ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI
“Când m-au întrebat la școală “Ce vrei sa te faci când o să fii mare?” am spus: „Fericit.” Mi-au spus că nu am înțeles întrebarea. Eu le-am spus că n-au înțeles viața.”- John Lenon
Frumos, nu? Toată esența vieții în câteva cuvinte, în atât de puține cuvinte că probabil unora li se pare că e o anecdotă.
Nu aveam nevoie să mă întrebe cineva ce voiam să fac când aveam să fiu mare, eu știam încă de la primele jocuri pe care mi le amintesc: voiam să fiu învățătoare. Nu educatoare, că se ocupă de copii mai mici, nici profesoară, că se ocupă de copii mai mari, ci învățătoare. Mie îmi plăcea, și așa sînt și acum, să fac lucruri care durează în timp, iar gândul că Eu i-aș fi învățat să scrie, că Eu i-aș fi învățat să citească, că Eu aș fi pus în căpșorul lor povești și povețe, că Eu aș fi fost în amintirea lor toată viața ca fiind cea care i-a învățat, că Eu i-aș fi învățat lucruri pe care le-ar fi folosit oriunde oricând, îmi umpleau mintea, inima și sufletul, până aproape de implozie. În acest sens și în această direcție am mers tot timpul, iar când am dat treapta întâi (la sfârșitul clasei a 8-a), am dat, evident, examenele la liceul pedagogic. Și am picat. Și nu m-am lăsat, deși lovitura m-a îngenuncheat.
Am urmat liceul, cu speranța că după asta pot da la facultate, numai că nici la asta nu aveam acces atunci, pentru că ai mei nu mă puteau întreține.Și iar nu m-am lăsat. M-am angajat, și la zece (da, zece) ani de la absolvirea liceului, am dat la facultate, urmărind fidelă visul meu și tot în facultate am făcut și modulul psihopedagogic (obligatoriu pentru cei care doreau o carieră în învățământ, opțional pentru toți ceilalți). Știam că învățătoare nu mai puteam fi în aceste condiții, dar m-aș fi declarat mulțumită și cu statutul de profesoară, pentru că, nu știu cum să explic, a învăța tu, a-i învăța pe alții ce știi tu, a-i învăța pe alții cum să învețe, a învăța tot ce descoperi pe parcurs alături de ei în timp, mi se pare cel mai extraordinar lucru de pe pământ. Știu că nu este ușor, dar știu că este extraordinar! Îmi amintesc când, în timpul practicii, intram în clasă și vedeam un grup frumos de omuleți, care îți sorbeau cuvintele, care agitau mâinile în aer pentru a răspunde, dornici să-ți arate că s-au pregătit și cât s-au pregătit, gata în orice moment să se pună în valoare, să colaboreze, să facă parte din joc.
Nu terminasem facultatea când viața îmi dădea oportunitatea realizării unui alt mare vis al meu: acela de a întemeia o familie. Ei da, și ăsta a fost un vis, ceva mai mare ca primul, la care am sperat, pentru care m-am rugat și pe care l-am așteptat cam la fel de mult (dacă nu cu și mai multă ardoare). Și cum pentru mine era mai importantă familia decât cariera, nu am avut niciun dubiu când „de bună voie și nesilită de nimeni” m-am căsătorit și am plecat într-o altă țară, care din păcate, nu recunoaște automat studiile făcute în afara ei, și, în timpul în care aș fi luptat cu birocrația pentru echivalarea diplomelor, cu toți banii pe care i-aș fi cheltuit în acest demers, aș mai fi făcut o facultate, dacă nu mi-aș fi văzut un alt mare vis cu ochii: copiii.
A lucra în învățământ a fost, și este, singurul vis al meu pe care n-am reușit să-l realizez. Și nu știu de ce, e încă viu, e încă acolo, îmi circulă prin vene, se plimbă prin camerele inimii și minții mele și azi. Locuiește în mine de atâta amar de vreme că mă gândesc că nici nu știe să iasă. Mi-am dorit atât de mult să fac asta, încât nici nu am cuvinte să descriu, greutăți să cântăresc sau măsuri să măsor. În rest, am făcut cam tot ce mi-am propus, mi-am îndeplinit aproape orice dorință, din cele pe care le-am formulat cu mulți, mulți ani în urmă, chit că a trebuit să aștept (lungi și grei) ani la rând. Acum am alte visuri, și alte (mărețe) proiecte, am nevoie să adun la un loc graficieni, oameni care se pricep la animație, am nevoie de mai multe, dar până voi putea, voi lupta, iar pentru a lor realizare voi aștepta oricât, timpul permițându-mi.
Voi ce voiați să vă faceți? Ce vise ați avut de mici? Ați așteptat mult realizarea lor? Ne-ar plăcea să citim poveștile voastre.
Mihaela Modica (alias „feedback”)
Sursa foto: când o să mă fac mare via Shutterstock.com
Eu imi doream sa devin tot invatatoare/profesoara.ma jucam mereu,aveam catalog,elevii erau toate jucarile din casa cărora le predam .ceea ce am si devenit.ce fac eu in fiecare zi e un vis împlinit.îmi petrec toata ziua printre ei ,fericită si împlinită.iar copiii mei sunt si ei fericiti ca ma au mereu aproape….cum se zice daca faci ce iti place. …din suflet..nu simți ca muncești.
Mely, te felicit si… te invidiez 🙂
Am facut 5 ani de Pedagogic. Am facut 4 ani de Litere.
Nu am profesat nici macar o zi.
Desi am inceput cu marea pasiune pentru copii, m-am indragostit la 15 ani de presa.
A fost dragostea vietii mele. La aproape 20 de ani am dat la facultate (ISE initial, dupa aia am facut Litere) si am dat concurs la un post local de radio. 8 luni am muncit PE GRATIS, doar cu bucuria ca pot si eu sa fiu acolo.
10 ani a durat povestea mea de dragoste, care s-a terminat complet in 2009.
Intre timp nascusem on noua pasiune, pentru web design. In 2002 am facut primul site, nu aveam calculator si nici internet pe vremea aia, stateam la radio in plus 3-4 ore pe zi, sa ma ‘joc’ cu ale mele.
In 2004 am avut un prim client, in 2007 mi-am facut un mic SRL, dar am luat totul in serios cand m-am trezit in 2009 fara job si cu 2000 de lei de dat pe luna (leasing si taxe de firma). Aparent nu mai aveam nevoie de mancare sau alte fantezii din astea 😀
Acum traiesc inca a doua dragoste, lucrez de acasa pe mica mea firma.
Si sunt mama. Ceea ce nu se poate compara cu nimic pe lumea asta. Si sunt atat de indragostita, ca nu-mi vine sa cred.
Nu am apucat sa predau la clasa (sau la gradi, ca sunt invatator-educator), pentru ca primul job la radio (dupa ce au binevoit sa ma plateasca) era de 3 ori mai banos decat ce as fi primit in invatamant la momentul in cauza.
Am fost copil sarac, nu mi-am permis din pacate sa trec cu vederea avantajul unui salariu mai mare, plus ca munca de ‘DJ’ la radio este absolut senzationala.
Mi-am facut un mic curs de freelancing insa si ma ‘joc’ de-a dascalul pe net.
Si cred ca toti anii de studiu de specialitate ma vor ajuta sa fiu un parinte mai bune. Sper.
Frumoasa traiectoria si interesante domeniile alese. 🙂
„Aparent nu mai aveam nevoie de mancare sau alte fantezii din astea ?”
Da, stiu ce spui. Apararent daca ai o firma musai esti plin de bani :))
O postare frumoasa. De fapt, poveste. Niciodata nu este prea tarziu sa ne urmam visul. Altii poate nu stiu din prima ce vor, vocatia mai vine si pe parcurs, poate e acolo, dar inca nu am descoperit-o, mai ales cand simtim ca ceea ce facem nu ne reprezinta.
O singura viata avem. Si viata trece, fara sa astepte. Daca nu o facem NOI, frumoasa, altcineva nu o va face in locul nostru.
Eu am stiut de mica ce vreau sa fiu. Mi-a placut tot timpul sa fac „tranzactii”, sau, cum zicea bunciul meu, sa fac „bisnita” :))) Cand eram mica, bunicii mei aveau un butic. Si cand aveau mere la vanzare, erau asa frumoase, ca ieseam cu cate unul afara si mancam. Si evident, ceilalti copii pofteau. Asadar ceream ceva la schimb ca sa le dau sa guste :))
Asadar, cursul firesc al vietii a fost sa fac un liceu economic, apoi facultatea agroalimentara si inca una de management. Intentionez sa fac si un master specializat pe fonduri europene, dar momentan sunt satula de scoala. Mai stau 2-3 ani. Poate cand vine copilul, cat sunt gravida, ma ocup de scoala. Cand eram la facultate, am avut, tot asa, vreo doua colege care erau insarcinate. Spuneau ca e momentul perfect ca sa mai faca o facultate. Era asa frumos, in primul an erau insarcinate, iar cand am absolvit, deja se pregateau sa dea copiii la gradi. Mi-au dat de gandit :)) Oricum masterul nu tine 3 ani, numa’ bine 😀
Acum, evident lucrez in vanzari, unde ma simt ca pestele in apa.
In cativa ani va veni si visul meu cel mare, acela de a avea propria companie.
Momentan sa termin cu ratele la casa, ca sa nu mai am stress, iar apoi iau taurul de coarne. Intre timp acumulez experienta la locul de munca.
Mereu mi-am dorit asta. Si asta voi face. Tin minte, in liceu, la ora de marketing, profa ne-a pus intr-o zi sa ne desenam viitorul. Si eu am desenat un bloc turn cu numele meu in varf, ha ha :)))
„Tin minte, in liceu, la ora de marketing, profa ne-a pus intr-o zi sa ne desenam viitorul. Si eu am desenat un bloc turn cu numele meu in varf, ha ha :)))”
Iar eu iti doresc succes si sa iti vezi visul cu ochii! 🙂
Nu te-ai dus la facultate după teminarea liceului pentru ca ai tai nu te-au putut întreține. Mda. Sunt atâția copii din familii care nu aveau ce manca la ei acasă dar au învățat de le-au iesit ochii, au stat la cămin, au luat burse …
Nu e asa usor. Eu am plecat la facultate pe banii mei, si am avut si bursa in primul an. Insa o bursa mizerabila, din care plateam doar caminul. Si e de ajuns un pas gresit ca totul sa se darame.
Insa e usor sa aratam cu degetul… Ceva frumos nu ai avut de spus? Daca nu, e mai bine sa taci cand nu ai nimic constructiv de adaugat. E plina lumea de rautate gratuita. Hai sa nu mai adaugam si noi „picul” nostru.
Mira 2,
Am vrut sa fie un articol placut, in care subiectul principal sa fie visele, trecute sau prezente, implinite sau neimplinite. Daca tot vrei sa ma „injuri”, macar injura-ma in cunostinta de cauza 🙂
Am spus doar ca ai mei nu ma puteau intretine, pt ca n-avea rost in context sa spun ca mama era casnica iar tatal meu vitreg imi cerea sa-i Intretin eu pe ei, sa platesc facturi si sa contribui la cheltuieli cot la cot cu el, „uitand” cu desarvasire ca eu aveam 20 ani, ca nu eram eu „capul familiei”, ca poate am si eu viata mea si visele mele…si multe altele. Tot ce stiu este ca am facut tot ce am putut face. O spun prieteneste si cu convingere, ca nu dau cont nimanui.
Multumesc, oricum, pt timpul dedicat.
Imi pare rau ca nu ati avut parte de sustinere din partea familiei. Mai vorbiti cu tatal sau cu mama ? Toate cele bune va doresc
Tatal e mort. Cu mama, da, desigur. Ea fiind casnica (neavand o anume independenta, oricat ar fi vrut, nu putea face mai mult decat a facut).
Multumesc, asemeni 🙂
Nu mi se pare ca te-am înjurat, nici măcar intre ghilimele.Din tonul răspunsului mi se pare ca te așteptai numai la aplauze.
Era un zambet dupa, dar vad ca e neimportant si trece, voluntar, neobservat. Daca ar fi fost la propriu, nici nu as fi raspuns…
Te inseli, dar… iarasi, e neimportant 🙂
Credeti dumneavoastra ca e asa usor! Stiti cat de neusor se iau bursele?Sau ca astia de nu aveau sprijin de acasa sau aveau in limita posibilitatilor extrem de mici ale parintilor lucrau norma intreaga si faceau si facultate?Sau cum se doarme dimineata la primul curs cu ochii deschisi ca tu ai fost tura de noapte?Nu orice facultate se poate face atunci cand lucrezi cu norma intreaga.LA cele tehnice chiar trebuie sa fii la scoala.
Ce va mai place sa judecati!
Probabil o sa spuneti ca facultatea e facultativa, o mamica ne-a spus : dragile mele, in ziua de azi si ca sa faci cafeaua-ti trebe facultate!!
Va rog eu, nu mai judecati, va simtit bine dupe ce emiteti judecati?
Sau cum spre sfarsitul anului cazi lat, de tre` sa-ti bage medicii ceva perfuzii ca sa stai pe linia de plutire??Sau cum de multe ori te hranesti cu un covrig si-un mar si ciorba toata ziua, asta daca apuci sa dai pe acasa?Sau cum colegii ies la distractie si tu tre` sa refuzi ca tre` sa pleci la munca?La varsta aia dor toate astea doamna, le simti ca pe o mie de pumni in stomac.Si lista poate continua…Ma-ndoiesc ca stiti, ca altfel nu transati lucrurile asa usor!
Da, chiar, ce mese „copioase” mai faceam si eu :)) Cartofi sau orez cu saptamanile, cand si daca erau si alea.
Sau oboseala… imi aduc aminte ca inaintea unui ultim examen dintr-o sesiune, voiam sa recitesc materia… toate literele imi jucau in fata ochilor ca n-am fost in stare sa citesc nici macar un rand. Pfai!
Întâmplător chiar știu. Știu Cum e sa înveți ani de zile sa intri cu medie de bursa. Stiu si cim se pune problema dupa aceea. Si de aia imi permit sa-mi dau cu parerea.Și, din perspectiva angajatorului care sunt acum știu „ce stiu” cei care fac facultatea „la batranete” și cei care muncesc în timpul facultății. Îmi pare rău că sunt așa de dura dar din cauza acestor practici avem absolventi așa de slabi.Probabil sunt și excepții dar nu le-am întâlnit eu. În România în condițiile în care exista locuri la buget și cazarea în cămine oricine vrea și, atenție POATE, face facultatea.
„Întâmplător chiar știu. Știu Cum e sa înveți ani de zile sa intri cu medie de bursa.[…] Și, din perspectiva angajatorului care sunt acum ”
Aha, nu intelegeam care-i sursa acestei indarjiri. Nu, nu stii. Sau ai stiut, dar ai uitat, pt ca acum esti la un alt nivel. Iar faptul ca acum esti „angajator” iti da senzatia ca ai dreptul sa judeci pe cei care au facut o facultate „la batranete” (desi la 28 de ani, cat aveam atunci, nu i-as spune chiar batranete :)) ) sau care au muncit in timpul facultatii.
” Îmi pare rău că sunt așa de dura dar din cauza acestor practici avem absolventi așa de slabi.”
Eh, ne pare rau ca nu am putut, si nu putem face toti facultatea la 18 ani si cu bursa, asa ca tine 🙂
Nu, nu din cauza acestor practici sint absolventi slabi, si nu din cauza asta esti dura. 🙂
E greu sa judeci din afara, dar ai dreptate, si eu am muncit in paralel cu facultatea pt ca altfel nu se putea, parintii neavand posibilitati sa ma tina la facultate. A fost f greu, f greu…timp de 4 ani viata mea a insemnat job si invatat…atat. Aproape in fiecare we eram la cursuri sau invatam pt sesiune. Dar doar asa mi-am indeplinit visul. Si multi tineri in situatia mea, nu am fost un caz particular, din nefericire.
Si eu am muncit in timpul facultatii, nu asta era problema (desi era foarte obositor).
Problema mea era ca nu puteam da la facultate imediat dupa liceu.
Pun paie pe foc.. Eu am muncit în timpul facultății, deși nu era nevoie. Ba chiar am avut discuții aprinse cu tata, care nu înțelegea.
Am făcut asta ptr că așa mi se pare normal. Aveam deja o vârstă la care nu este normal să ceri părinților. În plus, la angajare ce spuneam!? Nu știu nimic?
A fost o decizie foarte bună pentru mine. E adevărat, a fost foarte greu să găsesc ceva fără normă întreagă, și flexibil. Dar se poate..
Decât sa judecam pe altul fara sa știm, mai bine sa ne abținem…
Exista o specie de om caruia ii place sa ii puna la pamant pe altii, sau macar sa incerce, desi nu are absolut nimic de castigat.
Eu tarziu mi-am dat seama ce vreau sa fac.
Am facut facultate dar nu mi-a placut ce am studiat.
Acum, la aproape 30 ani, am zis vreau sa fiu educatoare, însă simt mi-am dat seama prea tarziu.
Poate nu e prea tarziu, eu zic sa incerci, daca asta iti doresti cu adevarat 🙂
Eu am visat ani de zile sa devin ciocolatier. La 32 de ani m-am lansat si m-am inscris la scoala. Doi ani mai tarziu cu diploma in mana ma gandesc sa-mi fac atelierul meu de ciocolata. Si sper ca in septembrie sa incep :)!
„Si sper ca in septembrie sa incep :)!”
No, dulce meserie ti-ai ales 🙂 Succes!
Si ce-i cu asta? S-a dus cand a vrut,cand a simtit ca poate. Nu toata lumea e la fel…..
Daca ar fi fost chestie de alegere, as fi fost fericita, dar nici macar despre asta nu era vorba. :)Taica-miu, dupa ce am terminat liceul, spunea ca „ori te angajezi, ori pleci”, ca el nu ma poate intretine. Iar dupa ce m-am angajat spunea „platesti facturi si cumperi de mancare. daca iti convine, bine, daca nu, acolo e usa”.
Erau orice numai alegeri nu :))
Inteleg. M-am exprimat asa pt ca nu am vrut sa mai dau curs la alte discutii inutile.
Ati povestit cu drag despre ce v-ati dori sa faceti,iar mie una nu mi se pare in regula sa emitem judecati in necunostinta de cauza. Nimeni nu traieste in pielea noastra ca sa isi poata da cu parerea aiurea .
Vor exista intotdeauna, indiferent de subiect, fie ca ne place, fie ca nu.
Multumesc 🙂
Eu aș fi vrut să mă fac balerină și nu a fost un vis de copil de 5 ani care vede doar rochii de prințesă sau lumina reflectoareleor, a fost dragoste adevărată pentru muzică, pentru mișcare, pentru grație… N-a fost să fie, ai mei, oameni raționali, au pus școala pe primul loc și nici prin cap nu le-a trecut ca eu să merg la Liceul de coregrafie.
Nu-mi pare rău pentru cum s-a așternut până la urmă viața dar într-un cotlon al sufletului meu încă mă visez lebădă 🙂
„Eu aș fi vrut să mă fac balerină ”
Daca in unele situatii nu este prea tarziu sa ne gandim la realizarea visurilor noastre, ma tem ca in cazul asta nu prea mai sint multe de facut, si imi pare rau. Pt asta ori se incepe de mic ori nu se mai incepe, cred eu, dar partea buna este ca de muzica, miscare si gratie ne putem bucura in fiecare zi 🙂
Cand aveam 6 ani imi doream sa devin gimnasta. Am muncit un an, am luat locul 1 la o competitie, am fost aleasa sa ma duc la scoala de gimnastica din Deva. Mama mea s-a opus. Eram prea mica sa decit eu ce vreau, viata de gimnasta e grea.
Apoi mi-am dorit sa devin doctorita. In primul an am intrat la medicina pe locurile cu taxa. Taxa pe an era de 1200 euro. Parintii mei mi-au zis ca vor vine un teren si imi dau bani pentru un an, dar mai mult nu pot. Ca sa trec la fara taxa ar fi trebuit sa fiu integralista ( sa nu am nici o restanta)in primul an si sa mai dau odata examenul de admitere. Ar fi insemnat sa imi asum un risc mare. M-am decis sa raman un an acasa. A fost cel mai greu an din viata mea. Toti colegii mei erau studenti si eu ma simteam vinovata. Ieseam maxim 10 min pe zi din casa. Am invatat non stop un an intreg. Am intrat printre primii la medicina, cu bursa. Acum sunt medic internist, imi place de mor meseria mea si cred ca a meritat sacrificiul meu.
Felicitari! Imi doresc sa fie cat mai multi medici ca tine!
Felicitari!
„Am intrat printre primii la medicina, cu bursa. Acum sunt medic internist, imi place de mor meseria mea si cred ca a meritat sacrificiul meu.”
Sigur ca a meritat. Bravo, si tie si parintilor tai 🙂
Felicitari!
Simțeați că va fi destul de grea școala de gimnastică?
Pe la 4 ani visam ca voi fi medic. Am descoperit ca nu imi „place” sangele. Pe la 9 ani am intrat in Corul Radio, si mi-a placut. Insa timpul, greutatile si adolescenta m-au indepartat de acest drum. Am facut ASE-ul si am crezut ca voi face Turism. Dar nici asta nu s-a lipit de mine. Am lucrat ca Asistent Manager 8 ani de zile si am invatat destul de multe. Am facut si Administrarea afacerilor. Acum fac cu totul altceva… Incerc cu ajutorul sotului sa fac un centru de limbi straine. Sper sa reusesc. Probleme este ca nici acum nu stiu ce mi-ar place sa fac. Nu stiu de ce nu sunt decisa pe un drum. Imi plac oamenii care reusesc sa isi indeplineasca visul pentru ca aceia sunt clar destinati sa faca acel lucru, si este nevoie de oameni potriviti in joburi potrivite. Pacat ca nici eu nu mi-am gasit vocatia, pentru a face ce trebuie si a ma simti implinita. De multe ori ma intreb ce este in neregula cu mine? Ce „tren” am pierdut in viata asta?! Dar citind si povestile voastre, parca tind sa cred ca nu am eu nimic… Sau ma insel?!!
„De multe ori ma intreb ce este in neregula cu mine? Ce „tren” am pierdut in viata asta?! Dar citind si povestile voastre, parca tind sa cred ca nu am eu nimic… Sau ma insel?!!”
Daca ar fi sa ma intrebi pe mine, as spune ca nu e nimic in neregula cu tine. Si as mai spune sa privesti mai mult in tine, si sa-ti lasi pur si simplu imaginatia sa zboare, nepremeditat si neconditionat, si sa fii atenta unde si pe ce zaboveste mai mult. 🙂
Eu asa am ajuns „sa scriu” :)) Imaginand niste lucruri care au prins un contur foarte puternic si foarte frumos, care acum sint un scop, un obiectiv si care ma motiveaza mai mult ca oricand.
Frumos si pozitiv articol. Felicitari!
Unora li se indeplinesc dorintele iar altii pot realiza lucruri deosebite chiar daca au un alt traseu in viata, unul comjunctural, unul la care s-au adaptat pe parcurs.
Important cred ca este sa ajungem sa ne facem cat mai bine meseria, sa o facem cu placere in folosul nostru si al celor din jur.
Eu citesc si apreciez calitatea oriunde ar activa un om de calitate.
Din pacate unii nu reusesc sa aduge, sa ridice calitatea lor si a celor din jur.
Cu scuze, dar eu sunt pretentios cu mine si cu cei din jur si citind prima postare unde cineva chiar si-a atins visul de a ajunge dascal, constat ca nu respecta regulile de punctuatie, ortografia limbii romane… Pacat!
„Frumos si pozitiv articol. Felicitari!
Unora li se indeplinesc dorintele iar altii pot realiza lucruri deosebite chiar daca au un alt traseu in viata, unul comjunctural, unul la care s-au adaptat pe parcurs.”
Asa este!
Multumesc 🙂
Pentru visele indeplinite sau nu, suntem responsabili doar noi.Este inutil sa aruncam cu noroi in stinga si dreapta.Situatia actuala nu o putem schimba acuzind anumite persoane din viata noastra (persoane care astazi poate nici nu mai sint printre noi).Este doar parerea mea.Sera buna tuturor.
Cred ca ai citit alt articol, ca eu spuneam cu totul altceva si firul povestii era altul 🙂
Eu am 39 de ani, m am inscris la facultatea de pedagogie (invatamant primar) anul trecut, acum termin anul 1. Am lucrat 15 ani in audit financiar (in Big Four) si apoi consultanta, dar am azis ca trebuie sa schimb ceva chiar daca atat de tarziu. Si eu mi am dorit invatatoare, nu educatoare sau profesor.
Dupa ce am dat la facultate, am gasit un post (initial voluntar) la o scoala privata, unde predau IT claselor primare si gimnaziale. Dupa 15 ani de frecat Excel uri si situatii financiare (si un stres enorm) simt ca am renascut. Dar fara cariera mea financiara in spate nu m as putea intretine ca invatatoare…
Ideea e ca niciodata nu e prea tarziu dar decizia a fost foarte grea, contestata de apropiati si luata cu ajutorul unui psiholog la care am mers vreo 6 luni cu simptome de burn out si anxietate generalizata.
Peste 2 ani cand termin facultatea voi putea sa lucrez in sfarsit ca invatatoare si abia astept.
„Eu am 39 de ani, m am inscris la facultatea de pedagogie (invatamant primar) anul trecut, acum termin anul 1.”
Bravo! Te felicit, din inima, si iti doresc succes!
ioana: „Eu aș fi vrut să mă fac balerină și nu a fost un vis de copil de 5 ani care vede doar rochii de prințesă sau lumina reflectoareleor”
Cam așa e problema.
Dăscălimea epocii comuniste spune: ”Ce vrei sa te faci când o să fii mare?”, iar puștiul răspunde de la nivelul de înțelegere copilăresc. La care el cunoaște detalii tehnice, astea le poate dobândi din cărți, ziare sau poveștile vecinilor. Și, ca orice puști încântat de detalii tehnice, nu are cum să afle costurile ascunse ale unei cariere. De astea se lovește mai târziu, la maturitate.
Contraexemplu: e foarte cool să spui ”polițist” sau ”militar”. Fiindcă ți se pare că toate obstacolele pe care le ai de depășit sunt unele materiale: rezistența fizică; probele sportive. Unul ambițios se antrenează. Își dezvoltă mușchii de-a lungul anilor. Învață să reziste, să aibă autocontrol, să fie pregătit pentru când va primi bocancii instructorului peste cur. Crede că ăsta e tot prețul plătit pentru uniformă, leafă, putere și celelalte avantaje: niște mușchi torturați și câteva articulații întinse și puse la loc.
După care vine realizarea și te pocnește în cap ca un meteorit: instituțiile purtătoare de uniformă sunt cele mai conservatoare din lumea industrială. Programul nu se termină la ora stabilită de regulamente. Programul de lucru te urmărește peste tot, acasă, la masă, în pat, până și când stai pe WC. Relațiile cu vecinii. Căsătoria, care în practică e mai mult sau mai puțin obligatorie. După care vin și copiii. Care merg și ei la școală. Unde trebuie să nu facă prostii. Și, în timpul ăsta, mai trebuie să fii și fidel, fără umblat prin paturi străine. Și așa mai departe. Numai Cel de Sus te mai scapă dacă ai și ceva obiceiuri mai dosnice și te apleci după săpun.
Efortul nu e doar fizic. Adevăratul preț plătit pentru carieră este asumarea unei vieți restrictive. Pentru totdeauna, până te pensionezi sau mori.
Proverbul spune, cum zicea cineva mai sus, că niciodată nu este prea târziu. Dar e mai profitabil să judeci mai devreme, te scutește de multe belele.
PS eu aveam un deosebit interes în ceea ce privește energia solară, de la frumoasa vârstă de 7 ani 😀
„PS eu aveam un deosebit interes în ceea ce privește energia solară, de la frumoasa vârstă de 7 ani ?”
Oo, mai rar asa interes la un copil de 7 ani 🙂
In clasa intai invatatoarea ne-a intrebat ce vrem sa fim cand vom fi mari. Am spus ca politista 🙂 Invatatoarea a indemnat toti copii sa rada de mine, spune ca cine a mai auzit de asa o meserie pentru femei ( perioada comunista cu idei comuniste ce sa facem, nu era ea de vina ci sistemul). Asa ca am renuntat la visul de a fi politist. In clasa a 8-a am vrut sa dau la liceul pedagogic care era in alt oras si ai mei mi-au spus ca sunt prea mica pentru a pleca de acasa, asa ca am facut liceul de limbi straine. Am descoperit ca imi place filosofia si istoria asa ca am combinat pasiunea in facultatea de Stiinte Politice. Am terminat facultatea si am dat cu capul de prag pentru ca nu aveam ce face 🙂 Dupa un an m-am angajat intr-un call center. M-am mutat din Iasi (unde terminasem facultatea) in Bucuresti. Am lucrat un an in call center pana cand mi s-a oferit ocazia sa fiu paralegal (asistent) avocatului firmei. Am descoperit ca e interesant Dreptul si cu sustinerea sotului si a avocatului am dat la Drept. Intre timp a aparut si copilul, am descoperit ce parte a Dreptului imi place si in iulie voi termina facultatea 🙂 Din pacate viata iar a luat o intorsatura si dupa licenta vom pleca din tara unde vom vedea ce se va intampla … imi voi echivala studiile si voi vedea. Important este ca sunt sustinuta de sot si familie si cine stie… poate ma intorc la unul dintre visele din copilarie sau poate voi merge pe Drept in continuare. Important este sa faci ce iti place, sa faci cu pasiune orice ai face. Job-ul nu trebuie doar facut pentru bani ,avem doar o viata si e pacat sa facem ce nu ne place 🙂 Mult success tuturor!
” dupa licenta vom pleca din tara unde vom vedea ce se va intampla … ”
Nu-i usor dar, daca sinteti siguri ca asta vreti si daca esti sustinuta, cred ca va veti descurca. Succes! 🙂
Ideea cu visul este atat de ofertanta incat se aplica in tot ceea ce facem, in viata de zi cu zi. Daca fac ceea ce imi place nu simt ca muncesc, daca fac ceea ce imi place sunt fericit si dupa job, daca fac ceea ce imi place nu am regrete, frustrari, practic este unul din marile secrete ale vietii!
„Ideea cu visul este atat de ofertanta incat se aplica in tot ceea ce facem, in viata de zi cu zi.”
Da, cu conditia sa ne raspundem la „ce ne place sa facem?” si sa avem capacitatea de a ne adapta din mers in cazul in care nu coincide raspunsul dat cu realitatea 🙂
Eu am visat mereu ca voi fi medic. Am dat la facultatea de medicina de la Iasi si am intrat la taxa. Intre timp depusesem si un dosar la ASE la Galati asa ca sa fie tata multumit. Aici am intrat la buget. Am ramas la Galati pentru ca era si mai aproape de casa si la buget dar in momentul in care am inceput cursurile am avut asa un fel de depresie, asta nu era viata pe care o visasem pentru mine, nu era ce imi doream. Lucrurile au fost mai bune incepand cu anul II cand am avut posibilitatea sa imi aleg specializarea si am ales informatica care era un alt domeniu care ma pasiona. Acum sunt programator si castig mult mai bine decat as fi facut-o ca medic dar nu am acea satisfactie personala ca fac ceva util pentru oameni, ca ii pot ajuta si de aceea fac voluntariat.
” Acum sunt programator si castig mult mai bine decat as fi facut-o ca medic dar nu am acea satisfactie personala ca fac ceva util pentru oameni, ca ii pot ajuta si de aceea fac voluntariat.”
Ma tem ca nu inteleg. 🙂 Eu stiam ca in urma voluntariatul nu se au beneficii materiale (cel mult satisfactia personala de implicare in ceva ce iti place) iar tu spui faci voluntariat si castigi mult mai bine ca programator.
Sau castigi din munca de programator si faci voluntariat ca medic?
S-apoi, nu as spune ca programarea nu este utila pt oameni, mai ales in ziua de azi. Poate nu ca medicina, dar cred ca e utila.
Eu cred ca este programator – si castiga bine din aceasta profesie.
Dar, pentru ca nu era impacata sufleteste ca nu ajuta oamenii intr-un mod mai concret, s-a implicat si in actiuni de voluntariat in timpul ei liber. Nu a precizat ce fel de actiuni de voluntariat.
Nu avea cum sa faca voluntariat ca medic pentru ca nu a facut medicina.
Asa este, nu a facut medicina. Am citit una si am inteles alta :))
Multumesc 🙂
Feedback, tu in ce tarisoara esti? 🙂
Italia (Sicilia). 🙂
Mersi, Feedback, pentru feedback 🙂
Ai putea sa incerci urmatorul lucru: sa predai limba romana la adulti. Sau italiana pentru migranti, in conditiile in care vorbesti bine italiana. Modulul psihopeda il ai, probabil mai faci o formare de coach sau formator de adulti – si ai putea fi foarte happi cu aceasta meserie, asa cum sunt eu.
Pe bune? Sint italieni care vor sa invete lb romana? Pe aici am intalnit doar doua persoane care m-au uimit cu un „multumesc” si „ce faci?”. In rest, abia vorbesc limba lor, in general aici ei vorbesc in dialect.
Interesant, ma poti contacta sau te pot contacta (daca-mi spui cum) pt mai multe informatii? Multumesc 🙂
Hola Feedback, e-mailul meu este annamaria.spalapalaria@gmail.com 🙂
Azi nu-s, decit diseeara, sau miine. Ciao!
Feedback, ce loc frumos..de mult vrem si noi sa vizitam Sicilia. Cand ajung pe acolo te vizitez 🙂
Daca vii luna asta, ne mai gasesti aici, mai tarziu nu, ca ne mutam in nord (pe motiv ca acum sintem si eu si sotul fara job si aici sint sanse slabe sa gasesti ceva fara „recomandari”).
Da, Sicilia este frumoasa, daca o vezi strict ca turist. Daca traiesti aici… se schimba radical treaba :)) E… atemporala (ca sa fiu finuta in exprimare) :))
Luna asta nu ajungem, dar nu-i nimic, va vizitam si in nord :))). Unde va mutati in nord? Nu stiam ca si acolo functioneaza ‘ recomandarile’
Sigur, in fond, pt a ajunge in sud, se trece prin nord :)) In Veneto.
As spune ca numai recomandarile functioneaza, din pacate.
pai acolo mergem mai des in vacanta :D. la 5-6 ore cu Masina de noi .
Ce tare! Sa ma intalnesc cu cititorii, wow. Pana atunci poate va fi tiparita si cartea pe care va fi si numele meu (semnand cateva poezii deocamdata) si poate facem si lansare, si… poate mai bine ma opresc din visare :))
Tinem legatura 🙂
Sau să continui să visezi până transformi visul în realitate! 🙂
🙂 Ce frumos, multumesc!
Visul in parte a devenit realitate, in sensul ca am vazut si tiparita cartea… ramane de facut lansarea, (pe langa alte zeci (sute) de lucruri de facut). :))
vin pentu autograf clar :).
Eu de cand ma stiu am vrut sa devin medic, nu imi aduc aminte sa fi vrut altceva. Am invatat, muncit, sacrificat nopti si zile si cate si mai cate, si am ajuns medic! Si nu orice doctor, ci pediatru! 🙂 Si nu am cuvinte sa spun cat de multumita sunt sa am grija de copii, sa invat parintii despre diverse aspecte normale sau patologice, si practic sa invat zi de zi de la micutii mei pacienti. Pot spune ca mi-am desavarsit un vis, si e foarte interesant sa scriu lucrurile astea acum, pt ca de obicei nu am vreme sa constientizez toate aceste mici detalii, in fuga vesnica de zi cu zi. Mi-ar placea intr-o zi sa pot ajuta intr-un fel sau altul si copiii din Romania. Sigur se va intampla la un moment dat!
„Eu de cand ma stiu am vrut sa devin medic, nu imi aduc aminte sa fi vrut altceva.”
Ce frumos! Bravo, felicitari! 🙂
Mie de mica mi-a placut matematica,am fost pasionata de cifre.Mai tarziu,pe la liceu ,m-am indragostit de geometria in spatiu.Imi placea enorm sa construiesc,sa mesteresc,sa calculez.Nu ma vedeam nimic altceva decat arhitect.Din pacate nu am avut sustinerea familiei.Mi s-a taiat craca de sub picioare si m-au descurajat.Mi-au spus ca pentru asa ceva trebuie sa platesc pe cineva sa ma ajute,ca nu au bani,ca trebuie sa am imaginatie si talent,ca eu nu o sa pot face asa ceva niciodata.In schimb imi spuneau mereu ca ar fi foarte mandri sa aiba doi copii medici(fratele meu era deja la stomatologie),asa ca am dat la stoma.Azi la 32 de ani sunt medic specialist endodont,si urasc fiecare zi in cabinet.Am ajuns sa imi fie scarba si sa ma deprim.Financiar o ducem foarte bine, am tot ce imi doresc.Am o familie frumoasa,doi copii si un sot extraordinar.Dar ceva lipseste.Seara pun capul pe perna si imi imaginez ca fac pasul acela:ca pun mana pe telefon si sun un meditator sa ma pregateasca pt examen.Si intr-o zi am sa o fac.Sper sa am suficient curaj si sa nu fie prea tarziu 🙁
„Seara pun capul pe perna si imi imaginez ca fac pasul acela: ca pun mana pe telefon si sun un meditator sa ma pregateasca pt examen. Si intr-o zi am sa o fac.”
Suna! Daca asta iti doresti, daca la asta te gandesti, daca asta vrei si poti sa faci, nu mai amâna 🙂
Succes!
Prima dată mi-am dorit să fiu preot dar am aflat că nu puteam pentru că sunt fată. Apoi fotomodel, scriitor sau ”ceva meserie prin care să ajut oamenii” cum spuneam la 13 ani. Din clasa a 8a mi-am dorit să devin artis plastic sau designer. Acum, la 28 de ani, sunt designer grafic.