nimic

Nu știu ce simt, nu găsesc cuvinte. Aud revolta, nevoia de revoluție, ura, frica, neputința, protestele, le citesc, dar nu le simt, nu știu, nu pot, nu am loc pentru ele.

Nu pot face nimic altceva decît să caut detalii despre noaptea aceea de iad. Stau cu ochii pe pereți și mă gîndesc fără încetare la clipele alea oribile de panică, durere, disperare. Nu pot dormi și mînca. Nu pot scrie. Aud urletele lor, le vad ochii plini de sînge, le simt respirația fierbinte, mi se strînge pielea. Disperarea, panica, durerea.

Nu îmi găsesc cuvintele, nu știu ce simt, pur și simplu nu mă pot opri să mă gîndesc la ei. Nu am cunoscut personal pe nici unul, mi se derulează în fața ochilor pozele lor, postate în articole, date la TV. Mi-i imaginez acolo, în ultimele lor clipe.

Nu știu ce e asta. Cînd a murit tata acum două luni, m-a durut lipsa lui definitivă, am plîns, m-am certat cu el.

Acum sînt… cred că refuz să cred că e adevărat, că se poate întîmpla așa ceva. Caut detalii cu setea de a afla că de fapt a fost un coșmar, un scenariu, un film, orice, numai realitate nu.

Mă gîndesc neîncetat la ei, la familiile lor, la suferința lor. Ce cuvinte tîmpite și inutile și mici.

22 Comments

  • CR/ST/AN spune:

    Te implici emotional prea mult, si asta iti poate afecta comportamentul de zi cu zi, si modul in care interactionezi si transmiti starile (rele) celor din jur. Pe cei decedati nimic nu ii mai poate ajuta, pe cei internati doar doctorii si norocul fiecaruia.

    Viata merge inainte, ai un sot si doi copii de crescut.

  • CR/ST/AN spune:

    Daca vrei actiune, iti sugerez sa incepi o campanie online de demolare a crematoriului de la Colectiv si a intregii fabrici parasite, sinistre, un loc de groaza ce nu are ce sa mai caute in Bucuresti.

  • Mihaela spune:

    Exact asta fac si eu de cand am aflat..ma pun mereu in locul lor,ma uit minute in sir la pozele lor. Mi se pare ca deja a devenit o obsesie si asta nu cred ca ajuta pe nimeni. Dar imi pare atat de rau pt ei,eu zic ca e normal sa empatizam,putea fi oricare din noi sau din cei dragi acolo.

  • silvia spune:

    Subscriu la primul comentariu. Trebuie sa acceptam ca exista suferinta in lume pe care noi nu o putem alina. Un timp eram obsedata ca voiam sa simt aceeasi suferinta ca cel mai suferind om din lume si cand am ajuns la o stare de boala am inteles ca nu in felul asta pot ajuta. Dc vrei sa ajuti pe cineva trebuie ca tu insuti sa fii cat de cat sanatos si echilibrat. Dar poti face lucruri pt a ajuta, dc nu pe cei direct implicati pe altcineva. De exemplu UNHCR are nevoie mare de bani pt refugiatii din tabere. Nu au copiii de acolo mancare destula si sunt unii din ei malnutriti. Gandeste-te mai bine cum sa ii ajuti pe cei vii ca cei care au trecut pe partea cealalta sunt mai greu accesibili. Oricum, eu stiu ca Dumnezeu exista si orice suferinta are un sfarsit. Nu te mai uita la tv la aceste stiri ca iti induc aceasta stare. Din ce am vazut au fost eroi care au murit. Ei sunt in rai acum si ceilalti or sa vina dupa ei in curand dc nu sunt deja cu totii acolo. No more tv for you!

  • silvia spune:

    Inca ceva: cred ca te socheaza amploarea suferintei. Dar toate suferintele au un sfarsit. Si tu ai suferit mult de ex la nastere, dar ai trecut peste. Toate trec. Numai dragostea ramane si le cucereste pe toate. Eu cred in Dumnezeu si sunt sigura ca sufletele uita in timp traumele de genul asta si dupa un timp se reincarneaza. Eu am o alta idee. Dc dupa aceasta tragedie se renoveaza bine capitala acesti oameni au avut o misiune. Sa salveze multe alte mii de vieti pe care un eventual cutremur le-ar face. Numai sa inteleaga cine trebuie. Ultimul gand: ai vazut ca au fost persoane care au intrat in foc ca sa salveze pe altii. Dragostea trece si prin foc deci este mai tare decat el. Hug

  • Alexandra spune:

    Nu, ideea nu e sa uiti si sa mergi inainte. Ideea e sa inveti ceva din tragedia asta oribila si sa schimbi ceva la tine. Sa nu mai dai spaga, sa nu te duci in locuri care iti pun viata in pericol, sa nu mai mergi cu 100 la ora cand limita e 50 samd. Altfel, totul o sa fie degeaba. Si nu mai avem nicio sansa ca societate.

  • Cinderella spune:

    Pe mine ma intereseaza daca va fi nevoie de donare de piele si cum este procedura. Eu am o piele care se regenereaza f repede, sunt rezistenta la durere si nu cred ca m-ar deranja disconfortul. Insa nu stiu care e procedura si daca raman urme.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, ramin urme. Zona donatoare ramine de alta culoare si textura toata viata. Ustura perioada de vindecare ca la o arsura de gradul 3, pentru ca asa se recolteaza grefele cu dermatomul.

    • Medicii au spus clar ca NU e nevoie de piele umana. Se foloseste cea artificiala care este mult mai buna pentru organismul celui ranit. Si da, daca ti se recolteaza piele vei ramane practic cu o cicatrice de marimea aia. Iar durerile nu-s de marimea unui „disconfort” ci mult mai mari.

  • Mihaela spune:

    Eu zic sa terminam cu intelegerea gresita a empatiei. Empatie, empatie, dar nu sa ramai blocat in durerea celorlati. In cazul in care psihicul nu poate face agresiunii apare trauma vicarianta. Asa ca aveti grija, copiii tai/vostri au nevoie de parintii lor acasa; nu sa simta durerea parintilor.
    ‘Vicarious traumatization (VT) is a transformation in the self of a trauma worker or helper that results from empathic engagement with traumatized clients and their reports of traumatic experiences’. Lucru valabil si cand esti martorul unei traume.

  • alina spune:

    Si eu tot asa. Ma uit, caut; simt profund o panica, tristete si o nevoie acuta de securitate. Pentru mine, copilul, familia, prietenii mei.
    Am nevoie de un lider care sa ma reprezinte, sa stie sa faca. Sa ii dau din puterea si avantul meu si sa ma cheme sa schimbam ceva. Realizez ca nu am extinctor zdravan in casa. Ca sotul merge pe jos de la Unirea, ca orice imbecil il poate lovi. Ca uneori venim cu taxiul de la gradi. Ca tencuiala magaoaielor de langa tortuar cade. Ca se surpa canale. Ca sapa incontinuu unii-altii si mi-e ca ca face bun de la fire/cabluri/gaze.
    Nu-s paranoica, merg pe strada, nu-mi stresez copiii cu griji absurde. Trebuie sa-i invat sa supraietuiasca intr-un mediu riscant, nesecurizat.
    O societate darapanata.

  • Mura spune:

    Si eu sunt blocata in drama lor. Nu inteleg de ce nu pot iesi din ea, nu e a mea. Nu ma uit la stiri, nu comentez cu nimeni. Si incep sa adun frici de tot soiul. Asa ceva nu am mai simtit si nu stiu cum sa gestionez treaba asta.

  • Mura spune:

    Nu ma mai pot uita la flacara de aragaz; la promo-ul Pro tv cu chefii de la Masterchef care ard diverse lucruri; la magazinul de imbracaminte numit Collective…Ok, e un soi de soc post traumatic indus de tv, stiri si povesti detaliate, poze, informatii care curg non stop. Sa mizez ca trece timpul si vindeca?

    • o femeie spune:

      nu esti singura. Nici lumanari nu pot sa vad.

    • Raluca spune:

      Cu totii suntem afectati de aceasta tragedie si nu prea stim cum sa o gestionam. Cu atat mai greu ne este atunci cand cunoastem persoane care au fost ranite sau si-au pierdut viata. Ce poti face tu este sa reduci cantitatea de informatii despre aceasta drama. Poti renunta sa te uiti la tv si citi doar pe internet, asta te va ajuta sa reduci incarcatura emotionala dezadaptativa. Este firesc sa apara anxietate si teama. Tu povestesti despre o generalizare a asocierilor pe care le faci, care iti cauzeaza distres. Foc aragaz=incendiu, nume magazin=nume club, etc. Dar generalizarea nu este rationala, te poti gandi ca focul incalzeste, pregateste mancarea, poate avea conotatii pozitive si negative. In fine, asocierile pe care le facem atrag ganduri, emotii si apoi actiuni. Daca suntem constienti de aceste asocieri, efectele lor se diminueaza.

  • Meg spune:

    La fel simt si eu..nimic nu mai e ca inainte..

  • Eu spune:

    Cred ca cei care au copii traiesc tragedia asta la alt nivel.Nici eu nu cunosc personal pe nimeni, dar prieteni de ai mei puteau fi acolo. Ma gandesc cu groaza ca peste cativa ani ar putea fi copilul meu. Asta ma paralizeaza. Durerea parintilor m-a daramat. Stiu ca au ramas copii orfani, vaduvi/vaduve, etc…Este infiorator ce s-a intamplat. Primarul (caci el a dat avizul) ar trebui sa fie de mult in puscarie. De ce nu este? Toti cei care aveti copii si spuneti ca Printesa se implica prea tare, inchipuiti-va atat: ca va duceti, asa, dintr-o data, intr-o seara, cu buletinul copilului vostru doar sa il indentificati printre alte cadavre. Se cutremura carnea pe mine. Si da. Nici eu nu am cuvinte. N-ai cum sa mai ai in fata unei asemenea tragedii. Ce le poti spune acelor parinti, soti, sotii, copii?
    Si ganditi-va altfel. Cati dintre voi ati verificat in scolile/gradinitele copiilor vostri ce cai de iesire sunt in astfel de cazuri. Se poate intampla ORIUNDE.Aduceti-va aminte: MATERNITATEA GIULESTI. Sa nu uitati asta…Se poate intampla oriunde, pt ca nimeni nu mai respecta nimic. De aia mutenia si socul celor ce se implica prea mult emotional.

  • Raluca spune:

    Eu cred ca tragedia este atat de mare si atat de aproape de fiecare dintre noi incat nu are cum sa nu te marcheze. Vineri seara mergeam intr-un club, in centrul vechi, la ziua unei prietene. Un club de fite, la etajul doi al unei cladiri (cine stie in ce fel reabilitata…) unde accesul se face cu liftul, in care incap cel mult 7 persoane…
    In drumul meu spre club au trecut pe langa mine doua masini Smurd. Vorbind cu prietena mea la telefon, cu care urma sa ma intalnesc la acolo, aflu ca pe langa ea au trecut 20 de masini Smurd. Am aflat apoi ce s-a intamplat. Toata seara m-am gandit la bietii copii, care iesisera sa se distreze, la fel ca mine… Dimineata am aflat ca printre cei grav raniti sunt si doua colege de-ale mele. De atunci nu ma mai pot gandi la altceva. Citesc, respir, vorbesc tragedia aceasta… Nu stiu ce sa cred, cum sa judec faptele, se zic multe, sunt atatea ipoteze. Cred ca ramane doar sa ne rugam pt cei care sunt in suferinta si sa ne mobilizam sa schimbam aceasta societate nesigura, conducatorii corupti si lacomi, generatiile dezinteresate…

  • roxana spune:

    pana sa citesc ce ai scris credeam ca sunt defecta.
    citesc, privesc, aud si refuz sa constientizez

    si cu toate astea simt

  • gabitza_sta spune:

    De sambata de cand am aflat (relativ tarziu) ce s-a intamplat, am fost prinsa in bucla asta a informatiilor care circula. Nu vreau sa ies din ea, este ca o forta care ma tine acolo, vreau sa stiu, TREBUIE sa stiu ce va rezulta din toata povestea asta.
    Din pacate am cunoscut oameni care au fost acolo si care acum nu mai sunt printre noi. Mihai (chitaristul) si Catalina Ionita (iubita lui) au fost colegi cu mine in Mihai Viteazul, la clasa de langa noi. Ii stiam, erau niste oameni foarte foarte in regula, buni, smart, deschisi, cititi…in niciun caz „satanistii” despre care au scris niste oameni prin bloguri sau presa.
    Cand am aflat despre ei ca au murit, am plans mult, pentru ca dintr-o data masacrul, tragedia a capatat si o imagine familiara.
    Apoi cand am inceput sa citesc marturiile, (ale asistentelor, ale martorilor) efectiv nu m-am mai putut controla, am plans cu sughituri. Le-am simtit frustrarea, disperarea si neputinta….as fi innebunit sa fiu acolo si sa vad ca nu este nimeni sa ne ajute.
    Daca este nevoie de o asemenea tragedie pentru a schimba ceva, atunci poate ca asta sa fie singurul lucru bun care sa rezulte. Daca nu…..atunci cu atat mai mult acesti oameni au murit degeaba.
    Cu siguranta este o latura ne-spusa a povestii: ca poate au fost mai multi care au murit de la inceput, dar nu s-a spus pentru a nu se crea si mai multa panica si neincredere. Ca trebuie sa avem incredere in sistem cand de fapt sistemul are niste lacune majore. Ca cei care au vorbit si au spus ca a fost dezorganizare, haos, lipsa de coordonare vor plati, vor fi trasi la raspundere, pentru ca in ochii publicului, sistemul trebuie sa arate ca functioneaza.
    Nu stiu daca este o lectie pe care sa o invatam de aici. Sau daca este, inca nu am puterea sa o aflu, sunt inca marcata de ce este in jurul nostru. M-a vazut si M. cand plangeam si m-a intrebat ce s-a intamplat, nu i-am ascuns faptul ca au murit niste oameni tare frumosi. Nu stiu daca am facut bine, dar nu am vrut sa ii ascund ce s-a intamplat…
    G.

  • Gabriela spune:

    Am fost astazi la inmormantarea Liviei, o fata de 27 de ani, frumoasa si plina de viata, care a vrut doar sa se distreze vineri seara… Citesc toate articolele, sunt frustrata si revoltata. Nu sunt adepta plecarii din tara, dar ma simt depasita si niciun guvernant nu imi mai prezinta incredere…

  • Andreea spune:

    de 2 zile ascult melodia lor ”back to life” pe repeat.
    ”this fire is burning me to bring you back to life” :((((((((((

    https://www.youtube.com/watch?v=uqSjxBERjpk

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *