Dragă părinte care strigi, ameninți și-ți târâi copilul de colo colo,

Te văd în fiecare zi, de zeci de ori. Te aud.

E foarte greu să nu te aud, la cât strigi de dimineață până seara la copilul tău. Te aud în parc, te aud în magazin, te aud în mașină la semafor. Nu știu cum sună vocea ta cea normală, eu te aud doar strigând.
– Ți-am spus de-o sută de ori, treci acasă!
– M-am săturat să strig la tine, de ce naiba nu faci ce-ți spun?!
– Vino-ncoa, că nu știu ce-ți fac.
– Leneșule!
– Obrăznicătură ce ești!
– Copil rău și afurisit!
– Îmi scoți peri albi! Mai bine nu te făceam!

Te văd cu fălcile tale încleștate, cu pumnul strâns, cu privirea îngustată, răcnind și amenințând. Și-l văd și pe copilul tău. Știi ce face el cât tu urli și ridici pumnul în aer? Se depărtează de tine. Te aude tot mai puțin, te iubește tot mai puțin, nu te mai respectă, abia așteaptă să se facă mare să scape de tine, de urletele și de manipulările tale.

Abia așteaptă să nu te mai audă. Să nu te mai vadă. Să fie liber de toți TREBUIE ai tăi, de toți NU E VOIE (deși voie ar fi), de toate pedepsele și șantajele tale ieftine. O să te mintă. Te minte și acum, ia uite-l cum fuge de tine, deși ți-a promis că vine imediat. Nu vrea să facă ce vrei tu, pentru că aveți o relație conflictuală, pentru că așa l-ai crescut, să fiți mereu în război.

Și-ți mai spun ceva, deși știu c-o să mă urăști. Nu-mi pasă, ție nu-ți pasă nici când te urăște propriul copil, de ce mi-ar păsa mie că mă urăști tu.

De vină ești tu. Tu strici tot, cu fiecare urlet și amenințare. Copilul s-a născut numai cu iubire, dornic să te mulțumească, să te facă fericit. Apoi ai început să-l cerți că plânge la trei luni când îl lași singur. L-ai lăsat să plângă singur. Ai strigat la el să tacă. O dată, de două ori, de zece ori, de mii de ori. Poate l-ai zdruncinat o dată, mama ta de copil, taci naibii o dată să dorm și eu măcar o oră, ce mi-o fi trebuit să te fac. Apoi te-ai simțit vinovat și ai făcut-o iar, pentru că vina duce la frustrare și furie. Curând, n-ai mai știut să faci altceva, pentru că el, copilul tău, a început să facă exact ce-a văzut la tine: să fie furios, să strige, să întrețină conflict, el a crezut că așa e bine, că asta îți dorești de la el.

Și uite așa se face că la patru ani sau la șase sau la opt, îl strigi de zece ori și el nu răspunde. Trebuie să-l aduci la masă târându-l prin casă. E musai să-l pedepsești ca să mănânce. Stă numai pe telefon și tabletă, normal, are nevoie să evadeze în altă lume, asta pe care i-o oferi tu e iad. La școală e agresiv. Vorbește urât tuturor, se ia de cei mai mici (oare de unde o fi învățat asta?), nu e atent la nimic, nu are nici o pasiune. Normal că n-are, cine are timp de hobby-uri când în loc să facă ce-i place, se ferește de ploaia de urlete și amenințări, poate palme sau șuturi în fund?

Greșești, părinte care strigi la copil de dimineață până seara. Înțeleg să-ți ieși din fire din când în când, oameni suntem. Înțeleg să ridici vocea când îți sar nervii pe pereți. Nu spun că-i bine, spun că e de înțeles, copiii au nevoi mari și dese, iar noi avem resurse limitate. Îți ceri scuze, explici și te obligi să nu se mai repete. Dar de-adevăratelea, nu doar așa, de urechile copilului. Dar dacă tu faci asta mereu, dacă toate replicile tale sunt răstite, dacă copilul tău știe doar de frică și de pedeapsă, și nu și de iubire, nu faci bine. N-o să ai o relație bună cu copilul tău, iar el n-o să aibă o relație bună cu nimeni. Își va face greu prieteni adevărați, își va alege partener un abuzator sau o victimă, va crește copii nefericiți, ca și el.

Copilul tău nu e fericit. Nu se simte iubit. Nu se dezvoltă armonios. Nu se bucură de copilărie. Și este vina ta. Știu, nu e frumos ce spun, dar nu-mi pasă. Nu mai pot, nu mai suport părinți care urlă, care trag de copii, care pedepsesc și jignesc amărâții ăștia de oameni mici care au atâta nevoie de iubire, de acceptare. Stricați copiii. Singurii voștri copii. Vă stricați relația cu ei, îi stricați pe ei și generațiile viitoare.

Oprește-te. Scutură-te. Cere ajutor. Spune-ți: Ce fac nu e normal. Se poate și altfel. Sunt rănit și nu știu să mă port altfel. Dar copilul ăsta are nevoie de brațele mele, de încurajările mele. Există și altă cale. Nu e prea târziu. Iartă-mă, copilul meu. De azi o să încerc altfel. Am greșit, pentru că și alții au greșit față de mine și n-am știut să mă trezesc la timp. Te iubesc și de azi o să încerc să-ți arăt asta. Ești minunat. Împreună putem repara totul. Ai încredere în mine.

Sau spune ce vrei tu. Dar încearcă. Măcar încearcă să iei o pauză și să privești de la distanță relația ta cu copilul tău. El te iubește, sigur, ei ne iubesc orice-am face. Dar merită mai mult.

Mai citește o dată textul ăsta când îți trece furia pe autoarea lui. Gândește-te bine care e miza. Ce ai de pierdut și ce ai de câștigat. Nimic nu e mai prețios pentru tine decât relația ta cu copilul, decât viitorul și fericirea lui, decât liniștea ta că ai făcut tot posibilul și nu ai ales calea cea mai ușoară, ci pe cea corectă. Construiește aici. E greu, duc și eu aceeași bătălie de niște ani. Se poate. Îți promit că se poate (am povestit aici cum fac eu). Nu mai striga. Nu mai amenința. Ia-o de la capăt. Cu vocea ta normală, o mai găsești prin capul tău? E acolo. Vorbește-ți ție cu ea întâi. Apoi lasă și copilul s-o audă.

PS. Da, știu, probabil părinții cărora mă adresez acum nu vor citi niciodată textul ăsta. Dar am avut nevoie să-l strig, să mă eliberez de el, mă sugruma și mă strângea pe dinăuntru.

Sursa foto: copil trist via Shutterstock.com

Pin It

Tags

59 Comments

  • O. spune:

    Mi-as fi dorit ca acest articol sa fie citit si de parintii mei, in special de mama.
    Ma bucur ca l-ai scris. E adevarat tot ce spui, litera cu litera.

    Am crescut doi pisoi bolnavi, din cei aruncati la tomberon. Fiind fragili nu i-am certat niciodata, i-am lasat sa stea lipiti de mine cat au avut nevoie. Le-am aratat ca sunt acolo tot timpul, ca nu le fac rau. Ma gandeam ca vor creste dependenti si rasfatati. Surpriza a fost ca in momentul in care au fost suficient de sanatosi si de puternici s-au dezlipit singuri, sunt independenti, veseli, jucausi, increzatori, normali. Nici azi nu ii cert sau bat, dupa doi ani, nu e nevoie. Daca trebuie sa ii perii, sa le tai unghiile, sa le dau medicamente, uneori e neplacut, ma lasa, orice as vrea sa le fac ma lasa, e o nebunie dar se citeste in ochii lor incredere infinita si un retur de iubire, pisiceasca ce-i drept dar nu mai putin valoroasa. A fost o lectie de viata invatata de la ei, tratati numai si numai cu dragoste si respect au devenit formidabili. Cred ca e la fel cu oamenii, cu copiii. Mi-as fi dorit ca la fiecare abatere mama sa nu strige, sa nu urle, sa nu aud „Idioato!”, sa nu fie mai simpla o „corectie” cu „joarda”. Deseori nu stiam ce gresisem, unde, joarda era mai rapida. O rupeam uneori, m-am ascuns odata sub plapuma, in zadar. Mai mare, am inceput sa fug de acasa. M-am maritat sa scap desi nu pot spune ca traiam un cosmar, era o viata obisnuita de copil. Am ascuns orice detaliu important al vietii mele pentru a nu fi din nou numita „idioata” sau „cretina”, am ales un sot abuziv si apoi pe celalalt, identic pana am realizat ca e o alegere gresita si insuportabila. Azi nu stiu daca vreau copii nici daca vreau alt partener de viata. Nu ma plang, sunt sanatoasa si stiu ca daca voi avea totusi un copil, nu-i voi face rau.
    Cu drag,
    O cititoare si doi pisoi fericiti

    • Razvan spune:

      Sunteți mama noastră favorită. Semnat: asociația animalelor de casă comparate cu niște copilași.

      • O. spune:

        Draga Razvan, nu am comparat un lucru cu celalalt. Am povestit doar o experienta de viata care intamplator s-a petrecut cu niste animale, experienta din care eu una am inteles ca se poate si fara violenta fizica si verbala iar rezultatul poate fi unul neasteptat de bun. A fost prima data in viata mea cand am avut de-a face cu un pui de viata, a fost sa fie viata animala. Pornind de la experienta mea de viata de copil insultat si batut pana la varsta de 18 ani – care din acest motiv nu a putut dezvolta nici un fel de relatie emotionala cu mama lui si terminand cu aceasta mica intamplare cu pisici, neserioasa pentru tine dar importanta pentru mine, orice pe lumea asta ne poate invata ceva, am decis ca in momentul in care voi avea un copil, daca voi avea vreodata, sa incerc sa nu il cresc cu tipete si agresiuni indiferent de natura lor doar pentru ca eu voi fi prea nervoasa, obosita, stresata, sictirita, nefericita sau pentru ca asa am vazut ca se face. Numai bine!

    • Sorina Melian spune:

      Multa admiratie si respect.Prin prisma meseriei stiu cat de greu e sa rupi astfel de tipare si sa te reinventezi . O viata minunata va doresc.

      • O. spune:

        Multumesc! 🙂

        • Izabella spune:

          Câta răutate Răzvan, ce citești si ce înțelegi 🙂
          A fost o întâmplare de viața din care O. a învățat ceva care e foarte aplicabil si la copii.

          O. esti extraordinara, suflet bun si necăjit de copil, iti doresc sa-ti găsești liniștea si pacea in viața si in relațiile umane

          Iar ție Răzvan iti doresc sa-ti deschizi putin mintea si orizonturile 🙂

          Numai bine

  • Gabriela spune:

    Ups! M-ai auzit si pe mine ieri cand urlam sa-si adune jucariile? Ai mare dreptate, ar trebui sa ma controlez mai mult. Baietelul meu chiar mi-a zis ca il iubeste mai mult pe tati ca nu il cearta ca mine.:((((

    • Liliana spune:

      Toti am vazut de-astea in parc. Toti am avut stari nepotrivite de fata cu copiii. Te ajuta, mai mult decat afisele, o vorba buna. Un Buna, e o zi din alea, nu? Asa eram ieri, am ametit si copilul de cap, si eu eram obosita, fara rabdare… Un zambet de intelegere… Și înveți copilul empatie față de copii, față de părinții lor, față de un străin, față de orice ființă care face un lucru bun sau rău în acel moment.
      Este xagerat sa ii transmiti unui om care e ranit, care nu stie ca e stricat, ce sa faca. Dar tu nu faci nimic, te gandesti doar cum sa-i amplifici sentimentul de vinovatie. Si asta nu asa, fara empatia pe care i-o ceri lui si razboinic.
      Titlul insusi arata un conflict prin termenii opozanti folositi. Nu ajuta la nimic. Doar incurajeaza frustrarea. E agresiv sa ceri asa cuiva sa se linisteasca.

  • Angela spune:

    Ai mare dreptate cu acest articol. De cand sunt mamica am observat mult mai bine comportamentul celorlalti parinti de pe langa mine, din parc, din magazin etc si mi-am dat seama ca mamicile evocate de tine mai sus sunt frustrate deoarece si-au pierdut libertatea facand copii ca sa il lege pe barbat de ele sau sa stea acasa si sa li se dea pensie alimentara. Copiii cu doi parinti normali sunt cu totul altfel si reciproc. Eu am noroc de un copil exceptional, foarte cuminte si ascultator. A plans de putine ori cu spasme si intai m-am calmat eu si dupa l-am calmat pe el. Vorbesc cu el ca unui om mare, ii zic ce vreau s afac etc. Datorita tie stiu multe lucruri despre copii si pe tine et ascult deoarece vb din experienta, nu din carti cand dai sfaturi. Te pup cu drag, Angela

    • diana spune:

      Femeile alea de care spui tu, au bone. Plus ca nu fac copii pentru cateva sute de lei care abia le ajung pentru gradinita. Prin urmare, stai calma, nu le vezi tu in supermarket …

      • Angela spune:

        Nu le vad in supermarket, ci in parc sau la locurile de joaca cu cei mici la care tipa si in acelasi timp vb la telefon cu prietenele despre cum se fraieresc barbatii. Am asculatt pe viu de multe ori variatiuni pe aceeasi tema.

  • mitre camelia spune:

    minunat si-atât de drept,felicitari multe ☆ mulțumim!!

  • Lavi spune:

    Am crescut in tipetele unei mame depasita de situatie, singura, cu trei copii mici. Unoeri era atat de obosita ca devenea aproape isterica, ne palmuia si ne pedepsea, nu ne asculta niciodata, era obsedata de curatenie si de facut mancare. Ne iubeste insa ca pe ochii din cap si face sacrificii enorme pentru noi. Am iertat-o si astazi imi este o foarte buna prietena, stalpul meu, desi nu ma pot deschide in totalitate in fata ei.
    Ce vreau sa spun este ca ma regasesc de multe ori in ea. Imi pierd usor rabdarea, ajung sa ridic tonul, oboseala ma coplesteste pentru ca vreau sa le fac pe toate, fix ca ea. Insa, spre doesebire de ea, eu constientizez. Constientizez si imi infranez pornirile cat de mult pot, imi musc limba, inchid ochii si fac tot posibilul sa fiu calma si iubitoare cu fetita mea. Uneori imi mai scapa tonul ridicat dar sunt in munca asidua de restructurare cu mine. Stiu de unde imi vin ranile, apucaturile, nu vreau ca ea sa simta ce am simtit eu. Sunt mandra de faptul ca nu mi-am lovit niciodata copilul desi am avut de multe ori instinctul sa o fac. Crestem impreuna, ea ma vindeca. Iti multumesc Ioana pentru tipul asta de articole. Poate daca nu te-as fi descoperit la timp as fi fost mama mea pentru copiii mei.

  • o femeie spune:

    ba si parintii care te citesc au nevoie de textul asta. Multumesc, e si pentru mine.

    Da, iti confirm, cand nu aveam rabdare si eram in 15 directii era nevoie sa ii repet aceeasi chestie de 5 ori. Mi-a trebuit mult sa ma analizez si sa inteleg ca problema NU e ca nu aude,
    problema e cum ziceam eu ca nu intelegea copilul. Astazi eu am evoluat, dar mai am muuulta cale de batut. Astazi am inteles ca relatia cu sotul e nevoie de construit si la nervi si suparari pe el sa il sun, pt a avea un copil sanatos si armonios.

  • Cristina spune:

    Buna Ioana,

    Eu personal iti multumesc pentru textul de mai sus.
    Ideea e ca stim ce e bine, ce e corect dar cum te opresti exact in momentul acela in care stii ca o sa tipi, o sa spui „hai mai repede, haaaai odata!”?
    Tip si imi pare rau, sufar si vad ca oricum nu functioneaza. Doar ca ma trezesc cand deja am tipat, deja am cazut in fata furiei.
    Cum lucrezi la asta? Cum te relaxezi dupa 8 ore de stat la birou, inconjurat de stres si responsabilitati?

    Nu e scuza, ca de asta si spun, vad problema. As vrea dar nu stiu cum…

    • C spune:

      Din experienta mea: nu e niciodata vina copilului. Eu imi pierd rabdarea cand resursele sunt deja terminate de job, de oboseala fizica, de glicemie scazuta (nu radeti, e serioasa treaba la unii), etc…Si m-am antrenat sa spun stop: nu e corect sa urlu la copil pt. ca m-a enervat un dobitoc la job sau in trafic.
      La inceput a fost groaznic de greu sa raman calma in fata crizelor copilului, mi se facea rau fizic dupa fiecare tantrum de-al lui. Cu timpul insa e din ce in ce mai usor.
      Ce ma ajuta e sa-mi fac curat in viata in general: un job care imi place si care nu ma streseaza chiar daca banii sunt mai putini, evit oamenii care ma enerveaza, nu ma preocup de parerea celor din jur, fac minimul de curatenie, vara nu gatesc aproape deloc, nu mai cumpar obiecte, haine, stam cat mai mult in liniste si natura si, cel mai important „fug de acasa” cat de des pot (la sala, la plimbare, la magazinul din colt, conferinte la munca, etc). Toate astea ma ajuta sa raman cu rezerve ca sa fac fata copilului.

  • cristina spune:

    De enervat cred ca toți ne enervam pe ei la un moment sau altul, mai rar sau mai des, mai mult sau mai puțin. Dar depinde de noi cum gestionam stările astea. Explodam? Disimulam? Sau ne reglam tonul și îi spunem frumos ce ne deranjează la ei (așa cum ne-ar place și noua sa procedeze ei când sunt deranjați de ceva)?
    Cred ca erau binevenite și niște soluții în articol. Felicitări!

  • Roxana spune:

    Articolul este pentru noi toti, oameni suntem si facem greseli, ar fi pacat sa persistam in greseli si sa stricam e avem mai drag pe lume.
    Si daca dam textul asta din mana in mana, poate mai ajuta si pe altii.
    Multumesc!

  • Angelica spune:

    Ar trebui citit de toată lumea. De lipit un afiș mare în parc, în casa etc. Sa ne readucem aminte când ne mai ieșim din pepeni. Cu multa răbdare și lucru cu noi se poate.

  • Mami Deea spune:

    Știu că nu este bine sa tipi…Și am văzut că nu prea are efectul pe care mi-l doresc.Din contra devine mai agitat și țipă și el.Recunosc că am țipat la el și am făcut și fac eforturi pentru a comunica cu o voce normala, cu blândețe.
    Resursele mele sunt limitate în sensul că el mă solicita enorm (2 ani și 9 luni), eu însărcinată în 8 luni.Singurul ajutor e soțul meu.Cel mai greu îmi este la somn să îl bag.Am țipat la el și mi-am dat seama că și mai greu adoarme și se trezeste noaptea și plânge.Am țipat fiindcă efectiv eram extrem extrem de obosită.Insa m-am autoeducat, controlat și am făcut un efort sa il adorm liniștit chiar daca uneori simt că mor de oboseală.Este greu….Dar merita efortul, copilul e mult mai liniștit!

    • Liliana spune:

      Buna. Ajuta mult sa ii spui ca esti foarte obosita, cari o burtica mare din care va iesi un prieten de joaca pentru el. Ca vrei sa ii raspunzi la tot, dar ca nu mai stii de oboseala nimic. Daca e prea vioi il rogi pe el sa-ti cante ceva. Daca are intrebari, ii rogi sa-ti spuna toate intrebarile, la rand, fara sa astepte raspuns si ii dai raspunsul maine, odihnita.
      Indiferent ce vrea, ii spui ca se intampla uneori sa fii mai obosita decat el si sa il rogi ca in seara asta sa te mangaie el, sa iti cante el sau ceva similar. Sa nu fie greu pentru el si sa incerci sa lasi la latitudinea lui daca face lucrul ala sau nu. Nu e o obligatie, copilul nu e un adult sa ii punem sa faca lucrurile pe care normal le facem noi, dar ii dai un semntiment de implinire ca si el te poate ajuta pe tine. Si lasi la latitudinea lui daca face ori nu.
      Indiferent ca tipi la el intr-o seara, important e sa te conectezi cu el a doua zi, sa recunosti cu voce tare, sa iti spui tie, sa ii ceri scuze lui.

  • Olguta spune:

    Si eu recunosc ca am gresit si mai gresesc inca, nu mai vreau sa strig, am ajuns sa recunosc ca am o problema care afecteaza intreaga familie. Am citit mult, ma consider o persoana deschisă, dar cei din jurul meu spun ca exagerez. Se pare ca sunt singura care vede problema si asta ma întristează mult. Cred ca am nevoie de îndrumări caci nu stiu de unde sa incep… 😯

  • x spune:

    ai mare dreptate. din pacate, da, ei nu citesc articolul asta. din pacate,da, desi i-am dat share, nu vor clica pe el. ii am si in lista de Facebook, dar nu, nu il vor citi. Doar noi,cei care suntem langa ei, ii vedem, dar nu prea avem ce sa facem. Incercam sa le spunam, incercam sa le aratam, ca se poate si altfel, dar ei sunt pierduti. Generatia parintilor fara rabdare.

  • paula spune:

    si eu iti multumesc, il voi lipi pe usa vecinilor de deasupra care isi terorizeaza copiii cu tipete, urlete si reprosuri..ma doare pe mine cand aud!

    • Oana spune:

      Asa e si la vecinii mei din perete…mereu tipa la copil, are doar 3 ani. E o idee buna sa il listez si sa le las articolul la usa.

  • Ramo spune:

    Ma doare sufletul..dar ai mare dreptate..de azi vreau sa fiu mai buna…

  • Teo spune:

    Așa cum ai spus, părinții care se comporta astfel nu cotesc blogul tău. Din păcate… ii aud și eu zilnic, mereu și peste tot.

  • Adina Boeriu spune:

    Buna!!!Am un baiat de 4 ani si 6 luni ai n am tipat la el decat in situatii extreme.Adica cand se afla in pericol…punand mana la priza etc Il pup si imbratisez de.1000 de ori pe zi.Dar pt asta tot de mana trebuie sa l aduc la masa,sa l spal pe maini ,sa faca aerosoli…etc.Are tendinta sa loveasca copiii mai mici ca el…Oare unde am gresit.Va asigur ca e un copil iubit de parinti.Nu adorme singur,suntem prezenti de fiecare data cand ne solicita…indiferent de.motiv.

  • Cinderella spune:

    Nu cred ca e adevarat 100% ceea ce zici, adica copilul se indeparteaza de parintele care l cearta si care tipa la el. Ci se poate crea o relatie bolnavicioasa in care copilul vrea sa i faca tot timpul pe plac mamei, sa nu o supere, sa fie docil si supus. Asa se intampla cu sotul meu. Vrea sa nu o supere pe soacra mea, mereu o suna ca asa vrea ea daca nu, il cearta, ii face pe plac cu toate tampeniile. Iar ea se lauda cum il batea cand era mic pt ca era nazdravan si nu suporta sa l bata nimeni in afara de ea…

  • Ana spune:

    Foarte adevarat stresul de multe ori castiga lupta si ne transforma in mame rele asa cum imi spune copilul meu :(((

  • O mama . spune:

    De multe ori am greșit și eu în acest sens.
    Și da să fii mamă se învață! Da deviii mamă atunci când dai naștere , dar comportamentul și îmbunătățirile se văd pe parcurs.
    Mie mi-a luat un an și ceva să îmi dau seama că eu greșesc.
    Da e greu am avut și am luni și luni de zile in care copilul de culca numai după 2-3 noaptea, stat în brațe și dormit doar in brațe, plânsete etc.
    Da uneori e greu pentru că nu stă mai mult de 5 minute fără mine.
    Dar face toate astea fiindcă mă iubește.:)
    Și eu de asemenea , am învățat și încă învăț să îi fiu alaturi, încercând din răsputeri să nu mai greșesc .
    Pe mine de exemplu în situațiile limită , atunci când simți că nervii îți plesnesc ,m-au ajutat foarte mult tehnicile de relaxare.Se găsesc o grămadă pe internet.

  • Roxana spune:

    Mai des decat parintii care-si bruscheaza copiii am vazut bunici care o fac 🙁 in cel mai clasic, josnic mod: cu amenintari, pacaleli, tarat pe strada, tinut copilul in soare la statia de tramvai in drum spre Kaufland, plimbat copil mic in carut cu fata direct in soare(si copilul plange si bunica-sa se rasteste: hai shhh shhhh ce vrei??). Bunicii aceia care au SI mai multe motive sa fie depasiti de situatie din simplul motiv ca au minim 60 de ani si tind spre zero cu deschiderea spre a invata lucruri noi. Sunt si exceptii insa EXTREM de putine. Eu am o problema GRAVA si cu femeile insarcinate care fumeaza. Le-as baga in puscarie pentru rele tratamente aplicate minorului la fel ca pe cele care-si lovesc copilul nascut. Ma doare sa vad cum copiii nostri sunt tratati neomeneste de dinainte sa se nasca. Este nevoie de educatie masiva pana sa ajungem la fineturi de genul „crestem cu blandete copilul”. Sunt atatea lucruri bune pe care le putem face pentru ei, copiii, si atat de putina disponibilitate avem 🙁 Pe doamna gravida care tragea cu nesat dintr-o tigara in curtea spitalului Elias nu o s-o uit prea curand. Sau pe tatal din parc care-si tragea de urechi baiatul. Sau pe bona care fuma in nasul copilului mic(pe cea care l-a trantit pe cel mic am apucat s-o „parasc” parintilor). Iar eu ma fac vinovata de ridicatul vocii la copil. Tehnica fara niciun succes, copilul meu nu reactioneaza, nu ii este teama de noi, asa ca iesirile mele au rezultatul final doar un sentiment nasol pe care-l simt tot restul zilei.

  • Andreea spune:

    Eu nu am copii, pentru ca nu ma simt pregatita pentru rolul asta si nu vad logica de-a avea un copil doar pt ca asa au toti oamenii, prefer sa-l am atunci cand voi fi pregatita sa ii ofer tot ce e mai bun in mine. Insa cand vad parinti sau bunici tipand sau bruscand copii, ma intreb daca ei s-au gandit inainte de a-l face daca se simt in stare sa aiba un copil, daca s-au gandit la toate implicatiile rolului de parinte. Si da, imi vine sa ma duc la ei si sa le ard doua palme asa din fundul gradini si apoi sa-i intreb daca au invatat ceva din alea doua palme.
    Un copil este intr-un continuu proces de invatare si el nu intelege nimic din reactiile astea, ba chiar va deveni un copil timorat, inchis in el, cu probleme de adaptare in societate. Cred ca mai bine iesi din camera, spargi 10 farfurii, fumezi 10 tigari, te calmezi si apoi discuti cu pruncul si ii explici calm de ce nu e bine ce a facut, fara sa-l compari cu alti copii, fara sa-l ameninti cu nimic, pentru ca esti adult si te poti controla si pentru ca cea mai arzatoare dorinta a ta e sa fie copilul tau fericit.
    Atunci cand voi avea un copil vreau sa pot sa-i ofer toata dragostea, toata intelegerea, tot sprijinul de care nici n-am inca habar ca as fi in stare. Vreau sa fie fericit, sa-i sadesc incredere in el ca e capabil sa reuseasca sa-si atinga orice tel.
    A fi un parinte bun e un lucru minunat (sa-l vezi pe pruncul tau gangurind, pupandu-te, zambindu-ti, spunand primele lui cuvinte, facand primii pasi etc) dar e mai greu si mai solicitant decat orice job pentru ca la job stai 8-9 ore, 5 zile pe sapt, parinte esti 24/7, indiferent ca te doare capul, ca te dor picioarele, burta sau orice altceva, nu conteaza, te tarasti pe branci daca ala mic plange.

    • Cris spune:

      Vai cu adevărat prostul moare de grija altuia. Vezi ca o persoana care ridica zilnic de o mie de ori un copil greu cat un sac de cartofi nu e asa ușor de pălmuit, chiar dacă e obosita moartă

    • Nu conteaza spune:

      Inainte sa-i dai palme intreaba-l daca poti fi de ajutor. Conteaza enorm.

  • angelica spune:

    🙁 Si eu, chiar si acum la aproape 39 de ani, mi-as dori ca mama sa citeasca articolul asta. Incerc sa ma imbarbatez spunandu-mi ca niciodata nu e prea tarziu. Inca mai sper. La fel va doresc tuturor celor care inca mai asteptati o imbratisare plina de iubire. 🙂

  • mariana spune:

    Ma regasesc mult in ce ai scris….il regasesc si pe copilul meu….dar ce este trist in ce ma priveste, este ca cu cat il iubesc si ii vb mai frumos si cu cat ii ofer dragostea mea mai mult cu atat simt ca el ridica un zid si devine un dictator………am multe de spus, si da, ma regasesc in ce ai povestit, dar nu poti sa nu tipi cand il vezi cu otrava de sobolani in mana, nu poti sa zambesti cand el este cu cuiul in mana la priza….ce simt eu ca e mai grav este ca el isi da seama de teama mea si o face special pentru a ma conditiona…Are 4,5 ani….si simt …simt ca……..pffffffffffffffffffffffffffffff……..

    • Tya spune:

      Ce Face fiul tau se numeste testarea limitelor și e normală. Întrebarea e ce caută cuiul și otravă la îndemâna lui? (Retorică, nu trebuie să îmi raspunzi). Există n articole periculoase și e datoria noastră să respectăm indicația „ă nu se lăsa la îndemâna copiilor” , astfel încât ei să poată testa limite fără a se pune intr-un pericol iminent. E drept, pot exista excepții și accidente, dar dacă rămân la stadiul acesta sunt suficient de rare încât să avem resurse să le facem față.

    • Robo spune:

      dar i-ai explicat de ce nu e bine?
      ai incercat nu doar sa interzici, ci sa ii explici?
      sa ii explici cum e cu electricitatea, sa desfaci un aparat electric in fata lui, sa-i arati filme pe youtube despre electricitate, adica sa profiti de momentul asta ca sa il inveti ceva si sa te conectezi cu el.
      daca doar ii interzici si tipi la el cand vrea sa bage cuiul in priza, n-o sa realizezi prea multe.

      oricum, el face lucrurile astea ca sa-ti atraga atentia, nu de altceva.

  • Ruxandra spune:

    Articolul asta exprima atat de mult adevar… Si eu am crescut exact in stilul asta, iar acum, ca adult, am o stima de sine extrem de scazuta si reusesc sa stric toate relatiile pe care le am. Astea sunt regretele mele cele mai mari, ca nu ma pot accepta si iubi pe mine insami, si ca nu pot sa am o relatie functionala. Sper doar ca, cu timpul, voi invata sa fac asta.

  • anila spune:

    Inca o data Ioana,ma faci sa ma simt un nimeni!Pentru ca recunosc ca mi-am lovit copiii,le-am dat cate o palma,am tipat,am urlat,i-am tras de par!!De multe ori ,faceam din tantar armasar!De cateva zile imi impun sa-mi schimb comportamentul,tonul!!Ma rog in fiecare zi de atunci sa ma poata ierta si sa nu le ramana urme adanci in suflet!!
    P.s:Postarile de genul acesta sunt ca un dus rece in mijlocul lui iulie!!

  • Adriannna spune:

    Acelasi lucru l-am primit si eu din partea parintilor . La 19 ani am plecat de acasa ,am crezut ca am gasit persoana potrivita . M-am mutat la el ,dar cu timpul a devenit foarte agresiv (in momentele alea nu il bag in seama ) ,nu pot pleca pentru ca avem o fetita mica ,2 anisori . L-am facut sa isi dea seama ca nu este ok sa ne certam in fata ei sau sa ne jignim . De cate ori sunt nervoasa ,furioasa,oricat de mult m-as enerva pe lucrurile ai micile prostioare pe care le face cea mica ,nu as putea sa urlu la ea,sa o bat sau macar sa o pedespesc . Este foarte amuzanta si draguta cand mi-a desenat toata sufrageria si a venit la mine sa imi spuna „-Mami,ietee!” ,sau cand ia lingurita si imprastie toot pamantul de la flori prin casa ..s.a.m.d
    Toti am trecut prin asta si probabil ca foarte multi am mancat bataie pe paine ,dar daca noua nu ne-a placut si am fugit de acasa ,ne-am indepartat de parinti si am intrat un anturaj prost,poate ca ar fi mai bine sa va gabditi inainte ,ca cel mic sa nu ajunga si el acolo .
    Are nevoie de toata dragostea noastra ! Nu exista NU FACE AIA ! Lasa copilul sa fie liber si explica-i intr-un mod placut ca nu este frumos ceea ce face ,pentru ca ei ,chiar daca sunt mici ,gandesc si asculta tot ce le spunem,daca vine din suflet .
    Multumesc pentru acest subiect minunat !

    • Aina spune:

      Pleacă… Pentru fetița ta nu trebuie sa accepți un partener abuziv ! Ea va alege la fel! Cel care lovește o dată lovește toate viața, din ce in ce mai rău …
      Eu am crescut așa si sechelele nu sunt putine…

  • Andreea spune:

    Ioana, fix pentru ca nu simteam ca reusesc sa mai fiu prezenta 100% in viata copilului meu si ma enervam din orice, mi-am facut programare la terapeut. In care am toate sperantele. 🙂 Sunt constienta ca lucrurile astea vin de undeva, banuiesc de unde, insa am nevoie de un specialist sa le „desfaca” si sa le rezolve. Stiu ca nu-si poate permite toata lumea sa mearga la terapie, insa pe termen lung totul va „costa” mult mai mult.

  • Cristina spune:

    Intr-adevar, ar fi de dorit sa ne putem controla mai mereu si sa actionam cu ratiune, nu cu nervi si asta nu numai in relatia cu copiii.
    Ei bine uite cum mi-a servit-o mama mea ieri cand ii spuneam de al meu sot ca nu mai are nici o dorinta de al pierde kg: „II poti explica frumos, asa cum ii explici tu lui Edi cand se supara.”
    I-am raspuns cu naduf: „Da, mama! Insa am sa tin acel deget ridicat la spatele meu!!!”
    Apoi am stat sa ma gandesc cum copiii vor creste si vor pleca la ale lor iar noi vom ramane tot impreuna (sper 😀 ).

  • Gabriela spune:

    Am listat articolul și l-am împărțit în fata blocului! Unii sunt de acord și spun ca după ce citesc asa ceva sunt mai cumpătați câteva zile, ca și mine, și sunt cei care zic ca sunt figuranta, ca și atunci când nu vreau să-i dau chipsuri copilului. Mai asteptam articole de genu’! Promit să le listez și sa le împart la cat mai multi părinți.

  • Alina spune:

    Ai mare dreptate.am fost si eu la piscina Duminica cu copiii si am vazut multe mame tipand si bruscand copii.am venit foarte incarcata.relaxati va dragele mele si enjoy the moment.va va fi dor sa fiti la fel de ocupate.
    .

  • Roswita spune:

    Și eu mai tip la copil și după aceea îmi pare foarte rău, atât de rău îmi pare încât plâng iar băiețelul meu vine și ma ia în brate și ma pupa , as vrea sa ma schimb sa nu treacă prin ce am trecut eu , mama mea a avut un accident foarte grav , iar eu aveam grija de gemeni (frații mei ) mergeam peste tot iar dacă ii spuneam ca sunt obosita și nu am chef sa merg la magazin tipa urla la mine simțeam ca înnebunesc odată cu ea ma pedepsea dacă nu mergeam unde vroia ea …. sincer și la ora actuala la fel se comporta cu mine e indiferenta sau cel puțin asa îmi da impresia îmi reproșează tot timpul lucruri , am fugit de multe ori de acasă nu mai ca sa nu o mai vad și sa nu o mai aud … DE ACEEA AS VREA SA MA SCHIMB SA NU AIBĂ ȘI COPILAȘUL MEU ACEEAȘI COPILĂRIE, într-adevăr nu sunt măritată dar stau cu tatăl copilașului pe care îl iubesc enorm și îmi este alături și pe copilașul meu il iubesc necondiționat nu exista cuvinte pentru ceea ce simt eu pentru el , mi-a prins bine acest articol și am sa o pun în practica începând de mâine, când am citit acest articol mam regăsit și miau dat lacrimile, va mulțumesc încă o data pentru acest articol

  • Ami spune:

    Scena: azi, pe un mini-teren de fotbal, amenajat langa locul de joaca, cativa copii bat mingea. Cel mai mic dintre ei, aprox. 3 ani (!), isi scoate ghetutele si umbla in sosete cateva secunde pe tartanul oarecum umed (deh, a plouat nitel). Atitudinea parintilor?
    Tatal (zbiara): Baaai, eeesti cu capul?!!! E ud pe jos!! Sunteti cu caaapuuuul??!
    (dupa ce observa ca pustiul a stat si nitel in fund pe jos): Baaai, esti ud la cur, BOULE!!
    Mama: Pfoai, sa dea naiba sa te mai descalti!!!

    (am reprodus dialogul intocmai, mi l-am notat in telefon, pentru ca eram sigura ca o sa vreau sa-l uit foarte repede)

    Care-i treaba cu parintii astia?! Erau tineri, „normali”, intr-un cartier linistit din Bucuresti. Eu nu am copii, dar citindu-te (ma-nclin, btw), am inceput sa-mi reevaluez comportamentele tip reflex (cum este pacatosul „nu umbla descult”, „nu te uda” etc.). Pot intelege ca e greu sa te debarasezi de paradigma asta in care am crescut cu totii. Ceea ce nu pot intelege e cum i te poti adresa copilului tau cu „boule” si alte invective, zbierand in halul ala. 🙁

    Ai o misiune deosebita, sper ca mesajele tale sa deschida cat mai multe minti!

    • Printesa Urbana spune:

      uoooof, ce oameni… 🙁

      • Liliana spune:

        Ce oameni? Agresivi, raniti, cu sufletul ucis de mici unii… oameni pe care trebuie sa-i intelegem ca sa-i ajutam… oameni care sunt agresivi ca si mesajul initial al articolului, tocmai pentru ca nu nse simt intelesi, nu inteleg.

  • Lăcrămioara spune:

    Articolul acesta este pentru mine si l-am citit desi știam deja cat de mult rău ii fac. La mine a funcționat o perioadă respirația. Când sunt afară, in parc, in public sunt mai calmă. Acasă e problema ca ma enervez când vad mizeria pe care o face și jucării in toată casa si toate pe capul meu si nu am timp suficient sa îmi umplu paharul.
    Lucrez la asta, este foarte greu. Atât de greu!

    • Liliana spune:

      Copil cuminte si baba frumoasa nu exista.
      Rolul copiilor e sa exploreze, sa caute, sa verifice, sa cerceteze. Daca scapa poe jos, daca iau ce nu e sigur, daca sar mai periculos, atunci ei isi fac treaba. Treaba parintelui e sa vada ce face copilul sau, sa inteleaga ca el face ceva normal si sa ii explice: e fost cam de sus saritura aia, in timp iti slabesc genunchii. Sau sa ii spuna ca de otravitoare e substanta x ori y. Si tot asa.
      E ok sa te sperii cand face ceva, dar nu e ok sa tipi. Dar daca tipi inseamna ca e ceva stricat in relatie ce nu ai coordonat si trebuie reparat. E ceva esential si, de regula, e lipsa de conectare.
      Copilul vrea sa te multumeasca, el munceste pentru asta. Daca tipi, el tipa, daca te crizezi, el se crizeaza, daca il intelegi, el te intelege. Face exact ca tine ca are nevoie de aprobarea ta.
      Cand nu-ti place ce face copilu, intelege ca asa se vede in oglinda comportamentul tau fata de el.
      Fixeaza-ti un timp pe zi in care sa stai sa te conectezi cu el. Cauta activitati de defrustrare, bataie cu perne, gadilat. Merge pentru amandoi.
      Conectarea voastra nu e reusita. Cateva minute zilnic ajung pentru copil. Lipsa lor e o mare problema. Dar conectarea inseamn aca in acele momente numai el exista, numai el e prioritar, nu conteaza alte termene limita, alta facturi la care trebuie sa ajungi. E despre voi doi si atat.
      Daca la copiii cu probleme comportamentale de opozitie etc. psihologii recomanda tehnici de modificare de comportament care au efect in cateva luni, aceasta abordare de tipul: tu te pliezi pe mine, eu ma pliez pe tine are avantajul ca e win-win si are efecte imediate, in zile.
      Este dificil sa ajungi sa te conectezi cand nu reusesti de cativa ani. Dar merita sa muncesti la asta, la tine ca sa ajungi la conectarea cu copilul tau.

  • Diana spune:

    Draga printeso , am citit de mai multe ori articollul tau si e foarte util , dar ma intreb daca ai dreptate in totalitate
    Oare putem asa sa impartim mamele In bune si „rele ” doar dupa un singur criteriu : striga sau nu ?????
    Alte calitati la o mama nu conteaza, , ? Si daca cineva striga pe strada sau in parc cd ii vezi tu crezi ca striga tot timpul si e automat o mama réa? Pe care copilul o uraste si asteapta sa scape
    Poate il iubeste , poate e doar epuizata dupa o si de munca pt a le asigura activitati aniversari haine casa masa bio etc poate nu a dormit azi noapte ca doarme cu ei si alaptat pe cem mai mic si face cosleepîg ,,,??? Poate intra acasa face mincare se joaca le citeste ii culca cu calm si dragoste ca si tine….
    Noi mamele nu suntem masini si Da avem limite si situatii care ne aduc in stari care ne fac sa pierdm control si culmea cel mai des se intimpla in public ca in momentele de lasat copilul dimineata sau recuperat seara suntem mai vulnerabile stresate inainte de o zi plina deja in intirziire sau obosita intre job si casa
    Nu toate mamele si permit sa abia ajutoare acasa si trebuie sa recunoastem copiii nu sunt intodeauna lapte si miere si zimbete si se joaca cu nervii nostri
    Trebuie sa fin niste roboti care ne controlam tot timpul si cu capacitati nelimiatte sa ascultam urlete citeodata fara justifiacare a unui copil si sa- l consolam ???
    Sau bani si timp sa mergem la psianalisti ?
    Si daca nu indeplinim conditiile astea sa nu facem copiii sau sa ii avortam ca tre sa nastem doar un nr care sa nu depaseasca capaciattea noastra de oboseala si de control,,???sau nici unu daca nu ne-am analizat inainte
    Si copiii in toate astea ,,,,,,
    ??? Ei nu au nici o obligatie ? Sa nr asculte sa ne ajute sa ne respecte?
    El are dreptul sa ne zica nu sa ne deteste ca mai tipam la le si sa place fugind mincind pamintul cd creste ca am tipat la el ,,,,,?????
    Citi copiii cunosti tu care vin sau pun masa prima data Cind ii chemi sau merg sa- si spele dintii, punga papucii,,,,???fara sa le spui de 10 ori sau sa strigi ????
    Zi- mi o mama alcoolica e intotdeauna zimbatoare si bien dispusa are ” anxioliticul” la dispositie e poate o mama perfecta,,,,??’ Sigur nu striga nicioodata nu ii pasa ca sa murdarit ca maninac o punga de bomboane ca nu a dormit etc , nu striga ca nu ii pasa,,,,??? In fine ai inetles ce vreau sa zic asa cum am ineteles si ei pe alt tau

    Daca crezi ca nu e potrivit comentariul cu blogul tau nu- l publica nu ma supar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *