Nevoia de limite a unui copil mic (Janet Lansbury)

„Când bebeluşii se apropie de vârsta de un an, părinţii încep să se confrunte cu problema stabilirii limitelor. Copiii caută limite pentru comportamentul lor. Dar mămicile şi tăticii se tem adeseori să spună: „Nu vreau să te urci pe mine. Poţi să stai așezat lângă mine. Dacă vrei să te caţări, e un spalier acolo“.

Să ne imaginăm că trecem cu maşina peste un pod pe timp de noapte. Dacă podul nu are balustrade, vom conduce încet şi cu teamă. Dar dacă vedem balustradele de o parte şi de alta, putem conduce pe pod cu încredere şi uşurinţă. Aşa se simte un copil mic în privinţa limitelor din mediul său înconjurător.

Cu cât mai repede este în stare persoana care are în grijă un copil să fixeze aceste limite, cu atât mai uşor va fi pentru copil să renunţe la „testare“ şi să se întoarcă la joacă. Părinţii se tem uneori că vor strivi spiritul copilului dacă sunt fermi şi consecvenţi în privinţa regulilor. De fapt, este exact invers. Un copil nu se simte liber dacă graniţele nu sunt clar delimitate.

Pedagogul Janet Gonzales‑Mena a folosit următoarea analogie pentru a descrie nevoia de limite a unui copil: să ne imaginăm că trecem cu maşina peste un pod pe timp de noapte. Dacă podul nu are balustrade, vom conduce încet şi cu teamă. Dar dacă vedem balustradele de o parte şi de alta, putem conduce pe pod cu încredere şi uşurinţă. Aşa se simte un copil mic în privinţa limitelor din mediul său înconjurător.

Copiii crescuţi fără limite ferme şi consecvente sunt nesiguri şi plictisiţi de viaţă. Încărcaţi cu prea multe decizii de luat şi prea multă putere, nu se bucură de libertatea plină de voioşie pe care o merită fiecare copil.

În căutarea „balustradelor“ de care are nevoie ca să se simtă în siguranţă, copilul va continua să testeze adultul care are grijă de el până când limitele vor fi stabilite cu claritate. Lupta pentru putere este o parte necesară a dezvoltării sinelui unui copil; cu toate acestea, trebuie ca în final micuțul să știe că adultul are ultimul cuvânt. De obicei, copiii nu recunosc asta, dar nu‑şi doresc să fie atotputernici, iar posibilitatea de a deveni astfel poate fi într‑adevăr înfricoşătoare. Copiii crescuţi fără limite ferme şi consecvente sunt nesiguri şi plictisiţi de viaţă. Încărcaţi cu prea multe decizii de luat şi prea multă putere, ratează libertatea plină de voioşie pe care o merită fiecare copil.

La cursurile de parenting pe care le țin de două decenii nu e ceva neobişnuit ca un copil mic să aibă comportamente nedorite, lovind, împingând sau aruncând cu obiecte în părinţi sau în alt copil. Când apare această problemă, încurajez părintele, dacă poate anticipa lovitura, să ridice o mână ca să blocheze agresivitatea copilului şi să‑i spună ferm, dar pe un ton normal: „Nu‑ţi dau voie să loveşti“. Sau, imediat după ce a lovit, părintele poate pur şi simplu să spună: „Nu vreau să loveşti“.

Dacă părintele dă semne de furie, devine agitat sau spune prea mult, riscă să transforme comportamentul nedorit al copilului în ceva important. De exemplu, dacă un părinte începe să ţină predici: „Nu e frumos să loveşti! Loviturile îi dor pe oameni! În familia noastră nu se loveşte!“, părintele poate pune paie pe foc dând prea multă atenţie acţiunii copilului şi, fără să vrea, poate determina copilul să‑şi dorească să o repete.

Când copiii au un comportament nedorit, mi‑i imaginez ţinând în mâini steguleţe roşii pe care scrie: „Ajutor!“, „Opreşte‑mă!“, „Ține‑mă în frâu!“ sau „Ocupă‑te de mine!“. Un părinte trebuie să ofere un răspuns clar, formulat cu calm şi convingere.

La cealaltă extremă, dacă un părinte răspunde cu „O, nu! Te rog să nu mă loveşti, bine?“ sau „Noi nu dăm în prietenii noştri, nu‑i aşa?“, copilul nu are parte de autoritatea clară de care are nevoie. Și atunci va continua să testeze limitele pentru a‑l determina pe părinte să preia conducerea.

Când copiii au un comportament nedorit, mi‑i imaginez ţinând în mâini steguleţe roşii pe care scrie: „Ajutor!“, „Opreşte‑mă!“, „Ține‑mă în frâu!“ sau „Ocupă‑te de mine!“. Un părinte trebuie să ofere un răspuns clar, formulat cu calm şi convingere.

Dacă un copil care îşi semnalează nevoia de limite nu este tratat cu consecvenţă şi eficienţă, s‑ar putea să ajungă să fluture steaguri roşii mai mari.

În timp ce toţi părinţii trebuie să înveţe şi să se adapteze ca să înţeleagă cum este cel mai bine să îndrumi comportamentul unui copil, absenţa unei asemenea îndrumări poate avea consecinţe grave pe termen lung. Dacă asemenea chestiuni sunt lăsate la voia întâmplării, un copil poate ajunge în cele din urmă să experimenteze comportamente distructive, provocând durere altora sau sieşi, ca un apel subconştient la intervenţia părinţilor. Întotdeauna este cel mai sigur să ne ocupăm în mod eficient de limite în stadiul cel mai timpuriu cu putinţă.

La început avem de‑a face cu bebeluşul nostru adorabil ca un îngeraș. Suntem şocaţi atunci când dă primele semne de agresivitate. Majoritatea copiilor mici se comportă nepotrivit la un moment dat, dar părinţii nu trebuie să se îngrijoreze că prin asta ar dovedi răutate! De fapt, copiii se poartă adesea necorespunzător ca să semnaleze că sunt obosiţi şi că trebuie să meargă acasă.

Comportamentul unui copil mic lasă de dorit și atunci când acasă s‑a eşuat dramatic în privinţa stabilirii clare a limitelor. Uneori, copilul mic are de‑a face cu adulţi sau copii mai mari care nu‑i respectă limitele – îl înşfacă şi îl gâdilă, de exemplu, lipsindu‑l de sentimentul unui spațiu în care este în siguranță. Când un copil mic este astfel copleşit şi asaltat, începe să fie confuz în privinţa limitelor fizice cu alte persoane. Dacă părinţii sau copiii mai mari simt nevoia să se joace astfel cu bebeluşul, ar trebui să aştepte până când acesta creşte suficient de mult încât să fie un partener mai puternic.

Uneori, un copil mic se poartă deodată necorespunzător în timpul cursului pentru că există spaţii goale în „balustradele“ lui de acasă. Povestea lui Henry demonstrează cu uşurinţă că, pe măsură ce copilul devine tot mai independent, nevoia lui de limite clar conturate este tot mai mare.

Henry este un copilaş de douăzeci de luni, fermecător şi sociabil, care îi salută pe părinţi când intră în clasă și le întinde jucării copiilor care par supăraţi. Însă, într‑o zi, Henry a intrat în clasă şi a început să lovească pe toată lumea. Mama lui Henry, Wendy, era foarte îngrijorată. Am întrebat‑o pe Wendy dacă a intervenit vreo schimbare acasă, iar ea a spus că devenea frustrată ori de câte ori trebuia ca Henry să fie instalat în scaunul lui auto. Îi permitea lui Henry să se așeze singur când voia el s‑o facă, aşteptând în timp ce copilul se juca în maşină. Wendy a spus că în cele din urmă își pierdea răbdarea şi, după ce îi spunea copilului ce urma să facă, îl aşeza la locul lui. Nu îi venea să creadă că Henry plângea oricum, chiar după ce ea încercase să‑l trateze cu respect, acordându‑i atât de mult timp să se aşeze singur la locul lui!

Wendy confunda o situaţie de tranziţie, un moment în care Henry avea nevoie să simtă că mama lui deţinea controlul, cu timpul de joacă, un timp în care este cel mai bine să‑i permiţi copilului să decidă ceea ce se va întâmpla. Am sfătuit‑o pe Wendy să‑i ofere lui Henry opţiunea de a se urca singur pe scaun, dar, dacă nu o va face imediat, să‑l aşeze ea pe scaun, chiar dacă plânge. Wendy mi‑a trimis un bileţel cu mulţumiri câteva zile mai târziu. Când Wendy i‑a dat clar de înţeles lui Henry că nu el decidea când să se aşeze pe scaun, nevoia lui de a‑i semnala acest lucru mamei sale s‑a domolit. Henry a încetat să mai lovească.

Dovada cea mai evidentă a dorinţei unui copil de a simți controlul parental am descoperit‑o prin intermediul unei prietene de‑ale mele, care avea același gen de probleme când trebuia ca fetița ei să se așeze în scaunul auto. Holly era o mămică nesigură, o persoană care evita să fixeze limite. Holly mi‑a spus că îi era imposibil să o aşeze pe fiica ei de trei ani, Eliza, în scaunul auto. Eliza ţipa şi refuza să coopereze. I‑am recomandat lui Holly să‑i spună: „Știu că nu vrei, dar trebuie să stai în scaun“ şi apoi să o aşeze pe Eliza în scaun cu toată blândeţea şi calmul de care este în stare. Holly mi‑a povestit că, atunci când o aşezase cu fermitate pe Eliza în scaun, aceasta ţipase şi dăduse din picioare. Apoi, în timp ce Holly pornea maşina, complet demoralizată, Eliza a spus încet: „Asta voiam să faci“.

Copiii nu se simt nefericiți atunci când adulţii de care au o nevoie disperată stabilesc limite comportamentale. Este mai uşor pentru un părinte să‑i facă pe plac copilului decât să fie ferm şi consecvent, iar copilul ştie acest lucru. Un copil poate să țipe, să plângă sau chiar să aibă un acces de furie atunci când părintele stabilește limitele. Totuşi, în adâncul inimii lor, copiii simt când părintele se străduiește din toate puterile să le ofere un cuib sigur şi dragoste adevărată.”

Fragment din cartea „Nu există copii răi” de Janet Lansbury. Cartea costă 24,99 lei și o puteți comanda de aici. Vă recomand întregul pachet Educație cu blândețe (care conține cartea Nu există copii răi, alături de Copilul tău competent de Jesper Juul și de Psihanaliza basmelor de Bruno Bettelheim), disponibil aici. Cu voucherul  PRINTESAURBANA aveți un discount la pachet de 25%, adică 82.27 lei toate cele trei cărți.

Sursa foto: Shutterstock.com

Pin It

8 Comments

  • Catalina spune:

    Am citit-o deja si mi-a placut foarte mult. Urmeaza celelalte 2 carti din serie.

  • Carmen spune:

    dar daca in fiecare zi cand mergem de la gradinita spre acasa gaseste cate un motiv de tantrum, ce ar trebui sa fac? fie in autobuz daca nu avem loc la fereastra striga tare ca cineva sa ne faca loc, dar apoi ii este prea cald, fie la magazinul din fata blocului sa-i cumpar al 3 lucru pe care nu mai vreau sa-l cumpar, fie pt ca am zis ca azi nu mergem pe la lidl? ar trebui sa-i ascult plansul sau ar trebui sa pun o limita? dupa ce se calmeaza putin il duc in brate pana acasa, cate 5 etaje si cand ajungem acasa e mult mai vesel.
    eu stiu ca nu sunt prea buna la pus limite de aceea vreau sa invat asta, daca se poate invata 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      eu cred ca e nevoie sa fii mai ferma, sa te simta ca ai controlul, ca te poti descurca cu el si atunci cand te provoaca. va fi mai bine in timp!

  • Andreea spune:

    „Nu e frumos să loveşti! Loviturile îi dor pe oameni! În familia noastră nu se loveşte!“, părintele poate pune paie pe foc dând prea multă atenţie acţiunii copilului şi, fără să vrea, poate determina copilul să‑şi dorească să o repete.”
    Pe bune ? pune paie pe foc ? eu o priveam ca o explicatie……nu e asa? spunem doar ferm , nu vreau sa lovesti ! ?

    • Printesa Urbana spune:

      Cred ca iti poti da seama din reactia copilului daca e cazul sa intervii ferm si scurt sau daca e loc de explicatii. Eu mereu explic, dar ai mei nu sunt in mare viteza niciodata.

  • oana spune:

    Buna Ioana,

    In cazul in care unul din parinti (tatal) este mult mai permisiv cu limitele, poate chiar in situatii similare, cum sa facem sa nu aparem ca good guy/bad guy in fata copilului?
    Uneori am senzatia ca tatal e partenerul de joaca si eu adultul care pune limite 🙁

    • Printesa Urbana spune:

      In general, limitele trebuie sa fie legate de siguranta copilului sau a altora, lucruri legate de principii si valori, si cred ca ele ar trebui sa fie cam aceleasi si la mama si la tata. Daca tu ai prea multe si el prea putine limite de setat, inseamna ca unul dintre voi nu face bine si trebuie sa discutati despre asta, poate tu spui nu cand nu ar trebui, iar el spune da cand nu ar trebui. Eu sunt de parere ca parintii trebuie sa impuna aceleasi limite, cu putine exceptii. Nu vad motive pentru care ar fi diferit. daca exista un motiv serios sa existe aceasta limita, atunci il vor vedea ambii parinti. Daca unul nu il vede si are motive serioase pentru asta, atunci poate acea limita nu ar trebui sa existe.

  • Anca spune:

    Ma bucur mult sa vad la tine idei si tehnici din metodologia RIE. Chiar daca nu am copilasi inca, de cand am descoperit-o am rezonat cu ea. Exista si un grup pe Facebook la care e admin Lisa Gerber, un fel de Educatie cu blandete cu RIE. Il recomand cu drag.
    In alta ordine de idei, multumesc pentru modalitatile concrete si practice pe care le oferi pentru a creste copii fericiti. Cand o sa vina momentul, stiu unde o sa tot revin pentru sfaturi/idei/solutii si mai ales blandete. 😊

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *