Educarea cu blândețe nu este sinonimă cu a crește un copil fără limite și respect

Foarte des citesc și aud această confuzie și mi se pare nedrept. La fel cum mi se pare nedrept să dăm vina pe parentingul modern când nu suntem în stare să ne gestionăm propriile bagaje. La fel cum mi se pare complet greșit să ne sacrificăm pe altarul maternității până ne pierdem mințile.

Ce bine-ar fi să ne lăsăm deoparte ecranul și judecățile altora, să nu mai încercăm să ne pansăm rănile mușcând din alții, să stăm cu noi puțin, să înțelegem ce ne doare, ce vrem, cum putem obține ce ne dorim, pentru ca apoi, cu paharul plin, să ne întoarcem la familia noastră cu răbdare și calm. Soluții există, întotdeauna, chiar dacă uneori refuzăm să le vedem pentru că investim prea mult timp și energie în bătălii care, de fapt, nu contează.

Blândețea nu este egală cu lipsa disciplinei, cel puțin așa înțeleg eu lucrurile și cred că e important să scriu limpede despre asta, dacă tot mi-am făcut din educarea cu blândețe a copiilor din țara asta un scop și un subiect care îmi umple toată viața.

A-ți educa blând copilul NU ÎNSEAMNĂ să nu-i spui niciodată NU. Un copil care face tot ce dorește este un copil speriat, dezorientat, inadaptat și în pericol. A lăsa copilul să facă orice mi se pare tot o formă de abuz. Părinții care nu pun limite copilului nu-l educă blând, doar nu-l educă. Rezultatul lipsei de educație se vede pe stradă, în adulți care nu respectă legea, aruncă gunoaie peste tot, nu le pasă nici cât negru sub unghie de ceilalți, se bagă în față la cozi, te înjură și te claxonează. Oamenii needucați nu sunt produsul parentingului modern, ci sunt produsul lipsei de disciplină, care există de când lumea și pământul. Copii lăsați de mici la bunici, copii de care nu se ocupă nimeni, sau de care se ocupă părinți cu serioase panici și nesiguranțe, care sub umbrela unei relații calde cu copilul, uită-l să-l educe. Acesta nu este parenting cu blândețe, este lipsă de responsabilitate parentală.

Copiii au nevoie de reguli și de limite. Ele pot fi impuse cu blândețe. Aceasta este educarea cu blândețe, respect și empatie: când ajuți copilul să înțeleagă regulile fără a te folosi de forța ta, de avantajele tale de adult. Când copilul crește respectând regulile, pe sine și pe alții, fără să fie lovit, pedepsit, umilit, amenințat sau jignit în procesul de educare. Aceasta este educația cu blândețe.

Ca principiu, se aplică regula de aur: cum ai vrea tu să-ți explice cineva o limită? Trăgându-te de haine, trimițându-te în camera ta când nu înțelegi din prima, lovindu-te la fund sau peste mâini? Sau discutând calm, dechis, despre lucruri, primind șansa de a pune întrebări, de a dezbate, de a obține explicații și extra lămuriri?

Cum ți-ar plăcea să reacționeze partenerul, șeful sau prietenul tău când, din motive pe care nu le înțelegi nici tu prea bine, ți-ai pierdut cheile? Sau ai stat prea mult la suc/bere cu prietenii și ai întârziat acasă? Oare ți-ar plăcea să fii jignit, lovit, să ți se ia telefonul și parfumul preferat? Sau ai prefera să fii întrebat dacă ești bine, ce s-a întâmplat, hai să discutăm despre asta, ca între oameni? Ai prefera să fii anunțat că e momentul să pleci din cafenea, sau să fii luat pe sus de cineva de cinci ori mai mare ca tine?

Pentru că știți, copiii nu sunt altă specie, tot oameni sunt. Și ei  preferă vorba bună, iubirea și acceptarea, nici lor nu le place să fie loviți, umiliți, să stea la colț, să li se ia lucrurile preferate.

Copiii au nevoie de reguli și de limite, se simt în siguranță cu ele.

Copiii au nevoie de părinți corecți și calmi, care să le spună: Nu te las să faci asta, pentru că. Dacă o să faci asta, va trebui să (plecăm din parc, te iau pe sus și să te duc undeva unde ești în siguranță). 

Un părinte care-și educă fiii cu blândețe este un părinte care poate spune NU fără să se simtă vinovat, atunci când un NU este necesar. El este conștient de propriile limite, de propriile bagaje și suferințe și nu le va vărsa în capul copilului doar pentru că el, copilul, e mai mic și nu se poate apăra.

Un părinte care spune că și-a crescut copilul cu blândețe și nu i-a spus niciodată NU e un părinte care fie nu a înțeles cum funcționează educarea copilului, fie trebuie să-și reevalueze relația cu sine, nu e sănătos să te temi să spui NU, ceva din tine sigur trebuie pus la locul lui.

Poți spune NU și fără furie, fără fălci încleștate, fără palmă la fund și fără trimis la colț. Poți spune un NU sigur, dar blând, urmat de explicații scurte, cu cuvinte puține și clare. Un  NU care nu e negociabil, pentru că dacă e negociabil, înseamnă căd e fapt acolo nu e un NU adevărat și poate ar fi mai bine să nu fie spus de la început.

Dacă-i spui NU nu înseamnă nici că nu-l iubești, nici că ești un părinte rău. Este responsabilitatea ta de adult și ghid al copilului să-i spui NU atunci când e nevoie.

Doar când e nevoie. E o idee la fel de proastă să-i spui NU de dimineață până seara, la orice. Copilul va fi super frustrat și nervos, cum ai fi și tu dacă ai auzi numai NU mereu. Principiul de aur. Copilul e tot om. Lasă-i libertate acolo unde e în siguranță să fie liber, lasă-l să exploreze, alege-ți bătăliile. Spune NU doar atunci când e neapărată nevoie. Justifică-ți NU-ul și ține-te de el. În afară de situațiile astea, lasă copilul să existe, nu încerca să-l transformi în tine. Privește-l, ascultă-l, în mediul sigur creat de tine pentru el.

Dacă-ți e greu să faci asta, nu e vina copilului. Nu el e rău. E doar speriat de lipsa ta de consecvență și de fermitate. Nici tu nu ești rău. Doar dezorientat, depășit. Cere ajutor. Mergi la terapie. Discută cu soțul, poate lui îi este mai ușor să fie ferm. Caută soluții să respiri.

Despre cum putem să ne stăpânim furia am scris aici.

Despre cum putem impune limite cu blândețe, am scris aici.

Despre cum învățăm copilul regulile lumii fără pedepse și palme la fund, am scris aici.

Despre multe strategii de a coopera cu copilul pentru o educare fără abuz am scris aici.

Multe idei de cărți pentru părinți care aleg educația cu blândețe am adunat aici.

Din punctul meu de vedere, de fost copil trecut prin multe, de adult care e în proces de reparație de ani mulți, de cititor avid de studii și povești despre oameni, de părinte a doi copii (pe care îi cresc alături de soțul meu, petrecând mult mult timp în fiecare zi alături de ei, atentă la ființele extraordinare care sunt), de facilitator de evenimente cu psihologi și alți specialiști pentru părinți, de agregator de comunități uriașe de părinți, dacă vrem să ne facem bine ca nație, aceasta este cheia: să ne educăm copiii cu respectul pe care îl merită, fără palme la fund și trimis la colț. Să le spunem NU când e nevoie și să o facem onest și calm. Să ne facem noi bine întâi, ca să putem fi bine cu ei. Doar așa o să ne putem vindeca de neiubirea, frustrarea și furia pe care le purtăm cu noi de atâtea generații. Copiii noștri pot fi mai bine ca noi, dacă reușim să ieșim din cercul vicios al extremelor: eu te-am făcut, eu de omor versus fă ce vrei, copile, sunt un părinte bun, nu spun NU.

