Nu-s doi copii la noi în casă, sunt trei. Și eu am cinci ani și mă tăvălesc cu ei pe parchet

Înainte să-i am pe ei doi, îmi aduceam aminte puține lucruri de când am fost copilă. Purtam ascunse bine de tot frânturi de mirosuri din curte de la bunica, imagini cu mama tânără, vocea lui tata când îmi cânta, bucăți de cuvinte, unele frici, câteva lacrimi, hohote răzlețe de râs. Se activau când și când, fără controlul sau dorința mea, cum fac toate amintirile. Scormoneam însetată după mai mult, dar puțin ieșea la iveală. Cufărul meu cu amintiri de atunci era încuiat bine.

De când sunt mama blondei mele cu miros de migdale și a feciorului meu care face Pământul să râdă, năvălesc peste mine mii de amintiri. Stau și le privesc prostită cu ochii închiși și nu-mi vine a crede câte erau în mine, ascunzându-se de mintea mea ascuțită care le căuta febril.

Stau între ei adormiți, le miros în șoaptă părul și mâinile mici, lipite de pielea mea. Îmi aduc aminte brusc mirosul patului mamei, când ne întindeam spate în spate la somn și ea începea imediat să sforăie ușurel, ca un tors de pisică, iar eu îi număram respirațiile. Nu treceam de douăzeci niciodată. Adormeam învelită în mirosul ei de parfum de flori, tutun și fixativ de păr, așa cum acum copiii mei adorm în mirosul meu de nu știu ce, îmi vor spune ei peste treizeci de ani.

Le întind unt pe pâine și le ofer feliile calde, pe care ei le molfăie mormâind de plăcere și-mi aduc aminte mâinile albe și moi ale bunicii, rupând pentru mine o turtă fierbinte, crescută în cuptorul din curte.

Le șterg lacrimile și le ascult oftatul când sunt supărați și-mi aduc aminte cum mă cuibăream la pieptul blond al lui tata după ce prietena mea cea mai bună mă trăda cu colega de bancă. Aveam zece ani și sufeream teribil după prietenele mele, care mereu mă părăseau pentru alta mai amuzantă. Tata mă încuraja în felul lui caraghios, spunându-mi că o să vină o vreme când or să vrea toate să le dau atenție, dar eu voi fi ocupată cu prietena mea, Madonna, și atunci să vezi răzbunare. N-a venit vremea aia niciodată, tata s-a dus, dar mirosul pieptului lui cald a rămas în nările mele. Se activează uneori când Ivan sare în brațele tatălui lui și mă privește senin, cu toată iubirea din ei și din mine.

Îi privesc cum se joacă și-mi aduc aminte toate jucăriile mele strâmbe, toate cuburile ciobite din lemn și căsuțele de păpuși pe care mi le inventam în rafturile cu haine, când ușile de pal erau ferestrele domnițelor către viitor. N-aveam jucării, de fapt, dar mi le făceam.

Asta e șansa mea să-mi aduc aminte tot ce-a fost frumos atunci, să las să iasă la lumină clipele care m-au făcut cine sunt. Toate razele de lumină de pe covorul cu sori, toate mirosurile prăjiturilor mamei, toate surprizele lui tata, toate vorbele cu tâlc ale bunicei, toate glumele bunicului de la țară și poeziile bunicului de la oraș. Am fost binecuvântată să-i am, să am amintiri cu ei toți, să-i port cu mine acum în gesturi și ticuri, sunt binecuvântată să-mi citesc acum din nou cartea copilăriei așa cum singură am scris-o fără să știu și să vreau, când eram copilă.

Nu mă grăbesc nicăieri. Atunci voiam cu disperare să cresc mare, să fac ce vreau eu, să am banii mei, casa mea, să ordon eu altora. Acum am casa mea și banii mei și fac ce vreau eu (în majoritatea timpului), mare nu sunt, dar am îmbătrânit. Cu toate astea, sunt tot copilă. Plâng când mi se face dor de mama, aș râde dacă l-aș vedea pe tata purtând o fustă pe cap, m-aș fâstâci să recit o poezie, aș renunța oricând la felul doi pentru desert.

Privesc, miros și ascult fiecare clipă cu ei, cu copiii mei. Ei mă duc mai aproape de mine, de mama, de tata, de bunici, de locuri și de timpuri care nu mai sunt. Mă bucur de asta, chiar dacă uneori doare. Cred că pur și simplu asta înseamnă să crești mare. Ciudat cum atunci procesul ăsta mi se părea atât de interesant și plăcut. Acum aș vrea să nu mă fi grăbit atâta.

Dar nu-i nimic. Acum nu mă mai grăbesc. Dacă am scris-o în grabă pe cartea asta a copilăriei mele, că deh, toți copiii iubesc să alerge, barem de citit s-o citesc în tihnă. Că tare-i frumoasă…

Sursa foto: amintiri din copilărie via Shutterstock.com

10 Comments

  1. Lavinia

    Impresionant ce frumos scrii! De abia astept sa vad urmatoarea ta carte!

    Hugs din Londra :*

  2. Maria

    Cred ca aceasta carte tare ma va face sa plâng. In unele amintiri de-ale tale mi re regăsesc si pe ale mele . Abia astept cartea ! Ma bucur ca am aflat subiectul. 😊

  3. Dia

    Avea el dreptate, ba chiar ai devenit tu insati o Madonna intr-ale scrisului. Si un nou model, impreuna cu micutii tai, al „Madonna col Bambino” …

  4. Otopeanu Irina

    Waw. Aseara…vin acasa dupa o lipsa de cca 10 ore de langa fiul de 1 an si 7 luni. Imi i-a mana si o pune pe obrazul lui…brusc mi- am adus aminte caldura mainii mamei cand eram bolnava si ma verifica de febra….doamne ce senzatie!!!!

  5. Alina

    Scrii din ce in ce mai frumos, asta-i clar. Te citesc de prin 2011.
    Mi-au dat lacrimile la acest articolo (si la multe altele), insa, recunosc, mi-a placut mult; „voi fi ocupată cu prietena mea, Madonna, și atunci să vezi răzbunare”.
    Nu stiam ce urmeaza dupa ;))
    Cand urmeaza cartea? ;)) lansarea?

  6. Anca

    Multumesc ca ma faci sa simt si sa visez! Amintirile sunt in noi.

  7. Mihaela

    Amintirile de atunci ne urmaresc mereu. Ne tin legati de cei ce nu mai sunt si de acele vremuri ce nu vor mai fi niciodata.

  8. Cineva mi-a spus mai demult ca puterea de a te pastra inocent e cea mai mare calitate. Tu o ai.

  9. Eu nici acum, cu doi blonzi in brate, nu am amintiri din copilarie. Am cateva doar, care sunt formate mai mult din povestite. Asa cred. Sper sa le scot si eu la iveala intr-o zi. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.