„Și noi am crescut la bunici și n-am mai murit”

161 comentarii

1. Prietena mea a stat cu bunicii până a început școala. Mi-a povestit că ai ei o vizitau la fiecare sfârșit de săptămână dar că ea a crescut cu îndoială, nu era convinsă că sunt cu adevărat părinții ei. Relația cu părinții este în regulă dar nu o compară cu cea avută cu bunicii la „plecarea” cărora a fost distrusă.

   Personal am crescut cu bona internă până la 12 ani, din cauza asta relația cu mama a avut serios de suferit.

   Copiii trebuie crescuți de părinți, eu asta cred, asta am și făcut şi cu ai mei. Dar i-am lăsat pe bunici să se bucure de nepoți.

2. Grea discutie ai deschis.

   Eu am crescut cu bunicii si tatal meu de la 5 ani, dupa ce au reusit sa castige custodia mea si m-au scos din ‘sistem’, unde ma plasase de la cateva zile onor maica-mea.

   Si la mine este o situatie speciala, deci, ca asa s-a intamplat.

   Si am avut parte de o educatie buna, de enorm de multa dragoste, dar tot nu-i ca si cu mama.

   Eu sunt non-stop cu fiica-mea de cand s-a nascut. Muncesc seara (2-3 ore) si castig suficient cat sa ne descurcam OK, sotul are si el micuta lui afacere, dar care-mi permite sa stea acasa si sa mearga la client doar cand e nevoie (face verificari le centrale – ISCIR-ul, dupa cum i se spune prin popor).

   Este FOARTE obositor, dar te gandesti asa mai dur, ma ocup de toate cele, de copil etc. Si seara mai incerc sa si fac un ban cinstit. E drept am ajutor si de la sot, ca nu sta cu cracii in sus (nu l-as lasa), dar avem ziua ocupata sa zic asa.

   Bunica fetei (mama sotului) locuieste cu noi si, desi in teorie are intentii bune, nu mai are nici rabdare nici rezistenta la efort, sa zic asa. Sta 5-10 minute cu fata si dupa aia a terminat. Asta este, e destul de batrana si oricum nu am pretentia sa-mi creasca altul copilul.

   E salutar si sprijinul asta, daca am o oala pe foc sau incerc sa frig niste chiftele si nu am chef sa se plimbe fii-mea printre oale.

   Dar exista si problema diferentelor enorme de gandire. Chiar daca nu este genul care sa considere ca un copil trebuie batut (e un pic diferita la gandire decat altii de varsta ei, care au crescut cu biciul pe spate), avem suficiente diferente de gandire incat sa ma bucur ca totusi nu sta fata foarte mult cu ea. Asa apuca sa se joace cate o chestie, ii mai canta, mai povesteste ceva, dupa care micuta revine in raza noastra de actiune.

   NU as concepe sa stau departe de copil mai mult de cateva ore. Am mai plecat prin oras singura (la bunica mea la spital, la cate o intalnire cu vreun client), mai pleaca la joaca doar cu ta-su, dar sta cu noi, doarme cu noi etc. Si concediile ni le facem impreuna, nu as putea sa o las acasa si sa plecam noi undeva.

   • O sa vina vremea cand si tu vei fi soacra si bunica.
     Si tu vei fi ,,destul de batrana” si cu ”diferente de gandire”, e firesc faptul ca generatiile sa fie diferite. Oare ti-ar place daca ginerele tau ar gandi la fel?
     Nu e o critica ce-ti spun, as vrea doar sa stii ca toleranta si intelegerea pentru familie(mai ales cea a partenerului) sunt printre cele mai importante repere ale armoniei cuplului, alaturi de dragoste.

   • Îmi permit sa-ți răspund pentru ca si eu gândesc la fel. Da, îmi asum faptul ca si ginerele si nora mea (am in curând si fata si băiat) sa considere ca gândesc diferit fata de ei. E normal. O sa le dau sfaturi, daca doresc, dar vor decide singuri cum își cresc copiii, asa cum facem si noi. Nu e cumva normal? Daca avem păreri diferite nu înseamnă ca nu ma respecta. Sau, cel puțin, asa văd eu lucrurile. Iar ai noștri au trăit alte vremuri, e logic sa gândească altfel.

   • Dana, eu nu am o problema cu faptul ca mi se dau sfaturi. E OK, si eu mai dau, ca ma ia gura pe dinainte. Am o problema cand iti bagi bocancii in viata mea, cand ai pretentia sa te ascult pe tine, ca tu ai crescut x copii (desi erai la lucru toata ziua si-i lasai cu lunile la bunici sau ala mare l-a cam crescut pe ala micu de la 10 ani etc.).. Atunci turbez.

     Sau cand, desi sunt un parinte aprox. informat, plus ca stau la discutii des cu un pediatru (matusa fetei), care-mi da sfaturi cat se poate de intemeiate, vii in continuare sa faci istericale ca nu te luam in seama si nu acceptam ideile tale care, daca nu sunt nocive pentru copil: gen indopat copilul ce are enterocolita, infofolit copilul cu febra, pus patura pe nasul bebelusului (desi sansele sa se sufoce sunt enorme, plus ca nu e atat de rece in casa), dat mancare pe ascuns, cand eu pregatesc mancarea ce va fi gata in 2 minute etc.

     Aici vorbim de o totala lipsa de respect fata de parinte, chestie pe care eu nu am cum sa o arat ginerelui sau fiicei mele, doar pentru ca probabil am o idee mai mult bun simt.

     Nu stau sa ma gandesc cum era daca mergeam la un job normal,probabil ca incercam sa stau pe acasa cat mai mult sau sa angajez bona (daca aveam chiar un salariu enorm). Drept este ca muncesc de 12 ani pe afacerea mea (full time in ultimii 7) doar pentru a nu avea aceasta problema. La fel de drept este ca nu am sarbatori sau weekend, ca facturile si taxele din pacate nu se prea platesc cand ma odihnesc prea mult 😀

   • I feel you! Nici eu nu mi-am lasat copilul decat cu cel putin unul dintre parinti prezenti (sau eu sau tatal lui suntem tot timpul in preajma). Singurele ore in care eu nu am fost langa copilul meu erau cele in care sotul a fost internat in spital si urma, respectiv, trecuse printr-o operatie. Pe langa faptul ca nici nu accepta „noile” tendinte (exclusiv lapte matern pana la 6 luni, fara zahar, sare pana la
     1an) cu toate rugamintile, le sfideaza. Este extrem de neplacut lipsa de respect din partea bunicilor. Eu inteleg ca „ei au mai crescut copii” dar tin sa le amintesc ca nici ei nu s-au nascut cu experienta materna/paterna. Oricum, inteleg perfect ce zici. Si eu sunt la fel, si eu turbez. Stiu prea bine faptul ca toate acestea vin din rani, dar asta nu inseamna ca nu-i o reactie justa fata de bunici. Oo si pe cand voi fi eu soacra, garantat voi da spatiu, respect si credibilitate fiindca eu nu le-am primit.

   • Atunci e destul de greu… Oricum, trebuie sa faci echilibristica intre diplomatie si fermitatea opiniilor.
     Si eu am avut o soacra pe care n-am iubit-o si mi-am propus sa nu fac niciodata greselile ei. Cea mai buna metoda a fost vizita destul de rara, adica ,,dragoste” de la distanta si asa le-am impacat pe toate.

   • Of groaznic Dojo..mergi pe ideea ca vizitele rare si scurte sunt cele mai placute 🙂 asa bunici no thanks.

   • Nu mi se pare sănătos sa nu poti sta mai mult de câteva ore departe de copilul tău. Nu zice nimeni sa stai cu zilele departe, dar daca ar trebui sa lucrezi inafara casei cum ar fi? Din nou, prea multa analiza la tot parenting-ul asta. Mie mi se pare sănătos ca cel mic sa petreacă timp cu cei pe care il iubesc, inafara parinților. Si aici nu ma refer sa fie abandonat cu săptămânile. Mi se pare trista si atitudinea pe care o ai fata de soacra ta. Oameni buni, bucurati-va cei care aveți părinți si socrii care vor sa se implice in viața celui mic! Nu il izolați si il țineți lipit de voi!

   • Eu mulțumesc cerului ca am părinți in putere care il adora pe micuț si vor sa fie parte din viața lui. Si niciodată nu o sa pun piedica acestei relații pe principiul ca e mic, trebuie sa stea lipit de mine. Asta nu inseamna ca o sa stea cu zilele la ei, cel puțin nu acum cand e mic, dar mai incolo daca exista dorința din partea lui absolut, ca din partea parinților mei stiu sigur ca exista si ar face orice sa il stie fericit.

   • In sfarsit un comentariu zdravan la cap

3. Este opinia ta. bazata pe experientele tale, pe bagajul tau emotional. Esti mult prea vehementa, prea afectata de experienta ta din copilarie. O vacanta la bunici nu e intotdeauna un abandon. Altii sunt, poate, de alta parere decat a ta, poate nu au cu cine lasa copilul pe perioada vacantei, poate considera ca o vacanta petrecuta la curte e de bun augur, etc. Asa cum nici tie nu-ti place cand altii isi dau cu parera gen „și noi am crescut la bunici și n-am mai murit”, nici tu nu ar trebui sa-i judeci pe cei ce fac altfel decat ai face tu. Fi mai toleranta.

   • Si eu consider faptul ca o zi sau chiar o saptamana cu bunicii (in vacanta, la curte) nu dezechilibreaza legatura parinte-copil, poate chiar o intareste.
     Eu imi aduc aminte cu drag vacantele la bunici, iar legatura cu parintii este excelenta. ?

   • Fii mă tolerantă!
     Nu fi nebun!

     A se observa forma verbului, adjectivele sunt aleatorii.

   • O vacanta de o saptamana doua nu e abandon…aici era vorba de lasat copilul cu lunile la bunici in timp ce parintii isi vad de viata lor.

   • Nici eu nu cred ca vizitele de vacanța la bunici sunt rele. Mai ales cand copiii sunt mai marisori, le place acolo, merg cu bucurie.

     Cred ca autoarea se referă mai degrabă la „crescutul” la bunici, nu la aceste vizite…

4. Eu am stat la bunici cu lunile si nu mi-a placut deloc. Imi era mereu dor de mama, iar bunica era de-acum prea adulta 50+ sa aiba rabdarea si dragostea neconditionata pentru un copil de cativa ani. Nu mi-as lasa copii pe mai mult de 2-3 saptamani. Stiu ca e greu, dar atunci cand sunt cu tine, tu controlezi ce valori dezvolta, cum se comporta cu alti copii sau adulti, sau pur si simplu se joaca.
   Bunica mea nu s-a jucat niciodata cu mine, o singura data mi-a desenat ceva si am ramas uimita. In rest, hai la joaca si seara la televizor.
   Ca adult, poti sa iti iei responsabilitatea pentru ce copil creste altcineva, cu ce sechele ramane copilul, sau metode invechite de educatie? Bunicii de multe ori stiu metoda palmei la fund, si chiar daca i-ai spune sa nu bata copii, tot pot rani emotional prin vorbe sau tonul vocii, strigate si acte de manie.
   Asa ca nu, e greu, dar e mai bine in brate la mami si tati.

   • Tatal (32 ani) lucrează doar de acasa, mama(23 ani) nu lucrează deloc. Copilul, începând cu 1-2 luni de viata, a fost frecvent lasat la bunici cate 3-4-5 nopti consecutive. Acum are aproape 1 an si continua sa fie lasat la bunici aproape in fiecare weekend. Vi se pare normal sau am eu o problema!? bineînțeles ca nu e treaba mea, dar am mai avut discuții pe acest subiect si picat eu aia disperată.

5. Top 3 printre cele mai slabe articole de pe acest blog de calitate. Fără supărare. : (

   • Sunt de acord, din păcate! Mi se pare scris pe un ton certăreț din poziția omului „dacă eu pot, toată lumea trebuie sa poată, iar daca nu puteți nu mai faceți copii”. Din păcate realitatea este alta si acei oameni care chiar pot lucra de acasă sunt extrem de norocoși si foarte putini. Se pune atât de multă presiune pe corporatiști, pe mame in special, de parca ar fi cei mai oribili oameni din lume doar pentru ca trebuie sa meargă la servici. Cred ca am mai spus asta, eu locuiesc intr-o țara in care concediul de maternitate este de 45 de zile, atât. Sunt femei care chiar se întorc la munca după cele 45 de zile si lasă copiii la nursery sau cu bona sau își duc copiii înapoi acasă, la mii de km. E cumplit de greu, dar totuși sunt norocoase sa poată pune o pâine pe masa familiei, cea de aici si cea din țara de origine. bineinteles ca nu e soluția cea mai buna, si ca orice mama si-ar dori sa stea cu puiul ei cât mai mult, dar din păcate nu toată lumea își permite sa facă asta si cred ca ar trebui sa fim mai toleranți unii cu alții.

   • Pe de o parte le dispreţuim pe mamele care trebuie / vor / le place să meargă la servicu dar pe de altă parte ne plângem că totul merge prost în ţara asta.

   • Auzi, dar stii ca nu TREBUIE neaparat sa faci un copil, nu? Daca nu poti/nu ai cum/nu ai bani/nu ai timp sa stai cu el, serios, nu-l mai face. Nu e nimic in neregula cu asta, nu esti mai putin om/femeie daca nu faci un copil. Chiar nu e musai sa ne reproducem, ca nu suntem animale si nu facem pui. Ba chiar suntem suficienti pe Pamantul asta.

     Adica de ce il faci? Daca il vezi 5 ore pe saptamana sau trebuie sa il trimiti la mii de km, la ce iti foloseste? Nu e ca si cum te bucuri de el, nu e ca si cum il vezi crescand, nu e ca si cum il pregatesti tu sa fie o fiinta functionala in societate (ceea ce ar TREBUI sa faca un parinte).

     Ba m-as risca sa spun ca nu e ca si cum o sa iti aduca o cana cu apa cand o sa fii batran, pentru ca nu e ca si cum o sa existe vreo legatura intre voi.

     Corporatistii nu sunt cei mai oribili oameni din lume „doar pentru ca trebuie sa mearga la serviciU”, ci pentru ca fac copii in ciuda faptului ca nu au traumele din copilarie vindecate, bani, timp, dorinta reala sau disponibilitate si responsabilitate pe bune sa faca copii. Si nu doar corporatistii sunt in situatia asta.

   • Daca e sa o luam asa cred ca 99.9% din oamenii de pe planeta nu ar trebui sa faca copii. Sa fim seriosi, cati dintre noi merg la terapie sa isi vindece traumele din copilarie inainte de a face un copil? Sunt de acord ca orice parinte ar trebui sa fie capabil sa ofere un minimum de comfort fizic si emotional unui copil si sa considere asta inainte, dar cei care au mentalitatea asta sunt doar oamenii educati, vesticii din societati evoluate. Aici, cei care isi trimit copiii la rude in tara de provenienta sunt in general asiatici, ei au o cultura total diferita, nu prea concep sa nu faca copii. Intre cei care isi trimit copiii la mii de km pentru a munci pentru ei si a le oferi o educatie mai buna si cei care isi tin copiii in brate si merg cu ei la cersit sau traiesc din mila altora ii voi aprecia intotdeauna mai mult pe primii.
     In privinta celor care merg la serviciu si isi vad copiii 5 ore pe saptamana nu vad cum s-ar putea schimba asta. Daca am alege sa lucram toti de acasa pentru a da fiinte functionale societatii, cred ca am pierde societatea. Oricum e o falsa impresie ca oamenii s-au dedicat vreodata in totalitate copiilor, chiar si in perioada in care femeile erau casnice, ele munceau foarte mult pe langa casa, barbatii erau plecati la munca. Cred ca mai multa atentie primeste acum un copil in cele 5 ore care ii sunt dedicate decat ceea ce primea un copil cu 100 de ani in urma, de exemplu, cand parintii erau prin preajma dar concentrati la altceva.

   • Inteleg ce spui, dar solutia nu este sa alegem dintre doua rele sau sa ii apreciem mai mult pe cei care nu merg cu copiii in brate la cersit. Faptul ca oamenii nu s-au dedicat niciodata in totalitate copiilor nu este un argument, poate din cauza asta avem societatea bolnava si disfunctionala pe care o avem. Nu putem sa facem lucrurile in virtutea lui „asa am facut intotdeauna”.

     Eu nu am spus sa lucram cu totii de acasa si nici sa ne dedicam in totalitate copiilor (ultima ar fi contraproductiva, clar). Dar ce vad este ca varianta in care ambii parinti sunt plecati minimum 8 ore pe zi de acasa inainte de 6 ani (pana atunci se formeaza copilul pentru viitor, dupa aia e cam „la revedere”) este o varianta care da copii frustrati si nepregatiti pentru o viata frumoasa pe cont propriu.

     Voi continua sa sustin ca daca conditiile actuale nu iti permit sa faci un copil in conditiile de care vorbeam in comentariul de mai sus, atunci solutia nu este sa il faci oricum, ci sa lupti sa schimbi conditiile. Cred ca asta este responsabilitatea ta de parinte. Si daca 99.9% din oamenii de pe planeta nu isi pot indeplini aceasta responsabilitate, atunci avem o problema. Cum ziceam, nu TREBUIE sa ne reproducem.

   • Raluca, dar ce crezi ca te califica sa spui asa ceva si sa iti permiti sa judeci dorinta de a avea copii a oricui? Sunt oameni pentru care „conditiile” nu vor fi niciodata ideale; intotdeauna vor trebui sa mearga la munca cel putin 8 ore pe zi. Asta inseamna sa-si refuze si sa refuze dorinta de a iubi, de a avea copii, de a avea o viata implinita ? Numai freelancerii si somerii ar trebui sa aiba copii?
     Transpar foarte multa intransigenta si imaturitate emotionala din cuvintele tale (ca sa nu zic rautate si lipsa de gandire); pari a avea niste traume nevindecate pe care ar fi bine sa ti le rezolvi inainte de a te „reproduce”.

   • Mai dar ce ne mai place sa traducem orice prostie crasa, orice creier gol in „traume nevindecate” !!! Noi suntem generatia „traumatizatilor din copilarie” si copiii nostrii o sa fie niste sensibili, lipiti de fusta mamei pana la 40 de ani !!! TRIST !!!

   • Parintii mei au lucrat foarte mult, cat timp erau plecati eu stateam la gradinita apoi scoala si eram luata de o vecina care imi era si bona ii spuneam bunica, pana venea unul din parinti acasa. In vacantele de vara si iarna ma duceam la bunica mea la munte la 500 km distanta de casa si stateam din 16 iunie pana in 14 sept (asta vara). Am avut niste parinti si am in continuare, exceptionali, care ar face orice pt mine, numai sfaturi bune mi-au dat si m-au iubit enorm. Nu sunt o frustrata si ma simt foarte fericita ca am si am avut o viata plina cu de toate. Chiar ma simt o norocoasa. Din pacare nu mai am bunici, iar parintii mei au o starea de sanatate deloc buna, avand in vedere ca au trecut de 70 de ani. Nici socrii nu stau mai grozav.
     Copilul meu va avea o altfel de copilarie, nu prea se va putea bucura de bunici la fel cum m-am bucurat eu.
     Am firma mea, la fel si sotul meu, deci suntem pe cont propriu. Atata timp cat muncim avem bani, daca stam acasa ciu-ciu. Ar fi trebuit sa aman copilul pana dupa 40? Ar fi trebuit sa strang un sac de bani ca sa pot sta cu el acasa pana merge la scoala? Ce o sa pateasca daca merge la gradinita cu program prelungit? O sa aibe traume? Vad ca nepotii mei dati la cresa de la 1 an nu au traume. De exemplu nepotii mei au plecat acuma pt. 2 saptamani la parintii cumnatei mele la 400 km distanta, au 5 si respectiv 3 ani.
     Atata timp cat iti tii copilul numai cu tine nu are cum sa ii placa sa stea si cu altii, ca nu stie pt ca nu a fost lasat. Evident ca la inceput plange dupa tine, dar o sa ii treaca. Nu pateste nimic daca plange. Noi nu avem de ales, tre sa il mai lasam si cu altii, ca avem rate, responsabilitati fara de angajati, nu pot sa ii las sotului meu 2 firme pe cap.
     Fiecare isi creste copilul cum doreste si cum poate. Timpul va decide totul.

   • Mi se pare incredibil raspunsul tau, parca de pe o alta planeta. Adica daca ai un job ai muncit o viata intreaga si ai studiat sa ajungi medic intr-o tara straina spre exemplu ai dat examene peste examene si am tras tare, faci cercetare si esti respectata ca si femeie in domeniul in care lucrezi NU ARE TREBUI SA FACI COPII. E aberrant ce spui. Aici in America n-ai putea trai o secunda cu aceasta atitudine.

     Cine crezi ca isi permite sa stea acasa cu copiii pana la sase ani si sa renunte la slujba? Poate daca esti casatorita cu un milardar sau ai mostenit o avere.

     Si in cele din urma, copiii sunt mandri ca mama e doctor, fetita chiar a spus ca vrea sa fie si ea ca mama medic. Ce educatie le ofer copiilor daca stau acasa toata ziua si fac de mancare si renunt la tot pentru ei. Trebuie sa existe o balanta. Mama a muncit toata viata, ajungea acasa la 4-5pm noi mergeam la scoala. Nu stiu despre ce viata vorbesti tu si cine isi permite sa renunte la tot sa stea acasa cu copiii.

   • Pe bune, Raluca ????? Adicatelea cum ??? Doar casnicele au voie sa faca copii?
     Adica trebuie sa alegi: job sau copil??? Really?????

   • Ce prostie. de parca iti garanteaza cineva ca viata ta va ramane exact la fel ca atunci cand ai decis ca vrei sa ai un copil, ca poti sa-i oferi timp si poti sa-i indeplinesti nevoile. Cati oameni nu raman fara slujba, sau mor, sau viata li se schimba major. Bine ca apare o rasfatata sa propuna sa faca copii numai cine s-a inteles cu Providenta sa nu-i schimbe viata deloc pana face copilul 18 ani :)))

   • de acord

6. Postarea asta vine la fix. De cateva zile ma lupt cu sinea mea.. Cam ce scrie in articol am facut si eu.. baietelul meu a stat 100 % cu mine, tatal lui e si el foarte prezent, bunicii nu au fost deloc implicati in educatie ci doar s-au jucat cateva ore din cand in cand in prezenta noastra. Nu am vrut sa ii cream copilului disconfort psihic.. il vad ca nu poate fara mine.. de ce sa il chinui? Insa de cateva zile de cand soacra mi-a zis ca el nu vede decat „mami”.. m-a facut sa ma intreb daca nu gresesc. Acum are un an si aproape 8 luni.. (ar trebui sa ma intorc la munca in curand dar sper sa mai reusesc sa stau acasa..) si fiindca acum intelege, cel mai confortabil e in preajma mea. Nu pot sa zic ca e un copil curajos, e sceptic inaintea oricarui lucru nou, insa eu il incurajez tot timpul. Eu simt ca asa e el de la sine.. asa a fost si cand avea doar cateva luni.. altii zic ca e vina mea, ca nu l-am lasat mai mult fara noi. Mi-ar prinde bine o parere..

   • Buna, cand am inceput sa citesc postarea ta am crezut ca vei spune de un copil mare de 7-10 ani. Dar cand am vazut 1 an si 8 luni :))
     Mami, tu esti universul lui acum, esti cea mai importanta persoana din viata lui, dupa care vine tati. Si asa trebuie sa fie. Nu soacra, nu bunica, nu bona. Ci voi!
     Cu o relatie solida cu parintii in spate, va avea curaj sa se lege afectiv si de altii, fii fara grija!
     Iar cand te vei intoarce la serviciu explica-i din timp unde mergi, asigura-l ca te intorci. Sa stii ca va protesta dar va intelege!
     Curaj si incredere !

   • Eu consider ca este ideal ca un copil sa stea cat mai mult timp cu parintii sai. Noi lucram de acasa, asa ca pana la 2 ani si 4 luni fetita noastra a stat tot timpul cu noi si a dormit cu noi in pat. Dupa aceea a mers la gradinta, a ales sa doarma in patul ei, insa tot cu noi in camera. Week-end-urile si vacantele le petrecem impreuna. Nu vrea sa mearga la bunici, in 5 ani a stat doar 3 zile la ei (nu consecutive). De fiecare data dupa ca o luam de la bunici facea tantrumuri cateva zile la rand. Ultima oara a fost acum vreo 3 luni si ne-a spus clar ca nu se mai duce pentru ca acolo nu se joaca nimeni cu ea, nu este lasata la vorbeasca la masa etc. Noi nu o fortam sa se duca, preferam sa se simta ea in largul ei acasa, decat sa avem noi o zi libera.

   • As vrea sa inteleg cum poti munci de acasa (ziua), cu copilul linga tine?… Si eu muncesc de acasa, dar copilul merge la o cresa linga noi de la 9 la 16, caci cu el acasa nu as reusi efectiv sa muncesc (sa scriu un raport, sa fac o analiza, sa vorbesc la telefon etc…).
     Muncitul de acasa imi permite sa castig timpul si stresul care l’as consuma facand naveta dimineata si seara, dar tot nu imi permite sa stau cu copilul.

   • Eu lucrez de acasa de cand am nascut. Am propria afacere si muncesc destul de mult, dar am ales varianta asta tocmai pentru a sta cu copila. Vorbesc cu clientii fara probleme ca se aude o voce de copil pe fundal.
     Are 18 luni si nu am stat niciodata mai mult de cateva ore despartite. Nu as putea sa o trimit de acasa doar pentru confortul meu.

   • Cred ca nu s’a inteles comentariul initial, nu e vorba in niciun caz de confortul meu! E vorba de a’ti face treaba pur si simplu. Dar cred ca depinde si ce anume lucrezi, caci sunt meserii pe care le poti face mai usor cu un copil in brate, unele care cer mult mai multa concentrare si atentie, si unele (marea majoritate) care nici macar nu iti permit de a munci de’acasa!
     …dar am inteles mesajul: mamele care „se sacrifica” pt puiul lor si nu se despart niciodata de el, care in niciun caz nu se gadesc la asa-zisul confort al lor, acestea sunt mamele „ideale”!…

   • :))) e foarte bine asa, nu e nimic în neregula. Aceleași replici extrem de enervante le primeam când fie-mea nu se ducea imediat la orice străin o chema. Ca asta e, dacă e obișnuită numai cu mami…?!?! Ideea e ca e normal la vârsta asta sa formeze atașament securizant cu o singura persoana, cel mai usor și „normal” e cu mami. Și dacă îl lăsai cu bunicii, era ori detașat ori reacționa foarte urat la separarea de tine.
     Fiică -mea acum la 2,2 ani, e foarte liniștita când plec, mereu i-am explicat unde ma duc și când ma întorc, nu plânge după mine, nu face tantrumuri. Îmi spune pa, mami și ma pupa. Mai inteaba, I se spune unde sunt și gata. Crescuta numai de mine și tac-su și bunicii numai în vizite, ca nu stau în același oraș. Succes!

   • Noi l-am dus la cresa de la 1 an si 1 luni, eu m-am intors la munca de cand avea el 11 luni. Pana la cresa au stat o pereche de bunici la noi. Si al meu tot numai mama in sus, mama in jos. Ce vreau eu sa subliniez ca faptul ca e atat de atasat de tine nu are legatura cu faptul ca a stat lipit de tine. Nu ai de ce sa iti faci procese de constiinta. E normal. Mama e doar una!

   • Parerea mea, conform experientei mele- faptul ca nu e curajos, sau ca este sceptic si refractar la nou, ține strict de personalitatea, temperamentul lui, de felul lui de a fi si (mult) mai putin de numarul de persoane cu care interactioneaza sau pe care le vede. Un copil in aceleasi conditii poate fi foarte expansiv, iar un alt copil, in contact cu numeroase persoane poate fi la fel de sceptic sau timid in prezenta sau la aparitia nou-lui. Ține de el.

     Desigur, si socializarea este importanta, insa la un an si opt luni, faptul ca sta mai mult cu voi, nu l-a privat de absolut nimic. Dimpotriva, cred ca este mai ok sa va stie sa va simta aproape.

     Doar cand stii ca trebuie sa incepi munca, sau cand stii ca vrei sa il duci la gradinita, e bine ca inainte cu cateva luni sa incepi sa-l obisnuiesti, treptat, cu absenta ta.

   • La 1 an si 8 luni e prea devreme pentru asemenea griji. Copilul este inca atasat de tine pentru ca e si mic si probabil ca e si firea lui de asa natura. Eu am doi copii, de 4 ani si 7 luni si de 1 an si 6 luni. Ambii atasati de mine, dar cumva intr-un fel diferit. Bunicii au aparut in peisaj cand cea mare a implinit 2 ani si ea i-a indragit imediat, desi ii vazuse numai de 4 ori inainte si mai era si destul de lipita de mine. Cel mic i-a avut aproape de la nastere, dar nu mai mult decat pentru vizite. Abia dupa un an l-am mai lasat cate doua-trei ore in grija bunicii, sa fug eu unde nu ii puteam duce cu mine. Lucrurile astea depind mult de firea copilului, de masura in care ii accepta pe cei din jur, de varsta lui, de context. De exemplu, fata mea numai ce dorise sa doarma o noapte la bunici, fara sa o preseze nimeni, ba eu chiar am „suferit” putin, i placea sa mearga des la ei, ca apoi s-a nascut cel mic si s-a deteriorat sanatatea bunicului, asa ca nu a mai vrut deloc singura la ei, nici macar o ora, pe de o parte ca sa stea mereu cu mine, care nu ma desprindeam de cel mic deloc la inceput, pe de alta pentru ca ii era putin inconfortabil sa se afle langa bunicul neputincios si morocanos.

   • Multumesc tuturor pentru raspunsuri! Eu am pus accent pe partea psihologica, am vrut sa traiasca intr-un mediu favorabil, sa nu vada certuri, sa nu il cert, totul explicam, ii aratam, ne jucam cu el.. insa stiti si voi ca la un moment dat vine cineva si baga strambe si apar intrebarile. Vizitam des rudele di ii place, se joaca.. insa nu ar sta fara mine. Stiu ca suntem universul lui dar in ultima vreme ne vrea tot mai mult in apropiere si credeam ca eu chiar gresesc.

   • De vorbit vorbeste foarte bine, l-am dus peste tot, ii place sa vada orice, ne pupa si ne iubeste insa cu alti copii e mai reticent. Cred ca e din cauza ca unii copii l-au tras de maini sau l-au mangaiat pe fata si lui nu ii place. Nu mananca de la necunoscuti, nu accepta sa fie luat in brate sau de mana de cuneva care nu e cunoscut.. dar de multe ori cred ca asa e el..

   • La 1,8ani e absolut normal. Cum sa astepti de la un copil la varsta asta sa fie independent de cea care e centrul echilibrului sau, siguranta sa, totul. O sa ajungem sa le cerem ca imediat ce ies din burtica sa vrem sa fie independenti. Nu iti face procese de constiinta….exact asa sunt si eu, urmeaza sa ma intorc in cateva luni la serviciu, habar n-am cum vom face dar stiu ca varianta de a o duce la soacra e exclusa. Si nu cred ca e ceva anormal sa nu poti sta departe de copilul tau mai mult de cateva ore acum cand e mic. Nu va fi lipit de noi pana la majorat.

7. Dupa 1 an de terapie am inteles ca nu poti sa „programezi” un copil. Adica tu ii trimiti lui niste mesaje iar cum le prelucreaza el este fix problema lui. Ca sta cu bunicii, ca sta cu parintii , cum prelucreaza el informatia tine fix de el.
   Exemplu concret: Sotul meu si fratele lui, lasati de la 1-3 ani la tara la bunici, apoi adusi in Bucuresti la internat (parintii lui lucrau in schimburi), batuti, injositi, certati in continuu, obligati sa manance (soacra imi explica cum efectiv ii tinea falcile ca sa indese mancare, si ca sa fac si eu la fel cu fata mea), Ei au iesit adulti foarte responsabil, fara probleme alimentare, fara sa-si urasca parintii, fara sa aiba nevoie de terapie. Pur si simplu nu au interpretat negativ aceste lucruri.
   Eu si sora mea: nebatute, certate f rar, cu parintii care erau profesori si ajungeau la 2 acasa, am mancat ce am vrut, cat am vrut. Ambele avem nevoie de multttaaa terapie. Am avut o lista ffff lunga de lucruri pe care le-am reprosat parintilor. Avem ambele probleme alimentare.
   Concluzia mea: Nu mai exagerati articolele despre parenting. Ce ti s-a intamplat tie, nu este absolut necesar sa li se intample tuturor. Daca tu ai suferit la bunici, poate copilul tau o sa iubeasca. Daca va avea nevoie de terapie tine in mare parte de el.

   • Sunt perfect de acord cu tine cinderella!

   • Excelent comentariu! Depinde tare mult de „materialul clientului”. Bineinteles asta nu e scuza pentru abuzuri si abandon dar mi se pare extrem de important sa nu mai proiectam asupra copiilor propriile traume din copilarie pentru ca viata lor este complet diferita de a noastra. Una e sa inveti din greseli alta e sa incerci sa recreezi copilaria ta asa cum ai vrut-o.
     Si mai on topic: in cazul nostru personal, locuim la mii de km distanta de bunici dar facem tot posibilul ca jumatate din timp sa-l petreaca in vizita la noi. Cheltuim enorm de multi bani pe bilete de avion pentru ca piticul nostru sa se bucura de bunici si noi de parinti.
     Stiu ca timpul pe care il petrecem impreuna e limitat si vreau sa profitam de el cat mai mult. Si nu avem familia perfecta, si noi ne confruntam cu diferentele de gandire intre generatii dar invatam unii de la altii si dupa 3 ani am ajuns la un echilibru destul de satisfacator.

   • Corect, depinde și de personalitatea fiecăruia. Bănuiesc totuși ca și părinții voștri au făcut ceva sa va cauzeze traume și nu a fost totul doar mâncare nebagata pe gat și timp petrecut în familie…

   • Eu nu am suferit la bunici, mi-a fost bine in copilarie…asa si? Si copiii mei par sa se simta f bine cu bunicii. Asta nu inseamna ca trebuie sa imi las copiii in grija bunicilor. Au alta mentalitate, alte idei despre educatie etc. Nu ne potrivim deloc. Bunicii stau la noi si cu lunile cand avem nevoie , noi cand am putut am stat la ei si 2 luni.(locuim in afara Romaniei). Dar nu as lasa copiii la bunici fara noi mai mult de o saptamana doua trei in vacanta. Nu am facut copiii sa mi-i creasca bunicii, nu sunt pe post de donator. Nu e vorba de terapie , probleme psihice sau mai stiu eu ce, e vorba ca vreau sa fiu alaturi de copiii mei, sa ii educam cum consideram noi, atat.

   • Exact, iti dau dreptate, lucrurile nu sunt batute in cuie. Ar fi eficient sa poti „citi” sufletul copilului, dar asta se poate mai rar.

     Eu am stat la bunici numai impreuna cu mama, dar mama era casnica. O verisoara statea absolut toata vacanta singura la bunici, dar ea era crescuta doar de matusa mea, chiar nu avea cu cine sa o lase atunci cand nu mergea la scoala. Sambata isi astepta mama sa vina, se imbraca cu rochita curata, se aranja – tanjea dupa mama ei. Dar nu cred ca i-a reprosat asta vreodata si chiar daca a facut-o, acum este si ea mama si intelege mai bine ca asa a fost sa fie.

     Dar nici nu i s-a spus vreodata ca e naspa de ea. Bunicii o iubeau, era cea mai mica nepoata, toti o iubeam.

   • Sa indopi copilul ca pe un curcan, nu a lasat urme? Doamne fereste! Sa il bati si certi si el a crescut om intreg?! Inseamna ca au avut o zestre psihica puternica. Educatia e importanta! Nu il indopi, nu il lasi sa faca ce vrea. Il educi, dp meu de vedere cu calm, rabdare si iubire, nu cu bataie, indopare sau indolenta. Nici una dintre variante nu e sanatoasa.

   • Nu cred ca am citit o postare mai buna decat asta. Materialul clientului e responsabil pt multe dintre problemele noastre. Degeaba dam vina pe altii, ca in mare parte lipsurile ne sunt determinate genetic. In plus, oricat parenting modern am practica nu o sa iasa niciodata ce ne asteptam decat in mica masura.

8. Fiu-meu si-a petrecut intotdeauna vacanta de vara la bunici (din propria lui dorinta si alegere) inca de cand era de gradinita si traditia continua si in ziua de astazi, cand e la liceu. Ii place foarte mult sa stea la parintii mei, si eu ma bucur ca are o legatura extraordinara cu bunicii lui.

   Noi locuim relativ aproape (sub 50 de km) de bunici, si a avut intotdeauna optiunea sa vina cu unul dintre bunici acasa daca i se facea dor, iar noi ne petreceam acolo fiecare weekend din vacanta mare. Acum, fiind mare, evident ca isi organizeaza vacantele dupa cum prefera, dar tot la bunici ii place cel mai mult sa stea peste vara. In plus, se mai duce sa-i viziteze din cand in cand peste weekend si in timpul scolii.

   Dar mai mult de atat nu cred ca ar trebui lasati copiii la bunici. In niciun caz nu ar trebui bunicii impovarati cu educarea copilului, sa fie ei responsabili de decizii legate de scoala, sanatate, etc. E perfect in regula sa lasi copiii la bunici in vacante, daca ambele parti isi doresc asta, dar plasarea pe termen lung la bunici nu face bine nimanui.

9. Mi se pare exagerat sa conchizi ca un copil este traumatizat daca sta cu bunicii. Sunt cazuri si cazuri. Copiii mei stau cu tatal meu cand noi suntem la serviciu. Am ales asta in detrimentul after-schoolului. Uneori in week-end merg ori la ai mei, ori la soacra mea. Lor le place, si-ar dori sa putem sa stam toti in aceeasi casa. Evident, nu as putea sa-i duc cu anii la bunici, dar este important si pentru noi sa ne refacem, sa ne odihnim, sa iesim in oras singuri. E o imbinare a utilului cu placutul pentru toata lumea: fiecare apuca sa petreaca timp cu ceilalti.

10. Eu nu am stat niciodata la bunici mai mult de maxim 2 saptamani. La plecare parintilor plangeam dupa ei, seara plansete de dor. Ziua era mai bine ca eram ocupata. Cand am venit la facultate am plans o saptamana , seara de seara, de dorul lor. Si acum cand plec de la ei dupa cateva zile impreuna, parca-parca as varsa 2 lacrimi. Si am 30 de ani maine-poimaine. Pentru mine, parintii au fost si vor ramane cele mai importante persoane. Oamenii care mi-au dat totul.

11. Am crescut la bunici până la 7 ani când m-au luat ai mei la scoală. Am iubit fiecare clipă petrecută cu bunicii, fiecare poveste spusă de mii de ori, fiecare plimbare la piață şi fiecare duminică dimineață când mă duceam cu bunica la biserică.
    Îmi aduc aminte că părinții mei veneau şi mă rugau să merg cu ei acasă, măcar sâmbăta şi duminica iar eu îi refuzam. După multi ani mi-a povestit mama cam cât de greu îi era să mă audă spunând că nu vreau să stau cu ei.
    La fel, după ce m-am mutat la părinti, pentru scoală bineînțeles, abia așteptam să vină sfârșitul săptămânii să merg înapoi la bunici. De cele mai multe ori plecam vineri după amiaza să pot să stau mai mult cu bunicii.
    Pentru mine, perioada petrecută cu bunicii a fost …..magică!!! Şi nu, nu am rămas cu nici un fel de probleme că nu am avut părintii lângă mine zilnic.
    Poate sunt eu printre cei norocoși 🙂

    • Esti printre cei norocosi. Eu in rarele momente cand ramaneam la bunici( nu vroiam) nu am nici o amintire placuta, nu imi amintesc decat ca ma uitam mereu pe strada, doar doar o aparea mami sa vina sa ma ia acasa.

12. Si eu am crescut cu bunicii. Mergeam cu ei in concedii si am niste amintiri minunate.
    Si acum, bunicii ( parintii mei, si socrii) sunt implicati in viata copilului.
    Mama a stat cu cel mic de la nastere, si credeti-ma, nu exista niciunde o bona mai buna!
    L-a invatat cantece, litere, practic, petrecand atat de mult timp cu el ( eu intorcandu-ma la munca cand el era mic de tot) 80%din ce stie el acum vin de la bunica.
    Am incredere in ea 100%

13. eu am crescut la bunicii din partea mamei de la 3 la 7 ani, alaturi de verisoarele mele, pana cand am inceput scoala. Gradinita la bunicii din partea mamei, vacantele de vara la bunicii din partea tatei, la curte, si acasa. Dupa ce am inceput scoala, vacantele de vara erau impartite intre cele doua perechi de bunici

    Nu as schimba cu nimic acesti ani, nu am cicatrici sufletesti, am doar tone de amintiri frumoase si faptul ca tare tare dor mi-e de anii aceia.

14. Bietii nepoti!:)…Atata se intoarce lumea asta cu fundu n sus, in numele parenting ului perfect!:
    Numai ca nu exista perfectiune, imagine!…
    Ma oboseste „trebuie” asta, pe voi, nu?!

    • Oh, ba da! :)) adică, e ok ca vrem sa fim și încercăm să fim mai buni, dar ma trezesc uneori copleșită de îndoială dacă am favut ce „trebuie”…

    • nu e nici un ‘ trebuie’ universal valabil.

15. Am petrecut fiecare vacanta de vara la bunicii mei si era extraordinar! Respiram aer curat, ma jucam cu animale pe care ai mei nu mi le-ar fi permis in casa, bunica gatea minunat si imi erau permise mai multe. Cred ca „sufletele dependente pe care le-am conceput” au nevoie si de experiente de independenta!

16. Vacantele la bunici au fost bucuria copilariei mele…

    Da, vehement articol, plin de adevaruri supreme.

    • 🙂 îmi spuneam doar părerea personală în privința plasării copiilor la bunici, de la vârste foarte mici, spre a fi crescuți ani de zile de către aceștia; nu mă refeream la vizite, pe care, repet, chiar le consider pline de beneficii.

17. Eu am avut 2 bunici: una in oraș, cu care stăteam cat erau parintii la munca, una la tara, unde petreceam vacante întregi.
    Ca sa fiu sincera, cele mai frumoase si mai libere amintiri le am la bunica de la tara. Nu regret acele perioade, pentru ca stiu cu ce ar fi fost înlocuite: cu perioade in care mama citea mult, isi făcea diverse treburi prin casa, si nu petrecea timp cu mine.
    Bunica de la tara, desi nu era o femeie foarte lipicioasa(nici eu nu eram un copil lipicios), mi-a oferit sentimentul ca am si eu de ales in cum ma îmbrac, cum imi petrec timpul, ce mănânc, cand ma culc, samd. Cred ca timpul petrecut acolo mi-a adus mare parte din sănătatea mentală de acum, si imi aduc aminte cu drag de perioadele petrecute la ea.

18. Cred ca este o parere pur personala, poate un pic transanta, pe care eu nu o impartasesc. Fetita mea sta mai mult cu bunicii decat cu parintii, in ideea ca noi, parintii, trebuie sa mergem la serviciu si niciunul dintre noi nu isi permite „sa gaseasca o solutie” pentru a sta cu copilul non-stop. Zi de zi, fetita sta cu noi incepand cu 6 seara, iar weekendurile sunt doar pentru noi trei. Daca fac un calcul, sta mai mult cu bunicii decat cu noi. Insa sustin cu tarie ca acest lucru nu afecteaza relatia ei cu noi, cel putin in cazul nostru.

19. si eu am fost crescuta de bunici si am locuit cu ei pana am plecat la facultate. parintii mei au divortat cand aveam vreo 3 ani, tatal meu s-a intors in orasul lui natal, iar mama locuia in acelasi oras cu mine, dar singura. a considerat ca bunicii imi vor oferi tot ce am nevoie si m-a lasat cu ei in permanenta, desi ma vizita aproape in fiecare zi dupa serviciu, desi mai existau saptamani cand o vedeam o singura data. abia asteptam sa aud poarta, ca stiam ca vine. cand pleca, ramanea un gol, in fiecare zi. am primit toata atentia, dragostea si educatia din partea bunicilor, dar nu i-as face asa ceva copilului meu, oricat de dificil mi-ar fi sa il tin langa mine. e greu sa-ti fie dor de mama si sa nu intelegi de ce nu poti locui cu ea.

    • Sper sa nu te superi ca iti spun asta dar mama ta nu a procedat corect.Una e sa iti petreci vacantele la bunici si alta e sa stai pana la facultate acolo.
      Sa zicem ca nu a vrut sa te dea la gradinita si in scoală primara iar nu e indicat ca un copil sa stea singur in casa dupa scoală dar de la 12-13 ani?
      A fost mult prea mult timp petrecut separat si sunt sigura ca relatia cu mama ta nu este exact cum ar di fost daca v-ati fi petrecut acesti ani împreună. Îmi pare rau.

20. Sunt și nu sunt de acord.Eu am amintiri frumoase cu bunicii mei, mai frumoase decât cele cu părinții mei. Eram trimisa în vacante la bunici, care mă răsfățat și mă îngrijeau cum știau ei cel mai bine. Erau calmi, calzi. De la ei am învățat cam totul: sa merg pe bicicleta, sa joc șah, sa înot, sa joc cărți, sa scriu primele litere…În același timp, aportul părinților mei la toate astea a fost 0. Acum, mi-as dori ca părinții mei sa aibă o asemenea relație cu copilul meu însă lucrul asta nu se întâmplă. Vin rar, de 2-3 ori pe an, copilului i se face dor de ei, le simte lipsa, îi place pe bunici încă refuza sa stea cu ei. Și cum nu ar refuza când îi vede atât de rar? Când am fost nevoită sa il las câteva ore cu ei, a ieșit scandal, am găsit lumea bulversata și supărată acasă. Mama tipase la el, el plansese toată ziua și era umflat de plâns….ce sa mai înțelegi. În concedii comune nu ne înțelegem de nicio forma, nu sunt empatie fata de nevoile copilului. Iar pe mine mă bulversa treaba ăsta. Și mi-am pus întrebarea cum de niște părinți nu știu sa fie și bunici? După frământări, mi-am dat seama de răspuns: bagajul meu preșcolar, tot ce învățasem, era de la bunici nu de la ei…nu au știut pana la urma sa fie dedicați 100% copilului mic. Pentru ca altfel nu as avea ce sa le reproșez….Și dacă ei nu au știut sa-si apropie un copil, adică pe mine, de ce ar ști acum, cu copilul meu?
    Referitor la articol consider ca prezenta bunicilor este destul de importanta în viața unui copil. Văd în al meu dorul și totodată lipsa lor de empatie fata de el, deși se joaca împreună nu știu sa si-l apropie. Și mă doare chestia ăsta. Mi-as dori ca și copilul meu sa fi avut niște bunici ca ai mei. Consider ca aportul bunicilor este foarte important dacă acesta este prezent și conform celor solicitate, este benefic pentru întreaga familie. În caz de boala a copilului, pentru câteva ore în weekend când pentru a rămâne întregi mintal părinții s-ar dori și ei sa se duca la un film/ sa se plimbe oriunde in liniste/sa bea o cafea împreună sau separat cu alți prieteni. Personal nu am putut sa mai fac ăsta de 2 ani jumatate împreună cu soțul meu. Ce sa mai zic ca poate as fugi intr-un city break doar eu cu el?

    • Nu cumva bunicii tai si-au crescut singuri copiii? Si de aia au știut cum sa se poarte si cu tine atunci cand erai mică, sa te atragă si sa te faca sa prinzi drag de ei? Pe cand părinții tai, care nu s-au ocupat de tine asa intens, nu prea au habar de fapt ce înseamnă copilul mic. Eu asta vad la mama, ea s-ar juca cu fii-mea cam cum te-ai juca cu un ursuleț, câta vreme totul merge conform planului, e bine. Cand începe fii-mea sa iasă din tipar (nu vrea sa mănânce, doarmă, plânge aparent fara motiv, etc), nu prea mai știe ce sa-i faca. Nu e rea intenție, știu ca mama o iubește, dar se vede lipsa de experiența cu copii mici.

21. „E nevoie de un sat ca sa crești un copil”, o vorba care cred ca are mai mult decât un sâmbure de adevăr. Cred ca e foarte important ca un copil sa petreaca timp cu persoane care il iubesc (bunici, unchi, mătuși, nași, prieteni apropiați) fără ca părinții sa fie in preajma si sa intervină. Sunt in complet dezacord cu părinții care își tin copilul lipit de ei pe ideea ca numai ei știu ce e mai bine pentru cel mic. Realitatea este ca nu deține nimeni adevarul absolut despre cum se cresc copiii mai bine. E foarte posibil ca peste 20 de ani tot ce consideram noi, mamele moderne, normal sa se dovedească a fi bad parenting. Daca exista o rețeta universala si perpetua, acesta cred ca este dragostea. Si de ce i-ai limita accesul copilului tau doar la dragostea lui mami si lui tati, cand exista alte persoane care Iu pot oferi si ele energia lor pozitivă? Ca să nu mai spun de multiplele beneficii legate de socializare, dezvoltarea capacitatii de sortare a informațiilor sau de a decide ce i se potrivește lui ca individ. Cand sta doar cu mama si tata copilul învață un singur (hai doua) moduri de a fi, de a te comporta, de a te exprima. Pe cand daca este in grija mai multor persoane (ponderea cea mai mare deținând-o parintii, fără echivoc), copilul învață mult mai devreme ca oamenii sunt diferiți, au perspective diferite si devine, cred eu, un adult mult mai empatic.
    Nu sunt de acord cu lăsatul creșterii copilului pe seama bunicilor, dar nici nu mi se pare ok sa încurajam mamele sa își închidă copilul intr-o lume a unei familii mici, unde mereu cei care au controlul sunt mama si tata. Trebuie puse limite, evident, dar nici chiar sa nu-ti lași copilul sa interacționeze fără a fi tu in preajma cu membrii familiei apropiate, de teama ca o sa ii strice educația sau ca o sa-l traumatizeze.

    • Total de acord! Copilul privilegiat este cel caruia i se ofera o calatorie de cunoastere a oamenilor,a jocului si a dragostei de mai multe feluri.

    • Ce frumos ai spus!

    • Bravo Anca!Foarte bine punctat.

    • nasol daca tu crezi ca e nevoie de un sat sa cresti un copil..cati oameni atatea ideai, eu de cand am copii am vazut si auzit atatea lucuri de m-a luat cu durere de cap: dat copil de 2 luni sa manance castraveti murati ca asa e bine, dat la 3 luni copilului iaurt cu fructe danonino in timp ce copilul e culcat pe spate, pus zahar in ceai la 4 luni, certat sa faca la olita la 8 luni ca asa face si copilul vecinului, las ca nu moare daca ii dai eugenii la cateva luni , hiar e bine ca isi face imunitate si cate si mai cate…deci despre ce vorbim aici? copilul sta cu Mama si tata, Mama si tata au prieteni cu copii la radnul lor , copiii interactioneaza intre ei, apoi copilul merge la gradi . Deci copilul nu sta inchis in casa cu Mama si tata..Pe principiul sa iti cresti copiluil cu tot satul fara sa te bagi , tu aii accepta sa fie copilul tau indopat cu castraveti murati ,eugenii si ceai cu zahar la cateva luni? pt ca asa zice satul…

    • Nu cred ca ai inteles ca „E nevoie de un sat ca sa crești un copil” nu trebuie luata ad literam. Este vorba despre responsabilitatea comunitatii , de fapt a intregii societati, cu privire la dezvoltarea si educarea unui copil. In final, oricat de lipit de parinti ar fi un copil, tot da nas in nas cu societatea unde vede si aude anumite lucruri si e influentat de ele. Citatul sugereaza ca un copil nu apartine parintilor lui, ci este un membru al societatii, care are responsabilitatea sa ii ofere spatiul in care sa se dezvolte si sa devina un adult responsabil si productiv. Aceasta societate este formata din parinti, bunici, familie extinsa, vecini, prieteni, profesori, doctori etc

    • Sunt perfect de acord! nu sunt de acord cu unele chestiuni pe care le fac bunicii insa o iubesc foarte mult. Fetita de asemenea ii iubeste si abia asteapta sa mearga la ei. Azi a fost trista si a plans m.a intrebat de 30 ori cand vine buni a sunat o de 10 ori. Bunica mea saracuta nici nu avea curent in casa nici nu.mai stiu daca avea scoala dar am cele mai frumoase amintiri cu ea le ad pune intr un cufar sa nu le.pierd niciodata. Ce principii de parenting ma.pot determina sa o privez pe fetita mea de bunici? Prieteni isi va.putea face toata viata bunici are doar 3 care la un.moment dat nu vor.mai fi

22. Mie mi se pare ca problema e la tine. Nu e sanatos si nirmal sa stai cu uncopil non stop. Orice om are nevoie de independenta si libertate. Pare ca ai o obsesie pt copil. Numai voi doua tot timpul…cred ca nu prea ai intimitate sau viata personala.

    • 🙂 dar nu suntem numai noi două non-stop. Vizităm/primim în vizită des bunicii, rude, cunoștințe, întâlniri cu alți părinți și copii ce au diverse activități, în parc zilnic câte 2-3 ore. Viața mea chiar e foarte echilibrată și activă, din toate punctele de vedere, mulțumesc pt grijă 🙂 În plus, era vorba de plasarea copiilor spre a fi crescuți integral de către bunici.

23. Eu una am crescut la bunici pana la vârsta de 7 ani,după care vacantele pana am început sa plec în cantonamente. Ai dreptate,te bulversează, d ar pt mine mama este bunica mea,și as face orice pt ea. Nu as înlocui cu nimic copilăria mea în provincie,dar pe de alta parte nu as proceda la fel cu băiețelul meu,merge la bunica și sta peste noapte sâmbătă dacă eu cu soțul vrem sa ieșim undeva,datare a doua zi dimineață ne prezentam la el. Este mic,un anișor, d ar ii vad bucuria când sta cu maica mea. Avantaj,sta la 300 de metri de noi pe aceeași strada. Dar în concluzie,cred cu tărie ca puiul de om trebuie sa stea cu părinții, s a își ia de la ei valorile și obiceiurile ce îl vor dezvolta ca adult. Diferențele de generație fff mari nu vor putea creste un copil care sa se integreze ușor în prezent,pot fi depășiți.

    • Exact, cand exista diferente mari de mentalitate(si in majoritatea cazurilor exista) nu cred ca e benefuc pt copil sa fie crescut de bunici. Si e vorba de a-l lasa in grija lor permanent, nu un sf de saptamana. Acum depinde si de bunici. Eu vad la puiul meu, cu mama mea e o veselie, e pozitiva, cand o vede ii sare in brate. Cu parintii sotului insa nu se intampla asa, din contra, trebuie sa duc munca de lamurire ca sa accepte sa stea 1 min la ei in brate

24. Eu si parintii mei am locuit cu bunicii mei ( parintii tatalui) pana cand am facut eu 10 ani. Intrucat parintii mei m-au avut cand erau foarte tineri, 22 de ani, majoritatea timpului mi-l petreceam cu bunicii. Bunica mea a iesit la pensie ca sa aiba grija de mine si de verisoara mea ( e diferenta de 1 luna intre noi). Parintii mei petreceau mult timp cu mine in weekend, dar in timpul saptamanii stateam mai mult cu buncii, bunicul imi punea gemul pe paine la micul dejun, bunica ma ducea si ma lua de la gradinita, bunica statea cu mine in parc, tot ea imi dadea sa mananc, seara mai stateam cu ai mei, dar de dormit tot cu bunicii dormeam.
    Imi amintesc clar o situatie, cand de un revelion ai mei au vrut sa ma ia la munte cu ei, iar eu m-am impotrivit si am ramas acasa cu bunica.
    Am amintiri foarte frumoase cu bunicii mei, cat si cu parintii mei.
    Imi iubesc bunicii foarte tare, dar si pe ai mei foarte mult. Cred ca m-am ajutat mult ca au fost asa prezenti in viata mea. De altfel, ne-au sprijinit foarte mult pe mine si pe verisoara mea: ne-au platit meditatii, ne-au platit caminul in facultate si se mandresc tare mult cu noi.
    Acum cand merg acasa la ai mei, nici nu concep sa nu ii vizitam si pe bunici.
    Fug repede sa o sun pe bunica, azi e ziua ei de nume!

25. In tara unde m- am mutat eu si unde am facut copiii acest subiect nu exista. Nu exista sa iti lasi copiii la bunici, este exclus. Daca le spui celor de aici asa ceva belesc ochii la tine ca si cum ai fi nebun. Parintii isi cresc copiii, bunicii se viziteaza sau mai vin perioade scurte sa acorde ajutor parintilor in cazuri speciale : nasterea celui de al doilea copil, perioade de boala etc. Si relatiile intre copii nepoti bunici sunt foarte bune si echilibrate. Ce atata discutie pe tema asta..de unde pana unde trebuie sa lasi copiii sa ii creasca bunicii? Doar ca asa am crescut noi? Nu putem evolua deloc? Pe vremea noastra se intamplau multe, asta nu inseamna ca erau ok. Cand alte tari erau in plina expansiune economica si democratica, noi stateam la cozi sa luam ratia de ulei si zahar si cate si mai cate…

26. Tema articolului mi se pare bună insă autoarea a omis să precizeze dacă EA este cea care nu își dorește ca cea mică să rămană la bunici sau dacă FETIȚA nu își dorește acest lucru. Asta mi se pare destul de grav! Dorintă celui mic contează și trebuie respectată!

    Atâta timp cât bunicii sunt oameni responsabili iar copilul dorește să îi viziteze pentru 3 zile (fără unul din părinți), nu văd ce este rău în asta. Dacă după 1 zi se răzgandeste și vrea acasă, te duci și îl iei și discuți cu el dacă l-a deranjat ceva în particular.

    Lăsatul copilului la bunici de luni pană vineri, sau 24/7 de când cel mic face în pantaloni și pană când intră la facultate este o altă discuție, insă în principiu se numește abandon. Și pe mine mă șochează câți tineri părinți cred că este datoria bunicilor să crească și să educe un copil. Atâta timp cât articolul reușește să ridice niște semne de întrebare, este bine-venit!

    Înainte să procreezi, trebuie să te gândești un pic dacă îți permiți să crești un copil, cu tot ce presupune asta. Dacă nu ai timp pentru un copil mai bine nu îl mai faci.

    • 🙂 chiar am specificat că atunci când își va exprima dorința în totală cunoștință de cauză, sigur că voi fi de acord cu bucurie (am exagerat voit cu „vârsta adolescenței” pt a indica faptul că e necesar să știe exact ce înseamnă rămasul peste noapte/nopți altundeva, fără mine).

    • Exact, fetita este foarte atasata de.mine, nu sta la.bunici dar sta zilnic cu ei. Uneori isi doreste ffff mult sa doarma la.ei, este atat de fericita. Daca dupa.2 nopti.tot nu vrea sa vina acasa o conving pt ca imi este dor.de ea dar alteori.zice ea singua.ca s a razgandit si vrea acasa.

27. Eu am stat la bunici la tara verile pana pe la 9-10 ani si eu una am avut numai beneficii din asta. Mi-a placut enorm de mult, bunicul meu se juca cu mine iar mancarea bunicii era cam singura pe care o mancam. Putea mama sa-mi faca fix acelasi preparat acasa si nu il mancam..nah reteta bunicii e cea mai buna.
    Sunt convinsa ca am fost si un copil norocos pentru ca poate nu toti bunicii au fost la fel de buni. Citind printre comentarii imi dau seama ca bunicii pot fi si rai. Cred ca aici trebuie sa ne raportam la 2 chestii
    1. Generatia noastra si generatia de acum. Pe vremuri bunicii erau altfel..mai stricti adica. Cu idei fixe,ceausiste . Erau vremurile alea ! Nu putem condamna toti bunicii de acum pe baza societatii in care se traia atunci.
    2. Cat sta copilul la bunici. Daca e vorba de ani de zile nici eu nu sunt de acord. Poate doar daca situatia e critica (ex. parintii la munca in alta tara) desi eu cred ca un copil nu trebuie facut in astfel de conditii.
    Daca e vorba de 3 luni pe an cum stateam eu (timp in care specific ca imi vedeam si parintii/doar mama cel putin cateva zile pe luna) atunci mi se pare ok, chiar benefic in anumite situatii.
    Sigur ca depinde si de copil. Unii nu se pot desparti de parinti, altii pot. Mi-a spus mama ca prima data mi-a fost si mie greu si am plans dupa ce am plecat dar eu nu imi amintesc asta. Imi amintesc doar nesfarsitul an scolar in care nu ma gandeam decat la vara minunata pe care o voi petrece la bunici.
    Cred ca articolele de genul ar trebui echilibrate in functie de anumite criterii. Nu toti bunicii sunt la fel, nu toti copiii sunt la fel, nu toate situatiile sunt la fel. De multe ori ne lasam impresionati de propriile trairi insa nu cred ca ideea in sine a fost gresita, ci modul in care a fost abordata (ex. cand copilul a fost lasat ani de zile la bunici, abia vazandu-si parintii)

28. Mara,

    Eu as face distinctie intre plasarea-abandon (cand parintii te lasa la bunici de la nastere pana aproape de adolescenta, parinti pe care-i vezi din an in pasti, si la bunici pentru care mai valoros si mai de pretuit e un sac de cartofi decat un nepot, sau bunici care nu scapa niciun prilej si nicio metoda sa iti arate cata si ce povara esti pt ei), plasarea copiilor in vacante (cateva saptamani pe vara) si plasarea la cate un sfarsit de saptamana, pt un moment de respiro. Daca vorbim de bunici care locuiesc cu noi, sau la usa vecina, nu prea mai e vorba de „plasament”.

    La fel de important mi se pare si ce varsta are copilul in momentul „plasarii”, cu cat e mai mic (nu merge, nu vorbeste, etc) e cu atat mai rau; cu cat e mai mare si independent, cu atat mai bine.

    Dar, dincolo de aceste aspecte, esential este felul de a fi al copilului. Eu am fost plasat-abadonata la bunici de pe la 2-3 ani pana pe la 10-11 ani, si, chiar si la 30-40 de ani distanta, imi amintesc (cu ascutita durere) privirea si vocea plina de scarba a bunicii mele cand imi vorbea, cand o incurcam, cand imi era foame, cand imi era dor de mama… (ca tata nu aveam atunci, nici natural nici artificial de nici un fel).

    Sora mea a fost in aceleasi conditii, dar n-are nicio rana de lins si nicio o cicatrice de aratat. Probabil fiind mai mare o mai ajuta, cumva ii era de folos si in consecinta era mai altfel cu ea. Bine, sor’mea si daca era crescuta de lupi era ok :)) Are pur si simplu, un alt caracter, diferit de al meu.

    Poate fi frumos si valoros statul la bunici si cu bunicii, dar trebuie tinut cont de niste factori.

    • 🙂 exact asta am urmărit să subliniez: încurajez vizitele, interacțiunea, consider că sunt chiar benefice, însă nu lăsatul în grija bunicilor în vederea creșterii.

    • Uite, Feedback, si cazul meu: am crescut de la 1 an cu strabunicii mei, niste oameni extraordinari, blanzi, buni, calzi. Strabunicul a murit cand aveam eu vreo 4 ani. Am ramas cu strabunica si unicul ei fiu, care s-a mutat cu noi, ca sa „aiba grija” de ea (si sa-i ramana lui casa). Un om rautacios, de care imi era foarte frica, desi nu m-a lovit niciodata.
      N-am cunoscut nici o alta femeie asa blanda si buna ca strabunica mea, insa imi aduc aminte cat de dor imi era de mama, cat plangeam dupa ce pleca si cat imi lipseau vocea si imbratisarile ei. Pleca mereu dimineata devreme, fara sa ma trezeasca, fara sa apuc sa o mai strang in brate. Nu intelegeam cand o sa vina iar, stiam doar cat de lung o sa mi se para si cat de greu. Avea 17 ani cand m-a nascut si a divortat cand aveam eu 1 an. Am inteles ca trebuia sa continue scoala, am inteles ca a incercat sa isi refaca viata (nici acum nu are pe cineva, in ciuda tuturor incercarilor), am inteles si ca nu am nici o vina.
      Insa durerea mea e undeva in suflet. Bunicii si matusile si chiar si mama mi-au spus cu orice ocazie, cand povesteau din trecut, ca am fost un copil nedorit, ca au incercat sa „faca ceva”, dar era prea tarziu, cu detalii grafice. Bunica mea, care sustine ca ma iubeste si imi spune asta mereu, chiar si anul trecut (am acum 36 de ani) mi-a spus ca ii pare rau ca mama a ramas insarcinata cu mine si si-a stricat viata. Atunci am rabufnit prima oara si am intrebat-o daca regreta ca sunt acolo in fata ei, nepoata ei „preferata”. A ramas siderata, mi-a spus ca nu credea ca ma supar, ca asta a fost in trecut.
      Petreceam mult timp singura, jucandu-ma si vorbind cu prieteni imaginari, inventand povesti si scenarii de viitor, pentru ca strabunica mea facea diverse treburi, desi mereu vorbea cu mine, imi spunea povesti cand ne culcam, mergeam la biserica impreuna, canta prin casa, era vesela si glumeata.
      Imi aduc aminte ca atunci cand nu mai suportam durerea sufleteasca, ma loveam sa simt durere fizica, sa se diminueze cea emotionala. Acum, cand scriu toate astea, imi curg lacrimile necontrolat. Pana acum n-am ajuns inca la un psiholog / terapeut, insa dupa concediu, voi merge.
      N-am sa-mi las copilul sa-l creasca bunicii! Oricat ar fi ei de buni. Vreau sa fie aproape de noi, in acelasi oras, sa ne vizitam, sa ma ajute, dar consider ca pentru copilul meu, timpul petrecut cu mine este de neinlocuit! Fie ca e doar o jumate de ora pe zi, dedicata doar lui, fie ca sunt 14. Pentru copilul meu sensibil si pentru copilul din mine care inca sufera, am sa fac tot posibilul sa fim impreuna si sa ma vindec emotional. Copilului meu ii place sa stea cu bunica, insa doar cateva ore. O sa-l las cu ea, doar atata vreme cat doreste el. Tot el o invata cum sa se poarte cu un copil de 3 ani jumate. Abia acum invata sa fie mama si nu-i este usor nici ei, nici mie. Insa da dovada de motivatie si perseverenta, adopta metodele mele si citeste despre parenting-ul modern. A pornit de la ma bate la cap sa-l pun pe olita de la 6 luni si a ajuns sa se controleze si sa nu-l mai intrebe la fiecare 10 minute daca face pipi sau sa-l tina fortat pe WC. Are multe de invatat si asa am si eu.

29. Si eu am crescut la bunici, la tara. Tin minte ca am facut un an gradinita acolo si eram cea mai fericita. Nu pentru ca nu imi iubeam parintii, dar provenind dintr-un orasel extrem de micut, la tara ma simteam libera. Mancam sanatos, curtea era plina cu fructe si gradina cu legume. Aveam cel putin 30 de prieteni. Acasa la parinti nu imi placea prea mult pentru ca nu puteam petrece tot timpul in aer liber. Dupa gradinita (sau scoala mai tarziu), ai mei nu aveau cu cine sa ma lase, nu iti permiteai bona pe vremea aia si ma luau cu ei la serviciu. (sunt profesori). In clasa I-a stiam bine istorie.

    Acum nu sunt traumatizata, nu am ”cicatrici sufletesti”, nu stiu, poate au stiut mai bine cum sa puna problema, sau am intelesu eu mai mult, sau mi-a placut mai mult acolo.

    Te inteleg si pe tine si consider ca e important ca cel mic sa creasca langa parinti, sa ii ofere protectie si afectiune, dar nici cei care au crescut la bunici nu inseamna ca au crescut ”cu cicatrici sufletesti”. Nu toti 🙂 Pe vremea aia nu iti permiteai sa stai prea mult acasa, sau sa angajezi bone.

30. Si eu ma bucur de articolul asta. La noi toti bunicii sunt aproape, in acelasi oras, insa nici eu nu am lasat-o pe pitica singura la ei daca am simtit ca ea nu doreste…
    Presiuni sunt din partea lor, caci sunt in pensie si au timp de umplut.
    Cred ca o sa vina momentul cand ea o sa initieze separarea de mine si sunt atenta sa nu il ratez.
    Atunci o sa o las cate 2-3 ore caci da, cred ca relatia cu bunicii e una importanta.
    Dar nu cred in „sfatul” : sa ii lasi pe copii sa se obisnuiasca si cu alti oameni.

31. Nu mi se pare un articol slab, ci dimpotriva. Fie ca sunt bunicii, fie ca e bona sau o vecina, parintii au nevoie sa evadeze, altfel risca sa o ia razna! Insa, daca as vorbi din punctul de vedere al copilului de parinti divortati…lucrurile au stat astfel in cazul meu: parintii au divortat cand aveam eu 4 ani, am ramas cu mama si bunicii/strabunicii. Toti m-au iubit in felul lor, si era clar nevoie de ajutorul lor pentru ca mama lucra si in schimbul de noapte…asta a fost situatia…Am inteles atunci si inteleg si acum. Insa trebuie sa va spun ca am suferit, am simtit lipsa mamei, doar ea mai era disponibila cat de cat 🙂 Pur si simplu eram plimbata intre bunici si strabunici in toate vacantele, nu aveam posibilitatea sa raman deloc in oras, si din cauza asta imi imaginam ca se intampla lucruri incredibile vara in oras! Rezultatul: un adult care nu a avut nevoie de terapie niciodata, dar usor frustrat, fara incredere in sine si care a avut nevoie de 7 ani sa puna punct unei relatii toxice 🙁 Sunt singura ca nu asta e singura cauza a defectelor mele, dar probabil a avut si asta o contributie…

32. Buna, eu am crescut intr-o familie in care au muncit si mama si tata, mama de la 4-5 luni dupa nastere, cum era pe vremea lui nea Nicu. De luni pana vineri seara eram la bunici, la curte, cu animale, copaci, flori…toata libertatea si toate experiente noi de care nu aveam parte acasa in fata blocului. Mi-a placut enorm la bunici ! Nu m-au educat cu palma, nu m-au lasat cu orele la tv..nici nu aveai ce sa vezi la el, am stat printre flori, legume si animale si am iubit acea experienta ! Nu am simtit niciodata ca parintii m-au abandonat, cand am crescut putin mai mare mi-au explicat ca ei merg la servici si nu pot sa stau singura acasa, am inteles si i-am inteles si pe ei. Plangrau cand plecau fara mine ai eu le faceam din mana si ma intorceam la joaca.
    Exista atat de multe experiente ca si oameni pe planeta ! Totul depinde de copil, de cum se poarta parintii si cum ii explica situatia si bineinteles de bunici !
    Sotul a avut bunici in oras, mofturosi si nu au vrut sa aiba grija de baieti(pe verisoare le mai tineau la ei) nici macar pt cateva ore cand se ivea o urgenta. Regreta ca nu a avut o relatie cu bunicii asa cum am avut-o eu.
    Acum avem o fetita de 2 ani si 2luni, pana acum 2 luni nu am lasat-o la bunici mai mult de 2-3ore pt ca inca o alaptam. Acum am inceput si eu lucru si 3 zile pe saptamana mergem dimineata si o lasam la bunici si o luam seara, e ca la gradinita, doar ca sta afara, cu doi oameni care o iubesc enorm de mult si se ocupa de ea tot timpul…joaca, giumbuslucuri, citit, mers cu trcicleta…tot ce se poatr face sa tii un copil ocupat, sa il educi prin joaca si sa il ai fericit. Roxi a mea nu se dezlipea de mine neam, dupa primele zile de stat la bunici cand il vede pe bunicu fuge la el si il trage de mana sa ii arate ce a mai lucrat el in lemn sau sa ii dea o floare din stratul de flori…a fost o surpriza placuta sa o vad ca relationeaza foarte bine si cu altcineva
    Eu incerc sa nu spun nu din prima unei noi experiente, o analizez, gasesc o varianta sa imi convina si o incerc, daca nu functioneaza incerc alta.
    Va pup si va doresc liniste de suflet si de minte 🙂 copii sunt mai puternici decat credem noi !

33. Si eu si sora mea mai mică cu 3 ani decât mine am stat de pe la 5-6 ani în vacanța de vară la bunici. Abia apucam să vină vacanța să mergem acolo. Si am mers până pe la 15 ani vară de vară. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de copil. Ne simțeam foarte bine acolo chiar dacă la 9 trebuia să fim în casă, asta era partea cea mai nasoală. Per total, mi-as dori foarte mult să aibă parte de asa ceva si băiețelul meu, desi nu stiu dacă as putea să stau atâta timp fără el. Si bunicii sunt la oras la 5 minute distanță de noi. Noi eram la țară la bunici si altfel era. Oricum, a fost foarte frumoasă perioada aia si îmi aduc aminte cu dor de ea.

34. Eu sincer nu inteleg indarjirea asta impotriva statului la bunici. Eu le datorez bunicilor o relatie frumoasa cu sotul meu, fiindca datorita lor putem iesi uneori seara cu prietenii, sau putem pleca undeva un weekend doar noi doi, uneori chiar un mini concediu. Noi chiar avem nevoie de aceste escapade ca sa ne aducem aminte cum era pe vremea cand eram noi doi, iar copilul se distreaza excelent la bunici. Atata vreme cat petrece mult timp cu noi nu vad care este problema sa mai stea si cu bunicii din cand in cand, fara noi. Adultii mai au nevoie si de timp pentru ei.

    • Si eu sunt de aceeasi parere. Noi ca parinti trebuie sa mai petrecem puțin timp si singuri. Cam la 1-2 saptamani baietelul meu de 1 an jumate sta cam o zi jumatate la bunici. Desi….uneori imi e mie foarte greu, cum e acum, e 3 dimineata si mi-e atat de dor de el de nu mai pot! Dar nici sa il sufoc nu cred ca e bine. Plus ca…din ce spun bunicii, el e bucuros in tot timpul ăsta. Si de multe ori il iau de la ei schimbat…exagerez putin…dar pot sa spun ca il iau mai matur, mai independent.

    • Nu e indarjire, pur si simplu depinde si de bunici…eu de ex nu am nici o amintire placuta despre bunica, nu exista joaca povesti etc. Uram sa raman la ea. Deci depinde. Acum si eu o las fetita mea cu mama cand vrem sa iesim noi doi, sa avem momentele noastre, pt vad ca sunt f apropiate. Insa niciodata nu as lasa-o cu bunicii din partea sotului pt ca vad reticenta copilului si de a sta 1 min la ei in brate, asa ca am incredere in instinctele ei.

    • 🙂 nu mă refer la vizite, pe care chiar le consider pline de beneficii atâta timp cât toată lumea dorește, ci la plasatul la bunici în vederea creșterii de către aceștia.

35. Si eu am fost dusa la bunici de foarte mica si nu am traume. Pur si simplu alta varianta nu aveau parintii mei care trebuiau sa si munceasca. Am avut sansa sa stau 2 ani acasa cu baiatul meu si momentan nu vreau sa l dau la gradinita. Asa ca cea mai buna varianta e sa vina bunica la noi si sa stea cu el cat timp sunt eu la munca. Bunicii au fost implicati de la nastere in ingrijirea si educatia copilului. El acum este foarte relaxat daca sta cateva ore sau cel mult o zi cu oricare din ei.

36. Mama mea locuiește cu noi. Să-i dea Dumnezeu sănătate ca m-a ajutat foarte mult în creșterea copilului. Are mai multă răbdare ca mine, se joacă frumos, îl învață multe chestii care mie nu-mi treceau prin cap. Se spune că uneori bunicii au mai multă răbdare cu nepoții decât au avut cu copiii lor

37. Nici eu nu sunt de acord cu „abandonarea” copiilor la bunici de la varste fragede si vizitarea lor doar in weekend. Mi se pare atat de crud fata de ei. La ce i ai mai facut?
    Desi sunt situatii in care altel nu se poate, dar acei copii cu siguranra sufera.
    In schimb sa ii lasi in vacante daca ei isi doresc da, de ce nu?

38. Veti fi si voi bunici .. si veti vedea atunci ce simtaminte aveti in legatura cu asta .. Bunicii sunt intelepti, au trecut prin multe in viata lor .. De ce considerati ca ei sunt .. perimati?? Sunt si eu bunica, imi doresc din tot sufletul sa fiu utila .. Nu stiu daca mai pot fi citind ceea ce ati tot spus aici ..

    • Depinde de bunici, doamna Zoia. Doriti sa fiti utila, foarte bine, posibil sunteti o bunica foarte atenta la nevoie copiilor si nepotilor. Niste sfaturi va dau din propria experienta: fiti mereu vesela si buna, ascultati dorintele parintilor in ceea ce priveste educatia copiilor, mancarea etc, nu sufocati cu ajutorul dat, lasati sa vina copiii sa ceara ajutorul pentru cresterea nepotilor dvs ,nu ii ‘ obligati sa il accepte de jena. Nu cer ajutorul inseamna ca nu au nevoie, dvs fiti mereu acolo vesela si bucurati-va de nepoti atat cat considera copiii dvs ca e cazul sa va lase.

    • Foarte frumos spus! Daca asa ar fi toti bunicii ar fi mai putine conflicte intre generatii

    • Nu trebuie sa o iei asa. Cred ca autoarea s a referit la situatiile in care copiii sunt dusi de mici, mici si lasati la bunici fiind vizitati doar in weekend.
      Oricum depinde mult si de bunici. Bunicii mei din partea mamei, ne exploatau maxim vara. De la 4_5 ani ne trezeau la 6 dimineata si ne puneau la.munca. nu ne lasau sa ne jucam nicio secunda, doar munca. Carat apa, mers cu vacile, mers la fan, dat mancare la animale etc. Nu aveam voie sa ne jucam niciun pic.
      In schimb la bunicii tatei, doar ne jucam, insa mama prefera sa ne abandoneze la 15 iunie la parintii ei.

39. Eu am fost lăsată la bunici la vreo 70 de km de oraș de la 3 ani până la 7 ani. Și apoi în fiecare vacanta de vara toată vacanta ca să mă poată scădea de la întreținere. Când m-a lăsat prima dată tata acolo m-am simțit abandonată și am plâns mult și am o amintire foarte puternica a acelui moment. Venea rar în vizita. În niciun caz în fiecare weekend. Cred că venea așa de Paști, de Crăciun și în concediu vara o săptămână. Acolo mi-a plăcut dar tot sufeream că nu sunt lângă el și simțeam mereu nevoia să le precizez altor oameni că o să vină tata și o să mă ia de acolo(același comportament îl văd și acum la unii copii dintr-un centru de plasament). Apoi când m-a adus la 7 ani înapoi la oraș, el se recăsătorise și aveam și un frate vitreg cu un an mai mare. M-am simțit ca printre străini. Și apoi în vacanțe ma simțeam nedorita, ma simțeam o povara pentru că abia așteptau să mă expedieze la bunici ca să nu mai plătească și pentru mine nenorocita aia de întreținere. În tot acest timp sora mea rămăsese cu el la oraș pentru că ea era mai mare și mergea la școală. Apoi a fost și ea expediata cu mine la pachet pe perioada vacantelor. Mai mult de o săptămână nu mi-aș lăsa copilul la bunici și asta doar la cererea și la dorința lui. Nu făcut pachet ca să îmi fie mie mai ușor.

40. Acum bunicii au fost inlocuiti cu bonele. Ceea ce din punctul meu de vedere este rau. Legatura dintre bunici si nepoti este importanta. Si eu am crescut la bunici si nu m-am simtit niciodata abandonata. Stiam ca mama este prezenta langa mine oriunde m-as afla. Cat am fost copil petreceam vacantele de vara la ei si nu ma saturam niciodata. Si fetele mele au petrecut vacantele la bunici dar nu despre ele am sa vorbesc.
    Acum eu sunt bunica .Nu m-am gandit nici un minut sa preiau resposabilitatile parintilor nepotelului meu ci pur si simplu sa fac parte din viata lui , sa ne bucuram unul de celalat si sa cream aceea legatura minunata care se naste intre bunici si nepoti.
    Asa ca nu va lipsiti copiii de prezenta bunicilor si nici bunicii de prezenta nepotilor.

41. Si mie mi se pare la fel de incredibil cum tu crezi ca detii adevarul absolut si doar alegerile tale in materie de parenting sunt cele mai bune.
    Eu am doar amintiri frumoase din verile petrecute la bunici alaturi de verisoarele mele , nu m-am simtit abandonata si cred ca nici ele si imi doresc ca si copilul meu sa aiba parte de aceleasi experiente.
    Vom face prima incercare vara aceasta si in functie de cum decurg lucrurile vedem daca e o optiune sau nu vacanta la bunici.
    Si cum zicea cineva mai sus, unul dintre cele mai slabe articole pe care le-am citit vreodata pe blog. Defapt nici nu cred ca poate fi numit articol ci mai degraba un comentariu rautacios.

    • 🙂 am specificat, citez: „PERSONAL, nu sunt de acord” ca bunicii să crească copiii, dar sunt totodată conștientă de beneficiile vizitelor la bunici și rude (și asta am menționat).

42. Bine punctat Cinderella. Mie iar mi se pare ca exista obsesia asta a parenting-ului, explodata de câțiva ani încoace. Si orice problema avem, o aruncam pe bad parenting. E absolut normal sa vrei ceva mai bun pentru copilul tău. Dar ideile obsesive si analizând mereu comportamentul tău si al copilului nu fac bine nimănui. Si mai ales blamând bunicii( părinții tai) ca nu te-au crezut bine, din nou, nu face bine nimănui si in special lor. Am crescut si eu la bunici de la 1 an, in același oraș, cu mers acasă in weekend si vizite de la ei in timpul săptămânii. Si a fost frumos. Nu as proceda la fel pentru copilul meu acum( am resurse complet diferite de ce au avut părinții mei) dar asta nu inseamna ca anii petrecuți la bunici mi-au distrus viața, ci dimpotrivă, imi amintesc cu mult drag de acea perioada. Si da, vremurile au fost diferite pentru părinții noștri si au procedat cum au putut ei mai bine. Nu inseamna ca m-au iubit mai puțin si asa am aterizat acolo. Ca adult, am o relație foarte puternica cu ambii mei părinți. Acum exista luxul de a sta acasă 2 ani, asta schimba complet lucrurile. Plus, ca pe urma daca ai un mic talent începi o afacere de acasă daca vrei sa stai mai mult. Complet diferit de acele vremuri. La mine, peste ocean din păcate cei 2 ani nu se aplica, eu primesc 8 saptamâni de maternitate:)) dar e bine, ne descurcam. Autoare articolului e intr-o poziție favorabilă daca, ca si părinte unic, reușește sa stea acasă permanent cu copilul ei. Situația ei nu se aplica la marea majoritate din păcate si atunci accepți ce ajutor poti primi( daca esti norocos sa ai un părinte in preajma care poate ajuta).

43. Cred ca atunci cand se scrie un articol pentru un blog, al tau sau al altuia, articolul are un caracter mai personal, adica omul exprima ce crede el, ce gandeste el, ce vede el, ce i se intampla lui. Cred ca mai important este subiectul lansat, mai importante sint parerile si experienta fiecaruia dintre noi, pe care le scriem, le citim, si din care poate mai invatam ceva.

    Nu stiu daca se poate scrie un text exhaustiv, care sa cuprinda toate situatiile, din toate generatiile si in toate conditiile. Ala s-ar numi si ar fi cu totul altceva, dar nu „articol”. 🙂

44. Si eu am crescut la bunici!Parintii mei m-a duceau acolo pe perioada vacantei de vara.Nu regret ca au facut asta pentru ca bunicii mei stateau undeva la tara,acolo imi facusem prieteni,aveam posibilitatea sa fac mai multe ‘traznai”,sa alerg sa ma joc in curte etc.Decizia parintilor mei nu a afectat in vreun fel relatia cu acestia.Eu as lua aceeasi decizie atunci cand o sa am un copil.As lua decizia asta in binele lui,pentru a trai intr-o zona cu un aer mai curat,cu mai putina aglomeratie etc.

    • 🙂 vizitele la bunici pe perioada vacanțelor sunt mult diferite de a fi crescuți, efectiv și integral, de către bunici. Despre această diferență mi-am permis să-mi exprim părerea personală, argumentând și cu experiența personală.

45. Ceva este pierdut in vedere si de postarea de mai sus, si de multe dintre comentarii. Ce faci atunci cand, asa cum e cazul in cele mai multe familii, amandoi parintii au slujba de (minim) 8 ore pe zi, plus naveta zilnica. Ce e de preferat, atunci cand copiii trebuie sa fie lasati in grija cuiva (toata ziua cand sunt mici, sau, cand sunt mai marisori, dupa scoala)?

    In tara in care locuim noi (Belgia), exista o cultura impamanteninta a creselor de la 3-4 luni (concediul de maternitate dureaza maxim 20 saptamani – apoi, daca vrei, fara plata), si a ‘garderies’ dupa scoala pentru copiii de la 3 ani in sus. Parerea mea este ca datul copilului la cresa, atat de mic, este o optiune inferioara statului cu bunicii in timpul zilei.

    Una peste alta, articolul de mai sus nu mi-a placut, pentru simplul fapt ca da ‘sentinte absolute’ (nu e bine!) Fiecare dintre noi, parintii de copii mici, incearca sa ajunga la un echilibru in triunghiul copii-cuplu-job. Cum o facem este o alegere eminamente personala; ba chiar as putea spune ca echilibrul variaza de la o zi la alta! (e.g. uneori copilul are nevoie mai mare de tine, alteori ai treaba mai multa la servici etc.) Statul mamei acasa pana la gradinita, lasatul la bunici, cresa, bona… fiecare stie ce e mai bine pentru el, iar cei din jur nu trebuie sa judece in sentinte absolute.

    • 🙂 una e să te ajute bunicii în timpul zilei iar seara cu toții acasă și total diferit este să-ți vizitezi tu ca părinte, de doar câteva ori pe an, copilul care e crescut integral de bunici. Despre asta am încercat să scriu…

46. si eu la bunici, de la cateva luni. Mama a fost prin corespondenta. Bunica era tanara si energica, se descurca cu cativa nepoti si animale si gospodarie si le facea cu zambetul pe buze. Datorita traumelor ulterioare am ajuns la psiholog, si dupa discutii marile momentele cele mai frumoase ce mi le aduc aminte sunt la bunici. De mama imi aduc aminte in perioada aia vesnic nemultumita de mine: ca sunt murdara, ca am genunchi juliti, ca sar gardul, ca umblu prin balti, ca fac bube, ca mananc haplea, ca nu are grija bunica cum trebuie de mine etc etc ( si credeti-ma ca era atenta, avea 2-3 nepoti, gradina si animale, mai muncea si cu altele, gatea de 3 ori pe zi ca nu era curent pentru frigider, si spala de mana). Da, mama nu a fost prezenta psihic, si nici acum nu e; acum am inteles ca era o moda atunci prin mediul ei ( ba ma mai intreaba daca nu vreau sa dau si eu copilul cateva luni), ea a facut ce a vazut, fiind o persoana comoda. Acum o apreciez ca macar a avut curajul sa recunoasca si sa imi zica „nu trebuia sa fac copii, nu am rabdare” – dar eu am probleme cu frica de abandon si de ne-acceptare si de nereusita, fratele meu are probleme cu dependente ( alcool, droguri), amandoi suntem agresivi si tente depresive.

    Pentru cine are alternativa (bunici la pensie si doritori si energici, ca sa nu uitam ca pensionarea e la 62-65 ani) dar si copilul vrea, cateva sapt. pe vacanta scolara de vara la tara pot fi un lucru nemaipomenit.
    Pt cine vede ca ceva firesc sa faca copil si sa ia pe mama /il lase la mama, doar pt ca e mai important o chiftea/machiajul / iesitul cu sotul, atunci sa nu mai faca alt copil. Nu vrea sa rupa din timp, nicio problema!!! dar sa isi recunoasca singura si sa purceada ca atare: atasamentul (mama+tata)-copil se face cu contact zilnic,o bunica nu poate inlocui relatia mama copil, si se rafrange in psihicul copilului dar si in sanatate.

    Aceste 2 pattern-uri e musai de separat si clarificat: primul e constructiv, al 2lea nociv. In ambele cazuri adultul alege asa ca sa isi asume decizia pt ca copilul e pionul

    • Bine punctat! Nu scrie nicaieri ca este absolut obligatoriu sa faci copii! Decizia asta implica multe responsabilitati, nu e ca si cand iti cumperi o mobila.

47. ma uit in occident unde sunt tineri ce fac de la 25 ani 2-3-5 copii. Unul dupa altul. Bunicii au 50-60 ani, deci la munca. Parintii sunt calmi, ca solutie jongleaza cu o familie prietena, isi iau alternativ concediu/program redus de munca, si vad cate o madame cu 5 ghiozdane dupa ea in parc si o gasca chiuind: copii fericiti.

    • Exact, in Occident problema statului la bunici nu exista, a scris si cineva mai sus. Nu inseamna ca bunicii nu fac parte din viata nepotilor, din contra, eu ce vad e ca ajuta mult, dar copiii sunt crescuti de parintii lor. Mie mi-ar placea sa fiu bunica asa cum sunt bunicile de aici, sunt active, au viata lor, o zi pe sapt stau cu nepotii dupa amiaza -asa scutesc parintii de aproape 200 eur pe luna la after, duminica iau nepotii dimineata si parintii au si ei un respiro sa ceva, iar seara iau cina impreuna cu totii, in vacante ii mai iau cate o sapt -doua, la nevoie, gen copil racit, business travel, etc la fel, ajuta, mie mi se pare echilibrul perfect
      Nu as elimina sub nici o forma prezenta bunicilor in viata copilului meu, dar pe de alta parte, e treaba noastra sa-l crestem, nu e corect nici fata de bunici sa le pui in carca responsabilitatile tale, ei au avut de crescut copii la vremea lor. Eu una la batranete vreau sa ma bucur de viata in continuare, nu sa o iau de la capat cu crescut copii ?

48. Eu am fost lasata la bunici de la cinci luni, parintii nu m-au mai luat inapoi. Intre timp, au mai aparut trei frati, am crescut separat. Nu am aproape nicio legatura cu parintii si fratii mei, ne vorbim foarte rar, poate de doua-trei ori pe an. Acum am 36 de ani, si da, exista niste traume. In primul rand, mi-as fi dorit sa am o relatie mai apropiata cu familia mea, dar nici eu, nici ei, nu am stiut s-o reconstruim. In al doilea rand, am si eu propriul copil si sunt nevoita s-o las la bunici cand sunt la serviciu, sotul lucrand in strainatate. Mi s-a intamplat sa nu vrea sa vina acasa cu mine, sa nu vorbeasca cu mine la telefon, diverse situatii in care simteam ca o pierd si ca se repeta istoria. Am plans mult, am fost la terapie, am inteles, in final, ca nu vreau sa repet greseala mamei mele. Nu am de gand sa-i exclud pe bunici din viata copilului, imi sunt de ajutor si nu m-as putea descurca singura, insa sunt hotarata sa iau masuri pentru a fi mai…prezenta.

49. Lipseste o a patra varianta la poll… Atunci cand tu, sotul si copilul/ copiii locuiti la parinti/ socri. Eu sunt recunoscatoare ca am socrii aproape, mai ales ca sunt pensionari (nu de drept, deci nu sunt chiar in varsta) si stau in fiecare zi acasa (locuim cu ei) . Pentru ca asa pot sa mai „evadez” din cand in cand, mai stau cu fetita cand mai fugim la o cumparatura sau cu treburi prin oras. Daaaarrr… Niciodata nu s-au bagat in educatia fetei, mereu (cel putin cat vad eu) fac cum au vazut la mine sau cum li s-a spus sa faca cu cea mica. Cel mai probabil, cand ma voi angaja (cand se termina „concediul”), cea mica va sta cu ei acasa cateva ore, cel putin pana va ajunge la varsta de gradinita. Nu mi-a fost bine deloc in vacantele de vara cand ma lasau ai mei la tara la bunici, mai ales ca imi umpleau capul numai cu tampenii despre ceilalti bunici, despre parinti, bunicul tot incerca sa ma faca sa beau alcool (aveau ei ritual seara, la cina, cate un paharut de tuica, slava Domnului, am reusit mereu sa ma sustrag, dar mi-o cam luam dupa, ca eram obraznica, cica), imi era frica sa dorm noaptea, ma gândeam ca daca mor si nu sunt langa mama si tata… Deci, nu, nu mi se pare ok sa „impachetezi” copilul si sa il parasutezi in brate la bunici, sa fie crescut si educat dupa bunul lor plac.

    • Esti foarte norocoasa ca nu iti submineaza autoritatea, ca nu se baga ca „stiu ei mai bine”

50. Pentru noi ca familie, faptul ca suntem la mii de km de familiile noastrea a fost teribil. Faptul ca nu avem un bunic, o bunica sau o matusa care sa stra cu copilul 2 ore pe luna, a dus la ruptura dintre mine si tatal copilului. Evident, pe un fond problematic, dar sunt sigura ca daca aveam familia aproape, ne puteam vedea de relatia noastra de cuplu si poate nu ajungeam la separare. E mare lucru sa iti poti lasa copilul un weekend cu cineva atasat de copil, in care ai incredere mai mult decat intr-o bona pentru care copilul meu e doar o sursa de venit pentru ea.
    Asa ca lasati tampeniile si daca situatia nu e extrema (bunici cu probleme psihice, fizice care nu le permit sa aiba grija de un copil), folositi-i!
    Nu mai strambati din nas pentru ca bunica ii da ciocolata! Nu o sa ii faca niciun rau 2 zile. Fiti recunoscatori ca cineva acolo va poate da o pauza fie si pentru cateva ore.

    • Madalina stiu exact despre ce vorbesti, pentru ca sunt fix in aceeasi situatie cu tine, cu 2 copii. Totusi, in articol era vorba despre copiii crescuti exclusiv de bunici, nu de faptul ca ai pe cineva aproape sa poti lasa copilul 2 ore sau un weekend la nevoie.

51. Am crescut cu bunicii pana la 12 ani cand s-a nascut sora mea si am decis ca vreau inapoi la parinti pt a sta cu ea. Nu inteleg care e drama.
    Am fost fericita, am stiut cine imi sunt parintii, ii iubesc pe toti 4 enorm, nu sunt traumatizata. Daca voi avea copii voi face exact la fel.

    • Andreea, drama e ca tu faci copil ca sa ti-l creasca altii si tragic de -a dreptul e ca pierzi momente cheie si irepetabile din viata copilului tau: zambetele, rasetele, privirea plina de dragoste a copilului tau catre tine, primii pasi, primii pereti murdari de ciocolata furata de la tine, serile in care sa il veghezi fiind bolnavior etc…

52. Eu am fost doar in vizite la bunici, dar mi as da 10 ani din viata sa fii stat doar acolo. Am aproape doar amintiri urate cu parintii.Amintirile frumoase din copilarie nu au nici o legatura cu ei.

    Sunt de acord sa stea fetita cat mai mult cu noi, dar in cea mai mare parte sta la gradinita apoi cateva ore cu bunicii si seara si in weekend cu noi.

53. Sunt sigura ca parintii si copii trebuie sa petreaca cat mai mult timp posibil impreuna, asta inseamna amintiri frumoase peste ani. Oricum copii cresc apoi si pleaca la casa lor. Am fost crescuta in proportie de 95% doar de parinti din mai multe motive : am fost un copil super mamos; buncii paterni au fost bunici vitregi, iar bunica mereu a facut diferente intre mine si nepotii ei naturali, nici acum nu inteleg ce suflet poate sa aiba; bunicii materni locuiau departe in varf de munte, bunica este o femeie simpla care mi-a aratat afectiune asa cum s-a priceput, iar bunicului i-am fost draga pana am inceput sa vorbesc 🙂 fiind un copil greu de suspus. Asadar relatia mea cu bunicii e destul de superficiala, iar cand il aud pe sotul meu cum vorbeste cu drag despre buncii lui ,ma simt putin geloasa, mi-as fii dorit sa am o relatie mai stransa cu ei. In schimb sotul meu a crescut in casa cu o pereche dintre bunici, iar in cazul lui am senzatia ca relatia cu parintii e mai putin dezvoltata. Atunci cand voi avea copii voi incerca sa aiba o relatie buna cu noi dar si cu bunicii.

54. e un articol scris de o cititoare..dar tu Ioana? parerea ta care este ? e ok sa creasca copiii la bunici? ..

    • Hm, nici nu stiu, noi neavand cum sa ne punem aceasta problema, nu m-am gandit foarte mult. Cred ca depinde mult de bunici, de relatia lor cu parintii copilului, de cat de mari sunt diferentele intre viziunea bunicilor si a parintilor vizavi de cresterea si educarea copiilor… La modul ideal, sigur, e minunat ca puii sa creasca inconjurati de bunici, sa petreaca la ei cateva zile de vacanta, sa se vada des. Daaar mna, depinde. 🙂

55. problema e ca cel Putin in zilele noastre, diferentele intre viziunii sunt mari..am vazut asta la majoritatea celor de varsta noastra cu copii. Sunt putini bunici care au trecut ‘ nevatamati’ peste perioada si gandirea comunista. Poate noi cand vom fi bunici vom reusi sa fim altfel :). Dar nu sa se vada des era problema, nici la noi nu e posibil sa se vada des, problema era, de exemplu: ai da-o pe Sofia la 1 an la bunici sa creasca acolo pana cand incepe scoala? tu sa te duci sa o vezi o data la 2 sapt in Weekend? sau mai rar…Sunt destul de vehementa, pentru ca mi s-a propus de N ori sa dau copiii sa imi fie crescuti de bunici pana incep scoala, bunicii fiind la mii de km de noi , deci nici macare o vizita pe Luna nu ar fi mers…Si eu una sunt ingrozita de ideea sa imi creasca altcineva copiii.

    • Ah, nu, exclus, eu nu rezist fara copii, nu i-as lasa, mai ales acum, cat sunt mici, nici macar o zi cu alti oameni, bunici sau nebunici. Si nici ei nu ar sta, pentru ca nu se cunosc suficient. Nu, eu n-as putea sa ii las, dar na, eu nici la job nu ma duc ca sa stau cu ei, nu as generaliza, zic doar pt ca m-ai intrebat pe mine ce as face. 🙂

56. pai lipsea parerea ‘ sefei’ blogului :))).

57. Am exact aceeasi parere! Nu am fost lasata la bunici tocmai pentru ca mama mea a fost crescuta de bunica si stie cum e! S-a chinuit, nu a dormit multi ani multe ore tocmai pentru a putea sa aiba grija de noi, insa nu se compara educatia primita de la parinte cu cea de la bunici, sa fim seriosi! In primul rand diferentele dintre generatii sunt importante, mai ales acum cand totul se dezvolta extrem de rapid. Solutii exista, atunci cand le cauti!

    • Nu e corect deloc sa generalizam asa. Nu se compara educatia pentru ca rolul bunicilor si al parintilor e diferit.
      In cazul nostru bunicii au fost implicati inca de la nastere, copilul ii cunoaste foarte bine si ei compenseaza in mod admirabil lipsurile noastre. Eu nu stiu toate cantecelelele frumoase pe care le stie bunicu si nici nu am imaginatia bunicii care tese povesti inainte de culcare.
      Imi iubesc copilul enorm dar la unele chestii nu ma pricep, nu am rabdare, asta e…Cum nici pe buni nu o tine nervii sa faca puzzle sau sa alerge prin cartier in urma bicicletei. :)))
      Si inca ceva: in cazul nostru nepotul e pur si simplu o raza de soare in viata bunicilor. Cand sunt in preajma lui uita de boli, depresii, necazuri si traiesc o a doua tinerete.
      Inainte sa aruncati cu pareri din astea definitive poate va ganditi ca sunt si familii care au trecut peste traumele trecutului si au gasit solutia sa traiasca frumos impreuna.
      Stiu ca sunt studii facute care au demonstrat ca rata depresiei post partum si faimosii colici ai bebelusului sunt foarte scazute in comunitatile in care traditional generatiile traiesc impreuna. Or stii oamenii aia ceva ce noi in lumea vestica am cam uitat.

    • Foarte frumos spus. Nici eu nu i-as putea exclude niciodată nici pe părinții mei nici pe socrii din viața copilului. Chiar daca diferențele de opinie exista, atâta timp cat exista respect si comunicare lucrurile funcționează. Ce mi se pare mai trist e un copil care își vede bunicii o data pe an. Cu sau fara diferențe de opinie, nu te pune nimeni sa il lași pe copil cu săptămânile la bunici. Viața e trecătoare, bucurați-va cei ce aveți părinți si socrii. Eu as da orice sa mai am bunici acum.

    • nu sunt pareri definitive si general valabile..sunt pareri personale. Fiecare cu experienta si dorintele lui.

58. Nu pot decat sa remarc cat de categorice sunt parerile; discutia e mai nuantata si foarte personala. Pana la scoala, eu eram la bunica in majoritatea timpului si nu imi pot inchipui copilarie mai frumoasa. Nu am frustrari sau o relatie rece cu parintii si este ceea ce as fi ales si eu pentru mine. In plus, vad foarte multe femei care se complac doar in postura de „mamici” si vor sa gaseasca solutii pentru a sta cat mai mult acasa; suntem diferiti, nu vrem toti aceleasi lucruri si nu este nimic gresit in asta. In plus, copilul are nevoie de modele puternice (mama si tata), care sa fie persoane cu preocupari proprii, de la care au ce invata si pe care sa ii poata admira si iubi. Nu cred ca ajuta pe nimeni a face din copil centrul Universului in orice situatie, fara ca asta sa insemne ca nu il iubesti sau ca esti egoist. Iar timpul petrecut impreuna trebuie sa fie fain, nu doar mult

59. ok, mie articolul asta parere personala de lup moralist imi pare total aiurea. e clar o relatie problematica mama – fiica (autoare), care poate ar fi fost problematica si dc nu ar fi crescut la bunici. rani din copilarie nerezolvate si proiectate asupra generatiilor viitoare. e nesanatoasa furia asta: impaca-te/ rezolva trecutul sa te bucuri de prezent si viitor.

    da in principiu copilul e ideal sa fie crescut de mama si de tata, da sa ajungem sa intrebam moralist „de ce ai mai facut copilul dc nu il poti creste” e o agresiune in fond. lucrurile nu sunt impartite in alb si negru, exista o diversitate de abordari/ motive, si ochelarii de cal ne fac rau in general.

    copiii mei aleg ei singuri sa petreaca vacante la bunici, sa doarma peste noapte/ weekend la prieteni/ verisori, alti copii vin la noi asemenea, merg in tabere (cea mare de la 5 ani) – atasamentul lor este sigur, se duc si se intorc langa parintii lor (pentru ca asa isi doresc), nu trebuie asigurati de atasamentul matern prin sufocare continua.

    Parinti relaxati –>> copii fericiti!!

    • 🙂 fetița mea are puțin peste 2 ani jumate doar și cum spuneam și în articol, facem/primim vizite dese către și din partea bunicii, a rudelor și a cunoștințelor, deci nu mi-am izolat copila; deocamdată însă nu dorește să stea mai mult de câteva ore fără mine și fiind încă alăptată, nici să doarmă fără mine nu e pregătită. Din punctul meu de vedere, eu doar îi respect evoluția și ritmul 🙂 Când se va simți pregătită și va dori, voi accepta cu bucurie! Până atunci însă mă bucur că nu sunt nevoită să o forțez în vreun fel.

    • asta e cu totul altceva fata de cum suna articolul 🙂 sanatate si multa intelegere va doresc!

    • „Și eu am fost lăsată la bunici de la vârsta de 2 ani și încă-mi pansez cicatricile sufletești; am primit o educație excelentă, am fost înconjurată de grijă și atenție și multă iubire, dar acea iubire specială e de bunici, nu de mamă. ”
      Ce treaba are faptul ca tu nu ai simtit dragostea materna cu a nu-ti lasa copilul la bunici? Ce te face sa crezi ca daca stateai cu mama ta acasa primeai dragostea aia? N-ai de unde sti ce-ar fi fost. De unde stii tu ce simt altii pentru sufletele alea dependente si de unde stii ca aia (de a lasa copilul la bunici) nu e cea mai buna alegere? Nu ti se pare ca proiectezi un sentiment propriu in capul zecilor de femei ce-si lasa copii la bunici? De ce daca lasi copilul la bunci se degreveaza de responsabilitati? Imi pare rau, dar ce-ai scris tu nu e o chestiune strict personala, ca daca era asa personala o tinei acasa la tine in sufletul tau. E scris in asa fel incat noi cei care citim sa tragem invataturi si sa ne dam cu parerea. Invatatura mea din ce-am citit scris de tine e asta: Mara a zis de OMS, deci mara e bine documentata. Mara a fost lasata la bunici, a suferit ca nu a simtit iubirea mamei. Mara e femeie singura si poate sa-si creasca fata deci sa nu-mi las copilul la bunici ca asa va pati si el, va avea nevoie de terapie si daca ea poate singura in doi e vis sa-ti cresti copilul. Si daca nu esti in stare sa te gandesti la orice inainte…pune-ti dorinta de-a avea copii in cui. Iar parerea mea e: n-ai dreptate deloc.

60. Eu am fost la bunicii materni in vacante si pot spune ca, desi imi petreceam doar cateva saptamani la ei, de acolo am cele mai frumoase amintiri din copilarie. Bunica mea era un om cald si rabdator, ma respecta ca individ chiar daca eram un copil. In Bucuresti mergeam la gradinita de luni pana sambata pentru ca ai mei lucrau in schimburi. Au incercat sa ne tina acasa, dar cand se suprapuneau ca program, ramaneam incuiata in casa. Intre cele trei variante (bunici, gradinita si a sta singura in casa chiar si pret de 30 min), as fi preferat sa stau exclusiv la bunici. De o mie de ori. Asta pentru ca bunicii mei erau minunati pentru mine, chiar daca parintii aveau o mentalitate ‘moderna’ fata de cea a bunicilor.

    Ca parinte, astazi, cred ca este dreptul copilului sa interactioneze cu bunicii. Fiica mea sta cu bunica cel putin 8 ore pe zi (mult mai firesc decat a implica o bona) si pot spune ca este un privilegiu sa o avem aproape si sa fie disponibila. Mi-as dori sa pot lucra de acasa, insa nu toate joburile pot fi facute din confortul domiciliului. Asta nu ma face o mama mai putin responsabila sau mai putin implicata. Asa cum nu cred ca parintii care pot petrece mai mult timp fizic alaturi de copii sunt, neaparat, mai prezenti afectiv. Cred ca fiecare parinte incearca sa faca ce considera mai bun pentru copilul lui, si ar trebui sa respectam asta. Chiar daca parerile nu converg.

    In definitiv scopul e acela de a ne ajuta copiii sa devina adulti autonomi. Iar atunci cand proaspetii parinti nu sunt dependenti de sfaturile si implicarea bunicilor, inseamna ca acestia din urma si-au atins scopul.

61. am citit aproape toate comentariile si mi se pare urat sa invinuiti parintii pentru niste chestii pe care le`au facut acum 20-30 de ani sau poate mai mult, ca n`au avut alte variante sau ca asa au considerat ca e bine la vremea aia.
    a trecut o gramada de timp si orice om adult trece peste anumite chestii, nu tine cu dintii de ele si nici nu da vina pe parinti ca dupa cateva decade el nu a reusit sa`si rezolve problemele psihologice; sau da vina pe ele pentru ca n`are alta ocupatie decat sa dezgroape probleme din trecut si sa considere ca din cauza aia viata lui nu e destul de buna sau cum si`a imaginat`o.

    • sau poate sunt chestii suficient de grave cat sa nu fie suficient sa vrei sa treci peste ele. nu e atat de simplu. si stiu pentru ca sunt in situatia asta. timpul nu ajuta, nu ajuta nici ca vreau sa trec peste. si crede-ma, nu ma plictisesc, ba dimptoriva, in plus, sunt foarte atenta la mine si la viata mea, insa asta nu are nici o influenta asupra efectelor adanci pe care le-a avut asupra mea felul in care am fost crescuta. in acest moment, nici terapia nu ajuta. unele lucruri nu trec niciodata, pentru ca sunt ATAT de grave. si nu cred ca e corect ca tu sau oricine altcineva sa spuna ia uite si la asta, nu trece pentru ca esti tu cu nasul pe sus si-ti place sa rascolesti trecutul, come on, e foarte superficiala si lipsita de empatie reactia ta. doare pentru ca doare, as face orice sa nu mai doara, dar uite ca nimic din ce fac nu ajuta. iar comentarii de genul celui postat de tine acum dor in plus.

    • nu am vrut sa ma iau de tine, ci in general, ca au fost multi care s`au legat de parintii lor. nu stiu ce sa zic, la cum vad eu treaba, daca nu au fost abuzuri sexuale, acte de violenta sau acte de cruzime gen m`au inchis parintii in pivnita si m`au lasat acolo 4 ani sunt chestii care in viziunea mea se pot rezolva.
      e clar ca nu sunt cel mai sensibil om de pe planeta dar nu am vrut sa exprim ce am scris mai sus pe un ton certaret, mai degraba pe un ton la misto, ca nu`s un om rau 🙂 smiley face sa se inteleaga.

    • sunt lucuri care nu trec toata viata..le porti cu tine peste tot, din cand in cand iti vin in minte si incerci sa scapi de ele, gandindu-te la altceva. Dar cine a avut norocul sa nu treaca prin diverse traume, nu are cum sa inteleaga.

    • Ioana, tu nu te temi că fetiţa ta va rămâne traumatizată din cauza suferinţei provocate de faptul că ai mai făcut un copil?

    • Nu.

    • De ce eşti aşa de sigură?
      Suferinţa ei din cauza asta tot suferinţă e.
      Ţi-o spune cineva care ştie cum e.

    • Imi pare rau, uite, daca vrei, te pot ajuta cu contactul unui terapeut bun.

62. As putea sa iti scriu aici o intreaga poveste Maddy si crede-ma ca ai intelege ca nu doar inchisul in pivnita 4 ani si violul conteaza…ci sunt multe multe alte lucruri traumatizante prin care poate trece un copil si adolescent. ..si chiar si adult. Stii vorba aia: nu judeca pana nu ai fost in papucii mei, pana nu ai trecut prin ce am trecut eu. Nu vorbesc in numele meu, ci in numele celor pe care , la modul General, ii judeci tu…Nu e vorba de a fi sensibil, ci de a fi logic si a te duce capul sa realizezi si sa accepti ca pe lume exista tot felul de situatii si oameni, daca tu nu ai dat peste ei, foarte bine, ai avut noroc. Gandirea ta nu are legatura cu sensibilitatea, ci cu a fi incuiat la minte . Sorry…parerea mea.

63. Nu fii atât de drastica în aprecieri. La astfel de articole e bine ca stilul de scris sa mearga mai mult spre confesiune, fara generalizari si sfaturi.Și eu am crescut la bunici de la 11 luni pana la grădinița și apoi în toate vacantele și iarna pt ca în apartament era foarte frig, iar bunicii erau la tara și aveau sobe. A fost cea mai fericita parte a copilăriei mele, senzatia de libertate, joaca multa afara, animale, gradina, aer curat.Parintii veneau în fiecare week-end (sâmbătă după-amiază când terminau serviciul) și făceam cu bunica o sărbătoare din fiecare vizita a lor (curățenie și cate un tort).Niciodată nu m-am simțit abandonata de părinți și as da orice sa pot retrăi copilăria și vacantele de la bunici.E adevărat ca am dezvoltat un atașament puternic fata de bunica, care e si acum ca o icoana pt. mine (din pacate nu mai e printre noi), dar mi-am iubit mereu și mama.Acum eu nu mi-aș lasa copiii atât de mult timp la bunici pt ca bunicii lucrează, stau tot în oraș și pt ca acum exista diferențe mari de concepții intre generații. Dar copilul rămâne cate un week-end și-mi prinde foarte bine, rămâne câteva zile când suntem noi plecați sau mergem la vreun eveniment si-i place ( de multe ori negociază cu mine sa mai rămână cate o zi în plus și cere chiar el sa meargă la buni). Deci nu toți cei crescuți de bunici au simțit asta ca pe vreo trauma, dimpotrivă. Cred ca perceptia depinde de fapt mai ales de relația copilului cu mama, de relația cu bunicii

64. Mama sotului meu a murit cand el avea 3 ani. El a crescut cu strabunica pana la 13 ani cand aceasta a decedat,apoi s-a mutat la bunica.
    Bunica sa nu a fost niciodata o femeie foarte apropiata de el,a facut diferente intre nepotii ei.
    E foarte trist sa il vad pe sotul meu,un munte de om,cum lacrimeaza cand povesteste de strabunica si de cat de dor ii e de ea,de cum a fost vazut de la moartea ei ca pe o povara pentru ceilalti,un copil de al carui suflet nu s-a ingrijit nimeni.
    E foarte trist cum gresesc oamenii,cum iau niste decizii care nu sunt normale. Pentru tatal sau,moartea femeii iubite a fost un soc prea mare. A ales sa fuga,sa uite,sa isi traiasca viata altfel,dupa o perioada de timp s-a recasatorit .Nu l-a primit pe sotul meu in casa lui decat o singura seara,pe care el si-o aminteste si acum cu exactitate.

65. Eu am crescut cu bunica in acelasi bloc, si dormeam adeseori la ea, imi spunea povesti „adevarate” pe care le adoram, si faceam prajituri impreuna. Bunica a fost ca o mama pentru mine, dar numai datorita faptului ca mama nu stia sa fie mama. Mama ma invinetea la fiecare boacana pe care o faceam, niciodata nu se juca cu mine, ma certa, etc. Bunica era blanda, o doamna cu adevarat si o iubeam mult, dar as fi dat orice pentru o relatie la fel cu mama mea. Si tanjeala asta dupa iubirea materna nu a trecut nici dupa 40 de ani. NIMIC nu a putut repara relatia intre mine si mama mea. Bunica a jucat pentru putin timp un fel de rol de bona la care mai dormeam cateodata pentru ca statea si foarte aproape, dar cred ca asta a contribuit foarte mult la faptul ca intre mine si mama nu a fost niciodata nici o relatie de iubire. Cred cu tarie ca orice relatie se construieste, si daca un parinte nu investeste in relatia cu copilul sau, nu va avea cine sa ii dea o cana de apa la batranete. Obiceiul de a plasa copilul la bunici pentru a avea timp liber duce la o slaba relatie de iubire intre parinte si copil si la un viitor adult cu sechele, care tanjeste inca dupa atentia si iubirea mamei sale. Ca mama, eu nu mi-am lasat niciodata copilul la nimeni. Am facut la bunici vizite scurte si atat. Am o relatie excelenta acum cu fetita mea adolescenta, si cred ca totul se datoreaza faptului ca am crescut impreuna. Noi nu am petrecut nici un concediu fara copil. Nu am simtit nevoia sa fim despartiti, si am luat copilul de mic cu noi NON-stop si la munca si la distractie, dar, e drept, nu suntem genul care sa mergem prin baruri. La noi distractie inseamna plimbare prin natura sau ceva. Eu nu am simtit ca innebunesc daca nu iau o pauza de la „datoria” de mama, ci am savurat cu nesat fiecare clipa petrecuta alaturi de copilul meu. Ma simt norocoasa si am desaga plina de clipe de fericire petrecute impreuna cu fetita mea. Nu le-as schimba cu altceva pentru nimic in lume. Nevoia de iubire a unui copil e enorma. A aduce pe lume un copil e o mare responsabilitate, dar si mai mare este sa il cresti sanatos si la trup si la minte si la suflet. Sunt de acord: adultii care nu pot sa creasca un copil (din diverse motive) nu ar trebui sa il faca. Un copil nu e doar o factura mai mare de platit la intretinere. El e o fiinta complexa care are nevoie de prezenta iubitoare a parintilor in primii ani de viata, si de un sat in urmatorii 🙂 Si inca ceva despre crescutul de catre bunici. Eu il vad ca si uitatul la un film vechi. Poate fi dragut, relaxant, romantic, dar nu va fi niciodata „cool” precum un film 3D sau un film fain modern, pe care abia astepti sa il vezi. Viata nu se traieste in trecut. Daca sunt bunici care sunt la „prezent” mi se pare ok, dar…eu nu am intalnit astfel de bunici.

66. Nu cred ca poll-ul acela contine toate variantele posibile, adica acelea sunt extremele, parerea mea. Si noi avem un baietel de 2 ani jumatate, care, cat timp suntem noi la serviciu, sta cu bunica paterna la noi (mai vine si mama sa o schimbe o data pe saptamana, atat ii permite programul). Clar articolul se refera la alt gen de stat cu bunicii, acela permanent, in care rolul parintilor e inversat cu cel al bunicilor. Dar fiecare face cum poate, pentru ca asta e viata in care traim, cred ca e prea dur sa spunem sa nu mai facem copii daca nu putem sa stam cu ei… Printesa, imi esti asa draga, parca te cunosc de o viata, imi pare rau ca ai ramas cu urme triste din copilarie, dar si asta depinde de sensibilitatea fiecaruia, de modul cum traieste momentele, cognitiv sau emotional. Suntem asa diferiti sa generalizam, putem doar sa povestim pentru a inspira pe altii care se identifica cu problemele noastre. Eu sunt un amestec de cognitiv-emotional, care vreau sa cred ca toti parintii isi iubesc copiii. Printesa, te pup mult, la fel si pe cititoarele tale, si capul sus si gandul la copiii nostri, ca ei sunt ce e mai bun si merita ce e mai bun pe lumea asta, asa cum reusim fiecare sa facem binele acesta !!!

67. Offff cate discutii lipsite de sens mai ales cele legate de faptul ca bunicii nu sunt buni in a creste sau a avea grija parte din zi de nepotii lor!
    Niciodata nu vom avea aceleasi pareri ca soacrele noastre pentru faptul ca am crescut poate diferit!
    Asa cum noi gandim de soacrele noastre v-ati gandit ca poate si sotii nostri au dreptul sa gandeasca de manele noastre? Sau daca noi avem painea si cutitul-suntem mame-avem dreptul sa decidem ca nu lasam soacrele sau socrii sa aiba grija de copiii nostri????
    Daca nu erau ei mai exista oare sotul si implicit copiii nostri?
    De ce nu intelegem oare ca cine este rau este rau cu el insusi?
    De ce nu putem fi mai toleranti?
    Am ajuns la randul nostru parinti si pe parintii nostri sau ai sotului ii dam la o parte, nu mai avem nevoie de ei!

68. Nu o sa uit niciodata rusinea de a fi fost crescuta de bunici. Este ca o cicatrice de arsura grava care inca doare. Ii urasc din tot sufletul meu.

    Mult, foarte mult m-au afectat lipsa de iubire, lipsa oricarei vorbe bune, si body shaming extrem. Mi-au distrus viata.

    Dar cel mai mult m-a afectat in mod cert faptul ca bunica era/este o maniaca obsedata de mancare, care ma indopa ca pe o gasca. Nu ma lasa sa ma ridic de la masa pana nu terminam tot, si servea multa, multa mancare. Am devenit bulimica foarte devreme, apoi anorexica. Apoi m-au batut sa mananc si m-au terorizat psihic pana am devenit supra ponderala, dupa care au inceput iar body shaming extrem, dar din alt motiv.
    Urasc bunicii cu cea mai viscerala ura. Copilaria mea a fost un IAD. Nu as mai rezista sa retraiesc asa ceva, ma rugam in fiecare seara inainte de culcare sa nu ma mai trezesc.

    Ultima oara cand am fost a incercat maniaca sa imi indoape copilul cu mancare la fiecare scancet pe care il scotea. Inclusiv imediat dupa cd a mancat. M-au apucat crizele de nervi. Am plecat de acolo intr-o ora, si nici ca o sa le mai calc vreodata pragul.

    Orice masa la ei este ca un revelion, bunica este o psihopata obsedata de mancare.

    Libertatea sa mananc ce vreau si cand vreau inca mi se pare un vis frumos si un mare privilegiu.

    Nu o sa ma duc nici la inmormantarea lor, idioti obsedati de mancare. Altceva nu au in suflet si in minte decat rautate si mancare. Jeguri de oameni, imi e rusine ca sunt rude cu mine.

69. Generatia crescută de bunici și apoi cu cheia la gât.

    Fac parte din aceasta generație lăsat cu lunile sau cu anii la bunici fără telefon sau vizite. Luată la oraș doar pentru școala și și atunci iubita doar când excelam. Pentru ca am avut reușite foarte mari la olimpiade școala, facultate excepțională jn străinătate, se pare ca educația mea si a sorei mele nu poate fi mai reușită sau parinti/bunici mai lăudați. Dar este adevărat? Cu ce preț?
    Iar eu i-am iubit pe toți extrem de mult.
    A venit timpul când am avut eu copiii. Am un băiat de 5.5 ani, o fata de 3 ani si aștept pe cel de al treilea.
    Nu m-am gândit niciodată ca vrea sa stau când mai mult lângă copiii când sunt mici, nu am reprezentat niciodată nimic mai important in viața decât pentru acești prunci care se uitat la mine pentru tot.
    Eream o mare corporatista înaintea copiilor. Și o sa fiu din nou mai târziu.
    Dar cant sunt ei mici am învățat cât de mult au nevoie de iubire si protectie de mama si după 6 luni si de tata. Prin ei am învățat cand mi-a lipsit mama mie, (tata murise și îmi lipsea deja enorm) si iubirea necondiționată pentru ca existam, cât am căutat recunoștință in olimpiade, reușite profesionale, materiale.
    Tatal meu a murit, mama lucra, erea in timpul comunismului, erea deja un miracol da avem o bunica cu multă iubire si dăruire, nu cred ca puteau sa ne dea mai mult.
    Dar cand copiii mei au venit mi-am dat seama ca aveam nevoie de mai mult, de stabilitatea emoțională, de un adevarat cămin, de adulti mai maturi, de iubire necondiționată.
    Nu pot sa ii judec pe cei care m-au crescut, cred ca au făcut tot ce au putut ei cu ce li s-a dat si lor ca educație, dar știu ca eu pot face mai bine, si vreau sa fac mai bine.
    Sunt prezenta cât pot eu de mult cu copiii mei. Nici eu nu i-am lăsat la bunici/bunica fără noi, părinții. Câteva weekenduri in 6 ani la noi acasă, unde ei sunt confortabili, cand vine bunica sa stea cu ei.
    Cel mare (5.5 ani) merge deja la școala de 1.5 ani si este deja plecat 7h pe zis
    Fetița de 3 ani si ea merge la grădinița, unde învață despre lumina, culori, viața, prieteni.. si ea adora.
    Ma văd in fiecare sera, dupa masa si dimineața, nu mai au nevoie de mine in permanenta ca in primii ani, dar știu ca și eu si tatal lor suntem in permanenta prezenți când au nevoie d noi.
    Seara tatal lor le face baita și ii pune in pat, și le citește in fiecare seara , este ca o religie, in fiecare seara fără greasala, după ce nu i-am mai alăptat eu. Și rad și s zguduită și au tot felul de obiceiuri și nu mai am dreptul sa intru in camera lor in acest moment. Ce fericire sa ii văd așa complici! Și tatal lor lucrează, și îl așteaptă in fiecare seara, si urla si aleargă de fericire când îl văd la usa.
    Cariera mea corporatista, pentru care am muncit toată viața, are de suferit, dar fac afaceri imobiliare între timp. O sa revin la corporatist mai târziu, după ce cel mic care este încă im burta, ajunge si el mai măricel.
    De multe ori îmi este frica ca nu o sa revin așa departe cum am fost si cum as fi putut. Dar mi-am dorit copii, si cand i-am avut a venit ca un tsunami deasupra mea nevoia de ai creste cu multă multă dragoste si prezenta mai ales la început.
    Nu exista parcurs de părinte perfect.
    Societatea nu a fost făcuta de femei sau de părinți cu conștiința de a se ocupa de copii, ci din potriva.
    America mi se pare atât de înapoiată si trista in aceasta categorie. Ma bucur ca nu sunt acolo, ci in Europa.
    Cred ca generația noastră, cu conștiința de ce înseamnă sa fi părinte, cu dorința de a iubi copiii si a fi parte integranta din viața lor, cu toate studiile neurologice care explica cat de importanți sunt primii ani pentru dezvoltarea emoțională a unui copil, generația noastră poate împinge si creea o societate in care cei doi parinti sunt foarte implicați si cei doi parinti sunt foarte activi in societate la servici si corporații, si in societate.
    Noi generația crescută de bunici cred ca putem fi martorii vii la cât de mult ne-au lipsit părinții.