Există o cale de mijloc, și aceea este educarea copilului cu respect și blândețe, cu limite acolo unde e cazul, cu respect de ambele părți, cu frustrări, da, o viață liberă de frustrare nu e o viață reală. Așa o să ne facem bine…

Sursa foto: educație cu blândețevia Shutterstock.com

25 Comments

  • Andra spune:

    Uite caz: copil de 4 ani se joacă cu saliva (face zgomote bizare baloane etc). Destul de des pe parcursul unei zile. Cum ai reactiona? Mie imi vine sa o las in pace, soțul si soacra ii fac observație ca nu e frumos, ca devine tic…bla bla.

    • Printesa Urbana spune:

      Teoretic, daca nu raneste pe nimeni in proces, eu personal nu vad nevoia unui NU. E clar ca se joaca, nu cred ca are cum sa devina tic, daca face asta la 4 ani nu inseamna ca o sa faca asta si la 35, in prezidiu la vreo conferinta. Puteti discuta despre rolul salivei, despre de ce e considerat nepoliticos sa te joci cu scuipat, ca nu e nici foarte igienic si ca pt cei care o privesc poate fi neplacut. Dar nu i-as interzice.

    • Andra spune:

      Multumesc de raspuns! Foarte utila perspectiva. Te rog si cand si daca ai timp sa scrii cum te împarti între Sofia si Ivan. Eu ratez big time in favoarea celei mari si chiar simt ca o neglijez pe cea mica. Orice sfat ajita. Multumesc mult!

    • Orchidee spune:

      Din experienta mea de 2 ani+ ca mamica:
      Daca copilul plange (aparent fara motiv sau dintr-un motiv absurd, de ex pt ca i-a intrat apa in ochi acum 5 zile si trebuie sa il speli din nou, de data asta nu si pe cap, dar ce mai conteaza?
      sau pt ca l-ai plimbat 10 min si el inca n-a adormit si ar vrea sa stea numai in brate si sa te misti nonstop, desi te doare spatele de nu mai poti…si chestia asta se repeta uneori de 3-4 ori pe zi)
      revenind, daca deci copilul plange 5-10 min dintr-un motiv de-asta stupid, o sa simti impulsul sa il lovesti 5-10 min+, nu trece automat dupa 90 sec. Si da, asta chiar daca il iubesti de numai poti si ii vrei binele si in mod normal nu ai concepe sa il ranesti in vreun fel. Eu sunt socata de cat de violenta si instinctiva e senzatia asta, practic tipetele lui se resimt ca o agresiune la care creierul raspunde cu agresiune.
      Si revenind la exemplul cu „daca te intalnesti cu un om strain pe strada care e f nervos…nu te-ai enerva pe el”, impresia mea e ca e f gresit sa crezi asta, pt ca noi avem asa-zisii neuroni-oglinda care ne fac sa empatizam, sa simtim ceea ce simt semenii nostri si uneori chiar si alte specii. Practic de asta ne plac cartile si filmele, pt ca ne fac sa ne simtim implicati, emotionati. Si tot asa cum simti mila si durere fata de o caprioara care si-a pierdut puiul, tot asa simti si furie cand intalnesti sau chiar cand doar asculti/privesti o persoana f furioasa.
      Eu nu pot sa nu ma intreb cum se descurcau oamenii din trecut, cand aveau gospodarie de intretinut, animale, mancare, 3-5-7-10 copii de crescut. Plangeau aia mici toata ziua? Se intelegeau cu ei cu frumosul? Pt ca eu stau cu bebelul meu toata ziulica si incerc sa fac totul pt el si nu reusesc, nu ma tin puterile, nu-mi ramane energie nici pt mine, d-apai pt casa si curatenie si alte alea. Chiar nu deslusesc misterul…

  • dia spune:

    Minunat articol Ioana! Mulțumim. Am auzit de multe ori ca va veni o vreme când doar lovindu-mi băiețelul o sa îl pot face sa fie educat. Doamne..:(

  • Alex spune:

    Buna, putin pe langa subiect dar…
    Fetita mea de 2, 5 ani a inceput sa se balbaie de vreo luna jumate. inainte vorbea foarte bine si povestea multe din cartile pe care le invatase pe dinafara. E frustrata si nervoasa cand nu isi gaseste cuvintele pe care le stia atat de bine, plange des si muuult cand nu isi aminteste. Are zile mai bune si zile mai grele, invata alte cuvinte si incearca sa inlocuiasca, nu am descoperit cauza, pediatra spune ca e posibil sa fie un soc emotional. Vreau sa o ajut dar nu stiu cum…

    • Mira2 spune:

      Să nu cumva să fie ceva neurologic.
      O discuţie cu un medic de profilul acesta nu are cum să strice, ca să elimini varianta asta.
      Nu toate chestiile care aparent sunt pe fond emoţional/psihic, chiar şi sunt.

    • Raluca Petru spune:

      Dacă mai persista apelați la un specialist. Balbismul care persistă mai mult de 6 luni se poate croniciza. În niciun caz să nu începeți să îi faceți observație că se va întări comportamentul.

  • Maria spune:

    Excelent articolul.
    Am o singura observatie: copilul lasat de mic la bunici nu este egal cu copil crescut prost. Am in jurul meu oameni educati cu blandete de bunici. Oameni minunanti, echilibrati, care isi cresc copiii cu blandete la randul lor.
    Ca sa nu mai spun ca sunt n cazuri de copii orfani care sunt crescuti de bunici – oare ei sunt din start ratati? Sper ca nu asta crezi cu adevarat 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Nu, sigur ca nu, am zis asta pentru ca din ce vad si aud de la parinti, in general bunicii sunt mai blajini, mai relaxati, tind mai degraba sa rasfete copilul decat sa-l educe cu limite ferme. Nu vreau sa generalizez si-mi pare rau daca a sunat asa. Dar na, sunt de parere ca parintii ar trebui sa isi asume ei responsabilitatea cresterii propriului copil, cu bunicii prin preajma, daca se poate, dar copiii au nevoie de parintii lor si invers.

  • ana spune:

    Super ca ai explicat diferentele! Pentru ca de multe ori se aleg de catre parinti doar extremele. De la o generatie „educata” cu violenta, s-a trecut direct la lipsa de educatie. Urmarile se vad peste tot in societate. Trebuie mers pe calea de mijloc, nici cu bataie, nici cu lipsa de implicare. Excelent articolul.

  • Lili spune:

    Buna,Printesa!Am si eu o intrebare care nu are legatura cu articolul.Ce parere ai despre colectarea banilor de catre parinti in scopul de a cumpara cadouri educatorilor sau invatatorilor pentru sabatori precum Craciunul,Pastele,8 martie,zile aniversare,sfarsit de an scolar,etc?Te intreb pentru ca in cazul nostru a devenit o practica destul de intalnita si ma simt oarecum confuza.

    • Claudia spune:

      Buna. In urma cu ceva vreme ai avut un seminar intitulat “educatie cu blandete”. Am platit taxa pentru vizionare online (neputand participa atunci) iar in descriere spunea ca poate fi vazut si ulterior.
      Desi am confirmarea platii, nu am primit nici un link sau ceva. Am scris la un moment dat la o adresa de email de la care am primit confirmarea, dar nu am primit nici un raspuns.
      Ma poti ajuta te rog cu acest aspect?
      Multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      salut, cea din iulie?

      te rog sa dai un email la marius.dondorici@parentingads.ro cu cc la mine ionouka@gmail.com. ar fi trebuit sa primesti link, username si parola, se trimit automat cand faci plata. sigur nu s-a dus in spam?

  • Ana Tănase spune:

    Minunat articol,foarte bine explicat.Eu am înțeles la timp rolul educării cu blândețe,m-am informat,m-am schimbat pentru băiețelul meu.Acum duc o lupta cu soțul să îl conving sa nu mai tipe la copil,sa aleagă cuvintele potrivite…..o tine pe a lui că așa a fost el crescut și uite ce bine este el fără traume.Deja copilul a prins firul și cu mine este cooperant,înțelege limitele,cu el e mereu mofturos,nu îl ascultă….Chiar nu știu cum să îmi conving soțul,ai vre-o sugestie?

  • Raluca spune:

    Buna! Am si eu o problema cu al meu baietel, de 2 ani jumatate. Loveste copiii la gradi efectiv din senin, fara sa i se faca ceva. Uneori si cand e foarte entuziasmat cand ii vede sare pe ei sa-i imbratiseze, dar da cumva din maini si ii loveste. Sau stand pe covor, se joaca si le da cu cate o jucarie in cap sau unde apuca, ori pe sub masa le da cate un picior. De altfel lui i se pare amuzant cumva cred. Cu mine mai facea in parc cand era mic, dar eu ii explicam ca plecam daca va lovi si asta si faceam. In momentul de fata inainte sa mergem in parc el imi spune: ” ma joc frumos cu copiii, mama!” Deci acasa/parc nu mai loveste, insa la gradi foarte des o face si nu stiu de ce. Eu ii explic in fiecare zi sa se joace frumos cu copiii, sa nu ii loveasca. Ma aproba, dar cand merg dupa el de cele mai multe ori mi se spune ca a lovit. Este si un copil f energic, mereu in miscare si la gradi doamna il numeste „vijelie” 😋.
    Ma gandesc ca o fi o forma de a se descarca sau arata dragostea, ori cere atentie.
    Mereu ii citesc si povesti in directia aceasta. Avem toata colectia ta de carti atat pentru copii cat si pentru copiii mai mari 😊
    Nu stiu cum sa il fac sa inteleaga. Accept cu drag orice sfat care sa ne ajute.
    Multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      Buna, e inca mic, nu isi poate controla entuziasmul, energia. Va fi mai bine in timp, ii poti oferi variante de a descarca energia fara sa raneasca. Ii poti oferi multe situatii in care sa aiba controlul, sa aleaga el ce sa faceti uneori, cu ce sa se imbrace etc, si alte situatii in care sa descarce fizic energia, jocuri de impins, alergat, tras, bataie cu perne, carat in spinare, ii vor placea si se va simti mai putin tensionat fizic.

  • Mihaela spune:

    Ideea e ca tu, ca mama trebuie sa fii mereu zambitoare, calma, si dispusa sa stai ore in sir sa explici chestii.

    Bineinteles ca e ideal, dar intrebarea practica pt cei ce jongleaza cu servici, curatenie, probleme etc e ce sa faca cand simt ca nu mai pot.

    Foarte multi parinti acum cand simt ca nu mai pot nu mai fac nimic. Pentru ca vor sa faca totul cu blandete, ceea ce e laudabil. Si sunt si ei oameni si obosesc des.

    Rezulta ca din 10 cazuri in care copilul avea nevoie de limite, ii pun doar in 2, cand au in realitate energia necesara sa explice si sa povesteasca. Pe cand „traditionalistii”…pun limite mult mai des, ca e mai usor pt ei sa o faca. Exclud de aici bineinteles scenarii extreme cu batai cu cureaua etc.

    Si asta e dilema, cand nu ai resurse pentru bine, e mai bine sa nu faci nimic sau sa faci rau?

  • Anonim spune:

    Ioana, as avea o intrebare. Cand trecem de la bebelusul explorator care are nevoie sa se dezvolte intr-un mediu sigur, care are voie sa cotrobaie, sa atinga, sa verse, la copilul mic care se poate abtine din a face asta si are nevoie de limita? Sa sti ca e un mic vid aici. Si implicit multi parinti care fac greseli iar eu ma numar printre ei. Laura Markman zice tot timpul ca e important sa fim conectati, sa punem relatia pe primul loc, which I totally agree, dar efectiv impunerea limitelor e prea putin exemplificata in tot ceea ce am citit. Nu am nicio greata in a ii refuza ceva, dar parentingul asta neconditionat, cu maxim de conectare si cautat motiv in spatele fiecarei maraieli, respectiv blaming pt parinte, ca sigur face el ceva gresit acolo, mi se pare ca te poate induce in eroare. Pe mine m a dus. As vrea niste exemple de carti cu detalii mai multe despre impunerea limitelor. Mi se pare ca peste tot unde am citit se fac 100 de discutii despre relatie, conectare, ranile parintelui si se pune prea putin accent pe exemplificarea nu ului ala pe care trebuie sa il primeasca copilul. De frica sa nu stric relatia, am permis mai mult decat ma facea sa ma simt confortabil, copilul a inceput sa invete patternul, placerea pt a alege si a decide el, cu crizele de rigoare atunci cand chiar nu se facea ca el. S a lasat cu nervi din partea tuturor, cu groaza ca iar vine seara si iar incep crizele. Suntem pe drumul cel bun, facem terapie, incercam sa crestem toleranta la frustrare a copilului si cel mai important, nu ma mai tem ca stric toata relatia cu copilul pt ca nu facem ca ea. Aici, sincer, in capcana asta am cazut si din cauza multor articole si carti in care era prezentat un copil care coopera cu parintii doar pt ca ei ii explicau mult si il rugau.

    • Printesa Urbana spune:

      Buna, ti-o recomand pe Janet Lansbury pentru tot ce tine de limite, o iubesc si rezonez mult cu ea!

  • Corina spune:

    Formidabil aritcol! In ultima perioada scrii exact despre temele de care am nevoie. Am nevoie sa studiez putin mai mult tema limitelor si sa inteleg ce ii afecteaza pe copii in mod negativ si ce nu. As vrea sa inteleg si cum pot sa imi ajut fiica mai bine sa isi gestioneze frustrarile. Cu toate ca are doar un an mi se pare ca accepta foarte greu nu-ul. Am vazut si lista de carti sugerate de tine dar nu imi dau seama care mi-ar prinde mai bine. Tu ce ai recomanda unui parinte care risca sa cada in extrema cu „il las sa faca tot ce vrea”? Multumesc!

  • Alice spune:

    Educarea cu blandete este un concept nou pentru parintii care nu au avut parte de asa ceva in copilaria lor (si ma dau pe mine exemplu prima data). E normal sa existe aceasta confunzie care vine la pachet si cu foarte multa frustrare! Vreau sa fiu un parinte calm si rabdator si fac foarte multe eforturi pentru asta dar pur si simplu nu pot de fiecare data. Ce zic eu de fiecare data, sunt zile una dupa alta in care simt ca explodez din cauza lipsei de timp, din cauza oboselii acumulate dupa cateva saptamani bune in care virusii isi fac de cap cu sanatatea intregii familii si alte diferite cauze pe care le avem si le stim cu totii. E greu ca eu sa fiu calma cand fetita mea in varsta de 5 ani stie deja ca nu are voie sa deseneze pe pereti dar o face a 10 oara cu toate ca i-am explicat cu blandete sub diferite forme ( explicatii, citit din carti, etc) si ii mai arata si fratiorului cum sa o faca! Stiu, sunt doar niste pereti dar nu ma simt un parinte bun oricum as da-o, 1. pentru ca nu reusesc sa ii impun limite si 2. pentru ca nu pot sa imi pastrez calmul de fiecare data! Eu cand citesc articole ca acesta ma simt o mama groaznica, vinovata si critic tot ce fac si incerc sa fac pentru copiii mei. As vrea sa citesc si articole cu viata reala sincer, in care mamele/parintii fac greseli si cum reusesc sa depaseasca aceste situatii!

  • Anca spune:

    Printeso, eu te respec si-mi place ca vrei sa faci bine, mult bine, dar tu stii mai bine ca mine ca un asfel de subiect este…cum sa zic…variabilele din el sunt atat de multe si de diverse incat a da, asa, definitii generale, despre cresterea copiilor e cam mult…sau prea putin?
    am doi nepoti nascuti si crescuti in Norvegia…alta lume!, dar o sa fac o paranteza ca sa intelegi ce vreau sa zic. De cand mi-am nascut copiii tot incerc sa inteleg spiritul de „proprietate ” al copilului meu cel mare (10 ani). Inca de pe cand a inceput sa se taraie si sa apuce in mana cate ceva mi-am dat seama ca ce-i a lui, e a lui si e definitiv. Apoi, mai mare, in parc, el se juca cu jucariile copiilor, dar copiii nu aveau voie sa se atinga de lucrurile lui. Am incercat oridecate ori am avut ocazia, pe loc sau mai apoi sa ii vorbesc despre acest fapt, iar acum , mai mare, ii vorbesc despre bucuria de a darui, despre bucuria de a „da” bucurie celorlalti. Pana in momentul acesta, fara succes! Nimeni nu are voie sa se aseze pe patul lui, m-am rugat efectiv ieri de el sa-i imprumute pixul lui fratelui care si-l pierduse si am renuntat pentru ca nu mai pot intra in aceeasi chestie mereu, simt cum imi pierd fraiele mintii si decat sa degenereze situatia, mai bine tac. M-am urcat in masina si am fugit sa cumpar un pix (era ceva special si nu aveam), doamna care ma ajuta la curatenie se straduieste sa ii lase lucrurile la milimetru, dar tot are probleme cu el, am incercat sa-i vorbesc, tace, te asculta, face cum stie. Taica-su l-a pedepsit data trecuta, nu a mai putut! PS- ul pe care trebuie sa-l imparta cu frate-su e a amandurora, dar tot a lui e putin mai mult…etc. Ma intorc la cumnata mea care este educatoare in Norvegia si la intamnplarea de acum vreo 3 ani (Luca avea vreo 6-7 ani). Erau toti cei 4 nepoti la bunici si aveau vreo 2 saci cu lego (era LEGO copiilor mei pt caeilalti erau in vizita de vara, deci, implicit, a lui Luca). Nepotelul meu cel mic de aceeasi varsta cu Luca s-a dus la mama lu (educatoare) sa-i spuna ca Luca nu-i da si lui Lego. Cumnata mea, foarte increzatoare, a facut un cerc din copii si a pus in mijloc Lego spunandu-i lui Luca: Luca daca tu nu ai sa imparti cu copiii Lego, o sa-i faci sa sufere pentru ca ei isi doresc sa se joace cu tine (stii tu, chestii de pedagogie din aia, gen Alfie Khon) si nu o sa mai doreasca sa se joace cu tine…o sa te joci singur!….Luca: A da, ce bine imi pare (si-a luat sacii si s-a intors lasand cei 3 copii…sa se joace singuri cu ce gasesc). Binenteles ca am intervenit eu si l-am fortat (fara argumente pentru ca m-am saturat de ele) si s-au jucat impreuna pana la urma dar au mai urmat si atunci si mai apoi episoade multe si marunte! Ce-i asta, eu nu inteleg. Psihologii mi-au zis ca copilul este absolut cum trebuie sa fie, de altfel, el este perfect…atat doar, sa nu atentezi la bunurile lui, dar retine, asta am vazut-o de cand era de-o schioapa! Si crede-ma printeso, cand corabiile mele sunt cam agitate, si cand vezi ca copilul tau poarta 40 la picior si tu esti in aceeasi situatie de mii si mii de ori, cand cei care nu au zis niciodata da-te mai incolo copiilor lor sunt de fata si iti trimit sageti ca vai, cum ti-ai educat copilul, de ce l-ai lasat asa egoist, te apuca toate damblalele si nu vrei sa-i dai una la fund, vrei sa dai cu el de pamant si sa-l pedepsesti vreo 2 vieti ca sa inteleaga si el ceva din ce vrei tu sa-i zici si sa-i arati de vreo 10 ani incoace. De aceea ma cam bufneste rasul cand citesc cate un articol din asta in care se vorbeste despre copiii astia care isi impart cornul cu ceilalti copii. Oricum, multumim pentru preocuparea ta si, da, eu nu stiu care ar fi problema mea (inca nu am gasit-o), dar stiu ca problema nu este la copil, stiu asta si mai caut!

  • Gabyy spune:

    Ce pot face cand nu stiu cand trebuie sa spun NU si nu ma pricep deloc la parenting Sau cand am atatea nentelegeri si oboseala si incerc Din rasputeri Sa fiu calma.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *