă, revoltă şi nesiguranţă. Cel mai adesea, experientă morţii aduce în copil sentimentul de pierdere a propriilor părinţi: dacă a murit X, acum o să moară şi mama/tata? Mă vor părăsi şi ei? În funcţie de vârstă şi etapa de dezvoltare în care se află cel mic însă, reacţia şi comportamentele pot fi, evident, diferite. Pentru copilul mic, 0-3 ani, pierderea presupune o schimbare a rutinei, o destabilizarea a ceea ce el ştia despre lume. Simte când adulţii din jurul lui sunt tulburaţi şi trăieşte totul cu nesiguranţă. Iar aceasta se vede în modificarea programului de somn, de masă şi în intensificarea crizelor de afect. De aceea este foarte important, la acest nivel, să asigurăm contactul fizic, îmbrăţişări, mângâieri şi să încercăm pe cât posibil să respectăm rutina, pentru a-i oferi sentimentul de siguranţă.

Între 3 și 6 ani, cei mici înţeleg mai bine conceptul de moarte, însă mai puţin ireversibilitatea ei. În această perioadă, gândirea magică îşi spune cuvântul şi îl pune în contact pe copil cu ideea de pierdere, dar şi de vinovăţie. În această perioadă, copilul se percepe ca fiind centrul universului său, pe care îl poate controla negreşit. Aşadar apare în el atât soluţia, că poate face o magie să îl întoarcă pe bunicul, dar şi ideea: oare bunicul a murit pentru că m-am supărat pe el? Dacă aş fi fost mai ascultător/cuminte/ bun poate nu ar fi murit? Iată de ce în această perioada este important să îi explicăm copilului că moartea cuiva nu are legătură cu emoţiile noastre, că nu o putem controla prin gânduri şi că nimic din ce face/spune/gândeşte nu poate determina moartea celor din jur.

După 6 ani, copilul înţelege mai bine conceptul de moarte, dar şi ireversibilitatea ei. Apar mai multe întrebări legate de cum funcţionează corpul şi înţelege că moartea se petrece mai târziu, când îmbătrânim. Cu toate acestea rămân teama și sentimentul de pierdere. De foarte multe ori însă în această perioadă copilul tinde să îi dea o formă morţii în joc, să o personifice, pentru a o putea controla, pentru a deţine acel sentiment de putere care îl ajută să treacă peste frică şi nesiguranţă. Se pot intensifica momentele de agresivitate, care au tocmai rolul de a îl proteja de aceste emoţii. Fii alături de el în joc, foloseşte metafore, poveşti şi raportează-te la experienţele personale ale copilului în raport cu moartea. Întreabă-l cum vede el moartea, ascultă-i părerea!

Cum îi putem ajuta să treacă mai uşor peste suferinţă şi dor?

Primul pas este acceptarea emoţiilor copilului. Negarea, revolta, frica, neputinţa fac parte din procesul de doliu şi sunt esenţiale pentru adaptare şi continuarea normală a vieţii. Oferă-i empatie şi încurajează-l să îşi exprime durerea şi dorul. Împărtăşeşte-i propriile emoţii: “Și eu sunt tristă, şi mie îmi este dor de bunicul”. Oferă-i soluţii şi modalităţi prin care să înveţe să le gestioneze: “Uite, pe mine mă ajută să mă uit la poze cu bunicul când mi se face dor de el sau să îmi amintesc lucruri pe care le făceam împreună. Ţie ce îţi plăcea să faci cu el? Ce îţi vine în minte când te gândeşti la el?” Toate acestea îl ajută pe copil să integreze experienţa, să îşi înţeleagă emoţiile şi să le poată gestiona.

Foloseşte poveşti şi jocuri pentru a ajuta copilul să trăiască, în siguranţă, emoţiile cauzate de pierderea suferită, să le poată exprima şi să le poată accepta. Oferă-i şi oferă-ţi timp şi răbdare. Fiecare copil are propriul ritm şi propriul proces de gestionare şi acceptare a emoţiilor.

Cum îi putem ajută să nu capete frică de moarte?

Vorbeşte-i deschis despre moarte, nu evita subiectul. Cu cât vei încerca să îl protejezi mai mult, cu atât copilul va percepe subiectul ca pe ceva ce nu trebuie amintit, de care trebuie să se ferească şi chiar să îi fie frică. Evitarea, adevărul spus parţial sau distorsionat pot duce la o lipsa de încredere a copilului în tine. Informaţiile corecte îi dau însă putere şi îl ajută să se cunoască mai binâ şi să fie mai încrezător. Vorbeşte-i despre trecut, despre oameni din viaţa ta care au murit. Vorbeşte-i despre ciclicitatea vieţii, despre faptul că totul are un final şi că importante sunt experienţele pe care le trăieşti alături de cei dragi, amintirile pe care le construiţi împreună şi care vor rămâne mereu cu tine şi cu cei din jurul tău.

Ce jocuri despre moarte putem face cu copiii?

Poți lua în calcul două situaţii: una în care copilul explorează ideea de moarte şi îşi creează propriile jocuri, prin care luptă cu frica sa şi se asigură că are puterea să reînvie personajele dragi cu puteri magice sau alte poţiuni. Este foarte important să îl laşi să deţină controlul în joc, să poată alege finalul pe care şi-l doreşte, care de cele mai multe ori este în antiteză cu realitatea.

A două situaţie ţine tocmai de acele momente în care copilul nu reuşeşte să îşi exprime emoţiile legate de moarte sau de pierderea cuiva drag şi atunci tu, părintele, eşti cel care iniţiază jocul. Indiferent de situaţie însă, încurajează-l să se exprime prin joc şi permite-i să experimenteze jocul respectiv atât cât are nevoie. Fiecare copil are propriul ritm şi poate avea nevoie de perioade mai scurte sau mai lungi de timp pentru a integra noţiunea de moarte sau pentru a depăşi un proces de doliu.

Ce cărți ne recomanzi despre acest subiect?

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi- George W. Burns
Privind soarele în faţă- Irvin Yalom
Reţete împotriva îngrijorării- Larry Cohen
Puncte de cotitură- T. Berry Brazelton

Mulțumesc, Nicoleta Căpraru, managing partner Eu, parinte ghemotoc.

Sursa foto: copil în doliu via Shutterstock.com

28 Comments

  • deea spune:

    In contextul acestor zile este un subiect foarte bun. Am o intrebare: se mentioneaza moartea ca fiind ceva ce vine firesc, cand ai incheiat un ciclu. Ceva ce vine tarziu, cand copiii sunt mari si firele albe multe. Le spunem ca avem de gand sa ramanem aici mult timp, sa fim acolo la majorat, la absolvirea facultatii, la botezul primului copil. Totusi, din cate vedem in jur, destul de des nu se intampla asa. Cum vorbim despre moartea ce vine prea devreme? Nu ar trebui sa stie si varianta asta? Ca uneori corpul, desi tanar, se strica. Ca uneori, desi corpul e sanatos, un accident il strica in cateva secunde. Cum vorbim despre pierderea unui copil? Din pacate, copiii isi pierd parintii inca tineri, fratii, prietenii de joaca. Numai zilele astea unii copii au pierdut parinti, frati, colegi. Oameni ce radeau cu o zi inainte, ce sigur planuiau multe, pentru mult timp. Le vorbim despre asta sau asteptam sa intrebe ei? Daca copilul intreaba „mami, e posibil ca tu maine sa mori?”, ce raspunzi? Daca intreaba care din voi doi se duce primul, ce raspunzi? Daca intreaba cine, intre bunica si mama, pleaca prima, ce este in regula sa spui?

    • Robo spune:

      din cate am inteles eu din articol, este bine sa oferi explicatii adevarate dar adecvate varstei, adica pe principiul „on a need to know basis”, pentru a evita inducerea unui sentiment de nesiguranta in copil.
      sunt 2 situatii: discutia despre moarte in general si discutia despre moarte in concret, cand cineva apropiat a murit.
      nu stiu despre al doilea caz, dar cred ca in primul este bine sa le spunem ca oamenii mor din cauza varstei inaintate, asta e principiul, si eventual sa adaugam ca uneori se intampla accidente.
      copiii mei de exemplu sunt deja familiarizati cu conceptul de accident, pentru ca noi le spunem des „a fost un accident” atunci cand se lovesc in mod neintentionat, de exemplu.

      nu as spune unui copil ca e posibil ca oricine sa moara in orice moment si ca nu putem controla asta, pentru ca asta e o idee care produce angoasa.
      inevitabilitatea mortii si arbitrariul ei sunt principalele 2 lucruri care produc angoasa pentru fiinta umana.

      ori angoasa existentiala nu este ceva ce vreau sa-i induc copilului, pentru ca este o povara prea mare chiar si pentru un adult, darmite pentru un copil, de aceea introduc ideea ca exista un principiul de ordine: oamenii batrani mor mai intai, deoarece corpul omenesc nu mai functioneaza dupa o vreme, se uzeaza la fel ca orice alt lucru.

      referitor la situatia in care a murit cineva apropiat sau drag, nu-mi este clar cum abordam lucrurile, dar pot sa va spun de exemplu ca Sofia stie si intelege ca bunicul ei a murit, insa este evident ca nu intelege ireversibilitatea acestui lucru, exact cum scrie in articol. Nu a avut foarte multe intrebari pe tema asta si deci nici noi nu am insistat – „on a need to know basis”, dupa cum ziceam.

    • deea spune:

      Inteleg si sunt de acord cu aceste idei. Dilemele mele s-au tot format in decurs de 7 ani, de cand am copil. Apropo de angoasa si anxietate, din cate stiu copii inteleg conceptul de moarte pe la 5 ani, parca. In momentul in care il inteleg incep sa devina preocupati, uneori obsesiv, de pierderea unuia dintre parinti. Dupa 10 ani realizeaza si propria moarte. E posibil sa gresesc cu varstele, dar la copilul meu cam asa a fost. Imi aduc aminte ca si eu eram foarte anxioasa cand eram mica, desi nimeni nu mi-a indus aceasta stare. Fiind crescuta de o bunica, de ea eram atasata cel mai mult in primii ani de viata, de fapt cred ca disparitia ei m-ar fi afectat cel mai mult fiind persoana cu care petreceam mare parte din timp. Imi amintesc ca plangeam ore in sir gandindu-ma ca e posibil sa o pierd, mereu ii intrebam pe ai meu ce varsta are, la cat ar trebui sa moara, calculam si plangeam. Bunica a murit cand aveam 9 ani, deci episoadele acestea se petreceau inainte de aceasta varsta. Dupa bunica mi s-a pus pata pe tata, desi e de o varsta cu mama si era tanar cand deja il plangeam. Apoi a venit sora mai mica si cel mai mult ma preocupa ca i s-ar putea ei intampla ceva. Peste toate astea, angoasa legata de propria disparitie. Am fost un copil sanatos, toti din familie au fost(bunica a murit subit).
      Ca mama, cel mai mult ma preocupa fericirea copiilor. Asta include, in primul rand, sa fie sanatosi, in al doilea rand sa aiba parintii alaturi atat cat au nevoie. De la 5 anu, fata cea mare a inceput cu intrebari, cu preocupare concreta. Pe langa faptul ca plange atunci cand imi vede un fir de par alb, a inceput sa realizeze cred ca varsta nu e singura ce dicteaza. Nu isi doreste sa creasca fiindca asta inseamna un pas mai aproape de moarte, nu isi doreste copii fiindca a inteles ca eu voi muri cand voi avea nepoti-asadar nu am nepoti, traiesc vesnic. Pe langa aceste preocupari mai intreaba si daca e posibil sa mor curand. Are preocupari legate si de tatal ei, de ea si de sora mai mica. Sincer, la un moment dat plangea aproape zilnic( cred ca la 5-6 ani, cand a inteles mai multe) si chiar i-am dat variantele cu viata de dupa moarte. Nu i-am prezentat lucrurile ca o certitudine, dar s-a linistit cand a aflat ca macar exista o posibilitate sa nu disparem chiar de tot, sa ne revedem candva. Ma gandesc ca anxietatea aia exista oricum si poate discutand mai mult reusim sa o facem sa diminueze.

    • Nicoleta Capraru spune:

      Sunt extrem de binevenite intrebarile in contextul actual, pentru ca, intr-adevar, le vorbim despre moarte ca despre ceva ce vine tarziu, intr-un mod firesc, atunci cand este vorba despre o intrebare generala. In situatia pe care o traim in prezent, lucrurile sunt insa mult mai concrete si vom raspunde si noi la fel. Mizez in continuare pe adevar, si anume sa ii raspund copilului direct: <>. Pe de alta parte rolul nostru este de a oferi siguranta si stabilitate celui mic, asa ca este important sa nu crestem anxietatea si nesiguranta sau sa accentuam teama copilului ca isi poate pierde oricand fratii, prietenii, parintii si atunci nu as vorbi despre toate acestea decat atunci cand copilul intreaba sau intr-o situatie ca cea prezenta, care necesita astfel de explicatii.

  • alexandra spune:

    eu mi-as dori sa citesc si o continuare a acestui articol legata de cum noi, adultii, ar putea sa percepem boala/ moartea, fie ca e vorba despre noi fie despre cei dragi noua. m-a ajutat sa citesc tot ce e mai sus, as citi cu interes si continuarea.

  • Mami spune:

    Foarte frumos articolul si foarte bune informatiile!

  • Georgiana spune:

    Moartea este cel mai natural lucru dar pe mine ma ingrozeste. Am incercat sa ii explic fetitei mele de 3 ani cum sta treaba, mai intai varianta in care oamenii imbatranesc, nu a mers pt ca de atunci ma zapaceste cu lacrimi in ochi ca eu nu am voie sa inaintez in varsta 😀 si cand vad ca plange ma poticnesc si eu in explicatii….
    Asa ca i-am spus ca oamenii pleaca sus la cer, m-a intrebat daca acolo au gradinita si i-am spus ca o sa vad cand ajung, de ce nu ne mai intoarcem de acolo, pai nu mai e drum de intors, a parut multumita momentan. La capitolul explicatii stau f prost asa ca acest material ma mai lumineaza. Multumesc!

  • Irina spune:

    Da…am si eu o strângere de inima in ceea ce privește acest subiect…de multe ori ma intreb chiar si eu:oare de ce trebuie sa murim?

    • Moni spune:

      Ca sa facem loc la altii.

    • klau spune:

      Poate o să-ți răspundă la întrebare cartea Intermitențele morții de Jose Saramago

    • * spune:

      Cititi biblia si veti afla toate raspunsurile…

    • Raluca spune:

      Poate ma poti ajuta cu o trimitere directa catre un pasaj unde in Biblie este detaliat felul in care sa explici moartea copiilor.Pentru ca acesta era sensul articolului.

    • IQ spune:

      Este detaliat foarte clar ce inseamna viata, moartea si ce se intampla dupa moarte, in viziune crestina. Daca te regasesti in valorile crestine si consideri important sa le impartasesti copilului tau, atunci, folosind inteligenta si discernamantul cu care ai fost inzestrata, poti sa preiei aceste informatii si sa le explici copilului pe intelesul lui. Nu cred ca e chiar necesar sa se dea mura-n gura, ca in cartile de parenting modern. Consider ca e important ca fiecare parinte sa personalizeze discutiile cu copilul lui, nu sa ii recite ce scrie intr-o carte sau alta. In Biblie nu exista capitolul „Asa ii vorbesti copilului despre moarte”. Probabil ca crestinismul acorda mai multa incredere parintelui si capacitatii acestuia de a intelege niste concepte pe care apoi sa le explice copilului.

  • Silvia spune:

    Eu ii spun fetitei mele ca ne ducem in rai dupa ce murim si ca e foarte frumos acolo, ca au mancare mai buna decat aici si toate jucariile pe care si le-ar putea dori dar ca doare sa mori. Nu e foarte incantata de Rai si imi spune de multe ori ca ea nu vrea sa ajunga acolo. Dar mi se pare ca incepe sa integreze ideea pt ca de multe ori cand de ex moare o musca, sau orice altceva mic pe langa noi ma intreaba: S-a dus in rai respectiva? Dar ieri noapte s-a sculat din somn si a plans uns sfert de ora fara sa imi spuna de ce dar cred ca are legatura cu faptul ca o zi inainte am incercat sa ii citesc Cenusareasa si dupa ce am citit faza ca mama ei murise m-a intrerupt ca ea vrea alta poveste. Nu inteleg de ce povestile in general sunt asa de infricosatoare.

    • Ioana spune:

      Eu am citit ceva pe tema asta care m-a ingozit. Trebuie avuta mare grija cu explicatiile pe care le oferim copiilor. Era povestea unei mamici,care cum zici tu, i-a povestit de Rai, ca e frumos acolo, si copilasul (4-5 ani) devenise foarte curios sa vada Raiul, si nu mai continui povestea ca e foarte tragica, dar iti faci o idee… 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      vai de mine. 🙁 imi pare groaznic de rau. daca vrei sa vorbim, daca te pot ajuta cu ceva, te rog sa imi scrii. 🙁

    • Mura spune:

      Esti un om bun.
      Ma dor coincidentele. Eu te-am rugat sa scrii articolul asta. Si l-ai publicat chiar azi

    • Printesa Urbana spune:

      mama lor de coincidente. 🙁 imi pare foarte rau. iti doresc rabdare si timp sa plingi.

    • Madalina spune:

      Printesa, este foarte folositor articolul! Suntem părinții unui baietel de 3 ani si 5 luni si tocmai a murit cineva drag din familie, ne-a ajutat tare mult articolul sa ii spunem adevarul.
      Întrebarea mea este legată de înmormântare. Ceva imi spune ca este mai bine sa nu il luam, nu are rost sa il traumatizat, însă pe de alta parte nu stiu daca va înțelege concret ca nu va mai vedea acea persoana. Care este părerea ta/ voastră daca vor alți cititori sa imi răspundă, am mare nevoie de un sfat! Multumesc!

  • dana spune:

    acum un am am pierdut-o pe mama si in primele luni am incercat sa fiu tare, sa nu plang in fata fiului meu, desi citea in ochii mei totul: „mama privirea ta e trista azi”.
    apoi am inceput sa plang tot timpul, pur si simplu nu ma mai puteam controla. tinusem in mine prea multe lacrimi. Ian nu a participat la inmormantare, dar i-am spus ca buni a murit si ca acum este un inger care are grija de noi.
    toate jocurile lui aveau legatura cu moartea: dinozaurii se luptau si mureau, masinutele se loveau si mureau, animalutele la fel. noua ne spunea mereu ca vrea ca noi trei sa nu murim niciodata si ce ar trebui sa facem pentru asta.
    a cautat o solutie in alegerea profesiei: „mama daca ma fac paleontolog mor?” i-am explicat ca toti murim, dar noi vom muri peste foooarte multi ani, iar el daca vrea sa se faca paleontolog va ramane in enciclopediile despre dinozauri si va fi nemuritor. pentru o perioada a acceptat si nu am mai discutat.
    acum se implineste anul, ii facem mamei parastas si iar a inceput sa ne spuna ca el nu vrea ca noi sa ne transformam in ingeri. incearca singur sa isi gaseasca raspunsuri: „mama cand eram la tine in burtica si te scormoneam, nu stiam cum arati.”
    atunci mi-am dat seama ca de fapt voia sa spuna ca nu stia ce urmeaza dupa nastere si m-am gandit sa fac o paralela intre viata din burtica si ce va fi dupa moarte. si i-am spus ca nu stiu cum va fi dupa moarte asa cum nici el nu stia ce va fi dupa nastere si a acceptat.
    acum incerc sa gasesc povesti care sa ne ajute sa trecem peste aceasta frica si am gasit doua .
    prima este „mama veverita” nu vorbeste despre moarte, dar puiul de veverita isi face griji unde va fi mama veverita atunci cand el va creste mare.
    in cea de-a doua „promisiunea ramane promisiune” floarea de papadie o asigura pe micuta marmota ca se vor revedea cu siguranta primavara urmatoare.
    acum ne e mai bine, este masterchef si ne hraneste mereu cu mancaruri „a la Ian”:)

  • Dan spune:

    Pe mine m-au tinut la buza gropii cand l-au bagat pe bunicul patern. Aveam 5 ani de-abia impliniti. Parenting de calitate din anii ’80, ce sa mai zic.

    • Mira 2 spune:

      Pe mine, tot în anii ’80-’90, nu m-au dus pe la înmormântări.
      Ca să nu văd oameni dându-se cu capul de toţi pereţii. Şi ca să nu mă bântuie imagini cu oameni morţi.
      Deci depinde de calitatea părinţilor, nu de perioadă.

  • Sheiriam spune:

    Nici eu nu înteleg moartea și sunt trecută de vremea copilăriei.

  • ionela spune:

    Din nefericire eu chiar ma aflu in situatia in care va trebui sa i raspund ficei mele de 1 an si 10 luni de ce tatal ei a murit la doar 30 ani.Mie frica tare de perioada in care va incepe sa puna intrebari.

    • Ramona spune:

      Ce sa-i spun si eu ficei mele la 1 an si 4 luni cand merge mereu la usa sa-l strige pe tati ,cand vezi ca-l caută in fiecare zi ,acel tata care nu putea nici măcar sa doarmă de dragul fiicei lui ,un tata care fiecare secunda o dedica numai pentru sufletul lui ,fetița …a plecat prea devreme la 36 ani si parte din mine la fel a plecat cu el.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *