Limite impuse eficient și cu blândețe

Din ce îmi scriu mulți părinți, înțeleg că cea mai dificilă problemă cu care se confruntă majoritatea sunt limitele și felul în care le impunem astfel încât ele să funcționeze, fără a pedepsi, lovi sau striga la copil.

Din experiența mea cu copiii mei au rezultat câteva reguli simple, pe care le aplic atunci când fixez o regulă nouă sau modific o regulă veche. Aproape niciodată nu merge din prima, copiii au independența și încăpățânarea în sânge (și e foarte bine așa, despre motivele pentru care copiii se opun am scris deja aici), dar și noi avem răbdare și consecvență (avem, trebuie să avem, altă opțiune nu există), asta nu înseamnă decât că trebuie să mai insistăm, nu să abandonăm limita sau să începem să strigăm la copil, impunerea unei limite cu forța nu este eficientă, pentru că ne transformă în agresori, iar pe termen scurt și lung, acest scenariu este periculos și neplăcut pentru toți actorii din el.

shutterstock_340236947

Iată ce mă ajută pe mine să impun limite, întotdeauna cu respect și răbdare, și, de cele mai multe ori, în timp, ele ajung să funcționeze.

0. Cel mai important lucru este, în opinia mea, să nu te temi de reacția negativă a copilului atunci când decizi pentru el. Mulți părinți ar face orice numai să nu plângă copilul, inclusiv să-l lase nesecurizat în scaunul de mașină sau să alerge pe lângă piscina plină cu apă. Da, e posibil să plângă, e posibil să se înfurie, să urle, să se tăvălească pe jos, să strige că ești un părinte oribil, că te urăște. Trebuie să lucrezi cu tine, să nu te mai sperii, enervezi, să nu te mai ia cu palpitații de fiecare dată când copilul tău protestează. Ești părintele lui, copilul are NEVOIE ca tu să decizi pentru el. Chiar dacă acum e furios, dezamăgit, trist, o să-i treacă în câteva minute. E foarte bine să-și exprime emoțiile, care sunt așa cum sunt, nu există emoții greșite. Câtă vreme nu-și face rău și nu rănește pe altcineva, e în regulă să și le manifeste, iar asta nu trebuie să te împiedice de la a impune limita, câtă vreme ai decis că limita e necesară. Ceea ce ne duce la punctul următor.

1. Asigură-te că acea limită este necesară. Dacă nu ești sigur că e nevoie de limita asta și ești dispus să cedezi la primul plâns al copilului, atunci mai bine renunți la ea. Copiii au un al șaselea simț când e vorba despre indecizia, ambivalența părinților. Nu vei reuși să impui o limită despre care nu crezi cu adevărat, 100%, că e necesară, eu zic nici să nu încerci. Fă o listă cu limite absolut necesare (nu ar trebui să fie foarte multe) și începe să lucrezi cu ele.

Iată principalele limite ale noastre cu copiii, nu acceptăm nici o excepție de la regulă, niciodată, veți observa că majoritatea sunt legate de siguranță:

  • Călătorim în mașină cu centurile puse, toți, copiii fiecare în scaunul lui
  • Nu consumăm dulciuri din magazine, nici sucuri, nici alte prostii gen pufuleți, chipsuri etc
  • Nu ne lovim, nu țipăm unii la alții, nu ne spunem cuvinte urâte
  • Copiii nu se apropie de aragaz sau de prize
  • Copiii traversează strada doar de mână cu un adult, doar prin locuri marcate.
  • Călătorim pe bicicletă doar cu cască de protecție
  • 2. Explici regula pe înțelesul copilului, detaliind consecințele lipsei ei.
    De exemplu, copilul nu vrea să înțeleagă de ce e obligatoriu să traverseze strada de mână cu un adult sau insistă să alerge singur pe bordura străzii aglomerate.
    – Ai observat cum uneori aluneci sau de împiedici și cazi atunci când alergi și nu te țin de mână? Ei, când alergi pe stradă sau pe bordură, dacă vei cădea, nu o să ai timp să te ridici, pentru că pe stradă vin mereu mașini mari, cu viteză foarte mare. Mașinile sunt foarte puternice și dacă te ating chiar și numai puțin la mână sau la deget, te va durea foarte tare, îți va curge sânge, va trebui să mergem la spital, nu vei mai putea ieși în parc o vreme, posibil să nu mai poți merge sau alerga. Copiii merg pe stradă doar de mână cu mama sau tata, pentru că astfel, în caz că te împiedici și cazi, mama sau tata te ridică imediat de mână și te duc repede pe trotuar, în siguranță. Dacă vrei să mergi singur, o poți face pe trotuar (dar nu în apropierea bordurii), în parc sau în curte la buni.

    3. Repeți regula încă o dată, din nou. Dacă nici a patra sau a cincea oară nu obții cooperare, atunci schimbi ceva în scenariu pentru a întrerupe purtarea lui inacceptabilă.

    Vă dau un exemplu: copilul de un an vrea să bage un cui în priză. Îi spui calm, privindu-l în ochi, pentru a te asigura că te ascultă:

    – Puiule, te rog să nu bagi cuiul în priză, te vei curenta, o să te doară și o să te sperie și poți chiar muri. Nu ai voie să te joci la priză.

    El va încerca din nou să bage cuiul în priză. Îl privești în ochi și îi repeți, iar cu o mână îi îndepărtezi cuiul de priză. Faci asta încă o dată sau de două ori, dacă insistă, îi spui:

    – Uite, dacă vei face asta din nou, o să te iau pe sus și vom merge în altă parte, înțeleg că te atrage priza foarte mult, dar nu te pot lăsa să te rănești.

    Dacă încearcă din nou, faci exact ce ai spus, cu calm, fără să ridici vocea. Îl iei pe sus, chiar dacă plânge sau se zbate. Când ajungeți în siguranță în altă parte, îi mai explici o dată de ce l-ai mutat, că știi că e supărat, dar e datoria ta să ai grijă de el.

    Când se repetă situația, repeți scenariul. Se aplică la fel și când copilul lovește, trage pisica de coadă, aruncă mâncare pe jos, rupe florile, orice. Dacă e nevoie, intervii fizic pentru a te asigura că limita e respectată. Fără să smucești copilul, să-l tragi de haine, de mâini sau de păr.

    4. Nu ridici vocea, nu te răstești, nu șuieri printre dinți (e nevoie de multă practică, știu). Îl privești în ochi calm, îi zâmbești. Copilul trebuie să aibă încredere în tine atunci când îi spui NU, trebuie să simtă că tu crezi în ceea ce spui, că alegi așa pentru că e spre binele lui. Când NU-ul vine de la o persoană nervoasă, care evită contactul vizual, care ridică vocea, dă din mâini, amenință, aceea nu e o persoană rațională, pe care copilul să se poată baza că are grijă de el. Instinctul îi va spune să conteste interdicția, pentru că ea vine într-o situație stresantă, discutabilă. Creierul lui nu va mai asculta explicații, pentru că organismul intră în stare de alertă, se pregătește fie să fugă, fie să se lupte. Dacă însă îți păstrezi controlul și mai ales reușești să menții conexiunea cu copilul, sunt șanse mari să accepte limita impusă de tine (nu neapărat din prima).

    5. În cazul în care te enervezi, e bine să nu privești copilul în ochi, e posibil să se sperie de privirea ta. Cel mai bine e, cred eu, să amâni impunerea limitei pe mai târziu. Îndepărtezi cu blândețe copilul de pericol, îi explici că ai nevoie de puțin timp să te calmezi și reiei discuția despre limită când simți că ți-ai revenit și poți face asta cu calm.

    6. Lasă copilul să-și exprime frustrarea. Uneori, doar de asta are nevoie, să plângă, să spună NU, să știe că are voie să spună NU, că, deși ce vrea el nu se poate întâmpla, cineva i-a ascultat protestul.

    7. Observi și apreciezi respectarea regulii, copilul are nevoie să știe că ai văzut și te bucuri de faptul că a înțeles și respectă regula. Nu trebuie să recompensezi fapta cu nimic, doar să spui ceva de genul:
    – Mă bucur că mi-ai dat singur mâna să traversăm împreună, așa tu ești în siguranță, iar eu sunt liniștită.

    8. Reevaluezi limitele pe măsură ce copilul crește. Oricum te va ajuta el să faci asta, împingând periodic limitele până la refuz, în speranța că va mai câștiga ceva libertate. La un moment dat va avea voie să meargă singur să ia o pâine. Va avea banii lui. Va putea trece strada singur. Dar tu ești cel care decide când, e responsabilitatea ta să spui în continuare NU dacă simți că cel mic nu e pregătit.

    Copiii au nevoie de limite pentru a fi și a se simți în siguranță. Au nevoie de noi să decidem pentru ei atunci când ei nu pot sau nu vor să decidă. A fi un bun părinte ține și de asta, chiar dacă o limită vine deseori cu proteste, plânsete, cu ești o mamă rea. Nu-l ajuți cu nimic dacă îl lași să decidă singur lucruri care-i sunt peste puterea de înțelegere, care-i pun viața (sau pe a altora) în pericol. Lipsa de responsabilitate a părintelui e tot un soi de neglijență, după părerea mea. Vă încurajez să vă gândiți bine ce e cu adevărat important, ce limite merită impuse, și care sunt doar bătălii pentru deținerea controlului (despre acest subiect am scris deja aici). Despre pericolele prea multor NU AI VOIE am scris aici.

    Aștept și poveștile voastre de succes sau de eșec cu setarea de limite, m-aș bucura să oferim și alte perspective celorlalți părinți care ne citesc.

    Sursa foto: limite de siguranță via Shutterstock.com

Pin It

Tags

33 Comments

  • Mami spune:

    Foarte bun articolul si concret. Mă uit si la noi ca cel mai bine functioneaza consecventa, explicatiile si calmul si am reusit sa stabilim niste limite pe care a invatat sa nu le mai depaseasca. Tot timpul la baie vroia sa suga pompita la sampon. Ii spuneam de ce nu e ok sa bea sampon, apoi încerca iar si ii ziceam ca daca mai baga in gura i-l iau,pentru ca sa nu se imbolnaveasca, etc. Acum mai incearca uneori dar daca ii zic ca i-l iau (a vazut ca ma tin de cuvant) nici nu mai incearca

    • Cam spune:

      Si al meu a făcut la fel cand avea vreo 2 ani, cu un săpun lichid. I-am explicat de nenumărate ori ca nu e bine si de ce, dar cand l-am scăpat câteva secunde din ochi tit l-a gustat :)) bineînțeles ca nu i-a mai trebuit si își amintește si acum după 1 an jumate :))

  • Gabriela spune:

    Foarte elocvent si sintetic! Cu adevărat copiii au nevoie de limite iar noi, parintii, de muuulta răbdare! E esential sa nu luam personal micile razvratiri, copilul nu ne sfidează pe noi prin neascultare ci doar cauta fie sa se asigure ca vorbim serios fie mici plăceri interzise. Deci, sa tratam fiecare situatie ca prilej de invatare si de exersare a limitelor, nu ca pe un război personal! Deci, calm, fermitate, răbdare si multa dragoste!

  • Aliana spune:

    Și cum faci când părinții nu cad ei de comun acord în ceea ce privește o limită? Băiatul meu de 3 ani și 8 luni este fascinat de cuțite, foarfeci, orice taie, a învățat sa taie cu foarfeca înainte sa învețe sa vorbească. Cum nu ești o clipa atent, cum merge la bucatarie si-l găsești cu toate cuțitele în mana, și, nu, nu cele din plastic care nu l-au interesat niciodată, cele adevărate, cele foarte ascuțite, așadar eu am decis sa-l învăț cum sa le folosească.Dar tatăl lui nici nu vrea sa auda, copiii nu au voie sub nici o forma cu cuțitele după părerea lui. Sa vezi distracție mare atunci când tati vine de la serviciu și băiatul, fericit nevoie mare, îi povestește tare mândru cum a tăiat un cartof, un morcov, cum l-a lăsat mami sa se „joace” cu cuțitele ☺.

    • Printesa Urbana spune:

      Si noi avem discutii fix pe aceasta tema, Sofia foloseste deja cutite si foarfece, tati nu e de acord, eu o las. O solutie de compromis ar fi ca cel mic sa aiba acces la un cutit si la foarfece ale lui, care nu taie foarte tare, iar restul cutitelor si foarfecelor pentru adulti sa fie depozitate in alta parte, acolo unde copilul nu ajunge, dupa ce i se explica de ce nu are voie sa umble cu toate.

      • Nicola spune:

        Cu cutitele adevarate (cu tais, nu de uns painea) eu cred ca nu este de joaca, oricat de bine ar parea ca se pricep la 3 ani si ceva, 4. Nepotelul nostru se descurca mereu ok, de la 4 ani si ceva, insa o neatentie de cateva secunde a reprezentat o problema grava: o taietura la incheietura, exact la vena pt care au fost necesare 2 operatii de refacere a venei.. A fost ca din filmele de groaza, tasnea sangele de nu puteai crede si pana s-a ajuns la urgenta pierduse deja mult. Au ramas si urme urate, dar de atunci are doar foarfeca de copii si un cutit ca de uns painea. Sigur, fiecare isi cunoaste abilitatile copilului, dar rational vorbind, cred ca la varsta asta nu pot fi facuti deja responsabili pt asa ceva, mai ales in case cu multi copii, tipete, jocuri si distrageri ale atentiei.

    • Cris spune:

      Noi aveam cutite de plastic cu zimti, taie foarte bine, uneori chiar ma gandeam ca daca ii aluneca cutitul tot se va zgaria putin. taie foarte bine si legumele crude, alea fierte sunt parfum.

      Cand este ceva grav ca si cutitele adevarate suntem de acord amandoi. La alte chestiuni ii spun ca eu am incredere in ea ca i am explicat si ca ma asculta.

      Nu ne contrazicem in fata ei.

    • deea spune:

      Nu stiu daca ii fascineaza atat obiectul in sine cat ceea ce poate realiza cu el. Noi avem foarfec pentri copii si il foloseste oricand a nevoie sa taie ceva( inclusiv o eticheta ce o deranjeaza), la masa foloseste cutitul ei pentru a-si taia carnea, la curatat legume instrumentul special pentru asta, la feliat la fel- isi feliaza singura diverse gustari. Le are mereu la dispozitie, stie ca le manevreaza usor si nu e deloc tentata de obiectele periculoase.

  • Mămica de Denis spune:

    Sfaturile sunt foarte bune, dar ce te faci când ele chiar nu functioneaza? Sau dacă ai un copil foarte energic și încăpățânat pe deasupra care face cate o prostioara pe minut? De ex veneam cu copilul (avea cam 2 ani, 2 ani jumate) de la cumpărături, supermarket lângă un parc de joaca, parcul îngrădit și închis. Eu cu plasa în mana, mana copilului în cealaltă. Copilul vede parcul, normal ca vrea sa meargă, ii explic, ii arat ca e închid, el nu și nu, se zmuceste cu putere și încearcă sa se strecoare pe sub gard. Evident ca încercarea de-a tine în afara a fost o lupta pt ca dacă reușea sa intre era nasol, eu neavând acces în parc. În fine, am luat copilul, am încercat să-l calmez și sa ne îndreptăm spre casa.Dar exact la mijlocul trecerii de pietoni copilul se zmuceste din nou, da sa se întoarcă spre parc. Eu cu o plasa plina în cealaltă mana, veneau mașini, copilul de nervi s-a așezat pe sosea și refuza sa se ridice. Evident ca s-a soldat cu tararea efectiv a copilului pana pe trotuar, în urletele lui, transpirațiile mele și bineînțeles cu nelipsitele priviri judecătoare de pe margine. Și asta e doar un exemplu, șirul poate continua. Când am fost la mare, deși avea deja 3 ani jumate lingea chiuveta din baia hotelului, care nu era tocmai aseptica. După nenumărate încercări de a-i explica cu blândețe de ce nu-i bine și luat copilul de acolo, a trecut la oglinda care cine știe cu ce o fi fost spălată. Se uita de-a dreptul provocator și făcea intenționat tocmai știind ca nu-i voie. Rezultatul: jumătate de sejur petrecut în spital cu febra și perfuzii. În situații în care ai de-a face cu un Denis super inventiv, energic si vesel, dar care ii epuizeaza fizic și psihic pe toți adulții care stau cu el să-l supravegheze cum procedezi?

    • Printesa Urbana spune:

      Paai, nu prea ai ce face. Si copiii energici au nevoie de limite, ba as spune chiar ca au nevoie de limite mai ferme, pentru ca ei le vor contesta mai abitir. Cred ca ajuta mult daca limitele sunt setate de cea mai autoritara persoana din familie (tatal sau mama), daca ele sunt nenegociabile de fiecare data. Poate sa ajute si sa gasiti cateva modalitati in care cel mic sa isi consume energia (sporturi de grup sau individuale, catarat, fotbal, inot), sa evitati lucrurile care il agita si mai mult (televizorul, tableta, laptopul, sucurile, dulciurile, nesomnul). In rest, rabdare si atentie maxima, trece si etapa asta candva…

      • deea spune:

        Din pacate, etapa nu trece. Cel putin nu la toti. Imi recunosc copila in descriere. De multe ori sunt si eu epuizata fizic si psihic, stresata fiindca de multe ori isi pune integritatea fizica in pericol. Nu o face mereu, dar oricum se ramarca ” in multime”. Inclusiv la activitatile extrascolare, unde niciun instructor de nimic nu a reusit sa se impuna si sa o faca sa respecte regulile. Evident ca merge cu recompense si pedepse dar eu cred ca exact la astfel de copii sunt cele mai nocive. Pe termen scurt, pentru a gestiona o situatie limita. functioneaza, iar daca pui in balanta copil ranit grav/copil recompensat….A mea nu sfideaza, a trecut de etapa aia, pur si simplu face cum vrea ea si cum crede ea ca trebuie procedat. Am tot citit si peste tot se zice ca asa sunt ei dar cica e bine, ca fix astia de incalca reguli si risca vor ajunge departe. O slaba incurajare uneori. As aprecia daca as gasi mai multe informatii si idei despre gestionarea rebeliunii .

        • Ionela spune:

          Exact aceeasi problema o avem si noi. Baiatul are 6 ani si jumatate. Oriunde merge, scoala, activitati la care isi doreste sa mearga, se face remarcat si nu pozitiv pt ca nu respecta regulile. Nu vrea si punct. I-am explicat in toate felurile, l-am pedepsit, degeaba. Face ca el. E crescut numai de noi parintii, merge peste tot cu noi. Tot timpul este cu noi si cei doi frati mai mici. Asa a fost de cand s-a nascut. E foarte frustrant pt ca ne-am dedicat exclusiv copiilor si unde mergem, suntem remarcati din cauza ca nu asculta sa se opreasca atunci cd face ceva urat, de ex. Avorbitul urat si galagios. Sunt muulte de povestit. E greu pt ca sfaturile generale nu functioneaza. Are o inteligenta peste medie cu mult. Stiu ca se zice ca asa sunt acesti copoi, insa ceea ce ma speriw e ca stiu si ca multi nu razbesc in viata tocmai pt ca ies din tipar, iar societatea nu ii tolereaza. Toate cele bune!

    • Cris spune:

      Am avut situatii identice, cand nu a fost chip sa o conving ca nu putem merge in parc. Atunci am stabilit o limita, uite mergem dar nu stam mai mult de 30 minute, sau mai putin, in functie de situatie. Te dai in toate,faci tot ce vrei si apoi mergem da? „da mami”.

      Daca parcul era inchis, ii explicam ferm ca este inchis, mami nu are cum sa intre, putem cauta alt parc.

      In zona noastra sunt foarte multe parcuri la doar 5 minute unul de altul.

      sau i as fi promis ca mergem lasam plasele si ne intoarcem.

      Ce functioneaza INTOTDEAUNA in proportie de 50% sau 100% depinde de la caz la caz, este sa glumesc pe seama unei situatii. Ce crezi mami ca sunt maimuta sa ma catar pe gard, mai da-mi si o banana, ma scarpin pe burta si zici ca-s de-acolo.
      Si cand plange cu lacrimi tot o fac sa rada.

    • feedback spune:

      Asa e si baiatul meu mai mic. Fix in mijlocul strazii se pune de-a curmezisul, sau fix cand trebuie sa traversam strada ii vin idei.

      De parc… nici nu mai vorbesc. Cand baiatul mai mare era de varsta celui mic, puteam trece si pe la mustata parcului, daca voia si se nu putea, ii explicam, intelegea, mergeam mai departe. Cu cel mic, putem fi si la 100 m de parc, daca vrea si nu se poate, ii explic, ii povestesc, nimic! Ori mergem (cum s-a intamplat de cateva ori si am vazut ca e mai rau, pe termen lung, sa cedezi la presiunea lui), ori plange pana acasa (se racoreste si pe urma e ok)

      Am observat ca aceasta neputinta a noastra de a-l „stapani”, atunci cand se intampla, se datoreaza lipsei de conexiune dintre noi, care poate avea diverse surse: ori porneste de la mine (ca sint prea nervoasa si incercand sa-mi stapanesc pornirile, ma umflu si mai tare, si oricat m-as controla, percepe starea care o am) ori porneste de la el (este deja agitat si frustrat de ceva intamplat anterior, de ex. a plecat plangand de-acasa pt ca voia sa iasa in chiloti si totusi eu i-am pus pantaloni, sau pt ca voia geaca cu gluga si eu i-am dat geaca fara maneci pt ca e mai cald afara, sau pt ca voia sa iasa cu motorul dar pt ca avea bateria descarcata i-am zis ca nu poate, etc). De aceea eu fac tot posibilul (si imposibilul) sa fiu cat mai zen, sa inteleg exact contextul, sa inteleg de la ce s-a luat, sa stabilim si sa mentinem conexiunea, si atunci colaboreaza, negociaza, curge mai lin.

  • ariii spune:

    Eu am noroc cu fiul meu ca e destul de cooperant. La mine functioneaza povestile. De exemplu, cand era mai mic nu ma lasa sa-l spal pe dinti. Si atunci i-am adus o carte despre igiena (spalat pe maini, dinti, corp) in care era o imagine cu un dinte trist si niste bacterii viu colorate. Imaginea se ridica in sus ca o clapeta si sub ea era dintele fericit si stralucitor. Si atunci i-am spus povestea despre bacteriile care stau pe dinti si ii fac tristi si urati si ca numai cu peria de dinti le putem scoate de pe dinti. Apoi in baie ii spuneam „uite bacteria cum sta pe maseluta. Uite cum se tine cu gherutele. Trebuie sa frecam mai mult ca sa o dam afara”. Iar copilul zicea „iesi afara bacterio” :)))). Si asa ma lasa acuma sa-l spal si 3 minute daca vreau. Fiecare situatie are povestea ei. Dar daca e de murdarie atunci sunt bacterii si dupa ce spalam „uite ce sclipeste, mama!” :))

  • Robo spune:

    de putin timp am mai gasit o regula de siguranta la a carei implementare lucrez acum cu Sofia, dar nu si cu Ivan pentru ca am observat ca el e inca prea mic ca sa o inteleaga.

    regula zice asa: „Nu pui mana pe un lucru despre care nu stii ce este. Mai intai intrebi.”

    este o regula dificila pentru ca este abstracta si nu este specifica, dar exact faptul ca nu este specifica o face valoroasa, pentru ca sunt multe chestii pe care nu le poti prevedea.

    aseara Ivan se juca cu ceva nou pe care nu il aratasem copiilor (un selfie stick) si Sofia a venit la mine sa-mi spuna ca Ivan se joaca cu ceva ce nu stie ce e.

    I-am explicat ca Ivan e prea mic ca sa inteleaga regula asta si ca de aceea el trebuie supravegheat in continuu pana mai creste, dar am fost si mandru de fata mea 🙂

    • deea spune:

      Nu a fost doar fiindca a avut ocazia sa ” parasca” fratele, ea iesind bine din toata situatia. Intreb si eu, ca stiu intregi familii ce se bazeaza pe asta, ca sa nu mai vorbesc de clasele mici unde mereu exista ” paraciosul clasei”. Invatatoarele se bazeaza pe ei. Sigur, de multe ori paraciosii sunt doar niste copii cu un profund simt al dreptatii.
      Eu am regula ” nu bagam in gura daca nu stin ce este, ideal daca nu stim ca e comestibil”. Am patit-o, sper sa fi fost chiar bombonele cu gust foarte rau….

      • Robo spune:

        nu mi s-a parut ca vrea doar sa-l parasca ca sa iasa ea bine…
        Ivan era langa mine, deci eu vedeam exact ce face. Daca ar fi venit dintr-o alta camera sa-mi spuna ce face Ivan erau sanse mai mari sa o fi facut ca sa-l parasca.
        dar e greu de spus care e motivul exact:
        – a vrut sa-l parasca
        – a vrut sa-mi atraga mie atentia ca ii impun ei niste reguli pe care lui nu i le impun
        – a dat dovada de grija fata de el (uneori il instruieste chiar ea pe Ivan, dar inca destul de rar, asa ca e explicabil ca mi-a spus mie)

        si nici nu cred ca conteaza, pe mine ma interesa cel mai mult sa ii ramana regula asta in cap si vad ca i-a ramas, de asta am fost bucuros.

        • deea spune:

          Da, in functie de copil te poti bucura ca retine sau nu o regula. A mea le stie pe toate dar viata ei pare sa urmeze principiul ” regulile sunt pentru a fi incalcate”. Uneori parca e mai util sa nu o stie ca regula, fiindca regula inseamna pentru ea ( asa cred eu): supunere, parte din turma, banalitate, predictibilitate. Intr-un cuvant, plictiseala. Chiar asa justifica incalcarea regulilor: e plictisitor sa le tot respecti. E drept ca societatea impune uneori reguli multe si parca inutile. Aici ma refer strict la reguli nu la limitele impuse de parinti rezonabili. Cand mergi la gradi, ai o bona, mai stai la bunici, mergi des in vizite au fiecare casa si persoana vine cu regulile sale,e frustrant pentru un copil.

          • Robo spune:

            probabil ca pe masura ce copilul creste, este tot mai dificil sa il determini sa respecte reguli.
            ajuta si sa ai cat mai putine reguli (doar alea esentiale) si sa nu le perceapa ca restrictii, ci ca lucruri pentru siguranta lui.

            este f interesanta discutia asta.
            de exemplu uneori Sofia ma intreaba daca poate sa faca ceva sau e pe cale sa faca ceva ce mie mi se pare potential periculos (sa se loveasca etc)
            si as putea sa-i spun „nu face aia”, dar m-am gandit sa-i spun ceva de genul „nu face aia, ca mi-e teama ca o sa patesti nu stiu ce”

            pe de o parte mi se pare ok, pt ca ii dau posibilitatea sa inteleaga de ce zic nu, ii comunic ce simt eu, nu ii dau doar interdictia.
            pe de alta parte ma gandesc ca in felul asta ii induc ei niste temeri de care s-ar putea lipsi.
            de cele mai multe ori totusi ajungem sa negociem, sa discutam un pic, adica ea zice „dar nu o sa cad ca ma tin bine” si eu zic ok.

            am ajuns sa o cunosc si sa pot evalua daca e sau nu in stare sa faca ce-si propune (de cele mai multe ori este) si ea la fel, adica nu se baga daca nu e sigura.
            Sofia este de altfel un copil extrem de hotarat si de neinfricat asa ca am incredere in ea si nu fac decat sa-i atrag atentia asupra pericolelor la care se expune, ca sa fie atenta la ce face.

            daca ma intrebai acum 5 ani daca mi se pare ok ca un copil de 4 ani sa se urce pe un tobogan la 4 metri inaltime sau sa mearga in picioare pe tot felul de bare la inaltime as fi zis „in nici un caz”.
            dar cunoscand-o, ma simt ok.

  • RoxaS spune:

    De multa vreme am o dilema,acum este momentul potrivit sa intreb: care este limita dintre fermitate si amenintare? De multe ori faptul ca spun un lucru ferm (ca in exemplul tau cand ii spui copilului ca daca mai continua sa incerce sa bage cuiul in priza o sa il iei pe sus si o sa il duci altundeva) cel putin in ochii mei tot pare un fel de amenintare,chiar daca ii spun copilului cu tot calmul si dragostea…

    • Printesa Urbana spune:

      Nu este o amenintare, amenitarea inseamna a avertiza pe cineva ca urmeaza sa ii faci un rau, si nu e cazul aici, tu doar il pregatesti pentru ce urmeaza sa se intample, urmeaza sa faci un lucru pentru siguranta lui, un lucru bun, il indepartezi de pericol. Este esential tonul pe care il folosesti, ferm inseamna decis, nu moale, nu cantat, nu nervos, nu strigat. Uite, o sa te duc dincolo pentru ca vreau sa fii in siguranta.

  • Cornelia spune:

    Apropo de formularea limitelor sau a regulilor, in programul de Educatie Parentala Pozitiva (Triple P) sustinut de organizatia Salvati Copiii, program adresat parintilor si de care acestia beneficiaza gratuit, este recomandat ca enuntarea acestora sa nu inceapa cu negatie gen „Nu lovim, nu tipam”..etc. E foarte util programul respectiv, recomand 🙂

    • Anca spune:

      Poti da si un exemplu despre cum ar trebui sa fie formulata o limita/regula evitand negatia la inceput? De ex, cum ii spun sa nu mai tipe la pisica?

      • Printesa Urbana spune:

        Ii poti spune: Te rog sa vorbesti cu pisica ceva mai incet. Sau Pisicii sigur i-ar placea daca ai vorbi cu ea ceva mai calm.

  • o femeie spune:

    Unele lucruri am lasat sa experimenteze. De ex. cuptorul cald (nu fierbinte ) si am lasat-o sa atinga: a pus mana, a facut AU, i-am explicat ce se intampla. Pe trotuar si pe strada de mana. Explicat ca asa mergem: alergam in parc.
    Evident ca au fost si necooperari, dar perseverenta si consecventa e cheia. Cu cat ma schimb si zic da nu, cu atat mai rau fac copilului.

  • Anca spune:

    Baietelul meu de 2 ani este fascinat de alergatul in strada, pe jos sau cu bicicleta fara pedale. De cateva saptamani alearga tot timpul si nu se opreste cand ajunge in strada. Ii explic in fiecare zi calm ca noi suntem pietoni si mergem pe trotuar, ca putem alerga cand ajungem in parc, ca de strada mergem de mana cu mami. Nimic nu functioneaza:(, nu vrea sa mergem de mana, o ia la fuga si rade tot timpul. Lui i se pare foarte amuzant dar eu nu stiu ce sa mai fac, mai sunt si insarcinata in 22 de saptamani si imi e foarte greu sa alerg dupa el cateva ore pe zi. Singura solutie pe care am gasit-o a fost sa iasa doar sotul meu afara cu el sau sa mergem impreuna toti, desi asta inseamna din pacate sa iesim doar o data pe zi. Aveti vreo alta idee ce as mai putea sa fac?

  • Divort Rapid spune:

    Fooooarte de acord! Regulile trebuie sa existe! Regulile nu sunt totuna cu severitatea. Forma este foarte importanta in aceasta situatie si… mai este ceva: regulile se respecta de catre toata lumea nu doar de cei mici!

  • Dorina spune:

    Foarte fain articolul! Si foarte faina adordarea! Si noi o aplicam de cand am fost prima data la cursul Otiliei acum 4 ani, cred ca insa pentru a nu intra si mai mult in spirala autoinvinovatirii (atunci cand de fapt nu reusesti sa aplici filozofia asta plina de compasiune) ar fi necesar sa detaliezi si tool urile de suport pentru parinti despre care Hand in Hand vorbeste cand recomanda aceasta abordare. Altfel nu e decat un ALT standart foarte ridicat fata de care sa simti ca you are not (doing it) good enough !

  • Ivanciu Andreea spune:

    Mi-a placut cum ai pus problema. Fain. Legat de faptul ca nu pot sa decida ei tot pentru ei la aceasta varsta pentru ca nu realizeaza implicatiile pe termen lung, voiam sa te intreb Printesa ,ce parere ai despre Scoala Democratica? Daca nu stii despre acest sistem, una dintre regulile de baza este : copilul decide singur DACA merge la cursuri , la ce cursuri merge si cat . Incepand de la grupa 0.
    Ma simteam cumva vinovata ca iau decizii pt ei…dar cred ca asa e firesc.

  • Gabriela spune:

    De la ce varsta se pot impune limite? Adica sa nu fie prea devreme, copilul nu va intelege. Multumesc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *