Cum e oare pentru ei, bărbații?

Știu sigur că noi, femeile, ne facem oarecare socoteli înainte de a face copii. E acest bărbat potrivit pe termen lung? Va fi un tată bun? Va înțelege când nu va mai fi pe locul întâi o vreme? Va pune mâna alături de mine în toate? Mă pot baza pe el? Mă va iubi și mă va sprijini orice-ar fi? Alteori, îi faci și gata, pentru că iubești prea mult, pentru că îți dorești copil prea mult și nimic din ce gândești nu mai contează. Totuși, cred că în cele mai multe cazuri, femeia se gândește (relativ) bine înainte.

Bărbatul s-o gândi oare la fel? Cât de mult contează pentru un bărbat înainte de a face copii cu o femeie dacă femeia aceea dă semne că va fi o mamă bună? Pentru că știm cu toții, un copil poate crește cu un tată mai puțin implicat dacă are o mamă disponibilă, însă îi va fi mult mai greu cu o mamă absentă sau neimplicată, chiar dacă tatăl e disponibil. Ce semne îi spun unui bărbat dacă femeia pe care o iubește va fi și o mamă bună pentru copiii lor?

Bărbatul își asumă un risc, cred eu. Multe dintre deciziile de viață și de moarte ale copilului le va lua femeia lui. Ea îl va purta în corpul lui. Ea îl va naște și-l va alăpta, ea-l va îngriji în majoritatea timpului, ea se va trezi mai des decât el, ea va fi conexiunea cea mai strânsă a copilului cu realitatea. Oricât de implicat ar fi tatăl, tot mama va fi figura principală de atașament a copilului. Și e important să fie una prezentă, responsabilă, asumată, informată, care nu explodează la fiecare pas incert.

Nu am concluzii, doar mă întreb. M-am gândit prima oară la asta când am văzut comentariul unui tată pe Facebook la poza soției lui, care dormea alături de cei doi copii mici ai lor. El spunea acolo că nu doar nu se supără că are mai puțin loc în pat (spre deloc), ci că se consideră foarte norocos că iubita lui e o mamă atât de dedicată, că îi ține atât de aproape pe copiii lor, că e și alegerea lui și că îi mulțumește pentru tot ce face pentru cei mici. Mi-a plăcut, de cele mai multe ori, din poveștile familiilor pare că bărbatul e victima copiilor, că el pierde tot ce câștigă ei, iar eu cred că în multe cazuri e o decizie luată împreună, tatăl știe că e doar o etapă, că cei mici au nevoie de atenția și timpul și trupul mamei lor, iar tatăl nu doar că nu se supără, dimpotrivă, se bucură că are o soție care e și o mamă dedicată. Alteori, nu iese bine, pentru că perioada asta se prelungește, pentru că intimitatea de cuplu suferă prea mult, poate chiar iremediabil.

M-aș bucura să aflăm de la domni cum e pentru ei. Anonim sau asumat, cum vor ei. Pentru mine ar fi de mare ajutor să știu cum și dacă s-au gândit la lucrurile astea înainte să facă copiii, cum au negociat și acceptat noua organizare a casei, a familiei și a timpului după ce s-au născut cei mici, ce simt vizavi de dedicarea mai mare sau mai mică a soției, cum se simt ei… Hai să-i invităm să ne spună, cred că e un exercițiu care ne poate apropia pe noi, mamele, de ei, tații. Și, Doamne, câtă nevoie avem de asta…


Sursa foto: cuplu via Shutterstock.com

19 Comments

  • James spune:

    Well… Banuiesc ca toti barbatii se gandesc la ce si cum va fi… Macar putin si fugitiv, dar o fac. Cu siguranta nu cumpanim la fel de mult lucrurile, insa e firesc: barbatii sunt mai superficiali, iar asta fie ca vorbim de sex, relatii interumane hetero sau de planificarea aparitiei unui copil. In general, cred ca noi nu constientizam problemele decat atunci cand ne lovim efectiv de ele. Pana atunci, lucrurile sunt simple: nu exista. Daca totusi ne punem problema ca s-ar putea ca ceva sa nu ne convina la un moment dat, ei bine, depasim rapid momentul pe ideea ca vom vedea atunci ce este de facut.
    Totodata, dupa aparitia unui copil, problemele barbatului nu decurg din faptul ca ar fi ignorat, tras pe linie moarta, lasat deoparte etc., cum sunteti mai toate tentate sa credeti. Nu, problemele masculului vin din faptul ca dintr-o data este socotit vinovat pentru tot ce nu merge bine, pentru faptul ca devine aprioric paratraznet pentru nervii zilnici ai celei datatoare de viata si pentru faptul ca viata lui se schimba radical si brusc, mai exact de pe o zi pe alta. Daca femeia se obisnuieste cu gandul ca va naste, iar corpul ei suporta treptat transformari fizice si fiziologice, viata barbatului se rastoarna cu susul in jos din momentul in care isi aduce acasa partenera cu copilul de la maternitate. Chestie la care, banuiti poate si dupa cum aratam mai sus, nu se gandise prea mult 🙂

    • Ecarulan spune:

      Ce chestie?!?!
      Desi aud foarte des replici din astea cu grijile legate de posibile situatii viitoare (in linie mare, desigur in realitate sunt multe nuante: ‘sa nu ma mai supar/sufar/stresez pentru ceva ce nu s-a intamplat inca’), abia acum citind comentariu asta, constientizez de unde si pana unde: ‘nu exista’.
      Adica e foarte logic si desigur m-am gandit si eu la explicatia asta de unde vine diferenta de abordare/atitudine intre mine si barbat, dar parca pana n-am vazut-o scrisa asa alb pe negru, nu m-a lovit intelegerea. Deci: mersi!

    • Cinderella spune:

      Nu cred ca exista femeie care „se obisnuieste” cu sanii super lasati dupa alaptare, cu vergeturile, cu poftele de ciocolata si junk food cand alaptezi, cu oboseala cronica,etc. In concluzie un corp si mai ales o minte „pilaf”, care nu mai functioneaza cum trebuie dupa nastere, sunt un soc pt orice femeie, nu ceva planificat si acceptat.

    • Roxana spune:

      Hei!! Corpul meu n-a fost pilaf nici in sarcina, nici dupa! Nu generaliza! Nu toate mergem ca niste zombie, nu toate mancam ca apucatele ciocolata. N-am sanii super lasati fiindca i-am avut mici tot timpul si-au ramas la fel :)) N-am mancat junk food..Am avut mintea „pilaf” da, insa mi se strange inima cand vad cum unele femei considera ca ce simt ele simte toata planeta 🙂 Nu m-am obisnuit vreo cateva luni cu lipsa somnului si constanta atentie pe care a trebui s-o ofer altcuiva :))) Kisses!!!!

  • Anonim spune:

    Sincer, mi se pare ca faci niste afirmatii feministe.
    Asta:
    „Pentru că știm cu toții, un copil poate crește cu un tată mai puțin implicat dacă are o mamă disponibilă, însă îi va fi mult mai greu cu o mamă absentă sau neimplicată, chiar dacă tatăl e disponibil.”

    Si asta:
    „ea-l va îngriji în majoritatea timpului, ea se va trezi mai des decât el, ea va fi conexiunea cea mai strânsă a copilului cu realitatea. Oricât de implicat ar fi tatăl, tot mama va fi figura principală de atașament a copilului.”

    Cine a spus asa ceva?
    Pe mine ma asteapta copilul acasa, nu pe mami. Pe mine ma vrea sa il culc, eu ii fac baie, eu il hranesc, cu mine se joaca, cu mine iese afara, eu ii spal hainele si-l imbrac, eu il duc la gradinita, cu mine merge la doctor, eu am stat cu el in spital.
    Din cauza legilor si a gandirii invechite, la noi sunt mai multe mame singure decat tati singuri. Insa am cunoscut atat tati singuri cat si mame singure si nu vad sa se descurce barbatii mai prost decat femeile. Si nici copiii sa o duca mai greu.

    Revenind la decizie: a fost luata impreuna. Si am pregatit casa impreuna pentru venirea celui mic dupa multe discutii privitor la fiecare detaliu.
    De cand s-a nascut puiul am capatat un nou scop in viata. El e motivul pentru care fac totul, motivatia mea de a munci, de a trai, de a face planuri de viitor.
    Gandit retroactiv mi se pare ca inainte sa avem copil nu aveam un scop, pluteam aiurea in neant.
    Ce nu aveam cum sa imi imaginez era cum se schimba prioritatile, precum si persoana de langa tine. Hormonii, stresul, oboseala, experienta nasterii, grijile si pilsa timpului liber pot pune foarte tare la incercare o relatie.

    • Inka spune:

      Afirmațiile nu sunt feministe. Feminismul se vrea a fi egalitate de drepturi și responsabilități.
      Ci mai degrabă legate de acea gândire învechită pe care o menționai ca existând încă.
      Și da, și mie mi-au sunat „ciudat”.

    • Anonim spune:

      Foarte bine punctat! Asa este cum zici”Hormonii, stresul, oboseala, experienta nasterii, grijile si pilsa timpului liber pot pune foarte tare la incercare o relatie.”
      Mai ales cand nu toate avem noroc de un tatic minunat care sa se implice in cresterea copiilor,pe sotul meu copiii il deranjeaza, copiii sunt un stres.El e mereu obosit. Si uite asa ajungem noi femeile sa ne facem mintea pilaf, neavand un sprijin din partea celuilalt si apoi ajungem la situatia redata de tine.

  • Ecarulan spune:

    Eu sunt mama, deci nu e cazul sa raspund eu, ca doar textul se adreseaza tatilor. Dar citind imi dau seama ca as putea foarte bine sa raspund si eu 🙂
    In familia noastra rolurile nu sunt delimitate ca textul asta, deci si mie mi se pare ciudat sa citesc, de exemplu: „Pentru că știm cu toții, un copil poate crește cu un tată mai puțin implicat dacă are o mamă disponibilă, însă îi va fi mult mai greu cu o mamă absentă sau neimplicată, chiar dacă tatăl e disponibil.”
    Ce sa zic, sper sa nu-i fost chiar atat de greu …

  • Robo spune:

    eu nu m-am gandit niciodata daca femeia de langa mine ar fi sau nu o mama buna, in cele mai multe cazuri pentru ca nu era cazul sa facem copii, iar in singurul caz in care a fost cazul, pentru ca nu stiu, pur si simplu nu m-am gandit…

    adica ce rost avea sa ma gandesc, atat timp cat nu aveam de gand sa schimb nimic in functie de rezultatul acestei gandiri?

    cred ca daca ar fi existat lucruri care sa ridice semne serioase de intrebare, ele ar fi atacat insasi dorinta mea de a sta in relatie inainte de a ma gandi la copii… adica daca e good enough pt mine e good enough si pt copii, si daca nu, nu.

    • Simona spune:

      La aceeasi concluzie am ajuns si eu, cerandu-i parerea ieri sotului despre articol. Pur si simplu, a stiut!

  • Irina spune:

    Haha! Trei barbati misto pana acum. Imi plac comentariile. Mai vreau! 🙂

  • Monique spune:

    Sa stii ca si eu m-am intrebat acelasi lucru mult timp! Cam putine raspunsuri baieti! Mai asteptam sa isi faca lumea curaj ca asta este o lectura interesanta.

    • Mira 2 spune:

      Nu cred ca e vorba de curaj. Cred ca niște răspunsuri cu adevărat sincere ar fi greu de digerat.

  • Mara spune:

    Și mie mi s-au părut nepotrivite acele afirmații destul de conservatoare legate de relația copilului cu mama, împărțirea sarcinilor..etc
    La noi in familie tatăl este foarte implicat, ii culca, le da de mâncare, se joaca cu ei ( avem gemeni de 2 ani și 6 luni ). De multe ori copiii il cer pe tati in diverse activități chiar daca am incercat sa fiu la fel de prezenta și să stau cat mai mult cu ei.
    Nu cred că relația mama-copii e mai specială decât cea tata-copii.

  • Moldoveanca spune:

    Exact aceeași situație si la mine. Gemeni, încă bebelusi. Partenerul meu nu a reușit sa facă 2 lucruri: sa-i poarte in corpul lui si sa-i alăpteze. In rest este exact la fel de implicat ca si mine. E tata, nu e doar donatorul de sperma. Nu înțeleg de unde le scoateți pe astea cu mama care e centrul universului copilului si dacă mama nu e nimic nu e. E posibil sa fie o mentalitate transmisă de femei care nu au un partener foarte „reliable”. Dar serios, cred ca ar fi bine sa o lăsam mai moale cu martirizarea mamei, mi-e si Rușine față de al meu când le aud pe unele cum fac comentarii din astea de față cu el.

    • Bubulina spune:

      La fel stau lucrurile si la noi, cu un singur copil, care de multe ori il prefera pe tati. Primele 6 luni cred ca a adormit 75% din timp cu tati, in conditiile in care el mergea la servici, si probabil 99% din timp cu el in timp ce eram amandoi disponibili

  • Andreea Stan spune:

    Totusi, folosirea expresiilor de genul „tatal e foarte implicat” confirma diferenta de abordare. Adica, daca ai spune ca „mama este foarte implicata in cresterea copilului” nu ar suna cu adevarat ciudat? :). Pana sa ajungem la firesc si natural in familiile noastre mai avem. Spre exemplu, in Germania, imediat dupa nastere, in clinica, copilul nu este pus doar in bratele mamei ci si la pieptul gol al tatalui, pentru a se conecta si simti. Ceea ce la noi ar fi o grozavie daca ai cere asa ceva intr-o clinica de stat cel putin. Cred ca abia de aici poate incepe o echilibrata discutie despre egalitate. 🙂

  • Alexandra S spune:

    Si barbatii au grijile si temerile lor, mai ales cele financiare pe termen lung. Nu doresc ca un copil sa duca lipsa de ceva.

  • Grig spune:

    Lumea de dupa nastere poate fi total diferita de ceea ce si-au imaginati ambii parinti ii poate baga pe ambii in depresie si poate degrada relatia de cuplu.
    Nu cred ca un barbat s-ar „baga” la asa „proiect” daca ar sti ca nu va avea parte de intimitate cu sotia 2 ani sau mai mult. Oricat de atasat ar fi de copil. Dupa 2 ani nici nu mai stii daca esti intro relatie de colegi de apartament sau soti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *