Părintele, copilul și nevoia de control

„Nu există copii, există doar oameni.” (Janusz Korczak)

M-am gîndit mult la frîntura asta de text, la aceste șase cuvinte care exprimă atît de bine ce cred și simt despre felul în care ar trebui să ne creștem copiii. Eu cresc copii de doi ani și jumătate, cuvintele astea le-am auzit acum trei zile. Da, așa este, în capul și-n sufletul meu, cresc oameni, nu copii. Mai bine zis, le fac din brațele mele un cadru sigur în care-i las să crească așa cum le vine bine.

shutterstock_215207521

Doar pentru că sînt mai mici nu înseamnă că ne sînt inferiori. Că nu ne merită respectul. Că avem dreptul să-i tratăm ca pe niște animale de casă. Că ne putem impune controlul asupra lor, doar pentru că sînt dependenți de noi.

Nu știu cum de n-am scris despre asta pînă acum. Am vorbit însă despre asta acum un an, la lansarea cărții lui Alfie Kohn, Parenting necondiționat. Am spus atunci că unul dintre lucrurile pe care le-am făcut instinctiv cu Sofia a fost să renunț la tendința mea de a avea mereu controlul cînd vine vorba despre ea. Și cred că am făcut foarte bine. Am dat astfel la o parte o mare sursă de frustrări ale mele și ale copilului. Doar renunțînd să mai am control în unele aspecte, nu în toate. Nu săriți, nu e vorba despre lipsa de limite și copii care ți se urcă în cap, e vorba despre a alege să pui relația cu copilul tău și afecțiunea lui pentru tine mai presus de nevoia ta de a-i impune lucruri ne-necesare. Explic mai jos.

Noi, adulții, ne simțim destul de lipsiți de control în general în viață. Am crescut în familii care ne-au lipsit de control, ne-au pus la colț, ne-au pedepsit, ne-au spus să nu le răspundem, să facem ce spun ei cît stăm în casa lor și așa mai departe. Am mers la școală, unde am stat cuminți în bancă și am învățat pe de rost comentarii la limba română, fără să avem control nici măcar asupra propriilor idei. Apoi am mers la job, unde șeful are controlul asupra salariului nostru. Administratorul de bloc are control asupra confortului nostru în bloc. Politicienii au control asupra legilor, taxelor, condițiilor noastre generale de trai. Dumnezeu are control asupra sănătății noastre. Prea puține lucruri dintre cele care contează sînt în controlul nostru. Sigur, putem controla ce gătim diseară și cu ce ne îmbrăcăm, dar la naiba, de asta ne-am făcut mari? Avem și noi nevoie să deținem control în domenii mai importante!

Și facem copii. Niște mogîldețe adorabile care nu știu decît să clipească. Perfect, ia să exercităm noi niște control asupra lor și să numim asta educație. Sigur, parte din acest control e necesar. Copilul trebuie să învete multe lucruri și trebuie s-o facă în siguranță. Îl ajutăm, îl protejăm, îi explicăm. Doar că pe lîngă toate astea atît de necesare și benefice, foarte des ne impunem asupra lor complet nejustificat, doar pentru că ei sînt mici și noi mari, pentru că noi i-am făcut pe ei și nu invers. Din păcate, făcînd asta nu-i mai tratăm ca pe niște oameni, ci ca pe niște ființe inferioare pe care nu le respectăm prea mult.

Dacă să spunem ieșiți în oraș cu un amic și el vă spune amuzat că iar și-a uitat portofelul acasă și va trebui iar să plătiți voi berea, o să începeți să strigați la el: – Iaaar! Ești chiar culmea! Faci anume să mă enervezi? Ți-am spus de atîtea ori să nu mai uiți portofelul! Treci imediat în camera ta, chiar m-ai enervat!

Nu prea, nu-i așa? Vă amuzați că amicul e uituc și plătiți berea. Dacă însă copilul își uită iar la grădi haina de ploaie, ohooo, ce e la gura noastră! Deși nu, copilul nu face în ciudă nimănui, nu vrea să enerveze pe nimeni, copilul e un om care are 3 ani și care are alte priorități în viață. Adică e ok ca un adult să plece de-acasă fără portofel, dar cînd un copil uită un ceva mai puțin important (pentru el), e motiv de pedeapsă?

Revin la control. Spuneam că eu am simțit de la început că trebuie să renunț să-l am cu orice chip dacă îmi respect copilul. Și a venit foarte natural, și ne-a fost foarte bine tuturor astfel. Stau și analizez fiecare cerere a Sofiei și dacă nu găsesc nici un motiv să spun nu, spun da, iubito, hai. Nici un motiv serios și valid, pe care să i-l pot explica fără s-o mint. Că n-am eu chef nu e un motiv serios, că ea are, eu n-am, de ce să cîștig eu de fiecare dată? Că mi-e lene iar nu e. Că nici pe mine nu m-a lăsat mama nu, nu e un motiv bun. Vă dau cîteva exemple.

Mami, pot să stau desculță în parc?
E cauciuc pe jos, nu sînt cioburi sau alte lucruri periculoase, e doar praf, deci da, poți. Ba o să stau și eu cu tine desculță!

Mami, pot să dorm cu fusta roz?
Nu te incomodează, nu văd de ce nu, deci da.

Mami, pot să merg în parc în pijamale?
Nu e frig, deci nu văd de ce nu, da, iubito, poți.

Mami, am voie să folosesc singură dvd-ul?
Nu e nici un risc de curentare, o să îți arăt cum, tu o să înveți, deci da, nu văd de ce nu.

Mami, pot să gust și eu mîncare jamaicană?
E picantă, dar asta o să constați și tu, deci poftim de gustă.

În mod normal, primul instinct ar fi fost sa îi spun NU la toate de mai sus. Fără să am un motiv real. Sigur, lumea nu iese din casă în pijamale. Dar… de ce? Pentru că așa e regula, dar ea e încă un copil pentru care aceste reguli nu sînt importante. Cînd va avea 25 de ani va înțelege ea singură de ce nu e bine să iasă în pijamale în parc. Nu aș lăsa-o desculță în parc, că se murdărește. Și ce? N-avem destulă apă acasă? Nu lași copilul să umble la DVD. De ce? Habar n-am, că nici pe mine nu mă lăsa tata?!?

Mami, am voie să gust apă din veceu?
Nu. Apa e murdară și te poți îmbolnăvi.

Pot să învîrt eu în mămăligă?
Nu, e foarte fierbinte și te poți arde.

Și așa mai departe. Dacă există un motiv serios pentru care NU, atunci îi spun nu și îi explic. Nu s-a întîmplat niciodată să se trîntească cu capul de pereți pentru un NU. Pentru că a auzit multe DA-uri și pentru că știe că atunci cînd e NU e pentru că nu se poate, din motive de sănătate, siguranță, principii sau valori importante (gen nu mințim, nu lovim, nu luăm jucăriile altora, nu stricăm lucruri, nu mîncăm bomboane etc).

Da, am renunțat la control de dragul controlului. Dar am cîștigat o relație bună cu fiica mea, care are încredere în mine. Care se distrează și se joacă frumos cu mine, pentru că sîntem egale (după ce, repet, dăm la o parte limite de siguranță). Și eu îi cer ei voie să fac lucruri. Să o îmbrac. Să o pup. Să o pieptăn. Sîntem oameni care se iubesc și se respectă. Ea înțelege că eu sînt responsabilă pentru ea și are încredere în NU-urile mele, știe și simte că nu spun NU doar pentru că pot, că-s mai mare și că plătesc ratele pentru casa în care stăm (de fapt, le plătește soțu).

Același principiu îl aplic și cînd e vorba de lucrurile pe care i le cer. Nu-i cer să mănînce tot din farfurie, știe ea mai bine cît să mănînce. Nu-i cer să se îmbrace în două minute, o anunț din timp și îi mai aduc aminte. Nu îi cer să deseneze în contur, poate ea va face un contur mai bun (pentru ea). Nu-i cer să se joace cu ce-i cumpăr, îi pun la dispoziție și ea decide.

O întreb mereu ce crede despre lucruri. Și ea îmi spune. Cînd sîntem într-o criză (de exemplu e seară și nu-s găsește plușul de somn), îi explic situația și o întreb pe ea ce crede c-ar trebui să facem. E uimitor cum, la doar doi ani și jumătate, știe să găsească soluții: uite, mami, luăm alt pluș. Sau îl rugăm și pe tati să ne ajute să-l căutăm. Sau mă gîndesc mai bine unde l-am pus. Nu-i spun că nu e important plușul ăla, știe ea mai bine cît e de important pentru ea. Doar pentru că e mică nu înseamnă că eu știu mai bine ca ea ce simte ea.

Sînt multe de spus despre respect, empatie, puterea noastră de a renunța la lucruri pentru ei. Nu vreau să mă lungesc, țineam musai să vă povestesc și asta despre felul în care creștem noi împreună. Nu uitați vă rog că eu nu dau sfaturi și nici nu vreau să cert pe cineva, eu doar povestesc lucruri din experiența mea (mică, ce-i drept) de mamă în speranța că unele lucruri pot fi de folos și altor părinți. Știu că în contextul în care am crescut și în care trăim, sună foarte aiurea asta: să renunți la control și să-l pui în palmele mici ale copilului. Multă lume va înțelege, ca de fiecare dată, că ce vreau să spun e să-i lăsăm să facă ce vor, cînd vor, să devină niște răsfățați și niște isterici pe care o să-i urască toată lumea. Dar nu, vă asigur că nu ăsta e efectul unei relații părinte-copil bazate pe respect. Văd destule familii în jur, primesc destul povești, îmi văd copilul cum crește frumos, înțelept, fericit, mulțumit, sigur pe el, mă văd pe mine dezbărată de vechi obiceiuri enervante (da, nevoia de control permanent e foarte obositoare pentru cei din jur, mari sau mici), mi-a fost extrem de ușor să renunț la control în secunda în care m-am pus cu adevărat în locul fetiței mele și am vrut să aflu de ce vreau ca ea să facă sau să nu facă anumite lucruri.

Pentru că așa este, nu există copii, există doar oameni.

Despre NU-uri am mai scris aici. Despre ce cred eu că înseamnă să crești un copil liber am scris aici.

Sursa foto: iubire necondiționată, Shutterstock

61 Comments

  • Cristiana spune:

    Exemplul cu portofelul este cel dat de Alfie, anul trecut :). Imi amintesc asta pt ca reprezinta piatra de hotar in revelatia mea, atunci am inteles despre ce e vorba. Desi atunci eram doar gravida, in momentul in care a aparut bulina mi-am dat seama ca tot ceea ce conteaza este sa fie um copil sanatos nu numai fizic ci si moral, care ( vorba ta) la 25 de ani va fi instare sa ia decizii corecte pt ea

  • Luminita D. spune:

    Imi place asa de mult tot ce ai scris si toata teoria aceasta cu respectul. La fel am facut si eu cu cea mare, spun nu doar cand e periculos sau distructiv. Dar acum, la cei 5 ani ai domnisoarei am o problema si nu stiu cum sa o abordez. Pentru ca se apropie scoala, am inceput sa fiu mai insistenta cu activitatile gen lectii, dar atunci cand nu se descurca prea bine nu mai vrea sa lucreze si uite asa am ajuns cu usurinta la recompense. Adica…daca terminam activitatea asta, ne jucam apoi ce vrei tu. Tu ai citit cartile lui Alfie, ofera si solutii? Sau doar explicatii de ce nu sunt ok recompensele? Ca asta am inteles, dar nu prea ma descurc sa le inlocuiesc…

    • Printesa Urbana spune:

      Alfie nu da solutii concrete niciodata, pt ca ele depind f mult de copil. Dar in mare, e vorba despre cooperare, explicatii, decizii luate impreuna cu copilul, trebuie sa afli care e problema de fapt si sa o rezolvati pe aia, posibil ca refuzul de a face teme sa fie un simptom. Poate o sa te ajute cartea noua a lui Alfie, e fix despre recompense, nu am citit-o inca.

    • denisa spune:

      Eu imi amintesc ca, atunci cand eram de 4-5 ani voiam sa ma joc. Temele si lectiile au inceput impreuna cu scoala si ai mei nu au incercat sa grabeasca acest lucru. Nu au stat niciodata langa mine la lectii si nici nu le-au verificat niciodata. Acest lucru m-a responsabilizat si nu am mers niciodata cu lectiile nefacute la scoala.
      Poate fetita ta se va obisnui cu lectiile cand va fi ea pregatita; e posibil ca, daca insisti acum, sa nu vrea sa faca temele mai incolo sau sa le faci tot timpul cu ea pentru ca altfel nu le face. Imi cer scuze daca pare deplasat comentariul meu – vorbesc doar din experienta mea de copil.
      Cu siguranta fetita ta e diferita si va trebui sa afli de la ea ce anume o deranjeaza ca sa rezolvati impreuna situatia. Multa bafta!

    • Rox spune:

      Imi permit sa-mi dau putin cu parerea – eu n-as zice ca joaca aia de dupa e o recompensa. Pentru ca daca e perceputa ca o recompensa, inseamna ca activitatile scolare sunt percepute ca si ceva negativ (chin, pedeapsa, etc), altfel de ce ar avea nevoie de consolare? (Nu-mi place aici cuvantul recompensa sau poate inteleg eu altceva prin asta) Si joaca si lectiile sunt activitati firesti, necesare, intr-o anumita proportie. Din ce in amintesc eu, mie mi-a explicat mama ca asa cum oamenii mari au serviciu, copiii au scoala, teme, etc. Uneori la scoala ne place ceea ce facem, alteori mai putin (ca si la serviciu), dar e ceva ce trebuie facut. Si intercalam temele cu joaca: veneam de la scoala, ma jucam o vreme, apoi teme, apoi iar joaca pana la culcare. La mine a functionat asa (si functioneaza chiar si acum cand lucrez) pentru ca daca as fi inceput direct cu teme nu as fi avut rabdare sa le fac ca lumea fiind cu gandul doar la joaca, iar daca le lasam pe finalul zilei probabil ca as fi fost prea obosita si din nou n-as fi avut rabdare de ele. Nu e o reteta general valabila, e important sa stii ce merge mai bine la copilul tau.

    • feedback spune:

      „Pentru ca se apropie scoala, am inceput sa fiu mai insistenta cu activitatile gen lectii, dar atunci cand nu se descurca prea bine nu mai vrea sa lucreze”

      fix in aceeasi situatie am fost si noi (si baiatul meu mai mare are tot 5 ani, si tot asa mi-am zis, sa ne obisnuim incet incet.

      la fel, cand nu facea „bine” ceva, nu-i mai placea sa lucreze si refuza sa continue cu incercarile. ulterior am realizat ca Eu eram cea care „decidea” daca era bine sau nu, si nu el. adica eu ii influentam, prin reactia mea, vrutul sau nevrutul lui de a lucra.

      cand am constientizat asta, l-am lasat sa lucreze cum poate el, eu nefacand altceva decat sa-i spun ca e bine/frumos, si sa mai repetam, sa devina si mai bun/frumos.

      p.s. ma refer la scris in esenta, la cifre si litere 🙂 cand vedeam ca pur si simplu nu are chef, alternam scrisul cu alte jocuri (compunerea si descompunerea cifrelor, folosind diferite obiecte colorate sau haioase, repetarea in oglinda a sunetelor si literelor, si totul devea distractiv, relaxant.

      nu sint experta, spun doar cum am iesit noi din situatie 🙂

  • Luminita D. spune:

    Da, am sa o cumpar, poate imi vin idei bune citind-o. Multumesc printesa!

  • nusch spune:

    Mda, situatii si situatii, copii si copii. Ai mei sunt frati si nu seamana sub nici o forma la temperament, unul cu celalalt. Asta mare a fost si e coooperant, asta mica e un fulger emotional caruia, daca ceva ii sta in cale, e jale si jihad. Daca se adauga ceva oboseala, situatia devine o tortura psihica pentru amandoua: ea plange cu sughituri si aparent fara motiv, eu ma scurg de somn si oboseala si mi-e mila de ea, ca nu inteleg de ce e atat de suparata.

    • Printesa Urbana spune:

      Adica daca iti cer acelasi lucru, le raspunzi diferit? iti exerciti diferit controlul asupra lor? sau doar zici ca ei au reactii diferite la raspunsurile tale?

    • Ami spune:

      Nu, cred ca Nusch vrea sa spuna ca sunt unii copii care din replica „Nu, e foarte fierbinte și te poți arde.” aud doar NU-ul 🙂 Si atunci incepe criza 🙂
      Am mai auzit de cazuri de genul.

  • Alexandra spune:

    Din pacate, lucrurile astea nu se aplica tuturor copiilor. Si eu incerc sa-mi cresc fetita limitandu-mi „nu-urile”. I le spun doar atunci cand, asa cum spui si tu, chiar nu se poate, gen sa se joace cu cutitul, sa bage degetele ude in priza. Insa, in situatiile astea, ea nici nu mai asteapta explicatiile, incepe sa planga si sa tipe. Ma gandeam, referitor la ce spuneai tu in primul exemplu, cel cu mersul desculta prin parc…eu am trait o situatie asemanatoare: fetita mea intr-o zi n-a mai vrut sa se imbrace, vroia sa stea dezbracata; cum afara era cald si nu era pericol sa raceasca, am zis ok, poti sta dezbracata…numai ca ea de atunci mereu vroia sa stea dezbracata….asa ca daca m-as confrunta cu situatia ta, daca mi-ar cere s-o las desculta, i-as explica frumos ca nu se poate, tocmai pentru a nu ma confrunta cu situatia similara, aceea de a nu mai vrea sa se incalte deloc…Esti foarte norocoasa ca ai un copil care intelege atunci cand ii explici lucrurile si nu face crize.

  • Ce frumos ai scris, s-a aprins un butonel si la mine in cap după ce am citit. Mie îmi place f mult sa dețin controlul, in general sunt control freak, îmi dau seama ca nu vreau sa fiu așa cu fetița mea, dar nici nu stiu de unde sa încep. Am inceput sa renunț la control în rutina zilnica la diverse chestii mici. Tu cum ai reușit sa renunți la control, ceva metode pe care le poti shareui :D?

  • Monica spune:

    Legat de faza cu portofelul, de cate ori isi uita cate un elev de la scoala, caietul, temele sau altele, mereu ii iertam pe principiul ca da, si eu uit acasa una alta, si eu sunt adult si fac asta, ce sa mai zic de un copil. Si toate astea inainte sa aflu de Alfie, sa am copil etc. Ma declar mandra de mine 😀

    Iar la scoala, mereu i-am tratat pe copii cu respect, nu le-am impus lucruri, mereu le-am cerut parerea. Cred ca de asta ma adora cu totii, daca stau sa ma gandesc bine.
    Acum tot ce imi doresc e sa am o relatie la fel de frumoasa cu baietelul meu.

  • denisa spune:

    „Iti scapa de sub control si ti se urca in cap! Copilul trebuie sa iti stie de frica.” – sunt raspunsuri pe care le primesc atunci cand spun ca, atunci cand voi avea copii, ii voi respecta inainte sa le cer respect, voi incerca sa controlez doar aspectele care ar reprezenta un pericol pentru integritatea lor… ca nu vreau un copil „ascultator”, care face tot ce ii spun adultii din jur, ci unul care pune intrebari, cere argumente… Si vesnicul: „Lasa ca o sa vezi tu cand o sa ai copii”… Aoleu, dar sunt toti trasi la indigo si exista o reteta universala de a ii educa? 🙂
    Am spus si pe FB tau, atata timp cat copilul nu isi pune in pericol sanatatea si nici pe a celor din jur, nu cred ca e o problema daca: vrea sa se imbrace in blugi la nunta, nu vrea sa spuna poezia, vine cu hainele noi murdare de la joaca, refuza sa se joace cu unii copii, etc. Are motivele lui pentru care vrea/nu vrea sa faca anumite lucruri.

  • Natasa spune:

    Vroiam de ceva timp sa te intreb (nu are legatura cu subiectul, chiar daca l-am citit cu atentie si l-am bagat la cap): fetita mea de 7,5 luni nu doarme decat cu mine in pat si de vreo saptamana si jumatate doar la san. Toata noaptea si la somnul de peste zi. La prima miscare de a-i scoate sanul din gura sau tentativa de a pleca de langa ea, se trezeste si plange isteric. Recunosc ca am gresit luand-o sa doarma cu mine, era mai comod la acea vreme, insa ma/te intreb daca voi mai reusi vreodata s-o fac sa adoarma in patutul ei si mai ales sa adoarma fara san?

    • Raluca spune:

      Natasa, cu siguranta vei depasi aceasta faza. In aceeasi situatie am fost si eu, fetita mea nu dormea decat in pat cu mine si numai la san, dar dupa ce a mai crescut si a renuntat la san (ce-i drept un pic fortat, a trebuit sa o duc in „deplasare” la parintii mei), lucrurile s-au schimbat. Imagineaza-ti ca e muuuult mai bine sa doarma langa mami decat intr-un patut care e prea mare pt ea 🙂 si in plus zic eu ca e mai bine si pentru tine (vezi co-sleeping-ul). Cand va avea 2 ani iti vei dori sa mai poti da timpul inapoi si sa o vezi adormind la sanul tau chiar daca acum vezi in asta o corvoada. Fiecare etapa are frumusetea ei 🙂

    • Natasa spune:

      Nu este o problema pentru mine, pot sta o viata cu ea in brate, la san, in pat etc. chiar daca nu dorm decat franturi si ma trezesc intepenita zi de zi. Mi-e teama sa nu fie o problema pentru ea mancatul asta de noapte, sa aiba vreo carenta si sa nu stiu de ea. Din ce am discutat cu pediatrii (2 la numar) fie strang din umeri, fie mi-au zis ca nu-i face bine sa suga noaptea asa des din ora in ora.

    • Irina spune:

      Nu e nici o problema. Citeste despre pusee de crestere si achizitii. Acum incep sa iasa si dintii. Asa fac si e normal. Stai linistita ca nu o afecteaza cu nimic. Pedriatrii din pacate habar nu au de alăptare. Spor la titilit in continuare.

    • Rody spune:

      Salut! Nu e la perioada de dintisori? La noi cind ieseau dintii a fost o perioada cu dormitul cu sinul, pe urma a revenit la regimul de 3-4 ore somn si iar mincare.

  • corina spune:

    Iti sunt recunoscatoare pentru tot ce scrii.De curand l-am descoperit si pe Janusz Korzack.sper ca am scris corect.a scris f frumos despre drepturile copilului.

  • Irina Radu spune:

    Foarte adevarat. Treaba asta cu respectul trebuie sa o aplicam si vizavi de adultii pe care de multe ori ii tratam cu superioritate si vrem sa ne impunem (nejustificat) in fata lor, chit ca e vorba de partenerul de viata care e mai putin tare in gura sau de parintii care au imbatranit. O lectie de viata 🙂

  • Diana Coman spune:

    Hmmmm, din exemplele date, consideri „control” = interdictie, ceea ce in fine, e o definitie destul de speciala. Altminteri cu o definitie clasica, atata vreme cat iti cere acordul si deci exerciti puterea de decizie a propos de ce face si ce nu, vrei nu vrei tot controlezi in esenta. Sigur ca abuzul de control (adica interdictiile din comoditate ori ca „nici eu nu pot” ori alte bazaconii) sunt …abuzuri si deci numai bine nu fac, dar aia nu e problema controlului ca abordare ci a celui care abuzeaza. In consecinta solutia nu prea e „nu mai controlati” ci „nu mai abuzati,” cam cu totul alta chestiune.

    In sfarsit, exista destui adulti care chiar exercita (de avut au cam toti daca chiar vor si sunt dispusi sa plateasca pretul) control in viata proprie, ca asta nu tine de ceva/cineva din afara, ci de fiecare. Deci nu-i o scuza, dupa cum nu-i nici ca „Noi, adulții, ne simțim destul de lipsiți de control în general în viață.” Nu exista acel „noi” deloc. Exista doar unii adulti care sunt independenti cu adevarat (cu tot ce implica asta, inclusiv lucrurile mai putin comode ori placute) si adulti (cel putin biologic) care nu-s independenti. Fiecare alege din ce grup face parte, dar nu capata si dreptul sa universalizeze alegerea proprie ca adica „toti” fac la fel. Nicidecum.

    • ERL spune:

      Si mie mi se pare mai logic asa spus.

    • vio spune:

      In mare masura Diana a exprimat ceea ce imi trecea si mie prin minte. Asa ca nu voi scrie ceea ce, deja, a scris ea.
      Completez cu: nu, nu suntem toti crescuti asa cum ai scris tu. Am mai intrevenit si in late dati ca sa spun acelasi lucru, am descoperit de fiecare data cat de multi din cei de 25-35 de ani comentau ca si ei au crescut cu pedepse/cearta/control/etc. Probabil ca eu sunt un caz izolat si fericit. Admit.
      Da, de accord cu ideea de a ne trata copiii ca pe oameni, nu ca pe peturi.
      Desigur si aici sunt multe care tin de subiectivism: consideram pericol fiecare ceea ce simte…consideram valori fiecare ceea ce are..consideram nesanatos fiecare ce-a stabilt sau ce a fost sfatuit de-un medic..etc..etc. Dar, in linii mari, cam asa cred si eu ca ar fi bine sa se desfasoare lucrurile.

      p.s.
      Exemplu: fiul unei amice, lasat descult pt ca NU erau pericole la mocheta/nisip/loc de joaca… chiar a calcat pe-un chistoc APRINS de tigara, la un loc de joaca, in nisipul de la nisipar. Taman il arunca un „trecator” de pe aleea de langa nisipar. N-a vazut mama copilului, n-a vazut nimeni pana n-a urlat ala de durere. Not funny! 🙁

  • Madalina spune:

    Copilul meu e foarte liber si face ce vrea el, in conditiile in care ceea ce vrea nu e periculos. Doar ca marea problema e ca libertatea asta nu are limita pentru el. Refuza sa asculte explicatii, nu il intereseaza de ce nu are voie sa iasa afara dezbracat sau descaltat atunci cand ploua, nu il intereseaza de ce trebuie sa stea in scaunul de masina tot timpul (desi in 90% din situatii nu are vreo problema sa stea in scaun). Toate astea sunt foarte dificil de „controlat” (nu in sensul de control efectiv). Uneori simt ca imi epuizez toate resursele de rabdare. Desi nu ii arat niciodata asta. Nu stiu cum sa il fac sa inteleaga ca uneori nu putem face doar ce si cum vrea el. Se tranteste pe jos, urla (nu plange, e efectiv circ). A invatat ca „plansul” asta ii aduce in general ce vrea el. A urlat ca nu vrea in scaunul de masina, ok, am amanat plecarea si l-am lasat sa faca ce vrea el. Uneori se poate, nu ne grabim, alteori efectiv nu am la dispozitie o ora pana se razgandeste el.
    E un copil minunat, iubitor, sensibil, inteligent, dar uneori crizele astea total inutile sunt imposibil de inteles pentru mine. Si simt ca nu reusesc sa il ajut sa depaseasca chestiile astea. Uneori functioneaza joaca si reusesc sa il ajut sa iasa din starea de frustrare, alteori nu functioneaza.
    Nu stiu cand o sa trecem peste asta.Si nu reusesc sa inteleg daca fac eu ceva gresit (cu siguranta da) si cum sa ii acord libertatea alegerii si in acelasi timp sa facem si ce trebuie (stat in scaun, stat in carucior, etc).

    • OanaC spune:

      Are 2 ani pustiul tau? 🙂

    • Madalina spune:

      2 ani si 4 luni :))

    • Ami spune:

      OanaC, imi place mult cum i-ai intuit varsta doar din descrierea comportamentului :))

    • L spune:

      Ai putea incerca mai multe metode:
      1. Recompensa ca s-a asezat in scaunul de masina, poate fi si o mica steluta lipita pe mana, un high-five pentru o treaba bine facuta.
      2. Puteti face intrecere, cine isi pun primul centura, mami, tati sau baiatul?
      3. Faceti un pic de teatru de papusi, ursuletul sta langa el in scaun cu centura pusa
      4. Urmariti desene animate despre calatoria cu masina, Dora the Explorer cred ca are un episod despre calatoria cu masina
      Incercati sa nu fiti pe drum cand e obosit si nemancat. Faceti jocuri acasa sa invete activitati in secventa de calatorie, 3 pasi pentru inceput:1. intram in masina, 2. punem centurile 3. rasucim cheia si conducem.
      PS: Cate jucarii are acasa baiatul si cu ce ocazie le primeste?

  • Elena spune:

    L-am crescut pe fiul meu de 7 ani in acest mod si avem o relatie frumoasa se simte iubit, respectat si ascultat.
    Probleme au aparut cand a mers la scoala si acolo a avut de a face cu multe impuneri, reguli si cu acel tratament ca el e mic si TREBUIE sa asculte. Atunci au aparut diferite blocaje in sensul ca nu participa la unele activitati daca nu-i placea modul de abordare a adultului. De la pshihologul scolii am primit o comunicare in care imi spunea ca desi este inteligent, creativ, afectuos e greu de luctat cu el pentru ca nu accepta nici cele mai mici impuneri ca de pilda stai la cerc faci parte din clasa. Ca aceasta directionare normala la iritat foarte tare.
    Degeaba le-am spus ca tocmai asta e problema, daca vin in ce-l priveste cu impuneri nefiind asa crescut nu va coopera. Au tradus ca probabil l-am crescut fara sa impun limite si m-au intrebat ca eu ce fac ca sa ma asculte. Le-am spus ca nimic deosebit in primul rand nu pretind sa ma ascutle si nu ma impun ca parinte in sensul ca eu stiu mai bine ca sunt mai mare si eu l-am facut ci il tratez cu respect si ascult parerea lui. Raspunsul a fost ca el necesita timp in plus, fata de ceilalti copii care respecta regurile din prima. Am schimbat scoala. Atunci mi-am dat seama ca desi eu am ales sa cresc un OM, mai ales la scoala e tratat ca un copil nestiutor fara prea multe drepturi ci mai ales obligatii.
    Atunci mi-am pus problema oare unde am gresit si cum sa-l pregatesc pentru mediile de viata in care intra, cum sa faca fata unor adulti(pedagogi) care ii trasmit ca el e mic si de aceea hotarasc ei in locul lui si cum sa nu sa acumuleze frustrari. Acum e bine e fericit la scoala unde merge.
    Interesat e ca prima era Montessori si a doua e traditionala.

  • Greta spune:

    Mi se pare extraordinar că ai aplicat instinctiv toate astea, fără să fi ajuns la conferinţa lui Alfie încă. Poate ar fi util un articol în care să încerci să explici cum de-ai ajuns să faci asta, care-a fost catalizatorul? Le-ar fi de folos multor părinţi, cred.

  • Adriana spune:

    Ce reprosez personal acestor noi idei de parenting este presiunea asupra parintilor de a fi mai mult ca perfecti. Si aici vorbesc de nivelele superioare alte parintelii (nu violeta fizica/verbala/nu lipsa disponibilitatii). Reprosez si simplitatea in gandire si aroganta de a crede ca „daca eu fac asta, copilul raspunde in felul acesta…”. Si mie imi arata tot ca o forma de control asupra copiilor. Un dresaj fin si un efort continuu al parintilor de a anticipa orice actiune a copilului.

  • Andreea C spune:

    Fain scris! Așa imi propun si eu sa imi cresc copila. Momentan e mica rău ( 7 saptamâni) si nu prea ne contrazicem 🙂

  • Madalina Rogoz spune:

    Foarte fain articolul! Eu voi avea copii mai tarziu, dupa gasirea printului…

    Dar m-am regasit in tot ceea ce scrii despre educatia pe care noi am primit-o, si a controlului altora asupra vietii noastre. Fraza „Dumnezeu are control asupra sănătății noastre” mi se pare geniala. Da-mi voie sa te citez.

    In rest, te citesc aproape zilnic de vreun an de zile si-ti multumesc pentru inspiratia de dimineata!
    Madalina

  • Andrei spune:

    Am citit pana la :

    „Dumnezeu are control asupra sănătății noastre”

    Apoi am inchis pagina.

    Trist.

    • Greta spune:

      … păi dacă ai închis pagina, cum de-ai mai comentat?
      Funny things happen 😀 N-ai avut control asupra comentariului?

    • Iulia spune:

      Faptul că un om alege să aibă o credință diferită de a ta, într-o chestiune fără mare legătură cu subiectul principal, anulează toată argumentația? Abia ăsta e un lucru trist.

      E ca și cum Platon n-ar fi pus bine o virgulă, deci a fost prost. Frumos ar fi să ne scoatem ochelarii de cal și să vedem situația în ansamblu, fără aere de superioritate.

    • Raluca spune:

      Cred ca ai inteles gresit. Ioana dadea doar niste exemple de situatii (multe in copilarie) care ii pot face pe unii oameni sa aiba locus de control extern si respect de sine scazut, unde viata si fericirea lor depind de evenimente externe si actiunile altora, inclusiv de destin, noroc, Dumnezeu, si ce mai vrei tu. E clar ca nu toate situatiile sunt valide pentru toti (si probabil nici macar pentru ea). Erau doar exemple. Tratandu-si copiii cu respect, ii invata sa aiba un locus de control intern dezvoltat (sa se vada mai putin ca victime ale circumstantelor si mai mult ca oameni responsabili, inteligenti si maturi emotional, stapani ai propriului destin). Eu asa am citit.

  • Andreea 28 spune:

    F frumos ai scris!!! Ce mult adevar e in ceea ce zici!!!
    Si eu am devenit mult mai indulgenta cu cei mici….si eu ii las sa faca lucruri mai neobisnuite ( de ex sa urce scarile in 4 labe- ca asa e distractiv, chiar daca primul gand a fost sa le spun: nu nu voie! ca te muraresti)…cred ca viata de parinte e un exercitiu contiuu..

  • Oana Georgiu spune:

    Excepţional! Sunt perfect de acord şi mă bucur că pot să învăţ ceva util şi sănătos. Poate ne trezim cât mai mulţi şi învăţăm să fim oameni mai buni, să creştem oameni fără traume şi complexe, să ne dezvoltăm împreună fericiţi şi la potenţialul nostru maxim.

  • Maria spune:

    Ideile astea sunt foarte bune pentru relatia parinte/copil. Cum facem insa mai tarziu, cand copilul intra la scoala, in colectivitate? Ma refer aici la viitoarea relatie cu cadrul didactic, este ireal sa avem pretentia ca profesorii sa aiba aceeasi rabdare cu copiii nostri, mai ales cand noi avem cate unul-doi-trei, iar la scoala cate 30? Stiu multe cazuri de mame care au pretentia ca profesorul sa trateze fiecare copil ca si cum ar fi al lor…. sa fim seriosi. Dar cum explicam copilului notiunea de disciplina de care este nevoie la scoala, si la urma urmei si in viata?

    • denisa spune:

      Cred ca un copil care primeste rabdare din partea parintilor invata sa acorde si el rabdare. Daca este ascultat, va asculta si el. Daca este inteles, va intelege si el. Daca parintii sunt un exemplu despre cum te porti in societate si copilul va avea tendinta sa urmeze exemplul. Cred ca degeaba ii spune parintele sa fie disciplinat, daca insusi parintele nu poate fi. Pana la urma, daca vine dintr-un mediu echilibrat si cald de acasa un copil nu se va urca pe peretii scolii, ci va incerca sa aplice ce a invatat acasa.

      Disciplina se invata treptat. Daca un copil are control si responsabilitate asupra unor aspecte din viata lui, va fi mai disciplinat si va putea sa aplice si acest lucru la scoala. Spre exemplu – jucariile sale, in totalitate. Daca nu are restrictii (doar cele care ii privesc integritatea fizica) – poate sa le arunce, sa le dea altor copii, sa le puna unde vrea, se va gandi de mai multe ori inainte sa le arunce pe geam stiind ca se pot distruge, sa le dea altor copii stiind ca nu le primeste inapoi sau sa le puna intr-un loc si apoi sa nu le mai gaseasca. Va fi mult mai atent cu lucrurile care ii apartin – si acest lucru se poate aplica si in alte domenii.

      Cat despre relatia profesor-elev, nu e normal sa se transforme in parinte-copil. Profesorul are rolul de a il informa pe copil, de a transmite anumite cunostinte, nicidecum de a il educa. Parintii care cer profesorilor sa ii trateze pe copii ca pe proprii lor copii practic le cer sa le educe copiii.

    • Maria spune:

      Asta cu modelul este perfect adevarat, Denisa chiar zilele trecute am scris un pic despre asta, cred cu tarie ca principiul modelului este foarte important in educatie, copilul face ce vede la parintele sau, nu ce i se spune sa faca

  • Ana Maria spune:

    Printeso, ai dreptate, mare dreptate! Din pacate am avut perioada”nu”. Brusc m-am „auzit”, sa spun asa, si mi-am dat seama ca ingradeam copilul, ii luam aripile(poate e mult spus, dar eu acum asa simt). Acum citesc , ma documentez, citesc si aplic. Suntem o familie fericita, fii-mia imi spune „mami te iubesc” fara nici un motiv, doar se bucura de prezenta mea. Si sunt si voi fi alaturi de copii mei (intre timp a mai venit si piciul) si le voi oferi tot timpul meu, toata atentia de care au nevoie.

  • Omnia spune:

    Sunt perfect de acord cu abordarea asta. Multa vreme m-am referit la copiii mei cu apelativul „persoana mica” – creaturi complexe, liliputane, de la care avem foarte mult de invatat despre lume si despre noi. Acum 20 de ani cand eram foarte flower power, ma gandeam ca voi avea gemeni si pe unul il voi creste in acord cu societatea si pe celalalt il voi lasa sa creasca dupa capul lui. Ambii vor fi avut dragoste, hrana si haine din nelsug. Eram convinsa ca cel din urma va fi cel dintai. Bine ca m-am mai inteleptit intre timp si nu mai fac experimente pe copii 😀
    In alta ordine de idei, ar fi util un primer cu 10 situatii si 10 abordari optime, gen copilul se da cu fundul de pamant in prag exact cand trebuie sa iesi pe usa ca altminteri intarzii la sedinta aia lunara esentiala pentru pensia familiei. Sau fratii se bat in fata bunicilor, rudelor, prietenilor, si tu esti zemi-zob de nesomn dupa o raceala cu tuse seaca la minut. Chestii de-astea interstelare, nu? 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      faza nasoala cu sfaturile astea ultra practice e ca ele nu merg decit la parte dintre copii (multi, putini, nu stiu). adica nue xista chestii universal valabile, gen nu da ceai bebelusului alaptat. si parintii carora nu le vor functiona strategiile astea vor deveni si mai suparati si mai frustrati… e complicat ca naiba. bine ca, cresc. si apoi devine si mai complicat. 🙂

  • gabriela spune:

    Te admir mult printesa. Toate articolele tale sunt f bune. Gresesc doar cei care incearca sa le ia ad literam si separat. Ele sunt doar episoade ale unui mod de gandire si comportament mult mai cuprinzator si mai complex. Luate separat nu au pentru toata lumea efectul pe care il au in relatia ta cu copii tai. Esti o mama super, iar copii tai sunt norocosi. Mi.e drag sa te citesc.

  • Iulia spune:

    Emotionant articolul tau! Mi-au dat lacrimile cd.l-am citit! Eu am un baietel de 5 ani si 3 luni.Copil f.dorit,caruia i-am dedicat la maxim timpul si rabdarea mea(ex.l-am alaptat pana la 3 ani si 2 luni..).Dar provocarea simt ca de-abia acum incepe.Cu cat creste este nevoie de mai mult si mai mult! Rabdare,munca,intelegere…,asa ca in clasica vorba „copii mici,griji mici-copii mari,griji mari”.Si simt ca toata abordarea asta cu noile concepte de parenting pun o presiune si mai mare pe parinte sa devina ‘parintele Perfect’…!! un fel de competitie?!

  • Divort Notar spune:

    Nu stiu cum reusesti sa transmiti in egala masura si informatia dar si emotia care ti-a generat impulsul de a scrie asta ! Felicitari, esti mininata !

  • vio spune:

    1. daca un prieten face a nshpea oara faza cu portofelul NU TIP LA EL, DAR ii spun ca nu-mi convine. daca voi va amuzati..s-ar putea sa aveti o probelma:)))
    2. multam’ pt scriere. Cel mai mult apreciez ca ai spus „unul dintre lucrurile pe care le-am făcut INSTINCTIV cu Sofia.” M-ar bucura ca doamnele care te citesc sa inteleaga si partea asta. Caci am senzatia ca si cartile si seminariile de parenting au devenit asa un fel de ghid fara de care mamele nu s-ar descurca. Care ar tb sa invete mamele ceva ce -TEORETIC- se afla in ele INSTINCTUAL.
    PAREREA MEA despre subiect pe blog la mine. Linkul scoate-l daca e aiurea sa-l pun.
    http://andreiulnostru.blogspot.ro/2014/11/ce-ar-fi-sa-ne-asumam-ce-ar-fi-sa-nu.html

  • Iulia spune:

    Am crescut fara recompense si pedepse. Am crescut ca un om liber dar refuz sa fac parte din ” sectia Alfie” . Se pune o presiune infernala pe parinti si se tinde spre o societate perfecta care nu exista!!! Va rog din suflet sa discernerneti. Lasati copilul sa exploreze dar fara restrictii cresteti un viitor alcoholic, depresiv. Si current ul hippy a facut Asa si s- a vazut ce descendent I au iesit. iesiti din transa, mamelor, Alfie e un produs de marketing!

  • Iulia spune:

    Pai tocmai chestii de bun simt sunt ore luate ca Mari adevaruri. Imi e frica sa citesc comentariile mamelor, sunt ca la reactia unui iluminat. Am incercat sa ma gandesc la propria copilarie. parintii mei sunt cercetatori, unul in matematica altul in limbi clasice. Copilaria mea a fost fara nici o Palma, nu cu recompense, niciodata cu pedepse. Am castigat Olympiade primii pt poezie , tot felul de prostii..si nimeni nu a facut caz de asta. pe mine ma sperie effervescenta mamelor ca in fata unui Guru. nu normal. El vinde niste platitudini. Trebuie sa ne pastrat spriritul critic si sa invatam copii sa vada prin toate fatetele. E o lume dura. Alfie nu cred ca are sanse afara pentru ca mamele merg pe competitie acerba intre copii. Acela copil va avea un soc imens la scoala. Eu am crescut Asa si mi- a fost foarte greu sa ma adaptez cu ceilalti copii. Ma feresc cand vad cineva preaslavit si cuvintele lui citate ca evannghelia. Nu e normal. Mamele trebuie sa se uite si sa se gandeasca cinstit de ce ELE au anxietatea sa fie perfecte, nu copii. Cine vrea sa traiasca intr- o societate perfecta?ma sperie curentul Alfie….ma ingrijoreaza. Putem accepta ca omul vrea sa castige niste banuti si a reusit cu niste platitudini gen poptamas de pe facebook?

    • Printesa Urbana spune:

      dar postul asta n-are treaba cu alfie, nici nu auzisem de el cind m-am.apucat sa fac treburile despre care am scris.
      iar faptul ca sint chestii de bun simt nu inseamna ca nu sint multi oameni care pur si simplu abia cind le-au citit sau auzit la el le-au constientizat.

      si pt ca face bani din asta nu inseamna ca ce spune nu ne poate fi util.

  • ana vasilache spune:

    Si eu o las pe Zoe sa faca multe si marunte (sau mai mari). Si gandesc cu voce tare tot asa. Gen: da ai voie sa te bagi cu picioarele in balta pentru ca acum ai cizmele de cauciuc. Nu, acum nu poti sa le bagi, pentru ca esti in tenesii de panza. Da, poti manca gheata, dar daca o sa te doara gatul, nu o sa mai poti manca. Nu poti merge incaltata prin casa, fie cu tenesii mei, fie cu ai tai, caci cineva a facut curat azi, ieri, candva si trebuie sa ii respectam munca. Da, poti manca cu 5 lingurite, le spalam dupa. Si altele si altele. Nu-urile sunt mai rare si atunci argumentate.

    Alta e problema. Ce ma fac cu oamenii din jur care nu vor sa ma asculte (voluntar sau involuntar) si folosesc ei Nu-ul mai des? Bunica, matusa, bona, ba si ta-su chiar are momentele lui. Nici nu mai vorbesc de mame din parc. Odata am tipat la una ca ea tipase la mine ca fimea bagase nisip in gura.
    Sunt momente cand ii exasperez si le fac observatii mai pe ascuns, mai la ceas de seara, ca nu vreau sa ii mai interzica lucruri, ca vreau sa fie lasata libera si tot asa. Ce ma fac cu ei? Stiu ca ea va prelua cel mai mult din interactiunea cu mine care stau foarte mult cu ea, dar nu pot sa accept: Nu e frumos sa scuipi, Nu e bine sa alergi asa tare, Nu se deseneaza asa, uite asa, Canta-mi ceva, dar nu asa ….la naiba. O sa ajung sa ma urasca toate rudele in curand. Si nu au trecut decat 2 ani si ceva si in cazul meu.

    • corina spune:

      asta ma intreb si eu. Deja o aud pe mam „nu iti baga mainile/nu manca pamnt de l floare. nu e oie” si Maya are aia9 luni si o saptamana.

  • Anda spune:

    Tare frumos scris, si tare pe gustul meu – cam asa incercam si noi sa ne crestem omuletul, cu doua (mici? mari?) deosebiri. Sunt curioasa care e parerea voastra, mai ales legat de prima din ele:

    1. Mie mi se pare ca „nu am chef” (eventual cu completarea „acum”) e un motiv extrem de valabil de a spune nu. Si asta pentru a ramine autentici, pentru a nu transmite mesaje mixte copilului (cand gura noastra spune „da”, dar toata fiinta ne urla „NUUUU!”).
    Va dau cateva exemple: mi-ar place sa-l pot lasa pe prunc sa-si exprime creativitatea pe pereti, dar as fi atit de sictirita si de stresata de rezultat incat prefer sa-i spun sincer, „nu te pot lasa sa desenezi pe pereti / mobila / etc. pentru ca nu vreau sa traiesc intr-o casa care sa arate asa”. (plus ca stam in chirie, daca ar avea camera lui intr-o casa a noastra poate i-as lasa un perete creativitatii lui).
    Sau daca ma roaga sa ma joc cu el fix cand vin de la servici si imi bubuie capul si chiar atunci nu am chef, nu mai bine ii spun ca ma voi juca peste 5 minute dupa ce ma odihnesc si ma joc mai cu energie, decat sa stau practic ca leguma linga el? …

    2. A doua diferenta nu e pentru ca nu-s de-acord cu ce se spune, dar mi-am dat seama ca am o lipsa: nu prea ii cer parerea copilului cand avem o dilema; de obicei ii ofer alternative. Cred ca intr-adevar ar trebui sa incep mai mult sa ma bazez pe colaborarea lui, nu doar pe cooperare. Mersi ca mi-ai deschis ochii! 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      la nr 1 da, si eu ma mai gindesc la asta cu cheful, posibil sa fie motiv bun de refuz. la noi e interzis desenatul pe pereti, e una dintre putinele reguli.
      la 2. cica de pe la 2 ani juma pot oferi ei solutii chiar bune!

    • Anda spune:

      Mi-am adus aminte de comentariul asta aseara, la bed-time 🙂

      A fost prima data cand l-am intrebat pe pititc (nu-sh ce mi-a venit) „Mai puiule, uite eu nu mai stiu ce sa fac sa nu te mai fatzai atita si sa iti fie mai usor sa adormi. Stiu ca esti obosit dar vad ca nu te poti opri din povesti si fatzaiala, hai sa vedem oare gasim o solutie?”
      La care el, cu vorbirea lui dezlanata, de doi ani si 6 luni 🙂 „Uite faci asa cu degetele un romb, si apoi asaaaa o parte, si apoi inca o parte [si gesticula cu mainile prin aer] si faci o solutie!” … Am ramas paf! Si mai paf cand, dupa ce-am gesticulat si eu prin aer cum mi-a indicat el, si-am intrebat „na si acum ne culcam?” el a zis „da!” si-a inchis foarte hotarit ochisorii. (A mai durat un pic pina a adormit, era mult prea agitat, dar macar s-a linistit putin!)

      Dovada ca responsabilitatea pe care o au pentru rezultat atunci cand solutia e a lor (ownership in engleza), e mai importanta decat „validitatea” solutiei 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Da!

  • AureTU spune:

    va recomand urmatoare carte – Histoires Inedites du Petit Nicolas, Rene Goscinny & Jean-Jacques Sempe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *