Dragă mamă care nu-și poate auzi copilul plângând

Nu-i spun NU, că plânge.

Nu-l iau din fața televizorului, că plânge.

Nu-l mai duc la grădiniță, că plânge.

Nu îl las cu taică-său, că plânge.

Nu îi refuz dulciuri, că plânge.

I-aș lua telefonul, dar plânge.

L-aș culca la o oră decentă seara, dar plânge.

Practic, nu reușesc să îmi educ copilul, pentru că sunt terorizată de plânsul lui, care mă paralizează din motive pe care nu le înțeleg. Nu îi pot asculta plânsul, așa că nu reușesc să impun limite, să îi explic lucruri, nu reușesc să am control, să îl ghidez, să îi ofer un bun model. Pentru că plânge și eu nu suport asta. Consecința e că facem doar ce vrea el, eu sunt epuizată și frustrată, el e agitat, nervos, face tot ce nu trebuie, soțul mă ceartă că nu-l educ cum trebuie, toată lumea mă judecă, iar eu doar vreau să-l știu fericit pe copilul meu! Ajutor!

În fiecare zi aud sau citesc o mamă spunând sau scriind ceva asemănător celor de mai sus.

Dragă mamă care nu-și poate auzi copilul plângând,

Cred că e important să conștientizezi trei lucruri:

  1. Plânsul e normal, natural, firesc, toți copiii plâng, plânsul le face bine. Plânsul nu este ceva de evitat cu orice scop. De fapt, dacă și noi am reuși să plângem ca ei, ce multă tensiune am elibera, ca să ne putem concentra apoi pe altele, mai importante… Un copil care plânge nu este un copil traumatizat, distrus pe viață, e doar un om care își manifestă punctual, pentru câteva minute, supărarea, dezamăgirea, frustrarea, nervii. Toți avem dreptul la asta și nevoia să o facem. Copiii nu au alt instrment decât plânsul până când învață alte instrumente (verbalizarea, negocierea, acceptarea unui eșec). Cum le învață? Gestionându-le, pe rând, cu sprijinul părintelui.
  2. Copilul are nevoie să îi spui NU și are voie să se supere pe tine pentru asta. Nu ești un părinte rău dacă spui NU, ești un părinte dezorientat dacă spui numai DA.
  3. Când plânge copilul și tu vezi o problemă în asta, problema e la tine, nu la el. El reacționează normal la o supărare minoră, chiar dacă uneori plânsul lui e major. Ce trebuie să faci este să te eliberezi tu de suferința pe care o simți când el plânge și să îi poți primi supărarea. Uită-te în tine. De ce este plânsul lui insuportabil pentru tine? Ce răni vechi scoate la lumină? După ce faci pace cu tine, vei reuși să asculți plânsul lui cu compasiune, dar fără vinovăție, câtă vreme NU-ul tău e unul corect, justificat și moral.

Așa că trage aer în piept chiar acum și:

  1. Asigură-te că spui NU sau faci ce trebuie făcut (chiar dacă asta provoacă plânsul copilului) în acele situații în care chiar e cazul. Astfel te asiguri că îl vei întrista pe cel mic din motive serioase și nu te vei mai simți vinovată.
  2. Analizează-te bine, fă pace cu rănile vechi. Ele nu te lasă să auzi copilul plângând când refuzi să îi dai a șaisprezecea bomboană.
  3. Caută alte metode de a liniști copilul care nu implică renunțarea la regulile tale.
  4. Vorbește cu copilul despre ce simți, chiar dacă el e mic. Spune-i: Îmi pare rău că ești supărat, te înțeleg, și eu aș fi în locul tău. E normal să plângi, sunt alături de tine și te iubesc. Vrei în brațe? Te iubesc. O să treacă supărarea, promit.
  5. Nu-i distrage atenția, dacă faci asta el va crede că e în neregulă să plângi, va simți că supărarea lui nu merită atenție, și vei pierde ocazia de a-i explica de ce un lucru nu se poate întâmpla. Despre de ce nu e în regulă să distragem atenția copiilor am mai scris aici.
  6. Ai răbdare, va fi tot mai ușor în timp, dacă nu cedezi la fiecare plâns al lui. Copilul învață să fie tot mai tolerant la frustrare și să te accepte ca pe un părinte sigur pe el, care știe să ia decizii și nu se cutremură la un simplu plâns. Despre importanța creșterii toleranței la frustrare am scris și aici.
  7. Cere ajutor. Caută un partener (soț, prietenă, altă mamă) cu care să poți vorbi despre cât de greu îți e să asculți plânsul copilului. Ajută mult să fii ascultată, înțeleasă, acceptată cu această slăbiciune care e firească.
  8. Acceptă-te și iartă-te. E normal să-ți fie greu să asculți plânsul copilului. Suntem programați genetic să răspundem la plânsul copilului nostru. Dar în timp putem învăța că acest răspuns nu e musai să fie o anulare a limitei pe care o punem, și că uneori răspunsul poate fi o îmbrățișare și fix ascultarea plânsului. Uneori fix de asta are nevoie copilul cel mai mult.
  9. Ai încredere că faci bine, e parte din rolul tău de părinte să spui NU. Nu te va urî copilul tău pentru asta, dacă alegi NU-urile corect și dacă le impui cu blândețe, respect față de sentimentele lui și cu explicații consistente.
  10. Nu lăsa copilul să plângă singur. Cheamă tatăl când nu mai poți, bona, o bunică. Ia o pauză și respiră. Plângi și tu, dacă asta te ajută.

Și mie mi-a fost greu, ani la rând, să-mi aud copiii plângând. Acum pot sta alături de ei când plâng, pot fi cu ei în liniște, fără să mă enervez sau să plâng la plânsul lor. Îmi aleg cu mare grijă NU-urile, le explic, nu mă abat de la ele. Le ofer multe DA-uri, îi ajut să-și exprime sentimentele, le explic și eu pe ale mele. Construim frumos în fiecare zi. Ei au încredere în mine și de aici totul e mai ușor. Sunt farul și refugiul lor, brațele mele sunt castelul invizibil în care totul e bine, chiar și când sunt supărați. Și am ajuns aici învățând să le accept plânsul. A fost o lecție grea pentru mine, una dintre cele mai grele, dar a meritat, promit!

Sursa foto: copil care plânge via Shutterstock.com

Pin It

27 Comments

  • Simona spune:

    Uf.. La fix articolul tau! Copilul meu are 1a4l. Ghidandu-ma dupa alte articole de-ale tale, il las sa faca aproape tot ce vrea, atata timp cat nu se pune pe el sau pe altcineva in pericol. Bunicii, bineinteles, zic ca e rasfatat. E si perioada de explorare si cred ca e normal sa ma ia de mana sa alerge gainile, sa ma plimbe dintr-o camera in alta, sa faca „prapad” cand mananca samd. Dar ma gandeam zilele astea ca nu l-am lasat niciodata sa planga. Nu am putut, ma simt vinovata, chiar daca eu sunt extenuata. Nu stiu de unde sa incep o schimbare. Nu stiu daca am fost coerenta…

  • Miha spune:

    Eu sunt o mamă (tot mai) țipătoare. Am încercat terapie, citit n-şpe cărți… De regulă gestionez destul de ok episoadele de plâns cu luat în brațe şi consolat. Dar uneori răbufnesc când îmi pare că soțul meu se răsteşte la copil (atunci cănd lui i se pare că e doar un moft), când îl ignoră sau când… ştiți faza aia cu umplutul găletuşei… ei, de cele mai multe ori puiul meu parcă are găletuşa spartă şi, de frustrare că nu-mi mai ajung brațele şi vertebrele, țip. Cred că vecinii mei mă consideră o crizată. Apoi mă simt vinovată, etc. Pe de altă parte, cunosc şi cazuri de ignorare frecventă. Acum vre-o lună luasem home office (tocmai pentru că aveam nevoie de nişte ore în care să-mi aud gândurile şi să-mi încarc bateriile pentru puiul meu), dar copilul unor vecini plângea în grădină neconsolat. A ținut-o aşa vre-o oră, mi-a rupt inima. Efectiv nu puteam lucra, îmi venea să merg să-l cer să-l țin eu în brațe. Când m-am uitat pe geam, mama lui era în zonă, îl ignora complet. Întindea ceva haine, chiar le scutura cumva nervoasă, cu spatele la copil. Nu am auzit-o o dată să îl întrebe ce a pățit. După încă vreo două ore venise bărbatul ei de la muncă şi toată era pe el, îmbrățişări, pupici, etc. Am vrut să cred că în ziua aia era tristă sau nu mai găsea energie pentru copil, poate avea o porție finită de drăgăleală şi a rezervat-o pt soț. Dar episodul s-a repetat, în weekendul următor a plâns de mama focului şi abia într-un târziu l-am auzit pe tată „ce tot ai că de două ore plângi acolo?”. Nu e ok nicicum. Țipatul e ca un seism, ignoratul e ca săpatul pe-ndelete de gropi…

    • C spune:

      Eu am o copila in vecini care plange zilnic de ni s-a acrit. Tare tentata am fost si eu sa o judec pe mama-sa ca e nesimtita.
      In ultimele luni am interactionat mai mult cu ea si maica-sa si pare ca au o relatie f buna si femeia e foarte implicata si de un calm monumental. Fata in schimb e f sensibila si probabil asa se descarca de tot stresul zilei. Unii au nevoie de 10 min altii de 2 ore.

    • alexandra spune:

      Salut miha, locuiti in Cehia? Episoadele astea de ignorare a copiilor sunt foarte frecvente pe aici, de asta intreb. Vecinii nostri au doi baieti, ca noi de aceasi varste aproape si de cand i au nascut pana acum doar le au ignorat plansetele si tipetele. Stii tu trezitul ala noaptea cand ai nou nascut? La ei nu a existat. Acum copiii au 3 si 7 ani, de abia ii vedem pe acasa, ca i au dat la scoala cu program after shool si gradi program lung si cand sunt acasa, nu i aud deloc sa vorbeasca cu ei. Rar ii auzim sa le vorbeasca copiilor, ce povesti jocuri sau cantece..
      cel mic al lor fredona vara prin curte cantece din romana ca ma aude cred cu ai mei ( pereti subtiri la noi casele s lipite). Eu cred ca e o mentalitate a lor, nu stiu, ca am o parere ff buna despre acest popor dar cum isi cresc copiii…nu inteleg. Sa nu consolezi macar o data un nou nascut…Oricum, imi cer scuze daca deranjez cu ntrebare, chiar sunt curioasa daca e cehia.

      • Miha spune:

        Stăm în România. Şi cei din familia asta sunt foarte religioşi. Nu am nimic cu ei, deşi au încercat să mă cheme la adunările lor. În plus nu i-am auzit niciodată să se certe, sau să vorbească urât, cum din păcate mai fac eu. Se şi roagă mult, sper doar ca dumnezeul lor să le amintească să-şi consoleze mai des puiuții.

        • alexandra spune:

          inteleg…Noi de-abia asteptam sa ne mutam de aici, sunt prea subtiri peretii aici. Nu am nimic cu ei, dar in perioada cand erau micuti ai lor…mi se rupea sufletul de plansetele lor, imi venea sa merg sa-i consolez…Acum ca stau bine si ma gandesc noi ca parinti am fost mai des treziti si obositi de plansetele copiilor vecinilor, eu ma trezeam la ai mei, ei nimic…plangeau micutii si 1h in continuu..nu exagerez. Sotul le-a batut in perete intr-o noapte (are toleranta mult mult mai mica la plansete de bebelus), dar degeaba, tot l-au ignorat. Indiferent de religie, cred ca e in natura umana sa ti consolezi puiul, nu pot intelege. Probleme de sanatate nu au, mama e destul de relaxata din ce am vazut. Prin parc, la plimbari nu i-am vazut de 3 ori cu copiii de cand stam aici…deci cum au crescut acei copii, pt. mine e un mister. Nu e frumos ca vorbesc de ei, stiu, doar ma descarc putin 🙂 stii cum e…cand ai copil parca toti copiii din lume simti ca sunt ai tai si ai vrea sa-i protejezi, sa-i sti bine. Copilul e responsabilitatea intregului sat…parca asa se zicea pe vremuri. Multumesc Ioana pentru tot ce faci pentru noi, eu citesc blogul dinainte de a avea copii…incerc sa aplic tot, sa fac ce pot, nu-mi iese mereu, dar in fiecare zi promit sa incerc mai mult ca ieri. Am incercat sa vorbesc cu alte mame de aici despre acest tip de parenting si nu prea am avut cu cine…e diferit stilul pe aici, tot la mamele romance am gasit pareri asemanatoare sau cu alte mame ‘expat’.

          • Anca spune:

            Nu vreau sa spun cu rautate, dar de unde stii tu ca nu se trezeau sa isi consoleze bebelusul noaptea? Al meu parca are program de plans, orice ai incerca sa ii faci, nu tace. Cand ies cu copiii in parc sau in oras si au cate un episod de plans sau nervi si eu incerc sa nu ii prea bag in seama si sa-i las sa se elibereze singuri, ca sa nu ma enervez si eu pe langa ei. In schimb cand sunt acasa nu sunt la fel. De la exterior alt fel se vad lucrurile, mai bine nu judecam!!

  • Loredana spune:

    Iti multumesc! Este de pus la rana acest articol.

  • C spune:

    Eu sunt ciudata familiei care stau calma cand plange copilu. Adica sunt acolo daca vrea consolat dar, de obicei, vrea doar sa se descarce si-l las ca-i face bine. E ca o furtuna de vara si in 3 min e vesel.
    Sotu si bunicii in schimb reactioneaza total disproportionat: sotu se enerveaza de-i creste tensiunea si pe bunica o apuca jalea si plange cot la cot cu el.
    Deci problema mea e: cu astia doi ce fac ca ma scot din sarite rau de tot? :)))

    • Olga spune:

      Si la mine e la fel. Sotul zice ca il alint si ii caut in coarne. Eu doar vreau sa fiu alaturi de copil, sa stie ca totul e spre bine…
      Intrebarea ramane…ce facem cu astia doi? (Buni si tati)

  • Ada spune:

    Buna ziua! Azi am fost la vaccinul de 11 luni. Deobicei tata il tine in brate in timpul vaccinului si apoi incerca sa-i ia gandul de la experienta neplacuta aratandu-i obiecte, lucruri pe fereastra, facand genoflexiuni lente cu el in brate (ii plac de mic) etc (nu jucarii, telefon, nu incerca sa minimizeze experienta lui neplacuta pe sistemul „lasa ca-ti trece” etc) . In felul asta se opreste din plans si revine la o stare de platou. De data asta am inversat rolurile si l-am tinut eu in brate. S-a zbatut mai mult. Dupa vaccin, l-am tinut la piept si l-am alinat dar a plans violent, cu buze vineti, sughituri pentru 20 minute pana am schimbat tactica ca se ineca. E ok asa cu incercarea alinului de mama chiar daca nu functioneaza sau sa mergem pe varianta tatalui? Mulțumesc!

    • Madalina spune:

      De obicei cei mici au reactii mai „violente” cand mama e acolo. E ceva in mintea lor care le spune: be free and wild. Merge oricum e mai bine pentru toata lumea, nu te stresa si sa nu cumva sa crezi ca ai facut sau faci tu ceva gresit.
      Ani de zile nu l-am dus eu la cresa, pentru ca daca o faceam, ori era jalea de pe lume, ori efectiv plecam inapoi cu el acasa. Asa ca l-a dus fie taica-su, fie bona, fie bunica, dar eu nu.
      Cauta orice metoda care sa faca sa fie liniste si calm pentru toata familia, fara sentimente de vina.

  • Corina spune:

    Am tot vazut sfatul asta cu „sa iti cauti ranile vechi caci numai ele tr pot ajuta sa iti intelegi prezentul” si nu inteleg de ce. Adica, pana la urma, toti avem amintiri urate, dar totusi… Daca m-a batut mama in copilarie, nu inseamna ca nu pot fi un parinte bun. Si daca nu pot sa ascult plansul copilului/sa il educ cu blandete nu e neaparat din cauza ca am niste rani vechi, nevindecate. Adica nu trebuie sa fac neaparat o analiza amanuntita a trecutului meu si sa pierd timpul astfel.

    • Eliza spune:

      Eu as zice ca sfatul de a-ți caută rănile din trecut, a le accepta și înțelege sunt mai mult ca o alternativă, daca nu ti se potrivește, e ok. Cu siguranță ai găsit alte modalități de a fi un părinte bun si fără asta. Pe de altă parte, daca ai un discomfort la a-ți auzi puiul plângând, cumva va trebui să îți găsești niste mecanisme ca sa fii ok. Hugs si spor la mamiceală 🙂

    • Andra spune:

      Una dintre explicatiile la „de ce” tot apare sfatul asta este ca in ultimii zeci de ani diferite stiinte (psihologia sociala, psihologia, neurobiologia, etc etc) s-au dedicat studiului copilariei. Si concluzia la care au ajuns cu totii este ca prima copilarie, primii ani din viata (ca si viata intrauterina si nasterea) sunt extrem de importante. Felul in care am fost crescuti determina felul in care ne crestem copiii in mare parte si determina si ce facem noi ca adulti. Evident ca se schimba unele chestii de la o generatie la alta, dar altele raman si se repeta. Poate tu nu-ti vei mai bate copilul asa cum ai fost tu batuta, dar asta nu e singura maniera in care poti fi violenta cu copilul tau. Definitia violentei, din fericire, a devenit mai ampla si ne invita sa ne revizuim cu atentie comportamentul.
      Imagineaza-ti ca ai o rana. Si ca pana acum ti s-a spus ori sa ignori rana, ca gata, trecutul e trecut, ori ti s-a spus „pune pansamentul asta” si ascunde rana, ori „hai ca uite ce bine sunt acum, desi am rana”, ori „cu timpul o sa treaca”, ori „ignora si o sa dispara”, ori cum spui tu – „iti pierzi timpul cu asta”. Dar sa pretinzi ca nu ai nici o rana doar pt ca alegi sa o ignori si sa o acoperi cu un pansament, e cam iluzoriu. Cel mai sanatos ar fi sa scoti pansamentul, cureti rana, te uiti la ea, vorbesti despre ea si de abia apoi poti spera la o vindecare (care nici aia nu vine asa, de la o zi la alta, doar pt ca ne propunem sa ne vindecam; uneori e multa munca personala in spatele vindecarii si dureaza multi ani)

      Sfatul asta are baze serioase si stiintifice, le poti gasi in studii, carti, documentare, e plin peste tot de surse de informare daca vrei cu adevarat sa intelege de ce si sa „pierzi” timp cu asta. Eu una as spune ca ar fi cea mai buna investitie de timp pe care o putem face pt noi si familiile noastre.

      • Cri spune:

        Vreau doar sa fac o precizare, pentru ca e o confuzie frecventa: psihologia NU este o știință (în ciuda numelui). Terminologia cu care operează ea nu este suficient de clar definita și nici cuantificabila, condițiile experimentale evident nu pot fi perfect controlate, nu poate face predicții cu acuratețe etc. În nici un caz nu susțin ca nu este utila, dar când auzim expresii ca
        „teoria atașamentului” de exemplu, care este la mare căutare, sa fim conștienți ca este vorba de un set de ipoteze care nu pot (cel puțin deocamdata) depasi rangul de speculații și nu are sensul de adevăr demonstrat asa cum este folosit în stiinta.

        • Andra spune:

          Cri, vreau sa citesc mai mult despre ce spui – care sunt sursele tale de info? ce ma intriga pe mine din ce spui e partea asta: „Terminologia cu care operează ea nu este suficient de clar definita și nici cuantificabila, condițiile experimentale evident nu pot fi perfect controlate, nu poate face predicții cu acuratețe” – deci „stiintific” e doar un studiu cuantificabil, desfasurat in conditii perfect controlate? in cazul asta extrem de multe studii nu s-ar califica drept stiintifice…. Cate studii de laborator sunt perfect controlabile, in definitiv? Si daca e sa mergem mai departe cu intrebarile, cate studii de laborator sunt valide atata vreme cat sunt facute intr-un laborator, deci sunt doar o imitatie a conditiilor reale?

          Curiozitatea mea e autentica, multumesc anticipat pt clarificari.

          • Robo spune:

            e veche dezbaterea daca stiintele sociale (psihologia, sociologia, economia etc) sunt sau nu stiinte.
            sunt pentru ca folosesc metoda stiintifica si au rezultate care pot fi utilizate
            se poate argumenta ca totusi nu indeplinesc toate criteriile stintei, pt ca spre deosebire de fizica, chimie, biologie etc nu exista un corp clar de cunostinte unanim acceptate, ci inca exista paradigme nereconciliate.
            ex in fizica toata lumea accepta legile lui Newton, dar in psihologie sunt clivaje mari nereconciliate, scoli de gandire cum se zice.

            important este:
            1. pentru omul de rand, ce spune psihologia este valoros si poate fi folosit, iar omul de rand nu poate ajunge la o intelegere mai buna a lui insusi decat cea furnizata de psihologie
            2. nici o stiinta, oricat ar fi de „tare”, nu poate pretinde ca detine adevarul, ci doar ca teoriile pe care le are inca nu sunt contrazise de realitate
            este o vorba celebra in stiinta, anume ca nu poti dovedi nimic – de exemplu nimeni nu poate dovedi cu 100% certitudine ca obiectele lasate libere vor cadea la pamant intotdeauna

            de aia stiinta functioneaza cu teorii, care inseamna „cea mai buna explicatie pe care o avem pe baza dovezilor existente”

            si tot de aia exista confuzie cu privire la ce inseamna „teorie” in stiinta, respectiv unii cred ca e vorba de „speculatie”, cum zice Cri.
            nu – teoria stiintifica nu are nimic de-a face cu speculatia, dar nici nu este adevarul absolut – este doar cea mai buna explicatie pe care o avem noi, oamenii, la un moment dat.

          • Cri spune:

            Pai, da, exista niste conditii ca un domeniu sau studiu sa poata fi definiy ca stiintific. La modul concret, termeni ca fericire, succes șamd nu pot fi definiți clar și măsurati.

            Legat de experimente, evident nici un studiu de laborator nu poate controla toți factorii din univers, dar (simplificând la maxim) un studiu de cum actioneaza o substanță asupra unui țesut de exemplu poate fi foarte exact, suficient de exact încât sa poată fi replicat de alta echipa în alt laborator în aceleasi condiții. Replicabilitatea este o condiție necesara pentru ca un studiu sa fie considerat științific. Psihologii într-adevăr fac observații de lunga durata asupra copilăriei și vieții de adult, dar nu poți tine subiecții intr-un vacuum, factorii care pot interveni în viata unui om sunt mult prea multi și imprevizibili, iar datele de multe ori sunt obținute pur și simplu prin completarea unor formulare.
            În general în domeniile științifice pe baza unei teorii se pot face unele predicții, care ulterior se vor verifica. Psihologia nu poate pretinde pana acum asa o performanta, ceea ce este denumit teorie în psihologie se refera mai degrabă la diferite curente (care apar și trec în acest domeniu fără a putea fi verificate) și ipoteze. Notiuni ca subconstient, eu, supraeu, id, etc nu sunt decat asta – ipoteze. Nu putem susține ca înțelegem cu adevărat modul in care funcționează mintea umana înainte de a cunoaște în totalitate baza ei materiala, adică creierul, poate ca în colaborare cu neurobiologia se va ajunge undeva.

            Repet, intervenția mea (care e cam offtopic de fapt) nu a venit ca sa susțină ca nu ar fi un domeniu important, sigur ca este și poate fi de ajutor, dar ma zgârie pe retina cand citesc ca teoria atașamentului, psihanaliza și altele sunt susținute de ȘTIINȚĂ. Si eu, asemeni Corinei, sunt în complet dezacord cu ideea ca toată lumea are nevoie de terapie.

            • Andra spune:

              Mie nu mi s-a parut offtopic interventia ta, din contra, foarte binevenita pentru ca avem nevoie sa clarificam atat pt noi insine cat si pt cei cu care conversam, bazele de la care plecam atunci cand conversam. Eu studiez de cativa ani sanatatea mentala perinatala (adica sanatatea mentala a femeilor insarcinate si post-partum) si intr-adevar, nu exista studii care sa demonstreze cauze directe… Sunt multe studii bazate pe „simpla” observatie de la care apoi se generalizeaza. Dar aceste studii nu sunt mai putin valoroase sau credibile. Ceea ce a scris Robo exprima mult mai bine si mai clar ce vreau sa spun si eu.

              • cri spune:

                P.s. Legat de termenul „teorie” ma refeream strict la faptul ca in limbajul comun este utilizat cu intelesul de idee/ ipoteză, spre deosebire de domeniile exacte unde are intelesul de adevăr demonstrat/acceptat.

                Si da, sunt de acord ca pt omul „de rând” poate fi benefic sa meargă la psiholog. Dar pentru ca toata lumea are acces la multa informatie acum, daca citeste de exemplu de capul lui teoriile lui Freud ar fi bine sa aibă in vedere ca nu e „dovedit stiintific” ca in subconstientul lui vrea sa il omoare pe taică-su ca sa facă sex cu maică-sa, cam asta am vrut sa exprim de fapt.

            • Bia spune:

              Sunt foarte multe experimente in psihologie care au rezultate replicabile. Sa pui un semn de egalitare intre psihologie si paihanaliza este complet eronat. Psihanaliza este deja in mare parte demontata stiintific. Psihologia din ziua de azi (ma refer la ce se face pe bune, nu la versiunile romantate care se gasesc pe net, TV, etc.) este in mare parte congnitiv-comportamentala. Iar in aceasta sfera metoda stiintifica este la ea acasa. Si da, ca sa rezolvi diverse probleme, nu este necesar (si nici macar neaparat indicat) sa te intorci in trecut si sa-ti analizezi toata copilaria

  • Luiza spune:

    Vaaai ce articol minunat ❤❤❤❤. Mie mi-au trebuit aproape 4 ani si doi copii sa ma prind de treaba asta. Nu stiu cum ar fi fost altfel, dar e bine asa cum e acum.

  • Anca Vinturis spune:

    La fii mea cred ca lesinam daca o auzeam ca plange. Dar pe junior parca nici nu-l mai aud. Bazaiala e o stare naturala acum:)

  • Valentina spune:

    Offf si cum stim de care limite trebuie sa tinem si de care nu? La noi, problema principala este somnul. Niciodata nu a avut un program de somn. Mereu am incercat sa ii mutam somnul fie mai devreme gandindu-ne ca e prea obosit, fie mai tarziu gandindu-ne ca poate totusi nu este timpul de somn. Avea momente cand adormea relativ usor (dar nu incantat de ceea ce urma), iar in ultima perioada efectiv plange fara oprire (peste 20,30 de minute), ies din camera de dormit iar el ramane tot fixat pe plans. Imi vine foarte greu sa il aud plangand, are o disperare in planset care efectiv nu pot sa o mai ascult. Are 1 an si doua luni, inainte ii mai distrageam atentia cu altceva si apoi reluam etapele catre somn, dar am inteles ca nu e bine sa se procedeze asa. Ii explic de fiecare data ce urmeaza, ca dupa ce dormim mergem sa ne jucam. Mereu stau langa el in timpul somnului, nu l-am lasat niciodata singur, adoarme cu mine si se trezeste cu mine langa el. Cand incepe sa planga mereu ma gandesc ca poate gresesc eu ora de somn si iar ma simt vinovata si frustrata. Incerc sa merg cu el in camera in momentul in care ca el casca, am mai patit ca ratam momentul si deja intra andrenalina, dar acum recunosc mult mai usor momentul in care da semne de oboseala incat sa nu fie deja prea stimulat ca sa mai adoarma. Stiu ca acum este intr-un salt mental important, mereu in salturi era mai grava treaba, dar cum sa reactionez in aceste perioade cand el vrea sa stea si mai mult treaz si in schimb isi epuizeaza resursele de energie chiar mai repede decat inainte. Ma simt frustrata, vinovata si incapabila cand incepe sa planga (aproape cu disperare), parca i-as face cel mai mare rau. In acelasi timp sunt si suparata ca nu inteleg de ce el plange asa cand eu ii vreau doar binele (asta inteleg ca este un gand la nervi pe moment care imi si trece in momentul in care el adoarme sau se linisteste). Daca plansul lui ar dura 5, 10 minute ar fi ok, dar el nu se mai opreste. L-am tinut mereu in brate bebe fiind, acum ma intreb daca am procedat bine cand din exterior veneau sfaturi precum ”trebuie sa il mai lasi si singur in patut sa planga, nu pateste nimic, asa il inveti numai in brate”. Stiu ca acesta este un mit fals, dar cum sa procedez acum cand citesc ca trebuie sa ma invat sa ii accept plansul, iar eu nu stiu cum? De la ce varsta incepem?

  • Raluca spune:

    Buna! Dar ce facem cu copiii care plang din orice? Mereu si mereu nimic nu-i bun si miorlaiala la fiecare pas. Sunt epuizata psihic putin spus. Si cand era bebelus plangea ff mult. Abia la un an s-a vaz un pic de schimbare. Acum are un an si 4 luni. Multumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *