El, mai mic, curios, îi atinge cu un deget o jucărie.
Ea, mai mare, vede și se repede să strige la el, nervoasă.
El se sperie atât de tare de urletul ei că începe să plângă speriat. Plânge atât de tare că nu respiră secunde bune. E vânăt, cu gura deschisă, ochii holbați.
Îl iau repede în brațe și încerc să-l alin. În sfârșit, după câteva secunde lungi, trage aer în piept. Nu mai are putere să hohotească, plânge cu un mieunat, epuizat și speriat.
Ea urlă în continuare, nervoasă. I-a fost atinsă jucăria.
Mă așez pe marginea patului, cu el în brațe. Îi șterg lacrimile mari, suspină.
Sofia se urcă și ea la mine în brațe, plângând. Unul pe un genunchi, altul pe celălalt, fiecare îmi udă câte-o bucată de tricou.
Le vorbesc, le spun că a trecut, că e normal să se mai supere unul pe altul, că poate data viitoare nu mai țipă ea și el nu mai umblă cu jucăria ei preferată, îi mângâi pe fiecare cu câte-o mână.
El, fratele mai mic, întinde pe la spate o mână către ea. O atinge ușor cu un deget. Își cere iertare, pe mutește.
Ea se smucește. Nu vrea să-l ierte..
– Uite, lui îi pare rău că te-a supărat.
– Foarte bine! se răstește ea.
– Ție îți pare rău că ai urlat așa tare și l-ai speriat!
– Nu!
Liniște, suspine, foieli în brațele mele.
– Un pic… zice ea încet.
El întinde iar o mână pe la spate, către ea. Ea nu se mai ferește. Văd cum răsare soarele.
– Ivan, hai să facem țupi în pat, vrei?
– Da!
L-a iertat. El nici măcar nu se supărase pe ea.
Se dau amândoi jos din brațele mele și încep să sară în pat. Rămân pe margine cu spatele la ei și le ascult râsetele amestecate. Așa un carusel sunt inimile noastre…
Sursa foto: frate și soră via Shutterstock.com
Parcă tot mai des sunt prieteni, nu? 😉
Ăăă, nu prea…
Hi hi, iti mananca urechile! 🙂
Si eu ii am la fel, fetita mai mare si baietelul inca bebe :), abia astept sa vad cum se vor juca. Nu stiu de ce, dar parca pe vremea noastra (cand eram si eu mica ) nu ne bateam atata cu fratii mai mici/mai mari. N-aveam mai deloc simtul proprietatii, orgolilul si incapatanarea atat de pregnante ca azi si nu vb despre articolul tau si puii tai sau ai mei (care-s prea mici si cred ca baietelul s-ar comporta exact ca Ivan al tau) vorbesc de ce aud si eu de la prietenii ai caror copii sunt mai mari. Chiar ma intreb: care ar trebui sa fie diferenta dintre frati pentru ca ei sa fie cei mai buni prieteni si concurenta dintre ei sa nu mai fie atat de acerba 🙂
Nu cred ca exista o reteta a succesului.Am vazut frati mici impaciuitori, blanzi, calmi si frati mici care considera ca totul li se cuvine lor si nu cedeaza nici macar o gura de banana.:D
Pe vremea mea :)) tot asa era, Florina, la mine cel putin, bataile erau frecvente intre noi si foarte colorate(eram creativi, cam ce ne iesea in raza vizuala si ne pica bine in mana utilizam :D).Prietena mea confirma si ea avea 2 frati, nu unul.:D La mine erau 4 ani diferenta, la ea 7 si 9.
Hahaha, cred ca depinde de caz. Eu am privit-o pe sora mea mai mica ca pe un intrus care mi-a furat pe toti de langa mine si am necajit-o rau. Ce sa mai vorbim despre lucrurile mele, cum adica sa le vrea si ea? Mi-a fost foarte greu sa o accept cand eram mici dar acum suntem prietene. Nu toti sunt la fel.
La mine situația a fost la fel și nu s-a îmbunătățit de loc cu timpul.
Mi-ar fi placut ca la noi sa fi fost cum povestesti tu. Intre mine si sora mea sunt 3 ani, si a fost greu cat am locuit impreuna (ea e mai mare). Imi amintesc chiar cand primeam cate o carte, si a ei trebuia OBLIGATORIU sa stea deasupra, ca nu cumva a mea sa o turteasca pe a ei…si asta e o mica chestie inofensiva. Cauta motive in orice situatie sa ma faca de ras, sa demonstreze cat e ea de buna. Acum suntem mare, suntem bine 🙂 eu am un bebe si ii e tare drag de el, ne viziteaza si ne ajuta cu orice. Vina, daca e sa fie vreuna, e a parintilor si nu a ei – era doar un copil care incerca sa se afirme, si prinsese unul mai mic pe seama caruia sa o faca. Si povestea asta e singurul motiv pentru care ma gandesc la distanta optima intre copii, si tot mai serios cred ca aceea nu conteaza de fapt.
Si eu am doua bucati ,BUburuza mare are 5 ani si un pic,Gogutu’ are aproape 2 . Buburuza n-a dat in viata ei o jucarie cuiva,dar de cand cu piticul a invatat sa-i dea lui( nu mereu) ,a invatat sa aiba grija de el si-l protejeaza de ceilalti copii:))). In contextul in care in primul an a fost horror si m-am gandit ca o sa ajung la balamuc:)). Lucrurile s-au schimbat de cand a inceput el sa mearga si de cand a inteles ea ca are un partener de joaca mai mereu prin preajma.Si pot sa spun cu mana pe inima ca mi-e mai usor cu amandoi ,decat imi era doar cu unul.
Eu te admir pentru ca stii mereu sa ii impaci impartiala fiind. Fiind copilul mai mare mi-am auzit mereu:”El e mai mic, lasa-l sa faca x,y,z!”.
Daca toti parintii ar media, ca tine, situatiile conflictuale dintre frati, cred ca in timp, indiferent de caracterul fiecaruia, relatiile dintre acestia s-ar slefui frumos.
Ce frumos poți scrie….
Nervi de fier iti doresc! ?
doar un gand….am tot citit ce sa faci pentru a minimiza trauma celui mare cand apare cel mic; ce sa faci sa nu-l traumatizezi pe cel mare cand nu mai are toata atentia parintilor odata cu nasterea celui mic, etc. Eu ma intreb ce poti face pentru a nu-l traumatiza pe cel mic. Si ma explic: recunosc ca e vorba de experienta mea (deci nu vreau sa generalizez), dar copilul cel mic poate creste sub imperiul rautatii celui mare. mai exact, nu intelegere de ce cel mare nu-l sufera/il uraste/este rau cu el, ca nu a facut nimic gresit. Asta a fost mult timp nedumerirea mea – am o sora cu 6 ani mai mare. tarziu, dupa adolescenta, am inceput sa vorbim despre asta si mi-a recunoscut ca era rea cu mine pentru ca nu a mai fost printesa familiei cand m-am nasvut eu. Si a fost foarte socata cand i-am arata cealalata fata a monedei- ea a avut afectiunea/atentia integrala a parintilor si bunicilor pana am aparut eu, pe cand eu INTOTDEAUNA a trebuit sa impart TOT cu ea.
Poate ca pare ca bat campii, dar vad ca se pune preponderent intrebarea „ce fac fac sa nu-l traumatizez pe cel mare” dar nu am vazut nicaieri „ce sa fac sa nu-l las pe cel mare sa-l traumatizeze pe cel mic”….
Noi nu discriminam, tratam toate traumele. Si cel mic e egal de enervat de cea mare. Eu tin mereu cu amandoi si vorbim mult despre asta… Sper sa fie bine. E greu pentru ei…
Idem Iulia. Si eu am fost sora mai mica si uite ca pana sa citesc comentariul tau nu m-am gandit niciodată la acest aspect, ca fratele mai mic nu va avea niciodată atenția totală a părinților pe când cel mare se bucura câțiva ani de acest privilegiu.Nu am copii si daca va fi sa fie, îmi doresc doar unul sau eventual gemeni ca sa nu existe cel mare si cel mic:)
Revenind la subiect ma gândeam si eu odată oare ce simte copilul mai mare când apare fratele, n-am trecut prin asta neavând frați mai mici ca mine. insa ni-a trecut prin cap o comparație: copilul mai mare e posibil sa nu înțeleagă de ce mami si tati mai au nevoie de încă unul.mesajul pe care il percepe la apariția fratelui este de „nu le ajung doar eu, de ce nu le-am fost suficient doar eu, de ce au mai vrut un copil?” E ca si cand ti-ar spune soțul „draga mea te iubesc enorm si tu stii asta insa mai am nevoie de o sotie. Stai linistită dragostea mea pt voi doua nu se va diviza cu se va multiplica”. Cum te-ai simti? Cu ce te-ar încălzi ca te iubeste daca nu i ajungi si mai vrea una? Cred ca în mare parte asta simt si copiii mai mari. E doar un punct de vedere..
Evelina, sunt de acord cu tine si nu o neg niciodata faptul ca pentru un copil este o schimbare majora cand vine un fratior/o surioara. Ce incercam eu sa spun este ca o foarte mare parte din literatura de specialitate se focuseaza pe trauma celui mare, dar despre ce inseamna sa fi „cel mic” (eu) nu am vazut nimic scris. Iar cel mic poate suferi la fel de mult ca cel mare. Pentru ca micile rautati ale celui mare pot fi percepute altfel de cel mic, mai ales cand acestea sunt repetitive. Eu cel putin nu reuseam sa inteleg de ce nu ma poate suporta sora mea, ca nu-i faceam nimic (nu-i luam jucarii, carti, haine, etc, nu stateam pe capul ei cand se juca cu copii de varsta ei) dar cu toate astea parca ii era rusine cu mine. Eu asta percepeam. Mai tarziu, cand am crescut amanadoua si am inceput sa vorbim despre perioada asta am inteles ca nu era vorba de rusine, dar na!, copilul din mine asta percepea. Altceva: ea fiind sora mai mare e firesc ca ea a avut prima rezultate scolare. Ei, aprecierea parintilor mei pentru rezulatatele ei m-a facut sa fac tot posibilul sa obtin si eu aceleasi rezultate, chiar si acolo unde nu aveam inclinatie (daca ea era inclinata spre umane eu era inclinata spre stiintele exacte, dar m-am fortat – inutil- sa obtin rezultate excelente si la umane). Sunt multe de spus despre cum creste si ce poate simti „cel mic” dintr-o familie. Usor nu este. Poate din acest motiv ma deranjeaza predilectia asta de a avea mai multa grija de bunastarea psihica a celui mare in defavoarea celui mic. Sper ca Ioana sa nu mi-o ia in nume de rau dar in toate postarile referitoare la interactiunea copiilor ei eu am vazut (poate eronat) o grija mai mare pentru sentimentele Sofiei si mai putin pentru cele ale lui Iv. No offence….
Iulia, stiu ce spui. O, da, îmi sunt si mie f cunoscute veșnicele comparatii cu sora mai mare, îmi răsuna si acum in urechi „sor-ta face, sor-ta drege, tu de ce nu esti ca ea?” Aaa, păi nu sunt ca ea poate pentru ca eu sunt ALTA?? Am scris odată un coment la un alt articol cu subiect asemănător , nu-l reiau, e mult de spus. Intr-adevăr nici eu nu îmi amintesc sa fi gasit prea multe articole care sa trateze trăirile fratelui mai mic dintr-o familie. Cert e sunt avantaje si dezavantaje pt ambele pozitii la fel cum sunt avantaje si dezavantaje si pt copiii unici. A, si îmi amintesc ca o verișoară dintr-o familie cu 3 copii mi se plângea ce nasol e sa fii…cel de la mijloc:)) Nu stiu cum e sa ai frate/sora geaman(a), n-am un feedback in situatia asta insa bănuiesc ca si acolo se nasc la un moment dat rivalități. Important e ca părinții sa fie atenti la nevoile fiecaruia dintre copii indiferent de numărul si de poziția pe care o ocupă în familie.
Dar de ce n-ar fi sa spuna sotia catre sot : dragul meu te iubesc bla bla dar mai am nevoie de inca doi,trei sau patru . 🙂 ( in functie de numarul copiilor doriti )
Eu am doi băieţei – 7, respectiv 5 ani, care, când se joacă împreună de te minunezi, când se bat – pe viaţă şi pe moarte, nu glumesc – pentru câte o jucărioară, o piesă de lego, te miri pentru ce. Cu ţipete şi insulte, cu lovituri, cu tot ce au la îndemână :)) acum îmi vine să râd când mă gândesc, dar au fost atâtea momente de exasperare… soluţia este să-i despart imediat şi să îi liniştesc, după care despărţim firul în 4 , tragem concluzii şi ne cerem, cu toţii, scuze. Cedează greu şi uneori ajung greu la un acord. Fiecare are momente în care intenţionat îl provoacă pe celălalt, apăsând exact butoanele potrivite. Au, fiecare, propriile frustrări, şi mă lupt să îi fac pe fiecare să îl înţeleagă mai bine pe celălalt. Înţeleg de la alţii că mai avem cale lungă…până se vor face mai mari…
eu sunt mirata ca o lasi sa urle asa doar pt ca fratis su i–a atins jucaria. pana cand o lasi ? nu e normal sa se tipe sa se urle doar pt ca cel mic i-a atins o jucarie. si culmea cel mic trebuie sa isi ceara scuze ca i-a atinsi jucaria ..wtf????? si la noi se urla , dar nu e permis. li se spune sa nu urle sa nu tipe jucariile sunt pt toti, se impart, sunteti frati, nu se urla, tipa aiurea cand de fapt nu s.a intamplat nimic. Urla nervoasa ca i-a fost atinsa jucaria..pe bune, tie nu ti se par fitze si talente? nu mai e totusi bebelus, incepe incet incet sa inteleaga. SI din cate povesteti , e o fetita inteligenta.
Nu prea inteleg ce spui, cum adica sa nu ii permit sa urle? E furioasa, e normal sa isi exprime supararea, are totusi 4 ani, ce-ar trebui sa faca? Nu loveste, nu jigneste, ceva trebuie sa faca si ea… stie ca nu e ok sa ne sparga urechile, dar sa-i interzic sa planga nu pot si nu vreau.
cred ca Emma se referea la a face copilul sa inteleaga ca nu este o tragedie daca cel mic ii atinge jucaria, nu ca sa nu o lasi sa planga. va veni un moment in care va trebui sa inteleaga ca unele lucruri nu sunt definitive, in sensul ca daca Ivan se uita la o jucarie de-a ei, sau o atinge, asta nu inseamna ca nu mai e jucaria ei, ca nu se intampla nimic rau daca o imparte. Stiu, lectia impartitului e una complicata si greu de inteles de copii, dar face parte din dezvoltarea personala, din exersarea empatiei.
Suntem pe drum, mai avem pana acolo. Doar pentru ca e mai mare nu inseamna ca e și mare. 🙂
Noi suntem 10!Practic ne-am crescut unul pe altul!Mama era mai tot timpul pe camp,la colectiv..daca nu muncea nu aveam de mancare..Sora cea mai mare chiar ii reprosase mamei ca aduce prea multi copii acasa!!Iar cand era vorba de razbunat,cea mai mare ii altoia pe toti…apoi fiecare la randul lui pe urmatorul..Fiind printre cei mici ,mereu am fost data la o parte si mi s-a inchis gura cu pretextul ca esti mica nu stii nimic.Am suferit mult timp…Acum le mai amintesc celor mai mari unele chestii,mai in gluma mai in serios..??!Am reusit sa ii fac sa isi ceara scuze?! Acum ,ca am o fetita de 2 ani si vine si surioara imediat ,sper sa am inteligenta sa le rezolv conflictele ca sa creasca cu amintiri frumoase!!!
Am gemeni de 3 ani, baiat si fata. Ea e sefa, el mereu o urmeaza, ea urla, el e mai impaciutor. Ea e zeita lui si a fost mereu dar acum de vreo jumatate de an s-a mai „desteptat” si el, sunt sfatosi, se inteleg foarte bine – ca gemenii, isi simt lipsa cand merge unul singur la gradinita si celalalt nu sau cand iesim afara separat – dar se si cearta sau chiar bat foarte rau.
Sunt foarte uraciosi cand trebuie sa ma imparta pe mine, eu sunt marul discordiei mai mereu, totul pana la mama. Si da, totul trebuie sa fie la DUNGA, linie, firimitura EGAL. Se cearta deopotriva pe papusi de fetita cat si pe masini de baietei. Cand sunt ok iti vine sa-i mananci, se ajuta, se sprijina, se joaca frumos. Ea e mai rautacioasa putin, pur si simplu uneori ii face placere sa ii ia ceva ce stie ca e doar al lui special ca sa il faca sa urle. El nu face asa. Nu i-a invatat nimeni ,e chestie de personalitate. Sincer.
Au si un frate mai mare de 6 ani. El e impartial, ii cearta sau se poarta frumos cu amandoi, il razbuna pe cel ranit in lupta cand cei doi sunt certati desi totusi o favorizeaza pe fetita, zice ca ii iubeste pe amandoi dar pe ea o dragaleste mai mult. Ea e genul fetita-baiat, sare, se lupta, se arunca, e foarte voluntara si baietoasa, geamanul e dimpotriva mai linistit ca fire deci cel mare are partener de joaca – sau in idei traznite – pe fetita si poate de aici preferinta pentru ea.
Noi suntem impartiali, amandoi si bunicii ii alinam pe amandoi, le intelegem si le astamparam supararile dar e greu. Ea e mai dura, o vad cand ii face ceva special ca sa-l enerveze sau cum nu cedeaza desi ar putea sa o faca. Eu cred ca fetele sunt mai puternice la caracter decat baietii. In toate relatiile de frate/ sora gemeni de diverse varste am intalnit fix aceeasi poveste.
Am frate mai mic cu 5 ani, eu il iubeam, pupam, ma jucam cu el ca si cu o papusa dar tot eu il si bateam. Si apoi il impacam. Eram zeita lui, el era jucaria mea, cand eram mici de tot pana in 6 ani ai mei am fost relativ geloasa dar si foarte iubitoare, apoi am fost doar iubitoare.
E greu sa fii frate mai mic. Tare greu. N-am fost dar imi dau seama ca e greu.
Amandoi il adora pe cel mare, orice le spune e lege pentru ei, jucariile lui sunt cele mai grozave, camera lui e perfecta etc. A inceput sa imparta cu ei si sa ii invete sa se joace cu jucariile lui de vreo jumatate de an, de cand verbalizeaza si ei mult mai bine decat o faceau cand erau sub 2 ani. Acum are parteneri de joaca dar doar cat doreste el, cand se plictiseste ii scoate din camera si ei din pacate se supara si incep sa planga pentru ca isi doresc si mai mult.
Ma repet, e greu sa fii frate mai mic. Chiar e.
Cu țipatul pot sa ma descurc, dar cand cea mare il pleznește pe cel mic nu ma pot controla sa nu-mi sara muștarul si sa tip la ea. Sau sa o iau destul de ferm de mana… cum sa fac sa ma controlez?
La fel mi se intampla si mie. Am o fetita de 2 ani si una de 1 an. Cea mare a fost dintotdeauna agresiva si se intampla destul de des sa o loveasca pe cea mica. Mi-e greu si mie sa ma stapanesc sa nu tip. Acum citesc cartea Laurei Markham, Parinti linistiti, frati fericiti, inca nu am terminat-o, dar deja m-a ajutat foarte mult, in primul rand, sa inteleg motivatiile copilului atunci cand loveste, atunci cand smulge jucariile din mana surorii, etc. Si pentru ca inteleg, mi-e mai usor sa ma stapanesc, sa ma linistesc si sa raspund cu calm. O recomand din toata inima. Incerc sa pun in practica sfaturile si observ ca unele chiar au efectul scontat.