De ce cu ei da și cu el nu?

Mă gândesc la asta de ceva vreme. La energia pe care o investesc în relația mea cu copiii. La răbdarea pe care le-o arăt. La felul în care îmi exprim iubirea și aprecierea sinceră față de ființele lor. La felul în care evit să-i etichetez și să-i judec. La ușurința cu care trec peste trăsnăile lor. La lipsa de orgoliu în relația cu ei.

Lucruri pe care nu le fac în relația cu soțul meu, cu iubitul meu, cu prietenul meu cel mai bun. Pe el l-am iubit primul. El m-a ținut de mână în cele mai negre clipe. Pe el îl iubesc pentru ce e. nu doar pentru că e. Mi-a dovedit de milioane de ori că mă iubește, că mă acceptă, că e aici pentru mine. Cu toate astea, cu el uneori țin la scor. Vreau să am dreptate, s-o ia naiba de dreptate! Îl ascult doar ca să-l combat, nu ca să-l înțeleg cu adevărat. Pe el îl judec, îl critic, îl etichetez. Pe copii, aproape niciodată. Lui îi spun: tu niciodată… sau dimpotrivă, tu întotdeauna... Văd că-l dor vorbele mele, cu toate astea nu mă pot opri. Vreau să am dreptate. Să-l repar, să facă așa cum spun eu. Deși eu pentru el îl iubesc, pentru cum e el, nu pentru că e oglinda mea. Pe mine nu mă iubesc prea mult, și atunci de ce tot încerc să-l fac pe el pe măsura mea?

Încerc să fiu tot mai conștientă de felul în care mă port. Dacă față de copii simt instinctiv nevoia și dorința imensă de a-i accepta și iubi așa cum sunt, față de omul meu fac asta programat, pentru că, din motive care-mi scapă, nu reușesc să mai simt lucrurile astea firesc și mereu, ca la început.

Nu știu de ce viața cu copiii m-a adus în acest punct paradoxal în care îmi dau seama că sunt capabilă de iubire necondiționată, și în loc să i-o ofer și lui, cu el insist să am războaie, iar pacea merge spre copii. Nu mereu, din fericire tot mai des găsesc în noi liniște, rimă, plăcerea de a fi împreună indiferent ce am face, dar multă vreme am simțit distanță între noi. Pentru că suntem obosiți, nu avem timp, loc, energie unul pentru altul.

Dar asta se schimbă încet (și trebuie să se schimbe de tot), pentru că dacă noi nu suntem bine, nici copiilor n-o să le fie bine. Vreau să crească între doi părinți care-și oferă unul altuia tot ce le oferă și lor. Iubire, respect, acceptare, susținere necondiționată. Vreau să ne vadă iubindu-ne, zâmbindu-ne, certându-ne, dar doar pentru a ne accepta diferențele. Fără etichete, vorbe grele și neadevărate, furii îndreptate aiurea.

E în continuare greu, pentru că oboseala și lipsa de timp și loc pentru noi sunt încă aici și or să mai fie niște ani, dar eu una fac eforturi să fiu atentă. Să rămân calmă când el ia foc. Să nu mai spun lucruri care dor. Să pun orgoliul pe pauză. Să-l ascult ca să-i cunosc nevoile și să aflu cum pot să ajut la împlinirea lor. Să-l apreciez așa cum are nevoie, așa cum simt de multe ori pe zi, dar înainte nu-i spuneam aproape niciodată.

Și ajută, văd în noi cum fiecare lucru pe care-l fac pentru noi schimbă un gram în bine. E ca o limbă străină pe care o știam când m-am născut, dar apoi am vorbit alte limbi și am uitat-o, iar acum o redescopăr și îmi place tare mult cum sună vocea mea rostind-o. Vreau s-o vorbesc din nou, pentru toată viața, să îi cunosc toate chichițele și să devină limba mea maternă.

shutterstock_500216917

Sursa foto: cuplu via Shutterstock.com

Tags

56 Comments

  • Andreea Ilie spune:

    Pff, subiect sensibil ai atins. Și eu caut sa nu mai acuz mereu, sa nu mai fiu mereu cu „din cauza ta” pe buze, sa nu mai îi reprosez lucruri… Ar ajuta, desigur, sa încerce să facă și el asta. Dar de multe ori ma gândesc că dacă nu cedeaza unul dintre noi o dată și nu incepe să incerce, atunci e cam de nașpa. Și de ce sa aștept să o facă el dacă eu deja o constientizez si o pot face eu?
    E greu… Dar sper sa nu fie imposibil!

  • Larisa spune:

    Desi nu avem copii, acelasi lucru il simt si eu. Il critic prea des, uneori reactionez impulsiv, prea dur, nepotrivit. Si dupa imi pare rau, dar orgoliul si „prostia” nu ma lasa mereu sa recunosc si sa imi cer scuze…ai exprimat ceea ce simt si eu tot mai des in ultima perioada…

  • Copila blonda spune:

    Auzi, credeam că am stabilit deja că e perfect normal să-ți vină să-l strângi pe celălalt de gât câteodată. De fapt, cum zicea Andressa, încep să cred că e anormal să nu simți asta. Cheia e să nu fie tot timpul. Adică să mai fie și DA, nu numai NU.
    Și lui îi vine, stai liniștită.

    • Roxana spune:

      s-a stabilit?? bine ca aflu si eu acum, ma simt un pic mai bine 🙂
      crezi ca le vine si lor sa ne stranga de gat? nici nu m-am gandit pana acum 🙂

    • Roxana spune:

      Mi-a recunoscut al meu ca DA, ii vine sa ma stranga de gat :)) si vrea sa divorteze si sa plece in lume, dupa care se trezeste asta micu ciufulit si zambitor si ne facem o cafea 🙂

    • Dana V spune:

      O, da! Si cred ca ei tac si inghit mai mult ca noi!
      Sunt si mai rabdurii si ingaduitori! Desi cateodata cand al meu o ia „pe aratura” (moldoveneste vorbind) 🙂 imi vine sa-l arunc pe geam

  • Talida spune:

    Permite-mi un emglezism pe care l-am auzit intr-un podcast chiar astazi (Lewis Howes De la School of Grateness):
    When two people get on the path of discovering who they truly are, they might not always agree through this process, but it all starts with an individual desire to become a better version of yourself rather than the desire to make the other person a better version of himself . Parafrazat of course.

  • Robo spune:

    Pai da’ e normal, dupa procreere femela nu mai are aceeasi nevoie de mascul ca inainte, deja l-a folosit, asa ca na, el e doar tolerat pe langa casa ca sa aiba cine duce gunoiul si asemenea.

    Se poate si mai rau: calugarita ii rupe capul masculului dupa procreere si-l mananca 😛

    • Larisa spune:

      auch…cred ca doare :)))
      e de bine insa ca ai realizat ca putea fi mai rau 🙂

    • Monica spune:

      Aia cu calugarita este poveste urbana. In realitate ruptul capului se intampla mai rar decat se intampla ca amaratul sa scape. Banuiesc ca aia care nu scapa chiar au fost jalnici…

    • Robo spune:

      pai mai scapa, da, dar nu asta e relevant pentru povestea noastra… relevant e ca ea vrea sa ii rupa capul si daca el nu e istet, o pateste.
      din punctul ei de vedere chestia asta „face mult sens”, cum zice dl presedinte: el e o sursa importanta de proteine de care ea are nevoie mai mult ca oricand.
      asa ca i se pare ok ca tatal sa „take one for the team”
      🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Ei, eu zic sa nu ne victimizam acuma… 😛

    • Loredana spune:

      și albinele îi dau afară pe trântori iarna, că n-au cum să întrețină tot stupul pe timpul anotimpului rece și, deh, cum zici, i-au cam folosit la ce era nevoie…

      atâta noroc că pe noi, oamenii, ne mai mână și sentimentele, nu doar pragmatismul nevoilor de reproducere… :))

    • Larisa spune:

      Robo sa ne zici daca ai mai primit mancare calda in seara asta :)))

    • Lumi spune:

      :))))))))))

  • Cinderella spune:

    Erau zile cand nici nu schimbam doua vorbe cu sotul meu pentru el lucreaza mult si eu stateam cu fetita. Insa, cu cat creste ea, cu atat devine mai independenta si nu mai vrea sa ma joc cu ea. Iar relatia cu sotul revine la normal.
    Un lucru pe care l-am invatat de la sotul meu si de la psiholog : sa faci diferentierea intre starea de oboseala si alte ganduri. De obicei te complaci cu gandul „sunt obosita, deci nu mai imi controlez gandurile”. Nu, daca esti obosita, dormi. Dar nu faci scandal si apoi te scuzi ca esti obosita.
    La fel cum eu practicam scuza „sunt gravida, hormonala, sa ma suporte lumea, pot sa ma dezlantui:)”

    • Cinderella spune:

      Si ca sa inchei. Oboseala activea doar ganduri si patternuri vechi. Ele trebuie rezolvate in primul rand pentru ca vor aparea si cand nu esti obosita si pot aparea si cu copiii mai tarziu sau in situatii neasteptate.

  • Ramona spune:

    Cat de actual si adevarat!
    Va multumim pentru share: tie pentru scrierea minunata si lui Robo pentru un punct de vedere din tabara „ailalta”.

  • Ony spune:

    Bine punctat si foarte adevarat. Poate ca ne consumam toata rabdarea cu cei mici si pentru adultul de langa noi nu mai avem energie si putere sa ne comportam la fel.
    Este dificil, asa este, sa mai gasesti momente de liniste si relaxare cand copilul este inca mic 2-3 ani si iti solicita toata atentia. In plus nu ai cu cine sa-l lasi la aceasta varsta (cand este inca foarte dependent de mama), sa poti face o escapada in doi la un restaurant sau in orice alt loc unde sa nu auzi „mama” de o suta de ori. Cea ce am scris este valabil pentru mine (mama unei fetite adorabile de aproape 3 ani, fara bunici in apropiere, matusi, bona sau alte ajutoare).
    Sper ca totusi pe masura ce mai cresc sa incepem sa gasim tot mai mult timp pentru noi doi ca adulti si sa ne regasim complet.
    Incerc si eu sa nu mai acuz, sa raman calma, sa fiu prima care ofera acest lucru chiar daca nu sunt rasplatita mereu cu aceeasi moneda. E foarte greu. Uneori reusesc, uneori nu. Dar cred ca totul are un inceput.

  • Andreea L. spune:

    Ooo..cat adevar ! Zile intregi in care vorbeam si ne certam sau zile intregi in care nu vorbeam deloc. Pana m-am prins ca de fapt, el e singurul care ma ajuta si e acolo. El e prietenul meu nu dusmanul meu! Dar cata apa a trecut pe Timis, pana m-am prins !!

  • claudia spune:

    Frumos Ioana …cat adevar !!! Am sa incerc sa numar pana la 10 🙂 inainte sa il critica …sa il inteleg si sa-l apreciez mai mult …msm <3

  • Oana spune:

    „Dacă față de copii simt instinctiv nevoia și dorința imensă de a-i accepta și iubi așa cum sunt, față de omul meu fac asta programat, pentru că, din motive care-mi scapă, nu reușesc să mai simt lucrurile astea firesc și mereu, ca la început.”
    Pentru ca, probabil, ca si mine, ai primit in copilarie iubire neconditionata ca si copil, dar nu ai vazut-o intre parintii tai. La mine asa a fost. Cu baietelul imi vine natural, dar cu sotul nu, pt ca din copilarie am ramas cu modelul de cuplu al parintilor, care tin scorul, trag de cine are dreptate, nu isi vorbesc dupa o cearta, etc.

    • C spune:

      Mie mi se pare normal sa nu accepti orice din partea partenerului.
      Copilul e mic, nu are neuroni suficienti in cap, experienta de viata ca sa priceapa niste lucruri si e logic sa il ierti, sa uiti, sa treci cu vederea. Sunt greseli si etape normale in dezvoltarea unui vittor adult.
      Cu sotul/sotia e mai greu pentru ca e vorba de un adult cu toti neuronii in cap, cu experienta si auto control, capabil sa constientizeze urmarile actiunilor si atunci normal ca nivelul de toleranta e mai scazut si asteptarile mult mai mari.
      Logic doare mult mai tare o vorba grea din partea adultului decat una spusa de copil!

    • Elena spune:

      Depinde cum privesti…Mie mi se pare plauzibil si un rationament de genul: sotul e un adult pe care l-ai ales singur, este rational si capabil de discutii complexe, te-ai casatorit cu el tocmai pentru ca te simteai bine in compania lui si aveai ceva lucruri in comun. Copilul in schimb – imi asum cinismul- este o vietate dependenta de tine, plangacioasa, adesea enervanta, impulsiva, egoista, incapabila de discutii filosofice sau macar pragmatice. Mai mult, nu ti l-ai ales, adica nu ai avut, ca in cazul sotului, mai multe variante de copii din care sa-l selectezi pe cel care-ti place cel mai mult. In aceste conditii eu nu inteleg cum de ajungi sa ai mai multa rabdare, caldura si intelegere fata de copil decat fata de partener. Bine, inteleg daca deschid manualul de psihologie evolutionista, dar altfel propriul meu instinct functioneaza diferit- oi fi avand eu vreo mutatie 😀

    • Elsa spune:

      :))…si eu am aceeasi parere. Sotul a fost cel cu care ne’am pus de acord sa facem o echipa „pe viata” si sa’l gestionam impreuna pe asta micu’ si plangaciosu’…si sa’l iubim, desigur.
      Niciodata nu ne’am simtit in competitie.

    • C spune:

      Oricat de „riguroasa” ar fi selectia partenerului nu poti prevedea cum va reactiona la momentele dificile si dramele pe care ti le serveste viata. Moartea unui parinte sau a unui copil, un accident, pierderea locuintei sau al serviciului toate astea te pun la incercare. Conteaza cum reactionezi si cum treci peste ele. Sunt cupluri pe care greutatile vietii le sudeaza si sunt cupluri in care cei doi evolueaza complet diferit (in mod voit sau inconstient) si la un moment rabdarea si intelegerea se termina.
      Cum ar fi, inainte sa te casatoresti, sa tai sexu’ si somnu’ de pe lista vreo 6 luni, asa…de test, sa vezi daca e „the one” :))) A incercat cineva?

    • mack spune:

      De copil depinde specia, de partener nu 🙂

  • Roxana spune:

    M-am intrebat de atatea ori de ce fac asta, de ce nu am la fel de multa intelegere, empatie, atentie, rabdare cu el si pentru el, cum am pentru copiii….nu stiu de ce, poate mi le consum pe toate cu cei mici…:(

  • Crina M. spune:

    Ei, uite un subiect bun pentru o întâlneală. Să vină toate prietenele psiholog, să ne explice. Și noi, cu perechile după noi, să căscăm urechile. Să învățăm că acuzațiile mincinoase/nefondate dor, că celălalt atacă în semn de apărare. Să învățăm din semne, când să ne oprim. Sau poate chiar să nu mai începem. Oh, ce bine ar fi.

  • Mojo spune:

    Pentru toate exemplele de mai sus cu procreere, albine,trantori tin sa va reamintesc ca suntem oameni nu animale……in consecinta nu ne ghidam doar dupa instincte…

    • Robo spune:

      cum nu suntem animale?
      tot ce se poate vedea cu ochiul se imparte in 3 categorii: plante, animale si pietre, eu asa stiu. ma rog, si plastic.
      eu planta sau piatra sigur nu-s, desi despre unele din doamne nu bag mana in foc ca nu ar fi plastic.
      deci mie imi rezulta ca sunt animal.

      mai multe, aici
      http://anthro.palomar.edu/animal/animal_3.htm

      „Most macroscopic creatures are either plants or animals. Of course, humans are animals.”

    • Robo spune:

      mai mai, hai ca m-am ambalat un pic.
      cand e vorba sa dam de pamant cu teoriile astea moderne de parenting, niste prostii pentru hipsteri, o bagam la inaintare pe aia cu „tot ce ai nevoie ca sa cresti copilul e sa-ti asculti instinctele de mama, ca oamenii au crescut copii timp de mii de ani fara teorii moderne de parenting”.
      cand insa e vorba sa vorbim despre instinctele astea (de reproducere, materne etc), adica exact lucrul care ne apropie cel mai mult de animale, o bagam pe aia cu „suntem oameni, nu animale”.
      ntsss…

  • C spune:

    Recent am citit un articol interesant scris de un „couple therapist” de pe la ei: iubirea neconditionata e doar fata de copii. E o chestie biologica si n-ai ce si faci, ii iubesti asa cum sunt, orice ar face.
    Iubirea fata de partener este …conditionata. De comportamentul lui, al tau, de asteptari, de circumstante, etc…
    Adica e normal ca iubirea sa moara atunci cand dai mai mult decat primesti, cand omul de langa tine refuza sa cresteti impreuna, refuza conectarea si se incapataneaza in orgolii si prejudecati stupide.
    It takes two to tango!

    • Larisa spune:

      Iubirea nu moare…..dar noi adultii ne straduim sa o inabusim zi de zi. Nu asta facem prin orgolii razbunari, agresivitate pasiva? Ea insa se incapataneaza sa reziste ☺ atunci cand e.

    • ana spune:

      Aha, C pari singura rationala de pe aici restul mi se par pline de remuscari.
      It takes 2 to tango! – si cand de comun acord faceti pe al 3-lea si el isi da seama ca il doare piciorul, ca nu-i vine costumul, ca nu mai este apreciat de public te intrebi dar de fapt eu cati copii am?!!
      Confilctele de obicei apar cand unu din parteneri nu-si mai indeplineste partea lui de responsabilitate.

    • Larisa spune:

      Manifestarea iubirii intre adulti o conditionam. Cu copii manifestarea e neconditionata. Nu sariti in sus ca e incorect. Cearta pe nedrept un copil si vezi cat de repede uita si te imbratiseaza sincer. Repetati figura si cu partenerul. 🙂

    • C spune:

      Era un banc cu inchide nevasta si cainele in portbagaj o ora si ala care se bucura ca te vede ala te iubeste cu adevarat. :))

    • Diana spune:

      Imi place articolul, dar si raspunsul tau este foarte bun! Felicitari!

    • LUCI spune:

      Gasesc asa de corect ceea ce zici. Numai ca cateodata cel ales tocmai ca ti place cat e de copil so vesel si altele nu tine pasul la maturizare si responsabilitati. Si atunci ce e de facut?
      Si cum sa nu intrii in competitie, cand el face asta?
      Cum sa nu te simti dejamagita cand oferi mai mult decat primesti tot timpul. Sau cand vezi ca faptele lui tradeaza lipsa de incredere in tine ca sotie. E complicat, dar ma ajuta sa citesc despre alte cupluri. Asa nu mai am impresia ca doar eu is o victima sau o nebuna.

    • Larisa spune:

      Luci, buba mare e atunci cand si el crede la fel ca ofera mai mult decat primeste. In foarte multe cazuri merge sa dai tu tot ce e mai bun din tine, sa nu te razbuni, sa raspunzi la acuze cu calm. Si e foarte important ca apoi sa stai cu tine si sa vezi ce poti indrepta daca poti. Nu cred in povesti de genul mumai el greseste eu fac bine
      De cele mai multe ori ne blocam in voia proprie si nu putem trece de ea. Am mai zis : asteptarile omoara relatiile. Poate mai bine ne îndreptăm atentia spre noi si ne straduim sa fim mai ok noi. Sunt multe situatii in care noi gresim si ne scuzam f usor iar pe celalalt il punem la zid. De ex sotia sta pe net in defavoarea copiilor mai mult decat trebuie dar cand il vede pe sot ca face asta scoate fum pe nas. Hai sa luptam noi cu noi! E mai putin dureros si cred ca e pe viata.

  • Simona spune:

    Bun articol!Si eu trebuie sa invat sa nu imi mai vars necazurile si nervii pe partener.Tocmai cu el „imi permit”,iar fata de altii ma abtin de la critici.

  • A spune:

    E foarte usor sa dai masculul afara dupa ce apare copilul. Si apoi masculul sa isi gaseasca o alta femela, ca toti avem traume si nevoi de rezolvat… True story:) E greu sa faci lucrurile sa mearga, sa gasesti rabdare si intelegere si pentru el, in loc de o groapa in care sa versi tot raul. Un inceput ar fi sa ii spui ca ai nevoie de o „groapa de gunoi” si ar fi dragut din partea lui sa fie asta din cand in cand. In plus, cred ca mamele se salbaticesc putin dupa ce se naste copilul, si e normal, e totul despre copil, iar el, nenorocitul?, isi duce in continuare viata in lume, si nu intelege de ce noi suntem frustrate: suntem mame, avem copil, nu asta am vrut?? Frustrarile pot avea multe surse, dar un lucru e clar: ambii le aduna, dar este foarte important sa isi dea seama fiecare ca rolul lui este egal important in cuplu, si ca doar cu unul nu functioneaza corect, chiar daca noi femeile asa avem cateodata impresia. Sper ca are logica ce am spus, i’m multitasking?

  • Mirona spune:

    Eu mi-am dat seama de chestiile astea tot dupa ce am avut copilul. 🙂 Dar la noi e cu dublu sens. :)))
    Si acum incerc sa ma port la fel si cu el. Imi musc limba si nu mai pisalogesc sau nu mai critic. La inceput ii explica ca uite, nu e ok sa facem asa. Nu functioneaza la noi, nu ne schimba cu nimic. Dar daca doar tac si fac si spun fix ce simt cand chiar e cazul, am si retur pe masura.
    Cred ca secretul e sa te intrebi de ce cu copiii te porti asa si cu adultii nu. Pentru ca, cu siguranta, nu doar cu el esti asa. Cel putin, in cazul meu asa a fost.
    Asta e tipul de comportament de adult pe care l-am vazut in jurul nostru, asa facem. Cu copiii o luam de la zero, ne resetam. Foarte frumos ar fi sa ne resetam cu totul, nu doar cu piticii.
    Curaj si bafta!

  • Elisa spune:

    Raspunsul, prieteni, e varsare de vant, raspunsu-i varsare de vant 🙂
    Pe copii ii iubim neconditionat, pe ei ii educam asa cum stim. Pe adult il consideram egalul nostru si gata educat si am vrea sa faca lucrurile corect(dupa parerea noastra corect). Pe El nu-l iubim neconditionat, daca ne enerveaza (si o face cam des) e greu sa ne stapanim reactia.
    Eu cred ca in cuplu e bine si sa ne descarcam din cand in cand fiindca , altfel, cauzeaza la inima 🙁 Si mai e ceva, sa nu intram in competitie, niciodata, cu sotul/sotia; asta distruge relatia. Sa ne ingaduim, zic 😀

  • Gennie spune:

    Pai trebuie sa incepem prin a ne iubi pe noi. Totul incepe cu stima de sine, cu acceptarea de sine. E cam greu sa ii acceptam pe cei din jur asa cum sunt, sa ii admiram pentru ce fac bine si sa ne pese mai putin de lucrurile care ies mai putin bine, daca suntem intransigenti cu noi insine. Cu atat mai mult cu cat e verob

    Nu am copii inca, dar presupun ca pe masura ce se maturizeaza si pierd inocenta si dragalasenia specifice varstei, nici pe ei nu mai e atat de usor sa ii accepti asa cum sunt. Incepi sa le critici alegerile si sa astepti ceva in schimbul investitiei emotionale din trecut.

    Asadar…hai sa ne acceptam pe noi asa cum suntem, sa ne iubim, sa ne apreciem si sa ne felicitam pentru ce facem bine…va fi mai usor si cu ceilalti. Stiu, stiu…e usor de zis…

  • Moldoveanca spune:

    Hmm… Asa e cu 2 copii mici la casa omului? Da’ cum e cu gemeni? Cineva? Oricine? Ajutor?

    • uRaDaViL spune:

      Pai spun eu cum e cu gemeni, mamica a doi baietei de 4 lunite! In prima saptamana cand am ajuns cu ei acasa ne intrebam unul pe celalalt daca ne-am vazut cumva mancand pe ziua respectiva 🙂 nu am avut ajutor de la nimeni (am considerat ca asa e mai bine pentru toti si nu am gresit). Am fost si suntem o echipa de cand ne-am casatorit,avem secretele noastre tinute departe de rude si prieteni, avem vise si proiecte, suntem recunoscatori ca ne avem unul pe celalalt, ne completam unul pe celalalt, ne ironizam din cand in cand si mai mereu sfarsim disputa batandu-ne pe o ciocolata in dormitor chicotind si sperand sa nu trezim bebelusii.Nu ne-am certat niciodata serios dar au mai fost momente cand consortul uita pornit dusul din tavan al cabinei iar eu cand dadeam drumul la apa sa spal cainele pe labute imi pornea cascada pe cap! Si asta la 6 dimineata in plin decembrie inainte sa plec la lucru! Atunci imi imaginam ca ii las coji de banane pe scari!!! Altadata imi uita clima nebagata in priza in plina luna a lui cuptor,eu neajungand la acea priza cu niciunul din scaunele din casa (ma infuriam teribil ca aveam impresia ca face intentionat asta sa imi arate ca ma simt prea inalta la 160 de cm pe care ii am) si il asteptam la cina cu dovlecei pane si chiftele neprajite, toate aranjate intr-o atmosfera romantica alaturi de lumanari si un borcan de dulceata ( singura chestie care putea fi mancata la cina).De multe ori ne spunem unul altuia „sterge-te la nas ca iti curge sange”, de multe ori uitam si chiar ne stergem apoi radem in hohote. Mai bine sa ne inchipuim ca ne spargem nasul unul altuia decat sa ramanem frustrati .Una peste alta suntem fericiti pentru ca suntem puternici impreuna, ne distram si radem impreuna, construim imperii si nu cautam sa avem mereu dreptate. Iar gemenii? Oh, da! Ei sunt cadoul nostru de la Dumnezeu! Pentru toate astea muncim in fiecare zi sa le tinem vii si sanatoase!

  • Moldoveanca spune:

    Si apropos, sentimentul tau are o explicatie. Vointa e ca un muschi care oboseste, nu e o resursa nelimitata. Daca ti-o exersezi pe toata numai pe copii, nu mai ramane nici pentru relatia cu sotul, si nici macar, sa zicem, pentru ce te hotarasti tu sa faci pentru tine. Gen sport. Nu inseamna ca el te enerveaza, inseamna doar ca esti si tu om si trebuie sa-ti imparti resursele ceva mai bine.
    Asta cu vointa nu am visat-o azi-noapte, a spus-o domnul Baumeister: „Willpower: Rediscovering the Greatest Human Strength”

  • Sofia spune:

    De ce? Pentru ca nici el nu te iubeste neconditionat. Pentru ca si el tine scorul cu tine si vrea sa aiba dreptate. Pentru ca singura iubire neconditionata e doar in relatia, sanatoasa, copii-parinti, parinti-copii. Nimeni nu te accepta pe deplin asa cum esti in afara de mama ta si poate, cateodata, tatal tau.
    Nici nu-mi pun problema sa-l iubesc pe sotul meu asa cum il iubesc pe copilul meu. Nu se compara si viata ma poate duce departe de sotul meu. E un strain cu care m-am intersectat la un anumit moment, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta de timp. In schimb, cordonul ombilical care ma leaga de copilul meu, nu o sa se rupa niciodata. Pentru ca el nu e un strain…
    Eu imi mai pun o problema: imi vine sa ii mananc fetisoara copilului meu pentru ca recunosc trasaturi atat de dragi ale sotului meu in ea. Dar cu dragostea fata de copiii nascuti dintr-o relatie abuziva sau un act neconsimtit, cum o fi? Cum o fi sa recunosti trasaturi ale omului care ti-a facut rau, in copilul tau?

  • Emilia spune:

    Când fiecare dintre voi va fi bine cu el-insusi in relație, atunci lucrurile se vor domoli. Am fost si noi în acest punct si mai mult am staționat eu, pentru că nu mă acceptasem suficient si simțeam constant nevoia să arăt cine sunt prin raportare la el. De aici un război necontenit, în care mă luptam cumva singura, căci soțul meu înțelesesem ca am nevoie de răbdare din partea lui si de iubire. Ideea este că cei mici simt totul. Si vestea buna este ca exista soluție. Va fi bine ?

  • Ada spune:

    Partea tare ce am observat-o la foarte multi barbati e ca ei nu prea au initiativa romantica sau abilitati de comunicare,a sa ca ei devin in aspectele astea oglinda ta (ma refer la un „tu” general). Eu am observat si cu sotul meu ca atunci cand exista tensiuni intre noi sau perioade mai grele (strict legate de noi doi), atunci daca eu sunt mai intelegatoare si el devine asa si face lucruri tot mai bine. Daca in schimb ma incapatanez sa fiu scorpie, asa devine si el.

    Si mai e ceva interesant, ce am invatat de la un psiholog. Nimeni NU TREBUIE sa faca nimic pe lumea asta. Altfel zis, e absurd sa asteptam de la celalat sa faca ceva, doar pentru ca noi am face acel ceva. Nimeni nu iti e dator cu nimic. Asa ca aste[tari e bine sa avem doar de la noi insine, nu de la cei din jur – pe ei nu ii putem schimba.

  • o femeie spune:

    ce m-a atins subiectul! Dar ce m-a atins!!!
    Si eu consider ca pt copil musai sa fac tot efortul (doar copilul nu are nici maturitatea intelectuala, emotionala, si nici nu el a ales sa vina pe lume aici). Cu sotul nu 😀 .

    Dar, cum au remarcat si alte comentatoare – ca nu vazui vreun barbat comentand, am impresia ca femeia da tonul in multe casnicii. ( ori suntem noi aici adunate numai femei puternice si razbatatoare? 😀 ). Asa ca daca ceva nu merge bine, apai ar fi absurd sa astept sa se schimbe cand eu fac aceeasi rutina. Schimbarea vine de la noi (si in bine, si in rau!!! )

  • Elena spune:

    Ai scris frumos si rezoneaza si cu mine, cum vad ca rezoneaza cu multe mame si tati de copii mici. Cu un singur lucru nu prea pot fi de acord: „Dar asta se schimbă încet (și trebuie să se schimbe de tot), pentru că dacă noi nu suntem bine, nici copiilor n-o să le fie bine.”. Da, ai 100% dreptate cand spui ca, daca parintii nu sunt bine, nici copiilor nu le va fi bine. Dar nu doar de asta cred ca trebuie sa se schimbe lucrurile. Relatia dintre parinti este importanta si independent de copii, trebuie sa ne fie noua bine ca sa imi fie si mie bine. Nu copiii sunt singurul motiv pentru care imi doresc sa am o relatie armonioasa si frumoasa cu tatal lor.

  • Ale spune:

    Oare asa gandim si simtim toate femeile? Sau gandurile mele se potrivesc al naibii de tare cu gandurile tale? E mai degraba o intrebare retorica :). Voi incerca sa-ti urmez sfatul pentru ca, vrand-nevrand, relatia mama-tata se degradeaza daca lipsa de rabdare, cicaleala, nervii etc insista sa-si faca prezenta zilnic in casa noastra. Excelent articol :). Te pup ?

  • Cristian spune:

    Aterizat intamplator pe aici. Ce ma socheaza este cat de deschise sunt doamnele pe forumuri si isi deschid sufletul si trairile unor necunoscute sub protectia anonimatului iar acasa sotul sau iubitul nu va avea in multe cazuri ( probabil sunt si exceptii ) parte de aceeasi deschidere si sinceritate. Am trecut printr-un divort dupa nasterea copilului cauzat de exact subiectul articolului : cicaleala, scandal, jigniri si moartea relatiei ca urmare a lor. Poate va mai ganditi si la ce simt ei. Aveti idee cum e sa ajungi acasa si mereu sa gasesti o femeie cu capsa pusa, gata de scandal, reprosuri si cicaleala. Ajungi sa te minunezi cand intalnesti o femeie oarecare pe strada sau la birou si zambeste, vorbeste calm si civilizat. Te intrebi daca fac parte din aceeasi specie 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *