Bine, dar totuși ce fac cu furia asta pe care o simt deseori față de copil?

Cea mai mare dorință a mea de când sunt părinte este să nu mai văd copii agresați de adulți care suferă la rândul lor, adulți care nu au ajutor și sunt depășiți, oameni crescuți cu agresivitate și lipsă de empatie, adulți în negare, adulți care ar putea, în mintea mea, să facă și altfel, dacă ar deveni conștienți de impactul faptelor lor asupra copiilor.

De mulți ani de când scriu despre asta, de când recomand cărți și articole ale specialiștilor, de când organizez evenimente din care părinții să afle cum pot ieși din cercul vicios al părințelii bazate pe frică, am primit tot felul de mesaje. Unele pline de ură și furie, altele cu mulțumiri, multe sceptice, altele optimiste și bucuroase la descoperirea veștii că există și altă cale. Mulți părinți îmi scriu: ai dreptate, Ioana, așa e, să știi că nu mi-am dat seama până acum, n-am vrut să văd cât rău fac, mie și copilului meu, știam cumva, dar preferam să mă fac că nu știu. Sunt sigură că sunt altele sute, hai să îndrăznesc să sper că mii, care nu mi-au scris, dar care au înțeles, s-au oprit și au zis: hai să încerc și altfel. Dar CUM? Ce pui în locul țipatului, amenințatului, pedepselor? Cum faci să nu țipi, să nu ridici palma, când vezi negru în fața ochilor?

Hai să vă spun ce-am aflat eu despre mine, dar și despre mulți alți părinți, căci în multe privințe suntem toți la fel. Oameni răniți, cu nevoi neîmplinite, cu răni din copilărie, obosiți, debusolați, care eșuează, deși își doresc enorm să facă bine.

Cum faci să scapi de furie în relația cu copilul?

Sunt două aspecte aici, din tot ce-am trăit și din tot ce-am citit și aflat în terapie, la cursuri, dar mai ales din interacțiunea cu mii de părinți în ultimii ani.

Aspectul cronic

Furia care există în tine. Să vă explic. Dacă tu și cu mine ne întâlnim mâine pe stradă și tu faci o criză de nervi în fața mea, te tăvălești și urli și arunci cu lucruri, eu n-o să mă înfurii pe tine. De ce-aș face-o? Poate aș încerca să te ajut, poate aș chema salvarea, poate aș trece pe partea cealaltă, dar sigur nu m-aș înfuria.

Atunci de ce mă înfurii pe copilul meu când el face o criză de furie? De ce m-aș înfuria pe plânsul lui sau pe furia lui? Până la urmă, criza lui de furie este o exprimare a neputinței. Ar trebui să vreau să-l ajut, nu să mă manifest agresiv împotriva lui. De ce mă înfurie furia copilului?

Pentru că ceva din mine, ceva vechi și bine îngropat, se activează atunci când copilul meu (nu al altuia, nu vecinul, nu soțul) se înfurie sau face ceva pe dos. Din secunda în care afli ce e acel ceva și cum s-a născut acolo, el nu te va mai ghida din întuneric. Pentru că tu vei ști de el, iar el își va pierde puterea. Atât de simplu! Nu e magie, este teoria traumei, dovedită de studii de specialitate și de mii de cazuri de terapie.

Cum faci să afli care este acel ceva? Cel mai eficace este să mergi la terapie. Un terapeut te poate ghida să afli totul în siguranță. Va fi greu, dar este vindecător. Dacă nu poți apela la un terapeut, poți căuta singur sau cu ajutorul unei persoane apropiate, care est bine cu sine. Soțul, mama, cea mai bună prietenă, o străină de pe internet. Dar trebuie să îți dai timp, iertare, acceptare, să ai putere să te întorci acolo unde doare și să te uiți la ce te doare. Poate mama care te-a lăsat de mică la bunici. Poate un tată absent. Poate un coleg de școală care te-a terorizat.

La mine a fost frustrarea că n-am primit atâta afecțiune câtă mi-am dorit. Că nu l-am avut pe tata. Că n-am avut-o pe mama mai mult. Că bunica mea a murit neașteptat, când eu eram încă mică și foarte atașată de ea. Frustrarea că ei, copiii mei, primesc toată afecțiunea de care au nevoie, iar eu, Ioana mică, n-am avut parte de cât de o mică parte din ea, și că eu nici să plâng n-am avut voie, iar ei le au pe toate și tot sunt nemulțumiți uneori. Când am înțeles asta, după un episod în care am urlat la ei de-am crezut că s-a și crăpat tencuiala, s-a făcut pace în sufletul meu.

Aspectul acut

Furia care există acum și aici și te face să ridici vocea, să ridici palma. Ce se întâmplă atunci e că sistemul limbic, creierul nostru de animal,  preia controlul. Cortexul prefrontal, partea rațională, intră în repaos, e treaba instinctului să te salveze. Tot ce știi despre parenting dispare, rămâne doar furia de necontrolat și nevoia de a acționa conform ei.

Vestea bună e că starea asta irațională durează doar 90 de secunde. De atât este nevoie pentru ca partea rațională să preia din nou controlul. Așa că te poți folosi de cele 90 de secunde pentru a te ține deoparte. Pune copilul într-un loc sigur și ia o pauză. Fă orice în timpul ăsta ca să-l lași să treacă fără să acționezi agresiv. 90 de secunde. Trec foarte repede.

Ce mai contează iar foarte mult în frecvența cu care apar episoadele de furie este starea ta. Eu, de exemplu, dacă sunt nedormită, dacă nu am reușit să termin ce îmi propusesem, dacă m-am certat cu soțul, dacă mă doare capul, dacă sufăr de PMS, dacă s-a uitat la mine urât vecinul, dacă mi-am găsit o pată pe rochie, iau foc mai repede. Toate astea mă destabilizează, îmi golesc paharul, lasă furia să vină mai des și mai ușor. Așa că fac tot posibilul să-mi țin paharul plin.

Cer ajutor prin casă.

Îl implic pe tatăl copiilor cu toate cele.

Ies din când în când seara o oră cu prietena mea, când copiii dorm.

Fac lucruri pentru mine: citesc, îmi cumpăr câte-o rochie, scriu, mă uit la un film.

Mă iubesc și pe mine, că și eu merit.

Mă țin departe de ce-mi face rău, grupuri de facebook unde mă simt greșită, persoane care mă enervează.

Stau mult afară, merg mult pe jos și cu trotineta.

Mă distrez cu copiii.

Mă întreba cineva cum te destresezi când vii de la muncă pachet de nervi. Păi, STAI cu copilul. Privește-l. Ascultă-l. Eu n-am râs în viața mea cât râd cu copiii mei. Sunt geniali! Îmi oferă iubirea lor necondiționată, râsul lor, mă alintă, mă caută și mă adoră, mă privesc ca pe Dumnezeu. Păi dacă nici asta nu te destresează, nu știu ce o poate face. Dar pentru asta trebuie să FII acolo, atent, prezent, să te bucuri de ce e în fața ta, nu să stai cu telefonul în mână sau cu gândurile la serviciu.

Rezum. Rezolvă rănile vechi, se poate, nu e prea târziu. Dacă ești viu, mai ai timp. Ai grijă de tine. Iubește-te.  Când vine vălul negru, ia o pauză de 90 de secunde.

Curaj, nu e prea târziu să repari relația cu copilul tău. O să mai greșești, toți greșim, dar hei, măcar te străduiești să faci mai bine, ai înțeles, copilul simte efortul și intenția ta!

Mi-a scris mai de mult o mamă de doi. Singură cu ei toată ziua, mici, nedormită, soțul plecat prin deplasări. Țip la ei mereu, Ioana, mi-a scris. Azi am plâns când am citit la tine, am plâns și te-am urât. Cine naiba ești tu să mă arăți cu degetul? Plânsul ăsta de furie s-a transformat în plâns de jale. Am plâns de mila mea. De mila copiilor mei. I-am lăsat să mă vadă plângând, Mi-am cerut scuze față de ei, le-am povestit despre mine mică, cât de dor îmi era de mama mea, care muncea mult și n-o vedeam aproape deloc. Mi-au șters lacrimile și mi-au spus, amândoi, că mă iubesc ei în loc. Am înțeles acum, Ioana. O să fac mai bine, o să fiu mai bine.

Curaj!

Am înregistrat pentru voi și un mesaj audio, îl puteți asculta cât adormiți copilul sau cât spălați vasele. Iată-l aici, mai jos.

Vă reamintesc de grupul pe care l-am fondat pentru părinți care caută soluții de educare cu blândețe. Suntem acum 133.000 de suflete acolo și mereu ne oferim resurse, idei, sprijin. Îl găsiți aici.

Sursa foto: părinte nervos via Shutterstock.com

Pin It

47 Comments

  • Ana spune:

    Cu toate că articolele tale ma readuc la viata și-ți dau multă dreptate și ma împing sa fac o schimbare și-mi dau speranța că poate fi și altfel. Grupul pe care îl sfătui tu EDUCAȚIE cu BLÂNDEȚE ma adus la disperare. Părinți care cred a fi Dumnezeu. Ceri un sfat și drept răspuns esti judecată la nesfîrșite. Fapt pentru care am parasit grupul..

    • Diana L. spune:

      De acord cu tine. Am fost și eu în grup și am constatat ca mulți judeca îngrozitor și mai mult rău îmi făceau sfaturile citite deși nici nu erau pt mine. Îmi faveau rau și mamele câte se credeau gozave dar dădeau drept sfat ignorarea sau rușinarea copilului. Așa ca e mai bine sa nu mai văd ce fac alții cu ai lor pui. Fiecare cu treaba lui și caut punctual răspunsuri de la ceva specialiști sau oameni care au exerienta și studii în spate.

    • Printesa Urbana spune:

      Din pacate, nu toti din grup au duhul blandetii, majoritatea il cauta inca, suntem intelegatori si cu unii si cu ceilalti, pana la urma, de asta ne-am adunat, sa fim mai buni cu ajutorul exemplului celorlalti. Sanctionam judecatile si sfaturile necorespunzatoare, dam afara membrii care exagereaza. Acum e mai bine, am gasit un echilibru, desi mereu cineva mai sare gardul. 🙂 Asta e, nu avem cum sa gasim niste mii de oameni perfecti, pe aceeasi lungime de unda cu noi, dar luam idei bune unii de la altii, eu sunt multumita de progresele pe care le face grupul. Sunt sigura ca ajuta mult, pe multi oameni. Imi pare rau ca nu ii poate ajuta pe toti.

      • Diana spune:

        Intr-adevar, ajuta mult grupul si datorita multora de acolo, se pot schimba si oameni pentru care educatie=pedepse, bataia e rupta din rai etc. Si cum s-a mai zis, invatam din experienta tuturor, nu ne mai simțim singuri.

      • Lucia spune:

        Din pacate si eu am decis sa parasesc grupul acum cateva saptamani din aceleasi motive: mamici care judeca, dau sfaturi fara a citi cu atentie intrebarea adresata sau situatia descrisa, dau sfaturi neadaptate la varsta copilului etc. Picatura care m-a determinat sa il parasesc au fost afirmatiile a doua mamici, care au sustinut ca pe grup nu se face educatie cu blandete, ci cu prostie! Cu cea mai mare sinceritate iti spun ca am citit sfaturi/opinii/sugestii exprimate cu mai multa blandete si coerenta pe un grup dedicat diversificarii bebelusilor.

        • Printesa Urbana spune:

          pai stii cum e, au intrat pe grup oameni care au cea mai mare nevoie de ajutor… imi pare rau. poate o sa revii la un moment dat.

      • Cristina spune:

        Ioana, te iubesc! Atâtea lucruri minunate am învățat de la tine și am înțeles unde sa caut și cum sa fac altele mai bine. Mulțumesc!

    • Alexandra spune:

      Total de acord. Și eu am dat join grupului și la f scurt timp unfollow. Din păcate…

    • Irina spune:

      Pe mine ma ajuta mult acest grup. Nu am postat niciodata. Citesc zilnic postarile altor mame si ma regasesc in multe dintre situatiile lor, si eu si copilul meu, iar asta imi da putere; vad ca nu numai noi trecem prin toate astea, vad ca e normal ce se intampla in procesul de crestere si devin mai toleranta, mai buna, mai blanda.

  • Tatiana spune:

    Esti minunata Ioana!
    Iti multumesc pentru toate articolele tale pe care le-am citit ani de-a randul, dar nu comentam.
    Mai ajutat de foarte multe ori, iti multumesc

  • Erika spune:

    Foarte frumos scris si acest articol a venit la fix ca un raspuns pentru primul. Si eu sunt in categoria Mamei din postarea ta si este super naspa cand mi se intimpla asa. In momentele de liniste am rugato pe fiica mea ceea mare (9 ani) sa ma „traga frumos de urechi” cand fac asa…dupa ce trece de fapt. Si face o treaba foarte buna cu calm si logic…la fel cum procedez eu cu ea cand sunt linistita.
    Din pacate grija de mine pot sa am doar foarte foarte rar. Sper ca in curand sa se rezolve acest aspect.

  • Loredana Lepadat spune:

    Ioana, pentru ca ma regasesc in ce ai scris aici, toti ne regasim aici, intr-o masura mai mare sau mai mica, indraznesc sa te rog sa ma ajuti cu o recomandare de specialist, mergand pe linia sa-mi rezolv eu insami problemele ascunse inca din copilarie. Daca se poate,te rog sa-mi scrii un e-mail cu numele sau adresa de contact. Multumesc.

  • Cris DeAna spune:

    Am reușit până la 5 ani să nu țip la copil (nici eu, nici soțul), să nu o lovesc vreodată, să nu folosesc niciodată time-out. Dar am citit din sarcină că orice ai face, e nevoie de mult ajutor și că persoana ideală care să aibă de-a face cu copilul este o persoană odihnită. Adică poate nu îți place masiv de mamă sau soacră, dar dacă e odihnită e mai ok în momentul ăla decât tine când nu ești odihnită. Îmi rup de la gură să plătesc și o altă doamnă pentru ajutor, totul ca să nu ajung la pragul de nervi de la oboseală extremă. Mai sunt persoane care-și cresc copiii cu alți verișori (adică azi îi las la tine pe ai mei, mâine îl iau eu pe al tău). Pe grup iau numai sfaturi de la persoane care chiar sunt chitite pe blândețe. Avem și noi reguli, dar le punem în aplicare fără țipete – este suficient că oricum copilul respectă o regulă pe care nu ar avea chef să o respecte (e ca un fel de pedeapsa in sine, in sensul ca asa o percepe), de ce sa mai și țip?

    Eu cu traumele nu-s chiar așa de acord. Mai degrabă cu convingerile pe care le are fiecare „dacă nu il pun la punct, mi se va urca in cap” sau „ce mare lucru dacă țipi, și la mine s-a țipat și n-am pățit nimic”. Eu recomand terapia cognitiv-comportamentală față de altele și îmi asum acest lucru. Există studii că este cea mai eficientă.

    Cu grupul – nu mă aștept să fie perfect și să fie toată lumea zen pe acolo, de ce m-aș aștepta la asta? Îmi culeg ce am nevoie și las la o parte ce nu îmi e util.

  • Diana spune:

    Ioana, am invatat atatea de la tine! Am rezonat mereu cu ceea ce ai scris, te porti foarte frumos cu copiii tai, felicitari! Si eu încerc sa fiu o mama cat mai buna, sa nu ma enervez asa repede cum aveam tendința sa o fac, sa nu tip, mi s-a mai întâmplat, mi-a părut rau, mi-am cerut scuze. Sper sa reusesc sa ma controlez.
    Ma tot gandesc si eu de unde vine furia asta a noastra, nerabdarea. Am observat ca nu rezolv nimic tipand, copilul tipa si el si probabil nu a înțeles nimic. Cand face cate o prostioara, ii spun ca nu e bine asa, sa nu mai arunce cu lucrurile (nu realizează ca se sparg), nu stiu cat înțelege, o sa-i repet mereu. Sunt sigura ca va înțelege la un moment dat, pentru ca nici tipand la el nu pricepe nimic, deci nu e o soluție, plus ca il sperie, atmosfera e încărcata, energie negativa. Pentru ce?
    Depinde de noi sa facem eforturi, sa le dam exemplu, in felul asta, poate nu vor avea tenditele astea agresive atat de pronuntate.
    Cu dragoste si blandete avansam.

  • Alexandra spune:

    Îți mulțumesc din suflet, Ioana! Ieri am citit articolul despre țipat, urlat la copii. Ieri am vrut sa las un comentariu, dar m’am răzgândit. Voiam sa iti spun ca și eu țip la fetița mea, ca mă enervez din orice , oricât de mic… dar mi’a fost rușine. O fac astăzi, recunosc ca urlu , ca mă enervez, ca nu am răbdare. Citind și articolul acesta,văd o urma de speranță pentru fetița mea și pentru mine,pentru relația noastă. Mereu spun ca tot ce îmi doresc de la fetița mea este sa nu mă vadă așa cum o văd eu pe mama mea, sa nu trăiască ce am trăit eu cu mama mea. Dar nu am realizat pana ieri ca în disperarea mea de a nu fi ca ea, încet, încet devin ea. Îți mulțumesc încă o data, din suflet iți mulțumesc,Ioana!

    • sabina spune:

      Exceptional spus. Detest felul in care m-a crescut, scosul ochilor, cuvintele usturatoare sau reprosurile „am sa intorc foaia”, „nu aveti menajera”, „nu mananc un covrig ca sa iti fac tie coarne”, „au inceput sa umble hormonii in tine”, felul in care a trait fara sa traiasca, cicalind in permanenta si invinuindu-ne pt propria nefericire pusa pe seama sacrificiilor pt copii. Si devin in fiecare zi tot mai mult ca mama mea.

      • Roxana spune:

        Cuvintele usturatoare si faptul ca niciodata n-a fost de partea mea! „Esti o zvapaiata, o sa-ti rupi gatul ca nu te uiti pe unde mergi”, „nu am mancat o inghetata ca sa va iau voua caiete”, the worst:” am stat cu tac-tu doar ca sa aveti voi un tata”. Tipete, injuraturi, urlete, invinuiri…daca la scoala se intampla ceva rau era mereu vina mea si venea la scoala nu ca sa imi ia partea ci ca sa o imbuneze pe diriga cu flori si cafea. Da, ma iubeste, ea a asa a crezut ca imi face bine, scotandu-mi ochii. Daca ii reprosez imi zice ca pe ea n-a invatat-o nimeni si ca sa zic mersi ca ma invata despre „viata”. Imi e groaza de ce ar scoate terapia la iveala, incerc deocamdata sa ma repar usor usor. Dar e tare greu cu furia. Si vad in ochii copilului uneori teama cand ma apuca nebunia si flutur din maini si gesticulez…probabil ii e teama ca-l lovesc. Si ma cuprinde o rusine cat casa de mare….copilul meu e bun, frumos si destept, curajos si vesel, taaaaare n-as vrea sa ii frang aripile.

  • Camelia spune:

    Daca s-ar putea face un fel de AAA pe tema asta, poate am reusi tot mai multi parinti sa ne infranam furia, sa gestionam mai bine frustrarile, neimplinirile, sa nu se mai rasfranga asupra copiilor!

  • Iuliana spune:

    Acum imi dau seama ca niciodata nu ma stresez cand vad un copil care nu e al meu ca are tantrumuri, ca e furios, plange si se zbate. Doar la fetita mea. Empatizez cu mama respectiva, daca accepta, ii dau sfaturi, dar cu a mea nu pot.. e tare ciudat..

    • Andreea B spune:

      Si mie mi se intâmpla exact același lucru: altul poate sa se tăvălească pe jos, nu ma scoate din pepeni, ai mei ma umplu de nervi. De unde concluzionez ca problema e la mine…

      • Printesa Urbana spune:

        cu siguranta problema e la tine. si la mine, la noi toti, fiecare cu problema lui. copiii n-au probleme, altele decat eruptii dentare, gaze si ocazional julituri.

  • Janett spune:

    Va felicit pentru grija fata de copii.Poate scrieti in articol cu toleranta poate chiar putina empatie fata de copii cu simptome de spectru autist .Numai in Romania este considerata o boala psihica si adultii ii fac pe copii lor sa se teama de acesti copii .Acesti copii au nevoie de iubire ,de intelegere de acceptare .Atunci cand simt energia negative a celor din jur devin agitate .Sunt copii foarte iubitori si emotive care au nevoie de multa iebire si energie pozitiva .

  • Luminita spune:

    Ma umfla plansul mereu cand citesc despre asta… Atat m-am straduit sa ma schimb, sa citesc n carti de parenting, tone de articole si sfaturi, seminare, samd. Si degeaba. Teoria suna bine si o stiu din scoarta-n scoarta si degeaba. Tot ma trezesc uneori urland ca un dragon la un pitic de 5 anisori. Stiu ca e ceva in neregula cu copila din mine dar eu una nu o gasesc nicicum, pe nicaieri sa o accept si sa move on. Am fost la terapie de doua ori, 2 luni, apoi vreo 3 luni fara nici un progres cat de mic si oricum am realizat ca nu am nici timpul si nici banii necesari pentru ani de terapie. Timp pentru mine nu exista, cat nu lucrez nu concep sa fac altceva decat sa stau cu copii si ma simt ultra vinovata si daca intarzii 15 min. Parca abandonasem batalia dar cred ca imi mai dau o sansa….

  • paula spune:

    Minunat!!! multumesc! hugs!

  • Lia spune:

    Eu nu stiu ce poate sa faca un copil mic sa-l aduca intr-o astfel de stare pe un adult, teoretic intreg la cap…si am si eu doi mici, dar imi vine numai sa-i pup si sa-i smotocesc, uneori, rar, sa-i las sa planga cand chiar nu stiu ce vor

    • Andreea B spune:

      Pai uite, de exemplu, te înfurii pe faptul ca ei plâng, miorlăie si te provoacă toata ziua, desi tu le dedici tot timpul si energia ta. Si dupa ore întregi de plânsete si nemulțumiri iti vin nervii. De exemplu 😉

      • Lia spune:

        Eu ma gandesc ca isi dezvolta vocea cand urla. Si dupa ce a incercat de cateva ori sa transforme un nu de-al meu in da, prin urlete si nu a reusit, au cam incetat 🙂

  • Raluca Badita spune:

    Grupul asta pe mine m-a vindecat. Cand am cerut ajutor am fost sunata de catre doamna Doina Filipinescu care a facut terapie cu mine prin telefon. Nu a fost nevoie sa ii povestesc ca mama m-a parasit, ca am trait ani de zille intr-o casnicie care nu m-a implinit. Pur si simplu ,, m-a dus” acolo si m-a ajutat sa ma iert si sa iert. De atunci sunt alta si cu copiii mei si eu cu mine.
    Ioana, esti minunata! Stii asta deja. Ti-o mai spun si azi. Poate ai nevoie. Tot om esti si tu.

  • Roxana spune:

    Fraza asta este geniala: „Rezolvă rănile vechi, se poate, nu e prea târziu. Dacă ești viu, mai ai timp” trebuie sa o printez sa o pun undeva, absolut geniala.

  • Haivas spune:

    Nu cred că există exclusiv doar cele 2 aspecte: acut și cronic. Cred că majoritatea sunt în afara spectrului prezentat. Sau am altă viziune despre definirea lor. Altceva simt nevoia să spun. Eu cred că e ok să lași furia să iasă, cred că e ok ca măcar o dată să te vadă copii furios. Furia e normală, e vindecătoare, eliberatoare de stress și tensiuni acumulate. DIFERENȚA o face ceea ce faci/spui/cum explici DUPĂ episodul de furie. Teorie știm toți, 90 de secunde, numără oițe, du-te-n altă cameră, etc.DAR practic, lucrurile se întâmplă repede, fără să ai timp să mai controlezi ceva. Cum ziceai, când „animalul” preia conducerea, toată teoria e pa! Soluțiile sunt pentru înainte și pentru după. Îmbrățișările ajută mult. Cel puțin așa mi se pare mie cu băieții mei.

  • Andreea C spune:

    Draga mea Ioana,

    Cata dreptate ai ! Cred ca aceste aspecte sunt valabile si in relatia cu sotul sau parintii.
    Cateodata ma enervez asa tare pentru nimicuri… Si tip la ei, si ii urasc, si ma consum … Apoi dupa ce trece „furia” sunt alt om … Cat de greu mi se pare sa ne stapanim aceste impulsivitati! Dar incerc. In fiecare zi cate putin. Cat mai mult calm. 🙂

    Iti multumesc pentru indrumari si sfaturi !

  • Johann spune:

    Hello Ioana,

    You are describing very well what we all experience, struggling with our emotions and the sensitive spots kids manage to activate every now and then.

    Please let me add a little tip about anger/fury management.
    For many people who had yet no time to dig in their own past in order to sort out the mess, it is hurting to simply wait and „swallow” their anger, resulting on the long term in various physical pains (stomach aches, sore throat and so on).

    Here is a 30 seconds tip to handle a fury crisis:
    – as much as you can, isolate yourself for a couple of minutes,
    – install a big pillow on a bed or a coach so that you can kneel in front of it,
    – if an image is the reason of your anger, visualize it on the pillow (optional),
    – HIT IT as hard as you can, with ALL your fury, ALL your guts (this is why a big pillow is useful, to not harm yourself),
    – tears may come, shouts may come, let it all flood and hit.
    Usually you can’t sustain the rhythm much longer than a few second – if you give it ALL. 🙂

    Whatever comes out of such a little session is good to observe afterwards, as a personal acknowledgement, and to share with a therapist.

    Yes you have the right to be anger. Yes it is human. Better hit the pillow than anything else 😉

    I wish you a great day under the sun, with inspiration and flowers,
    Johann

  • Julia b spune:

    Multumesc din suflet pentru acest articol !

  • Claudia spune:

    Iti multumesc pt toata simplitatea cu care ne scrii! E pt inima….dincolo de toate manualele de parenting! MULTUMESC!

  • o femeie spune:

    inca o solutie la mine: ma duc sa ma spal pe fata cu apa rece. Acest ritual/tic aduce 30 secunde de relaxare si revenire.
    Pe termen lung ajuta sportul: exercitii, bicicleta, alergatul (a venit caldura si ziua lunga, pot iesi dupa ce adoarme copilul)

  • Irina spune:

    Ce ma bucur ca articolul de azi si de ieri nu rezoneaza la mine.. Sau copiii mei sunt inca mici (4ani cel mare) si fac doar gafe mici, sau chiar sunt impacata cu mine si cu ei. Nu sunt perfecti, dar nu ma atinge la nervi cand fac ceva ce nu imi place. De fiecare data reactionez doar rational cum cred ca e mai bine. Si aici in Germania unde stau copiii se trateaza cu mare respect, nu am prea vazut parinti care urla la copii.. De fapt doar de cateva ori in 3 ani.

    Acum inteleg ce buni mi-au fost parintii mei 🙂

  • Mami deea spune:

    Tot ce îmi pare rău la acest articol este că nu a fost mai lung.Chiar îmi place ce citesc, ador apropierea și înțelegerea fata de cititori.Sper să iau tot ce este mai bun din articolele tale și să aplic în viața de părinte.Si eu am suferit mult in copilărie și cu siguranță de acolo vine furia.
    Am intrat și eu pe grupul respectiv de ceva vreme și mie mi se pare ok, cu totul altceva fata de grupuri unde se discuta banalități.
    Eu am cerut de câteva ori păreri și chiar am primit multe încurajari, multe mame care și-au deschis sufletul și au povestit de traume suportate în copilărie și efortul de a nu repeta cu proprii copil ce au trăit ele.Mie chiar mi-a făcut bine sa discut acolo.Mi-as dori sa ofer sfaturi, să susțin și eu la randul meu părinți aflați în dificultate însă am impresia că nu știu mai nimic…

  • Alina spune:

    Ai multe mesaje, sper sa il citesti si pe al meu. Am un baiat de 8 ani si o fetita de 1 an jumatate. Provocarea e clar, cel mare. Nu sunt impulsiva, lucrez mereu u mine, dar pe parcurs ce a crescut, a inceput sa se poarte ca un adolescent. Imi duce rabdarea pana la capatul capatului. Si totul se termina cand tip la el. Nu vreau sa fac asta…sunt constienta de ce fac…dar ce am mai incercat nu merge. Pana la 6 ani, a fost altfel, cum a crescut, vrea sa decida in mai toate.

  • Corina spune:

    Aveam nevoie de articolul asta :). Da, am ras cand ai scris ca ai urlat de s-a crapat tencuiala pentru ca m-am vazut pe mine uneori. Si eu incerc sa sar peste furia de moment si uneori imi reuseste insa atunci cand sunt obosita sau ma enerveaza tatal copilului este mai greu.
    Nu stiu cum as putea rezolva ranile vechi. Nu stiu cum as putea umple golul din inima mea legat de absenta mamei. Nu stiu cum as putea sterge furia tatei si nici cum as putea sterge dorul bunicii dusa mult prea devreme la fel ca la tine. Nu stiu cum as putea umple golul singuratatii. Ma uit la copilul meu ca la o minune pentru ca asta este si in fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea din viata mea. Si da ma joc cu el si ma minunez in fiecare zi de el si ma bucur de fiecare cuvant pe care il spune.

  • Teia spune:

    Te iubeac.mi-au dat lacrimile.m-am regasit!

  • Mihaela spune:

    Și ce facem cand „inamicul” este chiar cu noi în casa? Ne toaca la cap toată ziua! Vorbesc despre soacra care deși ne.am cumpărat recent casa a venit cu noi. Nu înțelege ca este normal și firesc sa trăim singuri, noi și copilul. Am vrut sa ma intorc in Romania dar sotul nu este de acord nici sa plec cu copilul nici sa mergem toti trei.singura cu copilul aici nu am Cum sa rezist pt ca sunt cheltuielile destul de mari ca sa le pot face fata. Iar soacra deși i.am spus ca trebuie sa caute unde va locui dumneaei își cumpără mobila. Oricum nu are de gând sa plece. Soțul este debusolat spune ca nu are ce sa facă mai mult decat sa iI repete ca trebuie sa plece numai ca ea ne ignora total. Doamne dumnezeule cât poți fii de egoist încât sa.ți distrugi copilul în halul ăsta. Și el este la fel ca mine un pachet de nervi și am ajuns sa nu ne mai suportam în casa unii pe alții pt ca și cu soțul am discuții dacă îi spun ca nu e bine ce face maicasa imi reproseaza ca îl acuz ca nu vrea sa facă nimic. Poate pana la urma voi găsi o soluție și voi pleca cu copilul pt ca soțul mie mi.a spus tu poți pleca dar nu cu copil în România ca nu am de gând sa îl văd o data pe an. De rezolvat problemele prea puține speranțe. Și uite așa zilnic sunt un pachet de nervi cu soacra pe cap și cel care suferă cel mai rău este copilul. Doamne este un copil atât de bun când vede ca mă supăr și deși o cert și apoi încep sa plâng mă ia în brațe și.mi spune ca mă iubește.

    • Roxana spune:

      Eu as lasa-o sa ne prinda facand sex. Des 😂😂😂 asta daca e cel mic la gradi. Sau niste calmante pt tine, sau profita de soacra si pleaca cu sotul in oras mai des. Da-i treaba. Multa. MULTA 😂 Mama e genul care se face ca nu pricepe. Doamne ajuta ca nu sta cu noi insa o rog mereu sa sune inainte sa vina in vizita si niciodata nu o face. Ma trezesc cu ea la usa. Asadar nu ii deschid cand bate la usa. Punct. E super frustrant. Inteleg ca exista astfel de oameni caposi si egoisti. Grow a thicker skin…

    • Anca G spune:

      Draga mea, cred ca iti e foarte greu. Ai putea sa ai o discutie serioasa cu sotul, sa va expuneti fiecare nemultumirile si sa va ganditi la niste solutii. Faptul ca il ameninti ca plecati, nu va ajuta. Iar apoi, daca lui ii e greu, discuta cu soacra si ii spui sa se mute. Frumos, cu bun simt, spunandu-i ca ramane in viata voastra si a copilului de la mica distanta. Ce sugera cineva e iarasi f ok. Implic-o mult in relatia cu fetita, sa va luati voi timp pentru voi.

  • Carmen spune:

    Ideea de a fi blând cu proprii copii este excelentă. Acestor copii crescuti in calm si înțelegere le va fi mult mai uşor în viață pentru că , la rândul lor, vor reactiona cu calm. Aşa îsi vor păstra prietenii, serviciul, relațiile si vor fi mai fericiți, mai împăcați cu sine şi cu problemele care le au. Foarte bune sfaturile! Nu am ințeles ce înseamnă ” cercul vicios la părințelii bazate pe frică”. Nu am găsit in dictionar cuvântul „părințeli”. In rest totul mi-a plăcut! Eu am o fiică de 30 de ani si este calmă in multe situatii dar are si momente de furie învățate de la tatăl ei. Deci ce a vazut în casă asta face. Furia este un obicei de care poti scăpa. Un copil calm este un adult calm

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *