Iubire și frică, frică și iubire

Săptămîna trecută m-am apucat să citesc Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes. După primele 50 de pagini, am închis cartea. Și n-am mai dormit două nopți. Pur și simplu n-am mai putut adormi, deloc. M-a prins 5.30 dimineața cu ochii cît cepele, fără să știu de ce. De obicei adorm în 3 minute, așa-s de obosită seara. A treia noapte am reușit să adorm cu vodcă. N-am mai băut vodcă din anul 2 de facultate. Și mi-am scormonit bine capul să aflu de ce nu dorm. Nu era lună plină, copiii dormeau liniștiți. Iar eu…

Cartea asta e despre un adult întîrziat mintal care se supune unei operații pe creier care-l ajută să devină foarte rapid mult mai inteligent. Nu vă povestesc romanul, mai bine-l citiți și voi, e o carte foarte bună.

Ce m-a dat peste cap au fost povestirile despre copilăria lui Charlie, personajul principal. Felul în care e tratat de mama lui, de sora lui mai mică, de colegi, de vecini. M-a afectat atît de tare încît, fără să-mi dau seama, pur și simplu n-am mai putut dormi. Apoi am insistat să termin cartea și s-au mai liniștit demonii. Dar nu de tot.

Cred că nimic nu-i mai rău pe lume decît să ai un copil bolnav cronic, nici chiar propria boală. Iar să te mai și porți cu el ca și cum e vina lui, mi se pare… n-am cuvinte.

Îmi fac griji mereu pentru copiii mei. Sper să fie ei printre norocoșii care vor crește în adulți sănătoși, fără ca asta să însemne că vreau ca alți copii să se îmbolnăvească. Mintea mea nu cuprinde scenarii triste, pur și simplu nu mă pot gîndi la asta. Și cînd o carte ca asta mă forțează să empatizez, intru într-o panică pe care uite, nici n-am putut-o identifica vreme de o săptămînă.

Vorbeam acum cîteva săptămîni cu Petronela Rotar, care ne-a făcut o vizită. Și îi spuneam că uneori mi-e teamă de cît de mult îi iubesc pe iubiții mei de mici dimensiuni, că e o chimie care mă intoxică și care mă sufocă, care mă îmbată non stop. Mintea mea aleargă permanent de la unul la altul, mi se umplu camerele inimii cînd cu unul cînd cu altul, și o ia apoi de la capăt. Și ea spunea că simte la fel, deși fetele ei sînt deja mari. Deci nu trece.

shutterstock_232773877

Nici nu știu ce vreau să spun. Nu vreau să spun decît că vreau să ne fie copiii sănătoși. Atît vreau. Și de ziua mea, și de Crăciun, și de toate Crăciunurile. M-am speriat foarte rău, pentru că mi-am dat seama (din nou) că oamenii sînt foarte cruzi și răi uneori (și eu sînt, chiar am fost de curînd rea cu o persoană străină și mă simt oribil), că lumea-i rea și viața grea și toate cele și-mi vine să-i iau pe amîndoi și să mi-i bag înapoi în burtă și să-i țin acolo pentru totdeauna.

Îmi pare rău, nimic constructiv azi aici. Doar temeri și speranțe.

49 Comments

  1. claudia

    E constructiv totusi, draga Printesa. Simt cum ne construim impreuna sperantele.
    A propos de citit, tocmai am terminat 2 carti pe care ti le recomand cu drag, eu cred ca ti-ar placea, la fel cititoarelor tale atat de analitice! Ele sunt:Mama si sensul vietii, si Calaul dragostei. Nu au de-a face cu parentingul, dar au de-a face(asa cum si tu ai), cu cotloanele fiintei umane, plus talent literar din belsug!

  2. claudia

    Ah, am omis tocmai autorul ! Este Irvin Yalom, psihoterapeut existentialist! Iar cartile recomandate cuprind povestiri psihoterapeutice!

    • Irina

      Draga Claudia iti recomand si Miciuni pe canapea, Plansul lui Freud si Solutia Schopenhauer scrise de acelasi autor.

    • claudia

      Dragelor, toata beletristica lui Yalom am inghitit-o literalmente,(pe vremea cand nu aveam bebelus:) imediat ce a fost tradusa in lb romana, insa ziceam ca doamnele care sunt publicul tinta al acestui blog sunt in general mame cu un timp f.limitat, asa ca povestirile surprind in mod foarte concentrat atatea nuante…
      Insa va multumesc pt.feed-back, ce placut e sa stii ca lumea(cel putin lumea din…”lumea”noastra:), citeste!

  3. Mihaela S

    Mie mi-e ciuda pe mine cand nu pottrece mai usor peste zilele si noptile bebeului meu scump de 5 luni care e plin de achizitii. Nu mai pot vedea la tv cazuri umanitare, doar imi dau palme ca mi se pare greu sa fii mama si il strang in brate si ma rog sa fie sanatos. Iar m- ai uns la suflet.

    • dana

      Mihaela, same bere. Tot bebe de cinci luni, aceleași stări. Deci, e normal :-D. Nici eu nu mai pot sa ma uit la cazuri umanitare, empatizez pe loc cu mamele acelor copii, iar durerea e prea mare. Durerea si teama. Uff.

    • Ana

      Cred ca este valabil pt toate mamele. De cand eram insarcinata nu mai puteam sa ma uit la stiri sau emisiuni ce implicau copii in suferinta. Doar ma gandesc la asa ceva si bocesc 🙂 Baiatul meu are acum 2 ani si asa cum zice Ioana, uneori imi vine sa il bag la loc in burta!

  4. Asa e…sa fie copiii sanatosi e cel mai important lucru!!!
    M-a amuzat treaba cu ” și-mi vine să-i iau pe amîndoi și să mi-i bag înapoi în burtă și să-i țin acolo pentru totdeauna.”

  5. Carla

    Nu esti singura, Ioana…este asa cum spui, nu trece.
    Sa fie sanatosi toti copiii si toti parintii!

  6. Marmota

    Nu ai fost rea de-adevaratelea, Printesa. M-am gandit mult la situatie si am ajuns la o concluzie: esti foarte, foarte obosita, fara ca tu sa iti dai seama. Ai grija de tine, fata draga.

  7. Eu zic ca e un articol constructiv totuși, ne face sa apreciem ceea ce avem. Ce-i drept teama asta nu cred ca va dispărea, eu o aveam dinainte pt părinți, soț, frate, acum s-a extins si la bebe….ma trec transpirațiile numai la gândul ca ar putea sa li se întâmple ceva. Acum 2 nopți la fel nu puteam sa adorm ca aveam in cap numai imaginea bebelusilor abandonați din spitale, si efectiv simțeam o durere interna 🙁 si îmi venea sa plâng…

  8. Este frumos dar si foarte greu să fii părinte. Câteodata atâta dragoste te duce la epuizare sufletească.

  9. irina ge.

    Cred ca unii parinti care au coppil cu o boala cronica nu mai rezista, in timp, cedeaza psihic si de aceea o iau razna. Evident nu e vina copilului ca e bolnav. Si uneori nici a parintilor, unele boli nu se mostenesc din familie, apare o ”defectiune” la conceptie si rezulta un copil cu probleme. Sa traiesti ani de zile cu aceasta povara a bolii schimba familiile din oameni normali in oameni nebuni.

  10. AlinaT

    O sa para ciudat, dar temerile astea au contribuit foarte mult la ceea ce este omenirea (bun).

    Au dus la supravietuirea puilor de om in cele mai vitrege conditii, au dus la coeziunea puternica din familii si cercuri apropiate, practic au favorizat supravietuireaa rasei umane.

    De asta sunt totusi constructive.Le imbratisam ca parte a rolului nostru de gardieni si privim inainte cu speranta. Clear skies ahead 🙂

  11. alina

    dar sunt si oameni buni care ajuta. si oameni buni care au obosit si trebuie, la randul lor, sa fie intelesi si rabdati pentru a-si recapata puterile de oameni buni. parintii copiilor tai sunt oameni buni, nasii lor la fel, prietenii si ei vor fi oameni buni. s-apai bun si rau e simplist zis. cu totii suntem formati din griuri.

    va salutam!

  12. Diana

    Mda, si eu am avut o revelatie similară ieri dupa ce am terminat Everything I Never Told You- Celeste Ng (primul ei roman). O drama a unei adolescente de 16 ani care a avut o copilărie fucked up in care părinții au pus presiune pe ea pentru a le îndeplini visele pe care ei nu au reusit. Fata s-a sinucis si nimănui nu-i venea sa creadă pt ca nu părea sa aibă vreo problema. La o analiza mai amanuntita, descoperă mici semne pe care ei le-au ignorat. Dupa ce am terminat-o ma gândeam la micuta mea si la cât de mult o afectează ceea ce fac eu si la cat de transparenți suntem in fata lor. Mie îmi e teama sa nu o screw up eu înainte de a ajunge ea in lumea mare si rea.

  13. bibi

    Am pățit-o cu o carte. Fata avea 6 luni și ma apuc eu sa citesc o carte. Care începea cu moartea unei fetite de 6 luni. Am plâns de mi-au sărit ochii din cap și a trebuit sa citesc porcăria pana la capăt ca măcar sa aibă sens. Dar n-are sens. Asta nu ar trebui sa se întâmple. Niciodată.

  14. NataliaV

    Aceeasi senzatie de adunat copil si varat inapoi in burtica o am si eu, deobicei cand aud vesti proaste, chiar daca nu este vorba despre familia mea. Odata cu mamiceala vine si o altfel de simtire, nu-i asa? Ce frumos le-ai scris pe toate! Ma bucur ca e numai din cauza unei cărți, pe care nu cred ca o s-o citesc prea curand acum 🙂 am nevoie de orele astea putine de somn.

  15. Cristina

    Prin prisma meseriei mele vad multa suferinta in jurul meu! Vad parinti care plang si isi smulg parul din cap ca nu pot face nimic pentru copiii lor! Am vazut parinti care isi saruta copiii pentru ultima data si e cumplit! Fiecare copil care ajunge in sectia de oncologie imi ramane in minte cu ceva! Cand ii vad ii multumesc lui Dumnezeu ca fetita mea este sanatoasa! Asta e cel mai important! Nu conteaza cati bani avem, cate case sau ce masina conducem ! As prefera sa nu am nimic, sa merg doar pe jos sa stau intr-o cocioaba dar sa zambesc cu copilul meu sanatos! Am vazut oameni cu foooarte multi bani si care nu au avut cum sa cumpere sanatatea copiiilor! Va doresc tuturor sanatate si sa va bucurati de copiii frumosi!

    • Cristina

      Draga Cristina, mie imi dau lacrimile doar citind postul tau. Nu stiu de unde iti iei puterea sufleteasca sa poti face meseria asta, dar e foarte bine ca existi!

  16. Am citit cartea cu ceva luni in urma. E interesant cum, atunci cand li s-a implinit dorinta parintilor de a avea un copil normal (s-a dus sa-si viziteze tatal), nu au vrut sa accepte realitatea, pentru ca era afectat orgoliul personal (un prost mai destept ca ei). Intr-adevar, sunt multe invataturi in cartea asta subtirica.

  17. cristi

    Sa nu va intrebati ce cauta un barbat aici ! Data viitoare cand scriu va spun si cum am ajuns sa citesc si sa scriu aici 🙂 Promit !

    Mi-as dori ca mesajul meu sa ajunga la ea, … la „printesa urbana”.
    Citesc uneori, pe sarite, si poate chiar si 2 – 3 articole odata. Pentru ca vreau sa inteleg cat mai clar ce simt femeile care trec prin starile astea. Nu ca n-as vedea zi de zi. Am si eu o sotie acasa, doi copii, mari as zice, baiat si fata, 13 si 5 ani jumate. Dar nu asta e relevant.
    Relevant e … cat de usor gasesc, (sau pot sa gaseasca), oamenii sa empatizeze cu fiintele alea mici … care sunt total dependente de un matur, parinte in speta. Cat de simplu e sa citesti durerea, tristetea, frustrarea si neputinta in doi ochi mari … ca te privesc si nu inteleg de ce le stai in cale !?
    Unde mai pui ca in cazul celor bolnavi, la un moment dat, destul de fragezi, realizeaza ca … asa e viata lor … altfel decat a celorlalti copii din jur. Si te intreaba exasperant: Eu de ce nu pot !? Eu ce-am gresit !? Pot sa ma ierti te rog !? Ma poate ierta Doamne Doamne !? Vreau sa fiu bine. Se poate te rooog !?

    Na … sa vad cum reactioneaza o mama, un parinte (pentru ca si tatii responsabili sufera la fel), atunci cand au ochii copilului inclestati in privirea ta si asteapta un raspuns … pentru mintea lor evident !
    Descurca-te ! … cu asa ceva. Traieste cu asa ceva !!!

    Si ne miram ca ajungem cu probleme de la o varsta !? Nu e numai de la varsta, cred eu. Cred ca e si de la suferinta. Chiar si cu copii sanatosi … suferim zi de zi cu ei alaturi de ei. Pentru ca asa e viata asta … mama ei de viata … te lupti si te zbati pentru cei pe care-i iubesti … si te lasi pe tine … pentru mai tarziu, pentru maine, pentru alta data … de fiecare data.

    Am un respect si o apreciere enorma pentru femei. Dar mai cu seama pentru mame. Ele traiesc la intensitate maxima toate astea.

    Da asa e … n-am vrut sa spun ceva anume … dar vreau sa stiti … voi toate femeile, mamele care sunteti aici … ca sunt si tati care sufera … si uneori nu se vede !!! 🙂

  18. Oana

    Sunt zile mai bune si zile mai rele , toti am trecut prin ce treci tu. Chiar ma gandeam de ce etichetam adultii prin cuvinte neplacute, cand se stie ca nu e bine sa etichetam copiii si sa
    le vorbim urat.
    Daca avem dragoste si daca militam pt iubire speram sa avem parte de iubire,intelegere si ingaduire.
    Asa cum iti cresti tu puii tai dragi cu siguranta vor creste puternici si poate vor schimba si ei la randul lor in bine viata altora prin exemplul lor, asa cum o schimbi si tu prin postarile (int-o mica sau mare masura).
    Numai si numai de bine sa ai parte si putere sa faci ceea ce ti-ai propus.

  19. Flory

    Te inteleg , am citit cartea ,mi a lasat un gust amar 🙁 . Cel mai mult ma doare faptul ca stiu un copil care este tratat exact asa … din pacate nu am cum sa l ajut .Zilele acestea am aflat numai vesti triste , ma bucur ca am un copil sanatos , asta este cel mai important , acum sunt cu inima in gat pana vad cu ochii mei ca si bebe este bine .

  20. Am citit si eu cartea, dar inainte sa o am pe Luiza. Mi-a placut tare, tare mult si sunt sigura ca acum as trai-o mai intens, inteleg de ce te-a luat cu nesomn.

  21. OanaC

    Inteleg atat de bine sentimentele astea… Atat iubirea, cat si teama. Mai ales ca stiu ce inseamna viata pentru o persoana cu dizabilitati, in tara noastra.

    Nu detaliez, dar si eu inalt zilnic rugi pentru sanatatea noastra si a copilului nostru.

  22. Emiliana

    Va recomand si eu cartea. 🙂 Este impresionanta, da.

  23. Anca

    Mai Printeso, you read my mind! Aleluia nu mi-s dusa pe campie! Eu inainte de Sasha – fan Criminal Minds, toate CSI-urile, Bones etc etc, dupa Sasha – nu ma mai pot uita, nu mai suport sa vad/ aud, pe FB dau click pe ” I do not want to see this” cand e vorba de copii fara copilarie s.a.m.d. Inca ma obsediaza un articol despre copii abandonati la Elena Doamna din Iasi, nu-mi pot scoate din cap fraza „2 asistente la 57 de copii”. Ma sufoc cand aud asa ceva, mie imi vine a plange si cand isi da ficiormiu cu jucariile in freza, unde-s 57 de mame si tati, unde sunt autoritatile, unde sunt drepturile copilului, unde e omenirea…. Mda si eu ma inscriu in lista overprotective, o sa incerc sa ma tratez…
    Intr-o alta ordine de idei: multumesc Printesa pentru expresia ” sa pui binele in fata”, pentru ca toata copilaria, mama mi-a repetat opusului ei de mi-a facut creierii varza. So there you go!
    Sa ai o zi excelenta!!

  24. Noi am avut o spaima la nasterea fetei si, dupa juma’ de an si vreo 3 seturi de analize, se pare ca e totusi perfect sanatoasa. Eu ca parinte stiu clar ce am de facut, nu exista niciun dubiu ca merg pana in Iad si inapoi pentru ea, dar mi-era mila de ea, de eventualele ei suferinte. Ca nu suport sa o vad trista, necum bolnava. Asa cum spui, sa iti fie copilul bolnav e o mare suferinta, chiar daca teoretic cel putin nu pe tine te doare. Dar te doare sufletul.

  25. Ioana

    Pe mine ma apuca, cateodata, o frica imensa de a-i pierde pe cei mai dragi oameni mie, in lipsa de copil sunt multi acolo care imi aglomereaza inima, parinti, bunici, prieteni. Uneori si oameni pe care nu ii cunosc prea bine dar care imi sunt dragi. Inteleg teama asta si stiu cum e sa ti se puna un nod in gat si sa nu mai poti respira si sa iti doresti ca cei din jurul tau sa fie sanatosi. Si mai ales, sa fie tratati frumos. Am facut practica la un spital, am lucrat cu copiii bolnavi si am citit si cartea. Si cred eu, sufar de prea multa empatie… Nu stiu ce as face in papucii unei mame cu copilul bolnav dar stiu sigur si asta mi s-a confirmat in nenumarate randuri, ca o mama ca aceasta poate si reuseste mult. Se spune ca fiecaruia i se da cat poate duce, iar ele pot suporta si supravietui asa si merita toata admiratia noastra. Ar fi frumos insa, sa existe si la noi in tara posibilitatea de a le oferi ajutor specializat, mai ales pentru ca terapia este utila si copiilor lor dar si parintilor.

  26. Roxana

    Marea trecere de la statutul de femeie la cea de mamă m-a schimbat și pe mine enorm de mult. Nu pot să mai văd copii abandonați în spitale, suferinzi, fără să nu mă-nțepe ochii și inima, automat mă gândesc cum ar fi fost să fie băiețelul meu în situația asta. Fac o cruce mare, deși nu eram o mare credincioasă, și mă rog să se facă bine toți cei cu probleme. Nu cred că trebuie să refuzăm să ne uităm înspre oamenii suferinzi, mai ales înspre COPII, avem datoria morală să întindem o mână mică de ajutor către cei care n-au fost la fel de norocoși ca noi și să fim recunoscători pentru ce avem. Mult, puțin, dar să ținem bine de ce-avem. Și eu am cosmaruri cu copiii aceia de la spitalul Sfânta Maria din Iași. Am putea să punem umăr la umăr și să facem ceva pentru ei? Prințeso? Mă gândeam să donăm hăinuțe, eventual bani.

  27. Simona

    Draga Printesa, undeva am auzit chestia asta: cand devii mama,incepi sa ai griji despre care nici nu stiai ca ar exista pana atunci. Cred ca e adevarat si cum spuneau si alte cititoare pe-aici,imi e teama ca atunci cand vine bebe voi fi prea overwhelmed de dorinta de a face totul bine si imi va afecta gandirea si relationarea cu el/ea.
    Dar vazand ca pana si printesele au temeri (caci sunt si ele oameni,nu-i asa?), ma intaresc si sper ca va fi totul bine pentru toti copilasii.
    Va doresc multa sanatate si toate cele bune!

  28. marlene

    Nelinistea si grija pentru copii le vei simti toata viata. Eu nu credeam cand auzeam: ”copii mici, griji mici, copii mari, griji mari”. Dar, sa stii, e foarte adevarat! Cand erau mai mici, imi doream un marsupiu in care sa-i tin pe amandoi, sa-i am in permanenta sub ochi! Ma omora faptul ca nu stiu, in orice moment, ce fac, daca au mancat, daca au dormit, daca i-a suparat cineva…..
    Completare: cel mare are 38 de ani, cel mic, 29, nepotul 3 ani si 8 luni, si pentru toti ( si pentru tata, si pentru nora mea si pentru celalti din familie) am acelasi stres, nu pot sa ma detasez si sa zic si eu, macar o data: ”mai poarta-ti si tie de grija!”‘
    Sanatate si numai bine

  29. Ioana

    Uite asa nu am dormit eu vreo 3 nopti dupa ce am citit toate comentariile la postarea ta „copiii care nu se nasc dar traiesc”. Chiar ma gandeam sa-ti spun ca la unele articole ar trebui sa specifici ceva de genul „aceasta postare va poate afecta emotional”

  30. Adela

    Buna! Draga printesa am ajuns de la a citi zilnic articolele la a citi si toate comentariile din postari:) e un grup frumos aici si tare empatizez si eu cu gandurile voastre. E drept ca nu prea am scris.. dar vreau sa stii ca m-ai ajutat de multe ori!
    Am vazut ca s-au facut referiri la cei 57 de copii de la Iasi, taman bine ca azi mai devreme am luat toate numerele de contact pentru a mobiliza prietenii sa-i ajutam intr-un fel. Am vorbit cu 2 persoane (care au rasp la tel) si situatia de pe facebook este de acum 2 ani, persoanele de contact din anuntul respectiv nu stiu ce s-a intamplat cu ei.. este ingrozitor, trist, revoltator. Poate doar daca este cineva din Iasi si ar putea sa mearga acolo sa intrebe.

    • deea

      Situtii de acest gen exista dintotdeauna, doar ca acum se pot face cunoscute. Cand am facut eu pediatrie in facultate, acum cam un secol ( asa imi pare), erau astfel de copii. Ce nu se intelege si ce nu au stiut cei ce au postat anuntul si pozele( foarte vechi, adevarat) este faptul ca a fost facut un mare rau. Acei copii nu ar fi trebuit sa apara sa, sa li se faca publicitate, au avut mari probleme atat conducerea sitalului cat si angajatii. Practic, copiii ar fi trebuit sa fie in orfelinate, dar uneori se mai poate „fenta” sistemul pentru binele lor. Erau iubiti, ingrijiti, mult mai bine decat la casa de copii, anuntul nu a facut decat sa porneasca anchete inutile. Nu mai spun ca au dat buzna voluntari si s-au facut donatii aiurea, cand de fapt nu exista nicio asociatie abilitata sa intermedieze aceste lucruri. Din cate stiu acum exista o asociatie ce intermediaza donatiile si voluntariatul, oricine intra acolo ca voluntar trebuie sa fie cu analizele la zi si sa respecte un anumit program. Totusi, repet, acei copii au ingrijire, eu stiu cum e in spitale si sigur asistentele si personalul tot le asigura hainute, mancare mai buna. Iubirea unei familii le lipseste, iar asta nu cred ca o poate cineva dona.

  31. Joy

    Cand am ramas insarcinata am citit si eu o carte trista despre niste copii. De atunci nu am mai citiit nimic de genul. Ma doare prea tare, ma frustreaza ca nu pot sa schimb nimic (din carte :)), si la final in loc sa inteleg un subiect raman cu un gol in suflet si o tristete… Nici la filme cu copii care sufera nu ma mai uit, am incercat unul si am fraternizat cu tatal care I-a omorat pe toti 🙂

  32. laura

    Buna, apropo de subiect..frica mea cea mai mare, de fapt una din ele (noi ca mame avem multe) a fost si este ce as face daca ar trebui sa aleg intre piticii mei.
    Acum mai bine de un an, aflasem ca eram insarcinata, dar fiind o sarcina mai cu probleme nu avea voie sa ridic nimic, deci nici pe puiul meu de 1 an si ceva. La un moment dat, din joaca, si-a spart capul..din acel moment, si pana seara (umbland pe la spitale, urgente..etc) a stat la mine in brate, de gatul meu, eu uitand de bebe mic nenascut…in acele momente nu ma puteam gandi decat la copilul pe care il aveam, el trebuia sa fie bine, eu nu mai contam. Din fericire, D-zeu a vrut sa fie totul bine si baietelul meu cu capul spart, si bebe, si eu.
    Dar acum, la 4 luni dupa ce l-am nascut si pe bebe2, daca as fi pusa iar in situatia de a alege..nu stiu zau ce as face. Clar, le vreau binele amandurora!!! Sper sa nu mai fie cazul sa aleg 🙂

  33. Ema

    Să vezi cum e când ai un copil dizabilitat pe viață și ajungi să-ți dorești să-i supraviețuiești tu lui, nu invers, tocmai pentru ca el să nu rămână singur și complet inadaptat într-o lume care nu-l vrea și nu-l pricepe. Și în care nu există încă leac care să-l facă, din autist și retardat, super-inteligent peste noapte. Atunci angoase și insomnii!

  34. Raluca

    Pentru ca imi este un subiect familiar (din pacate), cred ca sinteza a ceea ce cred si simt legat de un copil cu probleme mai mult sau mai putin serioase, se afla in textul de mai jos gasit intamplator pe internet; sper sa incalzeasca inimile celor care chiar au probleme…

    O mamă specială
    de Erma Bombeck

    Majoritatea femeilor devin mame din întâmplare, o parte îşi doresc asta, o parte datorită presiunilor sociale şi o altă parte pentru că aşa se obişnuieşte.
    Anul acesta în jur de 100.000 de femei vor deveni mame de copii cu handicap. V-aţi întrebat vreodată cum sunt alese mamele de copii cu handicap?
    Mi-l imaginez pe Dumnezeu plutind deasupra pământului şi selectându-Şi instrumentele de propagare cu multă grijă şi deliberare. Şi în timp ce El observă, Îsi instruieste îngerii să noteze într-un catastif uriaş.
    “Armstrong, Beth; băiat. Sfântul protector…dă-il pe Gerard. Este obişnuit cu necredincioşii.
    “Forrest, Marjorie; fată. Sfântul protector, Cecelia.
    “Rutledge, Carrie; gemeni. Sfântul protector, Matthew.”
    La un momendat îi dictează un nume îngerului şi zâmbeşte, “Pentru ea un copil cu handicap.”
    Îngerul este curios. “Dar de ce ai ales-o pe ea Doamne? Pare atât de fericită.”
    “Exact,” zâmbeşte din nou Dumnezeu, “Aş putea să dau un copil cu handicap unei mame care nu ştie să zâmbească? Asta ar fi crud.”
    “Dar are ea suficientă răbdare?” insistă îngerul.
    “Nu vreau ca ea să aibă prea multă răbdare pentru că s-ar îneca într-o mare de păreri de rău şi disperare. De îndată ce şocul şi indignarea se vor mai estompa, va reuşi să facă faţă.”
    “Am urmărit-o astăzi îndeaproape. Are acea grijă de ea însăşi şi acea independenţă care sunt atât de rare şi atât de necesare la o mamă. Vezi tu, copilul pe care i-l voi dărui eu va avea o lume numai a lui. Ea va trebui să înveţe să traiască în acea lume şi nu va fi deloc uşor.”
    ”Dar, Doamne, nu pare să creadă în tine.” Domnul zâmbeşte, “Nu contează, asta pot remedia. Este perfectă – are egoism exact cât trebuie”. Îngerul rosteşte uimit – “egoism? este asta o virtute?”
    Domnul dă din cap aprobator. “Dacă nu se poate separa de copil din când în când, nu va supravieţui. DA, aici este o femeie pe care o voi binecuvânta cu un copil departe de a fi perfect. Ea nu îşi dă seama încă dar va fi invidiată. Nu va neglija niciodată un cuvânt rostit. Nu va considera niciodată un progres ca fiind ceva normal. Când copilul ei va spune “Mama” pentru prima oară, ea va asista la un miracol şi ea va şti asta. “
    “Îi voi permite să vadă şi ea la fel de clar lucrurile pe care le văd şi eu … ignoranţă, cruzime, prejudecăţi … şi-i voi permite să se ridice deasupra lor. Şi ea nu va fi niciodată singură. Voi fi alături de ea fiecare minut din fiecare zi a vieţii sale, pentru că ea va face munca Mea la fel de bine ca şi cum ar fi aici lângă Mine”.

    “Şi Sfântul protector?” întreabă îngerul, pregătindu-se să scrie.
    Domnul zâmbeşte, “ O oglindă va fi suficientă.”

  35. Carmen

    Cazul cu cei 57 de copii din Iasi e vechi de 2 ani intr-adevar. Intre timp, copii au fost dati la familii in plasament, stiu ca m-am interesat si eu acum vreun an de ei. Sunt din Iasi

  36. Claudiu

    Comentez la ultima parte, dacă spui că ai fost rea, şi recunoşti asta, poţi încerca să repari, nu? Ba chiar să aduci un plus, este necesar pentru echilibru (ca exemplu forţat, dacă dai o palmă este bine dar nu e suficient doar să-ţi ceri scuze).

  37. Dana

    Este superba cartea „Flori pentru Algernon”! Si o carte la fel de emotionanta si sensibila, ca si scriere, este „Zambetul etrusc” de Jose Luis Sampedro..:-)

  38. Alina

    Sunt mamă de 8 luni . Înainte sa fiu mama eram ca o mini Xena. Nu aveam noțiunea de frica , teama . Nu concepeam sa fiu negativa . De când am născut tot universul s-a întors pe dos . Mă uit la bucățica mea mica și mă apuca tot felul de gânduri și frici ca ar putea păți ceva . La tot pasul parcă găsesc pericole. Bocesc instant dacă dau de vreun caz social nu mai zic de cei maltratați , bolnavi sau abandonați . Îmi vine sa mă reped la bucățica mea și sa il strâng în brațe tare ,tare ,tare . Am ajuns la modul în care îmi zic ca dacă ar veni Într-o zi la mine sa îmi spună ca a făcut o prostie și x l-a bătut cred ca l-as lua oarecum la pumni . Câteodată deși este la câțiva pași de mine și poate doarme îmi vine sa mă duc și sa îl iau în brațe așa dor mi se face.

  39. Divort Notar

    Superba forma de exprimare a dragostei de mama ! Esti contagioasa si ma bucur ca existi !

  40. Mihaela

    Fetelor, fiind copil, mereu aveam o mare teama: sa nu pateasca ceva mama mea. Ea era centrul universului meu, zana mea buna, un om cu totul special. Si cumva, mereu ma urmarea un gand pe care nu-l puteam controla, sa nu se intample nimic rau cu ea. Si din pacate, toate temerile mele intr-o zi s-au adeverit. Cosmarul a durat cativa ani si s-a finalizat prin moartea ei. De fapt, atunci a inceput un alt cosmar. Chiar si acum, dupa 10 ani, inca am sentimente de vinovatie. Cumva am simtit ca eu am atras prin gandurile mele, tot ceea ce s-a intamplat..
    Acum sunt mama, am doi puiuti minunati si al treilea e pe drum.. Incerc sa nu ma mai gandesc la nimic rau. Ii multumesc mereu domnului ca suntem sanatosi, si il rog sa nu imi mai ia nimic din ce mi-a dat..
    Si sunt complet in asentimentul tau printeso, lumea e rea, si nu doar o data mi s-a intamplat sa imi vina sa-mi bag puiutii inapoi in burta, si sa ramana acolo defnitiv..

  41. Ina

    Mulțumesc! Credeam că eu înnebunesc. Am atacuri de panică la gândul că bebe ar putea păți ceva și nu mai pot nici eu vedea nicio știre despre copii care suferă fără să mă sufoc de frică și durere… Mintea mea nu poate înțelege cum în universul ăsta se poate permite ca un copil să sufere…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.