Cum mi-am învățat copiii să-și gestioneze furia?

Încep prin a spune că Sofia (acum 9 ani) e tipul de om ușor adaptabil, care își găsește rapid strategii pentru a se echilibra, așa a fost de mică, se enervează mai greu și când se enervează, plânge și cere dreptate de la cei mai puternici ca ea, a făcut crize de furie puține și după 3 ani, în timp ce Ivan (7 ani) se desprinde greu, are nevoie de tranziții lungi de la un moment al zilei la altul, are toleranță la frustrare mică, multe crize de furie, multe ore de plâns cu pumnii strânși, tendința de a arunca vorbe grele la mânie. De altfel, cu el am și mers la psiholog pentru copii de când avea 4 ani, pentru că nu mai puteam duce furia lui.

Am ajuns acum în punctul în care ei reușesc să identifice furia devreme (nu mereu, dar în tot mai multe cazuri) și să o parcurgă fără a face rău lor sau altora prin vorbe, strigăte sau gesturi. Mai au mult de învățat, desigur, dar simt că am făcut progrese uriașe împreună. Se retrag fiecare în camera lui când simt că le vin nervii, revin când se calmează. Se mai trântesc uși, se mai mormăie printre dinți, dar furtunille sunt mai calme și mai rare. Și eu urlam cot la cot cu ei acum 6, 7 ani, mi-am dat seama repede că nu e bine, așa că am început să lucrez mult cu mine ca să mă pot controla. Am revizuit ce mă înfurie de fapt, am explorat senzațiile din corp, ca să pot preveni furia cea mare, am inventat strategii ca să pot umple cu ceva timpul cât creierul rațional e pus pe pauză de cel emoțional. Pentru că asta face furia. De asta ne pierdem controlul. Revin mai jos la asta. Despre furia părintelui am scris aici și aici, dar și în cartea Copilul tău. Părinții tăi. Tu.

Cum ne ajutăm copiii să se împrietenească cu furia? Am pus mai jos câteva idei care sper să vă ajute.

Relația noastră, a părinților, cu furia.

Contează mult ce simt de la noi, în ce fel învață ei subconștient, doar privindu-ne și trăind alături de noi, ce relație avem noi cu furia. Ne temem de ea? O înțelegem? O lăsăm să ne domine? Ne transformă în animale sălbatice?
Înainte de a ne învăța copiii orice, trebuie, e absolut obligatoriu să înțelegem noi despre ce e vorba.

Furia e o emoție, așa cum sunt fericirea, uimirea, frica, plictiseala, curiozitatea, generozitatea, vinovăția, veselia, invidia și așa mai departe. Emoțiile nu pot fi anulate, șterse, îngropate, și majoritatea țin câteva secunde. Toți traversăm un număr mare de emoții în fiecare zi și asta e normal.

Acordăm o mai mare atenție celor neplăcute, pe care încercăm să le prevenim și să le gestionăm cu pagube minine.
Pentru mine, furia e semnalul de alarmă că nu sunt bine la un nivel mai serios. Copiii apasă niște butoane care detonează butoiul cu nevoi neîmplinite.

Secretul este să o vezi venind de departe, să înveți să fii atentă la corpul tău și când simți enervarea cum crește, să te desprinzi un pic și să respiri, ca să te liniștești.
Iar pe termen lung, să lucrezi un pic la prioritățile tale, să ceri ajutor astfel încât să fii cât de cât în echilibru și butoaiele de pulbere să nu existe. Sigur că te vei mai enerva din când în când, e normal, nu există oameni care nu simt niciodată furie, dar una e să explodezi de zece ori pe zi și alta să ți se întâmple o dată la săptămână, și atunci să gestionezi elegant.

Când reușești să faci toate astea, atunci copilul va putea învăța de la tine cum se face.

Degeaba îi ceri lui să nu mai facă haos la furie dacă de la tine a învățat că furia înseamnă țipete, jigniri, eventual loviri sau mobile dărâmate.

Educația emoțională: zonele de culoare

O metodă simplă de a învăța și tu, și copilul, emoțiile, este cea practicată la școala alor mei, mi-a fost de mare ajutor și mie. Îmi imaginez lumea emoțiilor ca un tobogan pe care alunec toată ziua, uneori e amuzant, alteori e înfricoșător, uneori mă plictisește, alteori mă enervează, ce e important e să cunosc aceste culori, să recunosc ce simt în funcție de ce îmi arată corpul meu, să stau liniștit cât trec prin zonele neplăcute și să mă bucur de cele plăcute.

Acestea sunt zonele de culoare.

Zona verde e cea în care te simți bine, ești relaxat, bucuros, vesel, curios.

Zona galbenă e cea în care începi să simți frustrare sau ești îngrijorat, iritat, gelos, plictisit, vinovat, supărat.

În zona albastră ești trist, foarte obosit, retras, rușinat, bolnav.

În cea roșie ești panicat, speriat, furios, dezorientat, îți vine să țipi, să distrugi, să explodezi.

Copiii pot înțelege genul acesta de clasificare încă de pe la 3-4 ani, dacă le explicăm aplicat, pe noi înșine și pe ei. Aici aveți multe idei de activități pentru a explica acest concept copiilor.

Ce avem de făcut în fiecare zonă? E extrem de simplu. Când suntem în zona albastră, ne odihnim. În cea verde facem ce vrem noi. În cea galbenă încetinim și suntem atenți. În cea roșie de oprim imediat și respirăm adânc. Ca semnele de circulație.

Vedeți și mai jos.

Atenția la senzații.

E foarte important să ne învățăm copiii de mici să își asculte corpul.

În momente de pace le putem spune: Uite, vezi, când stăm așa îmbrățișați, inima bate normal, mintea e liniștită, zâmbim. Suntem în zona verde, pe o poieniță verde, în pădure.

Când începi să te enervezi, zici: Simt cum inima bate mai repede, mă ia o căldură la urechi, îmi simt palmele ude, îmi vine să o iau la fugă ca un leu. Sunt în zona galbenă, un deșert. E timpul să revin în zona verde. Cum? Vezi capitolul următor.

Când deja vrei să distrugi, nu mai auzi, nu mai vezi, îți vine să urli, ești roșu la față și îți e cald, inima bate repede repede, respiri ca un trenuleț de mare viteză, îți bubuie capul, atunci ești în zona roșie. Ești pe zona din tobogan unde totul e foarte rapid și simți că nu ai nicio putere. Închizi ochii, strângi pumnii, respiri adânc de câteva ori și vei reveni curând în zona galbenă, apoi în poienița verde.

Când te doare capul sau burtica, capul e amețit, îți simți mâinile și picioarele moi, nu vrei nici mâncare, nici joc, atunci ești în zona albastră, pe o mare cu valuri care te clatină. Ceri ajutorul ca să revii în zona verde.

Puteți printa o foaie cu expresii și culori, ca să îi fie mai ușor să le învețe.

Vorbiți despre asta des, vă puteți folosi și de resursele de la final pentru a exersa.

Exerciții de lucru cu furia la rece.

Degeaba îi spuneți copilului ce să facă atunci când e în plină criză de furie. Creierul lui rațional e pus pe pauză, furia preia controlul. Nu putem aplica strategii raționale, pentru că panoul de control e în avarie. Ce putem face este să ne formăm un reflex ca atunci când suntem în zona roșie să reacționăm prin retragere. Putem ajuta și copiii să facă asta.

Cum? Repetând de multe ori acest scenariu și lăsându-i să ne vadă aplicându-l.

Urmăresc corpul, când simt că intru în zona galbenă, mă opresc din ce fac și mă relaxez un pic, să revin la verde. Dacă e prea târziu, nu am fost atent și sunt deja aproape de roșu, aplic schema asta simplă: Zic sunt nervos, văd roșu, închid ochii, strâng pumnii, dau din mâini și din picioare un pic să scap de energia asta negativă (hormonul puternic de stres eliberat în corp când suntem furioși) și respir adânc, inspir până număr la 4, țin un pic, expir până număr la patru.

Ca să exersați respirația, puteți face exercițiul floare-lumânare. În mâna dreaptă am o floare, în dreapta am o lumânare (imaginare). Miros floarea până număr la patru, stau un pic cu aerul în mine, sting lumânarea până număr la patru. Dacă repet asta de câteva ori, furia a și trecut. Suntem din nou în zona verde.

Când vedem copilul că începe să se agite, îi putem propune jocul de-a leul. Cum face leul când e agitat? Se mișcă de colo colo, descarcă cortizolul.
Îl învățăm să verbalizeze de mic. Ce simți în corp? Cum e furia? E ca un șarpe în burtică? Ca o albină în cap?

Ce-ți vine să faci? Să țipi, să strici, să te răzbuni? Așa, spune tot în timp ce te miști.

Putem folosi un pluș ca să boxăm furia.

Ne retragem câteva secunde undeva unde ne place, la fereastră sau într-o cameră liniștită, ca să ne putem reveni la zona verde și să nu facem rău.

Reparația

După ce revenim în zona verde, ne asigurăm că reparăm ce am stricat cât eram în zona roșie. Punem la loc ce am dărâmat, cerem scuze de la cei pe care i-am speriat sau supărat. Promitem că ne străduim mai tare să traversăm toboganul roșu fără pagube data viitoare. Ce făceam de nu am putut ține frâurile? Poate nu am dormit destul. Poate eram flămând? Hai să vedem ce putem face să prevenim zona roșie.

Valabil și pentru noi, nu doar pentru copii.

Aprecierea

Ne bucurăm de fiecare traversare cu succes a zonei roșii.

Ce bine ai reușit să stai cu furia de data asta, minunat, mi-a plăcut mult că ai spus ce te supără și ai respirat cum am exersat.

Ne apreciem și pe noi când ne iese, e foarte important!

Idei de jocuri pentru educație emoțională

Mima cu emoții

Faceți cartonașe cu emoții (desene sau cuvinte, în funcție de vârstă) și trageți pe rând câte unul, apoi mimați, iar celălalt trebuie să ghicească.

Ghici ce emoție e aici!

Când citiți sau vă plimbați sau vă uitați la desene, dați sonorul pe mute și discutați despre ce emoții simt personajele în funcție de cum arată și se miscă.

Hai să ne desenăm furia!

Foaie și creion și discuții despre cum arată furia noastră. E urâtă? E cu țepi? Ce desen are pe chiloți?

Cum ar arăta și ar merge emoția asta?

Luați pe rând emoții și mimați cum ar merge ea dacă ar fi un personaj.

Ce emoții ai simțit azi? – joc de jucat seara la culcare

În pat, înainte de somn, puteți trece în revistă momentele cu emoții puternice, iar copilul e invitat și el.

Cărți și jocuri utile pentru educația emoțională

Neapărat filmul Inside out, foarte bun, are inclusiv referințe la zonele de culoare.

Pentru copiii micuți, 2-4 ani, vă recomand seria despre emoții cu Noni, de la editura DPH.

Pentru copii de 3-7 ani, cartea cu Ema și Eric despre emoții a fost de mare ajutor pentru mii de copii în ultimul an, Ce, cum și de ce simt?

Cartea emoțiilor mele e și ea foarte bună!

Acest joc cu jetoane despre emoții e interesant, Cutiuța cu emoții jucăușe.

Aici aveți niște cartonașe cu emoții.

Mai adaug dacă îmi dau seama că am scăpat ceva. Sper să vă fie de folos!

14 Comments

  1. Rox

    Genial,Ioana. Multumesc frumos. Si noi lucram mult in a-l invata pe baietelul nostru cel mare sa isi gestioneze furia. De mare folos,sugestiile tale.

  2. Eliza

    Genial! Este folositor pentru mine, adult care nu are copii. Multumesc!

  3. deea

    Dar efectul catarsic, terapeutic, al urletului, ăla unde e? E bine sa urli, e bine și sa înjuri, e drept ca nu înjuram pe cineva anume, nu jignim, nu urlam cu amenințări de moarte și altele, dar sa fim serioși, sa urli toată furia aia…face bine. Merge și lovitul pernelor, rupt hârtii dar și manifestarea verbala ajuta. Urletul ăla poate fi chiar scuturarea de furie, nu o manifestare a sa. Eu las copiii sa își urle furia și neputința, chiar dacă imi e incomod, se liniștesc foarte ușor după. Și urlu și eu cu ei.

    • Printesa Urbana

      Da, sunt utile jocurile de urlat, mai ales cand iesim la padure sau pe munte, dar nu stiu, nu i-as invata ca e ok sa urli cand iti vine, decat daca am trai in camp. Noi stam la bloc. 🙂

  4. Mihaela

    Buna ziua ,intreb pentru băiețelul meu ,face 6 ani in Iulie ,la gradi avem un băiat care este cu frustrari(lovește educatoarea,face crize,e cel mai bun,e cel mai rapid etc),iar micuțului meu începe sa i fie teama de copii mai mari,cum pot sa gestionez aceasta emoție de frica ,sa depășească aceasta faza, de doua ori,am avut incidențe in care am intervenit și am discutat cu educatoarea ,pana și ea cu el ,dar ideea e ca nu văd nici o schimbare din partea colegului de gradi.
    Cum as putea sa îl pregătesc sa facă fata ,cu siguranta va mai întâlni copii de genul
    Este copil unic,la noi in casa mereu e înțelegere și voie buna ,decât in perioadele in care aj de la școala și încep tensiunile
    PS :O alta mămica a văzut ca băiețelul lovește un alt băiat ,a luat măsuri .
    Țin sa precizez ca suntem in străinătate ,vom ajunge sapt viitoare și la un pshiholog,aici ,dar între timp as dori și o alta părere !
    Va Multumesc enorm și Felicitari in Toat ceea ce faceți !

  5. AdriB

    Apreciez ffff.mult acest articol!!! Multumesc! Din pacate ma confrunt cu furia si mi-e greu sa o gestionez elegant mai ales in saptamana dinaintea menstruatiei…Am salvat linkul ca sa il recitesc din cand in cand.

  6. A..

    Buna! Iti multumesc din suflet pentru articol! Este super eficient! Imi poti recomanda un psiholog pentru copii sau chiar pentru mine? Multumesc din suflet,eu m as simti comoda online…

  7. Aurora

    De la ce varsta ai inceput sa ii inveti despre cum sa isi identifice emotiile. Fetita mea are 2 ani si 4 luni si a avut multe descarcari cu urlete intre 1-2 ani. Acum le are mai rar si povestim cand are o problema, nu vb bine, dar cum stie ea imi explica ce o supara.
    Ma gandeam daca e prea repede sa incerc sa preiau din jocurile propuse de tine ? Multumesc

  8. Laura

    Bună ziua, este foarte frumos in teorie.
    Poate funcţioneazā cu copiii mai mari, dar la cei de 3 ani …iată aici experienţa mea:

    Fetiţa mea are 3 ani jumate. Cam in preajma celor 3 ani ,comportamentul ei s-a schimbat. Era şi înainte foarte energicā, dar in jurul vârstei de 3 ani a căpătat şi mai mult aplomb, atât in vorbire (este bilingvā) cât şi in gesturi.
    In vorbire, devenind foarte autoritară cu educatoarele de la creşā, care m-au chemat la ordine („ne vorbeşte răstit, ca la slugi, strigā la noi ,trebuie sá luaţi măsuri”). Nu mai accepta sā execute ceea ce îi cereau educatoarele ( urma negociere, argumentare, de ambele părţi, fără sfârşit, sarcinile pe care i le dădeau educatoarele, ea le transmitea copiilor mai mici)

    In gesturi: ne loveşte. Uneori cu urlete, alteori cu zâmbetul pe buze.
    Am aplicat metoda de parenting următoare: când m-a lovit, m-am lāsat la nivelul ei si i-am spus pe un ton calm, dar ferm: nu este bine ce faci, mă poţi răni…nu am apucat sá termin , că , profitând de apropiere, a revărsat o ploaie de lovituri peste ochi, urechi….de-am fugit cât colo.
    A doua zi am intrebat-o de ce loveşte. Rãspuns: pentru că imi place .
    I-am explicat de ce nu e bine. Şi-a cerut scuze, că nu mai face…etc
    Câteva zile mai târziu a luat-o de la capăt. De data asta a motivat că mă loveşte de supărare cá mă duc la serviciu. Totuşi, sunt mai prezentā in viaţa ei decât mulţi alţi părinţi (prieteni,cunoscuţi…care nu se joaca niciodata cu copiii lor): de la 6h30 când e in picioare până la la 8h30 avem activităti. La prânz mâncăm impreunā. De la 17h30 suntem iar impreunā si avem activităti: intrecere cu bicicletă/trotinetá, teatru de păpuşi (pe rând, intâi eu, apoi ea), scenete (de-a prinţesa, de-a doctorul, coaforul, de-a magazinul, vânzătorul de ingheţată, creşa), piscina , tobogan,tenis, lego, cuburi etc

    Am incercat altá metodá: i-am spus că nu va mai primi păpuşa pe care o dorea. Răspuns: nu-mi pasá! Nu mă interesează!
    Am incercat altfel: bine, o să o dau la un copil sărman.
    Răspuns: dă-o la cine vrei , am spus că nu-mi pasă.

    Am incercat cu moş Crăciun care te vede …Mi-a râs în nas: mama, unde vezi Crăciun?! E vară !

    Pe scurt, nu a mers , au trecut 6 luni de când mă altoieşte. Metodele de mai sus nu au dat rezultate. Mă gândesc dacă chiar le-a incercat cineva cu rezultate pozitive, sau sunt doar literaturá…

    • Printesa Urbana

      Buna,

      Trebuie sa fii mai ferma si sa te feresti, sa nu ii permiti sa te loveasca, esti adult, ea e un copil de trei ani. Cand te loveste o prinzi ferm de maini si ii spui foarte ferm: Nu te las sa ma lovesti. Te dai cativa pasi in spate, pui distanta. Iti garantez ca daca faci asta de fiecare data cand incearca sa te loveasca, fara sa tipi, fara sa dramatizezi, va intelege, toti copiii se opresc in cele din urma, daca parintele stie sa ii ghideze decis si fara drame.

      Daca un adult e lovit de un copil e pentru ca adultul nu stie sa puna aceasta limita, nu e vina copilului, care in mod evident face asta ca sa primeasca atentie si sa semnaleze niste nevoi neimplinite (cum de altfel a si verbalizat). Pentru ea nu e de ajuns timpul petrecut impreuna si vrea ca supararea si frustrarea ei sa fie vazute. E destul de simplu, de fapt, daca ne punem in locul lor si intelegem ca la varste atat de mici nu se pot controla prea mine, partea din creier responsabila cu aceasta functie nu este inca dezvoltata. Poate te ajuta si acest dialog despre cum functioneaza creierul copiilor: https://www.youtube.com/watch?v=vbLo9DRYMeQ&lc=Ugzi-GLSMOCMH7_g7vd4AaABAg

  9. Mariana

    Buna!
    Super articol! Am un baietel de 8 ani, impulsiv, care are toleranta mica la frustrare si se contreaza pe orice subiect (de la luat sosetele, spalat pe dinti, raspuns agresiv la sicanele colegilor, dar preluat comportament si aplicat celorlalti, crize cand nu se intampla pe placul lui lucrurile etc).
    Facem terapie, insa rezultatele intarzie sa apara…
    Am citit de curand de metoda neurofeedback, de antrenare a creierului pentru imbunatatirea atentiei, pt o mai buna concentrare, controlul agitatiei si impulsivitatii, controlul izbucnirilor emotionale… a incercat cineva acest tip de terapie?
    Multumesc!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *