Educarea cu blândețe nu este sinonimă cu a crește un copil fără limite și respect

Foarte des citesc și aud această confuzie și mi se pare nedrept. La fel cum mi se pare nedrept să dăm vina pe parentingul modern când nu suntem în stare să ne gestionăm propriile bagaje. La fel cum mi se pare complet greșit să ne sacrificăm pe altarul maternității până ne pierdem mințile.

Ce bine-ar fi să ne lăsăm deoparte ecranul și judecățile altora, să nu mai încercăm să ne pansăm rănile mușcând din alții, să stăm cu noi puțin, să înțelegem ce ne doare, ce vrem, cum putem obține ce ne dorim, pentru ca apoi, cu paharul plin, să ne întoarcem la familia noastră cu răbdare și calm. Soluții există, întotdeauna, chiar dacă uneori refuzăm să le vedem pentru că investim prea mult timp și energie în bătălii care, de fapt, nu contează.

Blândețea nu este egală cu lipsa disciplinei, cel puțin așa înțeleg eu lucrurile și cred că e important să scriu limpede despre asta, dacă tot mi-am făcut din educarea cu blândețe a copiilor din țara asta un scop și un subiect care îmi umple toată viața.

A-ți educa blând copilul NU ÎNSEAMNĂ să nu-i spui niciodată NU. Un copil care face tot ce dorește este un copil speriat, dezorientat, inadaptat și în pericol. A lăsa copilul să facă orice mi se pare tot o formă de abuz. Părinții care nu pun limite copilului nu-l educă blând, doar nu-l educă. Rezultatul lipsei de educație se vede pe stradă, în adulți care nu respectă legea, aruncă gunoaie peste tot, nu le pasă nici cât negru sub unghie de ceilalți, se bagă în față la cozi, te înjură și te claxonează. Oamenii needucați nu sunt produsul parentingului modern, ci sunt produsul lipsei de disciplină, care există de când lumea și pământul. Copii lăsați de mici la bunici, copii de care nu se ocupă nimeni, sau de care se ocupă părinți cu serioase panici și nesiguranțe, care sub umbrela unei relații calde cu copilul, uită-l să-l educe. Acesta nu este parenting cu blândețe, este lipsă de responsabilitate parentală.

Copiii au nevoie de reguli și de limite. Ele pot fi impuse cu blândețe. Aceasta este educarea cu blândețe, respect și empatie: când ajuți copilul să înțeleagă regulile fără a te folosi de forța ta, de avantajele tale de adult. Când copilul crește respectând regulile, pe sine și pe alții, fără să fie lovit, pedepsit, umilit, amenințat sau jignit în procesul de educare. Aceasta este educația cu blândețe.

Ca principiu, se aplică principiul de aur: cum ai vrea tu să-ți explice cineva o regulă? Trăgându-te de haine, trimițându-te în camera ta când nu înțelegi din prima, lovindu-te la fund sau peste mâini? Sau discutând calm, dechis, despre lucruri, primind șansa de a pune întrebări, de a dezbate, de a obține explicații și extra lămuriri?

Cum ți-ar plăcea să reacționeze partenerul, șeful sau prietenul tău când, din motive pe care nu le înțelegi nici tu prea bine, ți-ai pierdut cheile? Sau ai stat prea mult la suc/bere cu prietenii și ai întârziat acasă? Oare ți-ar plăcea să fii jignit, lovit, să ți se ia telefonul și parfumul preferat? Sau ai prefera să fii întrebat dacă ești bine, ce s-a întâmplat, hai să discutăm despre asta, ca între oameni? Ai prefera să fii anunțat că e momentul să pleci din cafenea, sau să fii luat pe sus de cineva de cinci ori mai mare ca tine?

Pentru că știți, copiii nu sunt altă specie, tot oameni sunt. Și ei  preferă vorba bună, iubirea și acceptarea, nici lor nu le place să fie loviți, umiliți, să stea la colț, să li se ia lucrurile preferate.

Copiii au nevoie de reguli și de limite, se simt în siguranță cu ele.

Copiii au nevoie de părinți corecți și calmi, care să le spună: Nu te las să faci asta, pentru că. Dacă o să faci asta, va trebui să (plecăm din parc, te iau pe sus și să te duc undeva unde ești în siguranță). 

Un părinte care-și educă fiii cu blândețe este un părinte care poate spune NU fără să se simtă vinovat, atunci când un NU este necesar. El este conștient de propriile limite, de propriile bagaje și suferințe și nu le va vărsa în capul copilului doar pentru că el, copilul, e mai mic și nu se poate apăra.

Un părinte care spune că și-a crescut copilul cu blândețe și nu i-a spus niciodată NU e un părinte care fie nu a înțeles cum funcționează educarea copilului, fie trebuie să-și reevalueze relația cu sine, nu e sănătos să te temi să spui NU, ceva din tine sigur trebuie pus la locul lui.

Poți spune NU și fără furie, fără fălci încleștate, fără palmă la fund și fără trimis la colț. Poți spune un NU sigur, dar blând, urmat de explicații scurte, cu cuvinte puține și clare. Un  NU care nu e negociabil, pentru că dacă e negociabil, înseamnă căd e fapt acolo nu e un NU adevărat și poate ar fi mai bine să nu fie spus de la început.

Dacă-i spui NU nu înseamnă nici că nu-l iubești, nici că ești un părinte rău. Este responsabilitatea ta de adult și ghid al copilului să-i spui NU atunci când e nevoie.

Doar când e nevoie. E o idee la fel de proastă să-i spui NU de dimineață până seara, la orice. Copilul va fi super frustrat și nervos, cum ai fi și tu dacă ai auzi numai NU mereu. Principiul de aur. Copilul e tot om. Lasă-i libertate acolo unde e în siguranță să fie liber, lasă-l să exploreze, alege-ți bătăliile. Spune NU doar atunci când e neapărată nevoie. Justifică-ți NU-ul și ține-te de el. În afară de situațiile astea, lasă copilul să existe, nu încerca să-l transformi în tine. Privește-l, ascultă-l, în mediul sigur creat de tine pentru el.

Dacă-ți e greu să faci asta, nu e vina copilului. Nu el e rău. E doar speriat de lipsa ta de consecvență și de fermitate. Nici tu nu ești rău. Doar dezorientat, depășit. Cere ajutor. Mergi la terapie. Discută cu soțul, poate lui îi este mai ușor să fie ferm. Caută soluții să respiri.

Despre cum putem să ne stăpânim furia am scris aici.

Despre cum putem impune limite cu blândețe, am scris aici.

Despre cum învățăm copilul regulile lumii fără pedepse și palme la fund, am scris aici.

Despre multe strategii de a coopera cu copilul pentru o educare fără abuz am scris aici.

Multe idei de cărți pentru părinți care aleg educația cu blândețe am adunat aici.

Din punctul meu de vedere, de fost copil trecut prin multe, de adult care e în proces de reparație de ani mulți, de cititor avid de studii și povești despre oameni, de părinte a doi copii (pe care îi cresc alături de soțul meu, petrecând mult mult timp în fiecare zi alături de ei, atentă la ființele extraordinare care sunt), de facilitator de evenimente cu psihologi și alți specialiști pentru părinți, de agregator de comunități uriașe de părinți, dacă vrem să ne facem bine ca nație, aceasta este cheia: să ne educăm copiii cu respectul pe care îl merită, fără palme la fund și trimis la colț. Să le spunem NU când e nevoie și să o facem onest și calm. Să ne facem noi bine întâi, ca să putem fi bine cu ei. Doar așa o să ne putem vindeca de neiubirea, frustrarea și furia pe care le purtăm cu noi de atâtea generații. Copiii noștri pot fi mai bine ca noi, dacă reușim să ieșim din cercul vicios al extremelor: eu te-am făcut, eu de omor versus fă ce vrei, copile, sunt un părinte bun, nu spun NU.

Există o cale de mijloc, și aceea este educarea copilului cu respect și blândețe, cu limite acolo unde e cazul, cu respect de ambele părți, cu frustrări, da, o viață liberă de frustrare nu e o viață reală. Așa o să ne facem bine…

Sursa foto: educație cu blândețevia Shutterstock.com

19 Comments

  • Andra spune:

    Uite caz: copil de 4 ani se joacă cu saliva (face zgomote bizare baloane etc). Destul de des pe parcursul unei zile. Cum ai reactiona? Mie imi vine sa o las in pace, soțul si soacra ii fac observație ca nu e frumos, ca devine tic…bla bla.

    • Printesa Urbana spune:

      Teoretic, daca nu raneste pe nimeni in proces, eu personal nu vad nevoia unui NU. E clar ca se joaca, nu cred ca are cum sa devina tic, daca face asta la 4 ani nu inseamna ca o sa faca asta si la 35, in prezidiu la vreo conferinta. Puteti discuta despre rolul salivei, despre de ce e considerat nepoliticos sa te joci cu scuipat, ca nu e nici foarte igienic si ca pt cei care o privesc poate fi neplacut. Dar nu i-as interzice.

    • Andra spune:

      Multumesc de raspuns! Foarte utila perspectiva. Te rog si cand si daca ai timp sa scrii cum te împarti între Sofia si Ivan. Eu ratez big time in favoarea celei mari si chiar simt ca o neglijez pe cea mica. Orice sfat ajita. Multumesc mult!

    • Orchidee spune:

      Din experienta mea de 2 ani+ ca mamica:
      Daca copilul plange (aparent fara motiv sau dintr-un motiv absurd, de ex pt ca i-a intrat apa in ochi acum 5 zile si trebuie sa il speli din nou, de data asta nu si pe cap, dar ce mai conteaza?
      sau pt ca l-ai plimbat 10 min si el inca n-a adormit si ar vrea sa stea numai in brate si sa te misti nonstop, desi te doare spatele de nu mai poti…si chestia asta se repeta uneori de 3-4 ori pe zi)
      revenind, daca deci copilul plange 5-10 min dintr-un motiv de-asta stupid, o sa simti impulsul sa il lovesti 5-10 min+, nu trece automat dupa 90 sec. Si da, asta chiar daca il iubesti de numai poti si ii vrei binele si in mod normal nu ai concepe sa il ranesti in vreun fel. Eu sunt socata de cat de violenta si instinctiva e senzatia asta, practic tipetele lui se resimt ca o agresiune la care creierul raspunde cu agresiune.
      Si revenind la exemplul cu „daca te intalnesti cu un om strain pe strada care e f nervos…nu te-ai enerva pe el”, impresia mea e ca e f gresit sa crezi asta, pt ca noi avem asa-zisii neuroni-oglinda care ne fac sa empatizam, sa simtim ceea ce simt semenii nostri si uneori chiar si alte specii. Practic de asta ne plac cartile si filmele, pt ca ne fac sa ne simtim implicati, emotionati. Si tot asa cum simti mila si durere fata de o caprioara care si-a pierdut puiul, tot asa simti si furie cand intalnesti sau chiar cand doar asculti/privesti o persoana f furioasa.
      Eu nu pot sa nu ma intreb cum se descurcau oamenii din trecut, cand aveau gospodarie de intretinut, animale, mancare, 3-5-7-10 copii de crescut. Plangeau aia mici toata ziua? Se intelegeau cu ei cu frumosul? Pt ca eu stau cu bebelul meu toata ziulica si incerc sa fac totul pt el si nu reusesc, nu ma tin puterile, nu-mi ramane energie nici pt mine, d-apai pt casa si curatenie si alte alea. Chiar nu deslusesc misterul…

  • dia spune:

    Minunat articol Ioana! Mulțumim. Am auzit de multe ori ca va veni o vreme când doar lovindu-mi băiețelul o sa îl pot face sa fie educat. Doamne..:(

  • Alex spune:

    Buna, putin pe langa subiect dar…
    Fetita mea de 2, 5 ani a inceput sa se balbaie de vreo luna jumate. inainte vorbea foarte bine si povestea multe din cartile pe care le invatase pe dinafara. E frustrata si nervoasa cand nu isi gaseste cuvintele pe care le stia atat de bine, plange des si muuult cand nu isi aminteste. Are zile mai bune si zile mai grele, invata alte cuvinte si incearca sa inlocuiasca, nu am descoperit cauza, pediatra spune ca e posibil sa fie un soc emotional. Vreau sa o ajut dar nu stiu cum…

    • Mira2 spune:

      Să nu cumva să fie ceva neurologic.
      O discuţie cu un medic de profilul acesta nu are cum să strice, ca să elimini varianta asta.
      Nu toate chestiile care aparent sunt pe fond emoţional/psihic, chiar şi sunt.

    • Raluca Petru spune:

      Dacă mai persista apelați la un specialist. Balbismul care persistă mai mult de 6 luni se poate croniciza. În niciun caz să nu începeți să îi faceți observație că se va întări comportamentul.

  • Maria spune:

    Excelent articolul.
    Am o singura observatie: copilul lasat de mic la bunici nu este egal cu copil crescut prost. Am in jurul meu oameni educati cu blandete de bunici. Oameni minunanti, echilibrati, care isi cresc copiii cu blandete la randul lor.
    Ca sa nu mai spun ca sunt n cazuri de copii orfani care sunt crescuti de bunici – oare ei sunt din start ratati? Sper ca nu asta crezi cu adevarat 🙂

    • Printesa Urbana spune:

      Nu, sigur ca nu, am zis asta pentru ca din ce vad si aud de la parinti, in general bunicii sunt mai blajini, mai relaxati, tind mai degraba sa rasfete copilul decat sa-l educe cu limite ferme. Nu vreau sa generalizez si-mi pare rau daca a sunat asa. Dar na, sunt de parere ca parintii ar trebui sa isi asume ei responsabilitatea cresterii propriului copil, cu bunicii prin preajma, daca se poate, dar copiii au nevoie de parintii lor si invers.

  • ana spune:

    Super ca ai explicat diferentele! Pentru ca de multe ori se aleg de catre parinti doar extremele. De la o generatie „educata” cu violenta, s-a trecut direct la lipsa de educatie. Urmarile se vad peste tot in societate. Trebuie mers pe calea de mijloc, nici cu bataie, nici cu lipsa de implicare. Excelent articolul.

  • Lili spune:

    Buna,Printesa!Am si eu o intrebare care nu are legatura cu articolul.Ce parere ai despre colectarea banilor de catre parinti in scopul de a cumpara cadouri educatorilor sau invatatorilor pentru sabatori precum Craciunul,Pastele,8 martie,zile aniversare,sfarsit de an scolar,etc?Te intreb pentru ca in cazul nostru a devenit o practica destul de intalnita si ma simt oarecum confuza.

    • Claudia spune:

      Buna. In urma cu ceva vreme ai avut un seminar intitulat “educatie cu blandete”. Am platit taxa pentru vizionare online (neputand participa atunci) iar in descriere spunea ca poate fi vazut si ulterior.
      Desi am confirmarea platii, nu am primit nici un link sau ceva. Am scris la un moment dat la o adresa de email de la care am primit confirmarea, dar nu am primit nici un raspuns.
      Ma poti ajuta te rog cu acest aspect?
      Multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      salut, cea din iulie?

      te rog sa dai un email la marius.dondorici@parentingads.ro cu cc la mine ionouka@gmail.com. ar fi trebuit sa primesti link, username si parola, se trimit automat cand faci plata. sigur nu s-a dus in spam?

  • Ana Tănase spune:

    Minunat articol,foarte bine explicat.Eu am înțeles la timp rolul educării cu blândețe,m-am informat,m-am schimbat pentru băiețelul meu.Acum duc o lupta cu soțul să îl conving sa nu mai tipe la copil,sa aleagă cuvintele potrivite…..o tine pe a lui că așa a fost el crescut și uite ce bine este el fără traume.Deja copilul a prins firul și cu mine este cooperant,înțelege limitele,cu el e mereu mofturos,nu îl ascultă….Chiar nu știu cum să îmi conving soțul,ai vre-o sugestie?

  • Raluca spune:

    Buna! Am si eu o problema cu al meu baietel, de 2 ani jumatate. Loveste copiii la gradi efectiv din senin, fara sa i se faca ceva. Uneori si cand e foarte entuziasmat cand ii vede sare pe ei sa-i imbratiseze, dar da cumva din maini si ii loveste. Sau stand pe covor, se joaca si le da cu cate o jucarie in cap sau unde apuca, ori pe sub masa le da cate un picior. De altfel lui i se pare amuzant cumva cred. Cu mine mai facea in parc cand era mic, dar eu ii explicam ca plecam daca va lovi si asta si faceam. In momentul de fata inainte sa mergem in parc el imi spune: ” ma joc frumos cu copiii, mama!” Deci acasa/parc nu mai loveste, insa la gradi foarte des o face si nu stiu de ce. Eu ii explic in fiecare zi sa se joace frumos cu copiii, sa nu ii loveasca. Ma aproba, dar cand merg dupa el de cele mai multe ori mi se spune ca a lovit. Este si un copil f energic, mereu in miscare si la gradi doamna il numeste „vijelie” 😋.
    Ma gandesc ca o fi o forma de a se descarca sau arata dragostea, ori cere atentie.
    Mereu ii citesc si povesti in directia aceasta. Avem toata colectia ta de carti atat pentru copii cat si pentru copiii mai mari 😊
    Nu stiu cum sa il fac sa inteleaga. Accept cu drag orice sfat care sa ne ajute.
    Multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      Buna, e inca mic, nu isi poate controla entuziasmul, energia. Va fi mai bine in timp, ii poti oferi variante de a descarca energia fara sa raneasca. Ii poti oferi multe situatii in care sa aiba controlul, sa aleaga el ce sa faceti uneori, cu ce sa se imbrace etc, si alte situatii in care sa descarce fizic energia, jocuri de impins, alergat, tras, bataie cu perne, carat in spinare, ii vor placea si se va simti mai putin tensionat fizic.

  • Mihaela spune:

    Ideea e ca tu, ca mama trebuie sa fii mereu zambitoare, calma, si dispusa sa stai ore in sir sa explici chestii.

    Bineinteles ca e ideal, dar intrebarea practica pt cei ce jongleaza cu servici, curatenie, probleme etc e ce sa faca cand simt ca nu mai pot.

    Foarte multi parinti acum cand simt ca nu mai pot nu mai fac nimic. Pentru ca vor sa faca totul cu blandete, ceea ce e laudabil. Si sunt si ei oameni si obosesc des.

    Rezulta ca din 10 cazuri in care copilul avea nevoie de limite, ii pun doar in 2, cand au in realitate energia necesara sa explice si sa povesteasca. Pe cand „traditionalistii”…pun limite mult mai des, ca e mai usor pt ei sa o faca. Exclud de aici bineinteles scenarii extreme cu batai cu cureaua etc.

    Si asta e dilema, cand nu ai resurse pentru bine, e mai bine sa nu faci nimic sau sa faci rau?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *